Ce filme Netflix vedem în 2021 ? Ne referim la filme din 2021 produse de Netflix sau distribuite în premieră de gigantul american. Netflix deja a lansat câteva producții în acest an destul de interesante, pe care ți le propunem mai jos. Dar sunt și câteva filme Netflix din 2021 pe care încă le așteptăm. Și sunt producții care promit mult, cu nume mari în distribuție, de la Leonardo DiCaprio, Meryl Streep și Cate Blanchett la mai tânărul Timothée Chalamet și până la britanicul Benedict Cumberbatch… Haideți să vedem așadar ce filme ne-a pregătit Netflix în 2021.
1. Sentinelle (2021) – deja disponibil pe Netflix
Bomba sexy Olga Kurylenko în rol de soldat duru-duru? Da, și încă cum. Actrița de origine ucraineancă fostă model se pare că s-a reinventat complet și a depășit statutul de Bond girl / actriță din filmele cu James Bond, după apariția alături de Daniel Craig în Quantum of Solace.
În acest thriller combinat cu film de acțiune franțuzesc Olga Kurilenko joacă rolul unui soldat care după revenirea din teatrul de război din Siria suferă de stres post-traumatic. Și este înrolată în poliția anti-tero care patrulează acum prin toată Europa Occidentală după atacurile teroriste din ultimii ani. Îmbracată ca la război și cu pușcă automată, Olga Kurylenko se plimbă pe croazetă în niște scene ireale pentru noi, care ne-am fi așteptat poate s-o vedem în tocuri cui și rochii de designer… Și nu se termină totul aici, pentru că o vom vedea în acțiune foarte repede, după ce sora ei intră în comă…
Sentinelle nu e cel mai bun film pe care l-ai putea vedea pe Netflix, dar e unul dintre cele mai bune filme Netflix din 2021. De ce nu e cel mai bun? Pentru că scenariul nu are intensitatea la care te-ai aștepta, din contră, e destul de simplu și cam pune întreaga responsabilitate de a face filmul să funcționeze în scopul în care a fost creat, adică suspans, pentru că vorbim de un film de acțiune combinat cu thriller, pe urmele actriței principale.
2. The Woman in The Window / Femeia de la fereastră – Netflix mai 2021
Al doilea thriller din această primăvară care promite, Femeia de la fereastră pleacă de la premisa clasicului hitchcockian Rear Window, cu Grace Kelly și James Stewart în rolurile principale. O psiholoagă care suferă de agorafobie (jucată de Amy Adams) se împrietenește cu vecina din clădirea de vizavi (interpretată de Julianne Moore), doar ca să fie martora morții ei suspecte. În această producție joacă și un alt actor de mare clasă, Gary Oldman.
Filmul trebuia să fie lansat anul trecut, dar datorită pandemiei vom avea ocazia să-l vedem distribuit de Netflix în 2021, care a preluat drepturile de difuzare la nivel mondial.
3. Below Zero – lansat deja pe Netflix în 2021
Dacă ți-era dor de un film nou de acțiune bun, combinat cu thriller, Below Zero e singura propunere pe care am găsit-o pentru tine. Un film spaniol lansat în 2021 de Netflix și care pe noi ne-a ținut cu succes în suspans. Unde mai pui că e vorba și despre români în poveste (nu știu dacă ați observat dar mafioții români sunt la ordinea zilei în filmele și serialele spaniole din ultimii ani).
Un polițist (jucat excelent de Javier Gutierrez, pe care probabil l-ai mai văzut pe Netflix și în thrillerul The Motive/Autorul) însoțește un transport de deținuți periculoși în mijlocul nopții către o nouă închisoare. Transportul este deturnat violent de cineva care îl vrea pe unul dintre deținuți. Răsturnările de situație se țin lanț, așa că îți recomandăm să îl vezi. Nu e o capodoperă, dar e un film bun de văzut la sfârșitul zilei, când vrei o experiență escapistă. 🙂
4. Don’t Look Up – film Netflix 2021
Don’t Look Up, un film de satiră politică, e unul dintre cele mai așteptate filme Netflix din 2021 și nu numai, în special pentru distribuția extraordinară. În film joacă un cuplu interesant de actori: Jennifer Lawrence și Leonardo DiCaprio, care interpretează doi astronomi ce încearcă să avertizeze omenirea despre un asteroid care va distruge Pământul. Alte staruri care joacă în acest film Netflix sunt Timothée Chalamet, Ariana Grande, Chris Evans, Cate Blanchett și Meryl Streep, dar nu numai.
Îl vei putea vedea pe Netflix, care și-a adjudecat drepturile de distribuție. Așteptăm trailerul Don’t Look Up pentru a-l împărtăși cu voi.
5. Malcolm & Marie – lansat deja pe Netflix 2021
Vrei să vezi un cuplu în genul celui din Who’s Afraid of Virginia Woolf?, la fel de vehement în a-și arunca invective, în a se răni emoțional cu tot felul de acuzații și interpretări ale comportamentului celuilalt, dar care e mai apropiat de zilele noastre?
Malcolm & Marie e un film nou nouț lansat de Netflix cu dialog deștept, cu priză între cei doi actori, dar care s-ar putea să îți placă numai dacă te regăsești în situație 🙂 Adică un cuplu de ceva ani împreună, care a trecut prin tot felul de situații, bune și mai puțin bune. Din acest punct de vedere, Malcolm & Marie este un studiu de cuplu matur, care o să-ți amintească faptul că de multe ori greșim cel mai mult față de cele mai apropiate ființe, rănindu-le gratuit.
6. The Power of the Dog – film Netflix 2021
„Puterea câinelui” este un film din 2021 dramatic, care este bazat pe romanul cu același nume de Thomas Savage. Scenariul urmărește un bărbat ce pornește un „război” cu noua soție a fratelui său… În rolurile principale joacă Benedict Cumberbatch, Kirsten Dunst și Jesse Plemons și este regizat de Jane Campion (The Piano).
Filmul va fi lansat pe Netflix în a doua parte a anului 2021. Nu avem încă nici fotografii din film și nici trailerul filmului…
7. The Dig / Situl (2021) – lansat de Netflix în ianuarie 2021
Un alt film Netflix din 2021, The Dig transformă ideea de a “săpa” în căutarea unor descoperiri istorice să pară de-a dreptul romantică și aventuroasă. După succesul pe care l-a avut Queen’s Gambit în a inspira noile generații să joace șah, ne așteptăm după The Dig să apară noi pasionați de arheologie. 🙂
Ți-era dor să-l vezi pe Ralph Fiennes într-un rol nou? Și nouă. 🙂 Iar rolul din The Dig i se potrivește perfect: un bărbat discret, dar intens în ceea ce face și pasiunile lui. Este acompaniat în distribuție de Carey Mulligan, Lily James și alți câțiva actori la fel de buni.
Când o văduvă bogată angajează un arheolog amator pentru a se ocupa de săpăturile la mormintele de pe proprietatea ei, cei doi fac o descoperire care schimbă istoria… La propriu, pentru că The Dig este inspirat din fapte reale!
Aceasta este intriga filmului, dar este dublată de două intrigi romantice în această dramă foarte englezească.
8. Escape From Spiderhead – 2021
Un SF cu Chris Hemsworth și Miles Teller (cunoscut pentru Whiplash) în rolurile principale. Cândva în viitorul apropiat, cei doi sunt închiși într-o închisoare care experimentează efectele unor medicamente pe deținuți… Este regizat de Joseph Kosinsky, cunoscut pentru Tron: Legacy și Oblivion.
Filmul a început producția în septembrie 2020, așa că mai durează până vom avea un trailer și o dată de lansare, dar cu siguranță îl vom vedea în acest an pe Netflix.
9. I Care a Lot – lansat de Netflix în februarie 2021
Noi spunem că e cel mai bun film Netflix din ultimul an și jumătate. I care a lot e un thriller comedic cu Rosamund Pike și Diane Wiest în rolurile principale, care funcționează atât de bine datorită în primul rând a lui Rosamund Pike, care reușește să joace credibil rolul. Filmele distractive bune încep să devină o pasăre rară în pandemie, așa că nu ratați I care a lot.
Rosamund Pike o joacă pe Marla Grayson, o femeie de afaceri pe care nu poți decât s-o disprețuiești pentru modul în care se folosește de bătrâni pentru banii lor. Dar pe care, în același timp, îți place să o urmărești, pentru că e fun. E distractivă în nebunia ei de a se pune cu un mare traficant de droguri, atunci când o internează într-un azil pe mama acestuia.
După o luptă pentru drepturile de distribuție între cei mai mari distribuitori de film din State, Netflix a câștigat 🙂 Ce este mai exact Red Notice? O comedie care combină genurile thriller și film de acțiune, cu îndrăgitul Dwayne Johnson în rolul principal. I se alătură în distribuție Gal Gadot (cunoscută pentru Wonder Woman) și Ryan Reynolds. Dwayne Johnson este agentul FBI care se joacă de șoarecele și pisica cu cuplul de rău-făcători Gal Gadot – Ryan Reynolds. De urmărit cât de distractivă va fi joaca aceasta în a doua jumătate a anului, când va avea cel mai probabil premiera pe Netflix acest film.
Acestea sunt top 10 filme Netflix din 2021 pe care le-am văzut și ne-au plăcut sau pe care încă le așteptăm cu sufletul la gură 😀 Fie pentru valoarea lor cinematografică, fie pentru distracția pe care ne-o oferă sau o promit. Vouă ce filme Netflix din 2021 v-au plăcut sau așteptați să apară?
Legăturile dintre copii și mame ocupă un loc important în literatură. Au devenit subiectul unor cărţi de o rară fineţe psihologică sau al unor povești autobiografice fascinante despre anii maturizării artistice. Unele cărţi despre influenţa maternă devoalează secrete. Altele reflectă o nostalgie luminoasă după un paradis pierdut. Noi îţi recomandăm 20 de cărţi despre complexa relaţie cu mama.
Cărţi despre relaţia complexă a marilor scriitori cu mama
Promisiunea zorilor de Romain Gary
Lui Romain Gary i se datorează unul dintre cele mai bune romane despre influenţa mamei asupra destinului masculin. Mama din Promisiunea zorilor naște reacţii afective contradictorii în rândul cititorilor. Unii o vor admira datorită rezistenţei psihice, tenacităţii, perseverenţei ieșite din comun și talentului de a găsi mereu soluţii când totul pare năruit în jurul ei. Alţii o vor considera sufocantă, manipulatoare, posesivă.
Datorită lui Romain Gary vei descoperi un personaj feminin captivant, plin de nuanţe. Nu întâmplător acest roman a stat la baza filmului omonim, având-o pe Charlotte Gainsbourg în rolul principal.
Ismail Kadare nu poate vorbi despre viaţa personală fără a vorbi și despre legătura ombilicală cu Albania, ţara natală. De cele mai multe ori, Albania lui Kadare este un spaţiu așezat la graniţa dintre mit și realitate. Şi în romanul Păpușa, dedicat mamei sale, regăsești urmele realismului magic balcanic.
Mama din Păpușa este o prezenţă discretă. În lumea lui Kadare, plină de case labirintice, discret nu înseamnă șters. Discreţia mamei lui Kadare emană mister. Aceasta este o prezenţă enigmatică. Prin ochii ei, vei reinterpreta reperele și temele din cărţile scrise de Ismail Kadare, a căror acţiune se petrece în Gjirokastra. Așezarea este menţionată obsesiv de autor și adusă într-un spaţiu având un timp propriu, ce respiră niște legende unice. Te invităm să citești și recenzia.
Jurnalul unei iubiri pierdute de Eric-Emmanuel-Schmitt
Jurnalul unei iubiri pierdute îţi va rămâne multă vreme în memorie. Eric-Emmanuel Schmitt oferă una dintre cele mai sensibile cărţi despre legătura mamă-fiu. Pentru a trece peste doliu, i-a dedicat o carte mamei sale. Vei descoperi o femeie pe care ai fi vrut s-o cunoști. Ţi-ar fi plăcut să-ţi fie profesoară sau rudă. Este o mamă care-și duce fiul la teatru și la festivalul de la Avignon. În personalitatea ei se regăsește irezistibilul amestec dintre umor, blândeţe, devotament, optimism, șarm și pofta de viaţă alimentată de curiozitatea faţă de schimbările deceniilor pe care le traversează.
În Jurnalul unei iubiri pierdute vei găsi portretul unei mame pentru care vârsta există doar în buletin. Este mama care își păstrează veșnica tinereţe din suflet și care nu se teme de trecerea anilor. Cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt are la bază nevoia de alinare după o pierdere cumplită. Durerea este însoţită de candoarea lăsată moștenire de mamă. Te invităm să citești și recenzia.
Dacă Pedro Almodovar ar fi trăit pe malul Bosforului, într-o casă amintind și de un conac otoman, construită pentru a putea adăposti mai multe generaţii de femei, în loc de Volver ar fi regizat filmul Bastarda Istanbulului.
Bastarda Istanbulului este unul dintre cele mai iubite romane scrise se Elif Shafak. Totodată este și un excelent exemplu de carte despre legătura dintre secretele transgeneraţionale și istoria recentă. Totul începe cu decizia unei femei de a face avort. Ea renunţă în ultimul moment. Decide brusc să păstreze copilul. Acest copil va deveni o tânără profundă și nonconformistă, căreia îi place să cutreiere Istanbulul ascultând vocea lui Johnny Cash. Nu știe cine-i este tată. Doar bunica ei pare să cunoască marele secret. Acest secret ar putea fi dezvăluit când în viaţa tinerei își face apariţia o prietenă având origini armenești.
Apariţia tinerei care dorește să afle mai multe despre anii petrecuţi în Istanbul de bunica ei având origini armenești răscolește familia tinerei din Istanbul. Tot bunica pare să cunoască motivul. Vei fi impresionat de talentul lui Elif Shafak de a oglindi complicitatea feminină protectoare și matriarhatul ascuns în spaţiul domestic din lumea balcanică.
Cărţile din afara Tetralogiei Napolitane dezvăluie o Elena Ferrante având un stil diferit. Romanul prin care a debutat, Iubire amară, impresionează prin maturitatea analizei psihologice. Analiza psihologică însoţește răvășitor încercarea unei fiice de a-și înţelege mama dispărută.
Pentru a desluși universul plin de secrete al mamei, protagonista din Iubire amară cutreieră străzile din Napoli. Vei regăsi același Napoli al contrastelor. Neîmblânzit, frenetic, labirintic, respingător uneori, dar ispititor de cele mai multe ori. Transformând străzile și cartierele din Napoli în indicii preţioase, Elena Ferrante retrasează harta orașului meridional. Exista un Napoli feminin, depozitar al secretelor, și un Napoli machist, ostil, instruziv, sufocant.
Legătura din mamă și fiică devine un spaţiu afectiv al secretelor de nepătruns. Aceste secrete sunt mai degrabă îmbrăcate în aluzii voalate, nicidecum în mărturisiri complete. Vei descoperi o legătură dizolvată în detalii evazive. Tocmai în acest refuz de a a-ţi oferi niște răspunsuri ferme stă frumuseţea romanului și profunzimea lui. Te invităm să citești și recenzia.
Tot în orașul meridional se reîntoarce și protagonista din romanul Adio, fantasme. De data aceasta este vorba despre un oraș din Siclia (Messina). Ida, personajul central din romanul Nadiei Terranova te plimbă printr-o Messina plină de amintiri despre trecerea de la copilărie la adolescenţă, apoi de la adolescenţă la maturizarea feminină. În acest oraș așteaptă o mamă plină de secrete.
Reluarea vechii legături cu mama devine cheia spre marele secret. Acest mare secret este legat de motivul care l-a determinat pe tatăl Idei să plece fără a lăsa nici măcar un bilet în care să își explice gestul.
După ce tatăl ei pare să se fi evaporat în urmă cu douăzeci și trei de ani, protagonista și-a redefinit legătura cu mama și cu propria feminitate. S-a îndepărtat de Messina pentru a studia la Roma. La Roma și-a construit o carieră de succes în lumea radioului și tot aici pare să-și fi găsit partenerul de viaţă ideal. Totuși, Ida se reîntoarce în Messina deoarece mama ei vrea să vândă apartamentul. Reîntoarcerea înseamnă și reluarea investigaţiei despre dispariţia tatălui ei. În același timp, găsirea tatălui duce și la regăsirea mamei. Te invităm să citești și recenzia.
Într-o zi, unei adolescente i se spune că familia ei nu este de fapt familia biologică. Ea a fost adoptată, iar părinţii naturali o vor înapoi. Se pare că decizia părinţilor adoptivi de a renunţa la ea maschează un secret.
Protagonista din Cea care se întoarce va căuta răspunsuri pe măsură ce va încerca să se adapteze la viaţa din familia biologică regăsită. Această familie este una săracă. Pare încremenită în mentalităţi retrograde, iar fraţii ei se comportă precum troglodiţii. Dar protagnista poreclită L’Arminuta (Ceacare se întoarce, în dialelectul regiunii Abruzzo) va găsi o soră care, deși mai mică decât ea, are o forţă psihică uimitoare, dovedită în apărarea surorii ei și în deciza de a înfrunta greutăţile vieţii.
În ciuda primelor scene apăsătoare, Cea care se întoarce este un roman din care nu lipsesc pasaje luminoase despre evoluţia afectivă, identitate, prietenie, rezilienţă. Datorită acestui roman vei descoperi încă o scriitoare italiană talentată. Este vorba despre Donatella Di Pietrantonio. Cu siguranţă vei mai auzi despre cărţile ei dedicate legăturilor feminine. Te invităm să citești și recenzia.
Toate vieţile pe care nu le-am trăit de Anuradha Roy
Călătorind nostalgic din India până-n Bali, personajul central din romanul Toate vieţile pe care nu le-am trăit vrea să afle de ce l-a părăsit mama lui. Răspunsul îl va purta în lumea captivantă a unei femei moderne și neînţelese. Era prea liberă pentru vremurile ei și pentru comunitatea în care se născuse. Ea și-ar fi dorit să devină pictoriţă. Era pasionată și de arta dansului tradiţional. Şi-a descoperit vocaţia de artistă după ce și-a însoţit tatăl deschis la minte într-o excursie în Bali. Odată cu moartea tatălui, a venit și condamnarea la o viaţă care nu-i mai aparţinea. O eroare a împiedicat-o să-și ia copilul atunci când a fugit în Bali.
Peste ani, copilul rămas în India descoperă însemnările secrete ale mamei. Va începe astfel s-o înţeleagă. Totodată, va descoperi cât de mult a fost influenţată legătura mamei sale de istoria Indiei și de lupta ţărilor asiatice împotriva colonialismului.
Romanul scris de Anuradha Roy te va purta departe, mai ales datorită unor pasaje descriptive picturale. Citindu-l, vei avea impresia că te vei apropia de oamenii altor culturi. Te invităm să citești și recenzia.
Felix și izvorul invizibil de Eric-Emmanuel Schmitt
Felix și izvorul invizibil este un roman scris mai ales pentru fanii lui Eric-Emmanuel Schmitt. Ca-n multe dintre cărţile sale, Schmitt îmbină curiozitatea faţă de alte culturi și mesajul umanist. Povestea începe într-unul dintre cartierele boeme ale Parisului. Aici și-a deschis cafeneaua simpatica Fatou. Ea venise din Senegal, în anii adolescenţei. S-a adaptat rapid la cultura franceză a cafenelelor menite să aducă împreună oameni având idei, meserii și identităţi diferite.
Fatou are secretele ei, care vor fi devoalate usor, ușor de fiul său pe nume Felix. Unul dintre aceste secrete este legat de bărbatul care este tatăl lui Felix. Dar Fatou amână dezvăluirea secretului. La un moment dat, o afecţiune a sufletului pune stăpânire pe Fatou. Semnele acestei afecţiuni seamănă cu ale depresiei, însă Felix crede că de vină ar fi un spirit malefic. Astfel, reia legătura cu apropiaţii mamei sale, rămași în Senegal. Când nici aceștia nu o pot ajuta, lui Felix nu-i rămâne decât să plece spre satul unde s-a născut mama lui. Aici își va da seama că trebuie vindecată o traumă. Te invităm să citești și recenzia.
Asta este o poveste despre o mamă care-și iubește fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toţii imperfect. Despre această legătură imperfectă și dătătoare de revelaţii este vorba și în romanul Numele meu este Lucy Barton.
Câștigătoarea Premiului Pulitzer în 2009, Elizabeth Strout oferă un roman care te va invita la reflecţie. Flashbackurile intense ale protagonistei îţi vor pune întrebări despre propriile amintiri.
După o intervenţie chirurgicală, personajului feminin Lucy începe să își analizeze viaţa. Mergând pe firul amintirilor, își revede copilăria, apoi reinterpretează evenimentele care au transformat-o în tânăra dornică de a-si depăși condiţia.
În acest roman, legătura cu mama se va suprapune peste inechităţile ce despart America marilor orașe cosmopolite și America zonelor sărace, adesea captive în cercul vicios al mentalităţii retrograde. Astfel, Numele meu este Lucy Barton poate fi considerat și o cronică tăioasă a emancipării feminine. Te invităm să citești și recenzia.
În vara toridă petrecută într-un oraș de pe malul mării, undeva în sudul Spaniei, o fiică vrea să își ajute mama să scape de o boală pe care medicii nu au putut-o numi printr-un diagnostic. În această zona turistică din Spania se află și clinica unui medic având o faimă stranie. Povestea fiicei devenite mamă pentru propria mamă se va derula printr-o analiză psihologică menită să treacă dincolo de spaţiul familial, devenind un diagnostic al crizelor prin care trece Occidentul, așa cum sunt ele percepute de tânăra generaţie.
Lapte fierbinte este romanul prin care Deborah Levy devine cunoscută și în România. Vei descoperi o scriitoare care, folosind un limbaj simplu, reușește să redea intimitatea complicată a relaţiei dintre mamă și fiică.
Legătura dintre mamă și fiică se va suprapune peste explorarea identităţii și peste frica de eșec. Această explorare va duce la redefinirea priorităţilor, în cazul fiicei. Gândurile ei și descrierea așezării spaniole Almeria îţi amintește de zilele în care vara pe malul mării înseamnă și o scufundare lămuritoare în propria lume afectivă. Te invităm să citești și recenzia.
Pentru Mario Vargas Llosa, legătura incandescentă (și interzisă) dintre mama vitregă și fiul considerat un adolescent precoce nu este decât un pretext. Adevărata miză a romanului îndrăzneţ este năucitoarea explorare a legăturii dintre erotism și artă.
Elogiu mamei vitrege este un roman pe care unii l-ar considera scandalos. Cei ce vor trece dincolo de stupefacţia de la început vor aprecia latura sofisticată. Pentru ei, legătura tabu va trece în planul secund. Scopul lui Mario Vargas Llosa nu a fost acela de a șoca. Mai degrabă a urmărit să ofere generos o călătorie în lumea artei. Fiecare capitol leagă relaţiile dintre personaje de o mare capodoperă. Vei citi despre tablourile pictorului veneţian Tiţian, dar și despre simbolurile unor lucrări avangardiste. De fapt, casa unde au loc evenimentele pare un templu închinat artei. Te invităm să citești și recenzia.
Lapte negru este o carte transformată în confesiunea unei scriitoare devenite mamă. Elif Shafak își impresionează cititorii datorită sensurilor multiple ivite din cartea sa. La început, Lapte negru pare cronica unei despresii postnatale și a vindecării. Se ivesc apoi celelalte subiecte: căutarea identităţii feminine, explorarea multiplelor ipostaze ale feminităţii, relaţia dintre maternitate și literatură.
Vei citi unele dintre cele mai sincere și frumoase pagini dedicate feminităţii. Elif Shafak se folosește de metafore pentru a-și transforma ipostazele feminine în veritabile personaje. Te invită astfel să îţi imaginezi cum ar arăta personajele întruchipând propria ta lume interioară. Despre ce ar discuta ele. S-ar ciondăni? S-ar înţelege unele pe celelalte? Cum ar ajunge să-și negocieze teritoriul?
Lapte negru poate fi considerată o carte despre maternitate, scrisă pentru femeile dependente de lectură, de scris. Ele își intorc lumea interioară pe toate părţile, încercând să se înţeleagă mai bine.
Un tată retras într-un sătuc pitoresc de pe ţărmul francez îi ofera fiicei sale adulte două romane. Îi spune că doar autoarea lor știe ce s-a întâmplat cu mama tinerei. Această mamă își abandonase fiica, dispărând într-o metropolă americană. Ea fusese la un moment dat cea mai importantă persoană din viaţa unei celebre scriitoare ce a renunţat la faimă pentru a se retrage în anonimat.
După cum ne-a obșinuit în romanul Muza, scriitoarea Jessie Burton știe cum să construiască personaje misterioase care folosesc arta pentru a-și conserva enigmele. Confesiunea este o poveste răvășitoare despre căutarea mamei absente. Are tensiunea unui thriller și consistenţa unui roman psihologic. Te invităm să citești și recenzia.
Corina Sabău este genul de scriitoare care spune în o sută de pagini cât alţii într-o mie. Romanul Şi se auzeau greierii reflectă în primul rând legătura dintre o mamă și propriul corp. În comunism, această legătură era supusă terorii. Partidul controla natalitatea și anula marea libertate a femeii de lua decizii cu privire la propriul corp. Protagonista romanului este o femeie care vrea să faca avort, în secret. Înainte de luarea deciziei, își analizează trecutul marcat de nevoia de a se emancipa, legătura cu propria mamă și actuala relaţie de cuplu transformată în căsnicie.
Şi se auzeau greierii este un roman al intimităţii secrete. Citești gândurile protagonistei care absorb întreaga realitate din jur. Adâncirea în propriile gânduri amintește de o lume a fricii, în care doar interioritatea mai oferea adăpost. Te invităm să citești și recenzia.
Elena Ferrante a oferit unul dintre cele mai intense romane despre legătura dintre maternitate, corp și emancipare. Din această relaţie nu lipseste nici personajul omniprezent în romanele autoarei. Este vorba despre spaţiul meridional. De data aceasta nu este vorba despre Napoli, ci despre un sat pitoresc. Aici își petrece vacanţa Leda, o profesoară de limba engleză. Ea plecase din Sud pentru a-și finaliza studiile în orașul Renașterii, Florenţa.
Exact când se credea ferită de amintirile despre un sud considerat sufocant și prea machist pentru aspiraţiile unei femei moderne, trecutul a prins-o din urmă. Trecutul revine sub forma unor amintiri. Aceste amintiri ies la suprafaţă când Leda întâlnește o necunoscută despre care bănuiește că vrea să scape dintr-un mediu primitiv. Un gest inexplicabil o va împinge pe Leda în mijlocul unei spirale de trăiri ameţitoare. Te invităm să citești și recenzia.
Toni Morisson a scris unele dintre cele mai bune romane despre maternitate și legătura cu trecutul. În aceste romane, trecutul înseamnă mereu ecourile unor traume suferite de generaţii întregi de afro-americani. Personajul central din romanul Ajută-l, Doamne, pe copil are o legătură complicată cu propria mamă. Se raportează ambiguu la figura maternă, iar acest aspect îi afectează și percepţia de sine în relaţia de cuplu.
În centrul romanului se află Bride, o tânără afro-americană care trece dincolo de barierele rasismului. Ea devine o femeie rafinată, care își lansează propria linie de produse cosmetice. Pe unele decide să i le ofere cadou unei femei acuzate de abuzarea unor copii. De ce ar face acest gest? Răspunsul este imprevizibil. Motivele expuse reflectă sofisticata analiză de care este capabilă Toni Morrison când scrie despre frică, minciună, inegalitate și rasism. Te invităm să citești și recenzia.
Una dintre cele mai bune scriitoare interbelice, Irene Nemirovsky a impresionat prin modul în care a descris niște emoţii puternice, adesea considerate rușinoase, negative. Cele două proze reprezentative pentru stilul ei – Dusmanca și Balul – surprind legăturile complicate dintre mame și fiicele adolescente.
Cele două personaje feminine centrale din cartea Dușmanca. Balul se simt neiubite și neglijate de părinţi. Revolta lor se îndreaptă mai ales în direcţia unei vendete împotriva mamei distante. Mecanismele prin care vor să se facă văzute și admirate includ un amestec de furie reprimată, manipulare, ură, decizii malefice și perfecţionarea unui ritual de seducţie prin care acapararea atenţiei masculine reflectă nevoia de a o detrona pe mamă.
(Re)descoperirea unei scriitoare interbelice
Dacă nu ai citit nimic de Irene Nemirovsky până acum, poţi începe cu acest volum. Vei descoperi una dintre cele mai bune autoare de romane psihologice. Te invităm să citești și recenzia.
Tot despre legătura dintre o mamă distantă și o fiică neglijată este vorba și în romanul Lovește-ţi inima!. Te va impresiona și totodată frapa modul în care Amelie Nothomb descrie urmările unei relaţii complicate dintre mamă și fiică. De fapt, vor fi mai multe astfel de legături, deoarece fiica extrem de inteligentă, dar neglijată de mamă, va căuta o altă figură maternă. O va găsi în mediul universitar. Profesoara care va juca rolul mentorului și al mamei ascunde la rândul ei o viaţă interioară complicată. Pe cât de atașată este de studenta ei preferată, pe atât de îndepărtată emoţional este de propria fiică.
Lovește-ţi inima! este un roman care se citește într-un ritm alert. Fiecare pagină te va surprinde. Îţi va dezvălui mereu noi trăsături psihologice ale personajelor, greu de bănuit la începutul romanului. Te invităm să citești și recenzia.
Olga Tokarczuk spune o poveste despre feminitate, supravieţuire și libertate. Povestea este întinsă de-a lungul a trei generaţii. Sunt trei generaţii de femei care au luptat cum au știu mai bine pentru a fi ele însele. Una dintre femei a prins războiul și deportările, fiind acuzată și de părăsirea soţului. Fiica ei a divorţat într-o societate ostilă femeilor independente. Nepoata decide să-și crească singură copilul. Deși par diferite, sunt unite de tendinţa de a cutreiera, de a pleca dintr-un loc în altul pentru a se regăsi.
Ultimele povestiri este și un excelent roman psihologic. Scenele par desprinse dintr-un film de artă lent, în care li se acordă o mare importanţă obiectelor simbolice și peisajelor filmate dintr-un unghi neobșinuit, care să reflecte stările personajelor, nerostite prin cuvinte. Te invităm să citești și recenzia.
CarteaDimineţi la Café Rostand este cadoul făcut de Ismail Kadare cititorilor săi fideli. Îi invită la o cafea într-una dintre cele mai frumoase zone ale Parisului, unde se află și marile edituri. Începe prin a le povesti despre scris, primele zile petrecute în Occident, prietenii legate cu marii oameni de cultură ai Franţei și despre întâmplarile amuzante prin care trece un balcanic nimerit dincolo de Cortina de Fier. La un moment dat, va devia cursul amintirilor și va ajunge tot în Albania natală, cu ale sale fantome, povești năucitoare și femei care iubesc scrisul.
O întâlnire între balcanici
Dimineţi la Café Rostand este o călătorie între localurile boeme de pe malul Senei și cele frecventate de artiștii subversivi (și vânaţi) din Tirana. Datorită acestei pendulări între Tirana și Paris, cititorul din Est are impresia că doar el poate înţelege cu adevărat mesajul cărţii. Ismail Kadare îi oferă iluzia unei complicităţi a visătorilor îndrăgostiţi de literatură și însetaţi de libertate.
Datorită cărţilor scrise de Ismail Kadare, mulţi cititori mioritici au încetat să mai simtă rușinea ori de câte ori li se amintește de influenţa balcanică asupra culturii noastre. Citind și volumul Dimineţi la Café Rostand, vor avea impresia că au parte în sfârșit de un ghid care îi înţelege. Când le povestește despre Paris, Ismail Kadare le dă impresia că vede acest Paris prin ochii lor. Înţelege curiozităţile, mirările, aspirăţiile raportate la un Paris ideal(izat), dar și complexul de inferioritate al celui venit din Est, căruia i s-a dat de înţeles că nu prea ar face parte din Europa, că nu înţelege ce înseamnă a fi civilizat.
Amintiri din studenţie
Înainte de a deschide cartea, îţi și imaginezi cum Ismail Kadare trăiește visul oricărui artist ce a pătimit în Estul comunist. A ajuns în sfârșit pe tărâmul libertăţii. Acum se poate bucura de tot ce are Parisul mai bun de oferit. Viaţa i-a plătit despăgubirea necesară pentru anii trăiţi sub tiranie. Acum poate sta liniștit la cafenea. Nu îi mai este frică de privirile securiștilor. Acei tartori care îi luau în vizor pe cei având gesturi prea occidentale când se bucurau de licoarea scriitorilor. Acum este reperat doar de admiratori, printre care și marii editori sau regizori precum Costa Gavras.
Totuși, Ismail Kadare nu uită că vine din Est. Un Est ale cărui ameninţări și le amintește strecurând mult umor. A cunoscut și teroarea, dar vrea să o redea satiric-absurd, stârnind amuzamentul. Readuce în prezent anii în care a început să frecventeze cafenelele artiștilor din Tirana. Aceste cafenele deveniseră oaza libertăţii în timpul comunismului albanez, considerat a fi cel mai crud și înspăimântător dintre toate.
Pagini satirice despre Moscova
Scriind pagini dedicate culturii cafenelelor, Ismail Kadare ajunge la anii petrecuţi în Moscova. Fusese trimis în Rusia pentru a fi transformat într-un apostol al realismului socialist. Tovarășii comuniști sperau să combată astfel influenţa nefestă a literaturii decadente din Vest asupra minţilor din Est. Dar Ismail Kadare avea deja manuscrise ţinute la secret, în care nu prea găseai realismul socialist. Aceste manuscrise i-au adus admiratori, dar și prieteni falși, care l-au turnat. Nu lipsesc din amintirile sale nici discuţiile penibile despre subiectele pe care ar trebui să le abordeze un scriitor dintr-o nouă Albanie (comunistă).
Înţelegi mai bine Albania
Mulţi cititori s-au întrebat dacă Ismail Kadare poate intra până la capăt în rolul parizianului care se bucură nonșalant de o cafea, lăsând apăsările deoparte. Oare poate un estic să mimeze rafinata superficialitate mondenă asociată parizianului care și-a însușit arta de a savura lejeritatea clipei prezente, de parcă ar fi dispărut toate subiectele grele și problemele spinoase din lumea întreagă? Ismail Kadare îţi dă de înţeles că nu. Scriitorul ce a trăit într-o ţară aflată sub dictatură nu poate mima acea nonșalanţă a parizienilor din filmele lui Godard ori din fotografiile realizate de Bresson.
Chiar și în inima Parisului, fantomele Albaniei așteaptă răbdător după colţ. Albania, cu a ei istorie încâlcită de conflicte sângeroase, de vendete istorice, își cere tributul. Iar Ismail Kadare îi restituie Albaniei ce îi apartine în relaţia cu marea literatură.
Când stă la cafenea, tot la Albania natală se gâdește Kadare. Şi bine face! Datorită inspiraţiei ce-l vizitează la Café Rostand, vei cunoaște și mai bine Albania. Fără a înţelege Albania nu poţi citi cu adevărat romanele și povestirile scrise de Ismail Kadare. Iar Kadare este conștient de acest lucru. De aceea, sub magica lumină a primăverii pariziene scoate la suprafaţă tenebrele asociate de mulţi cu Albania.
Un aristocrat francez îndrăgostit de Albania
Vei ajunge să-i invidiezi pe albanezi datorită marelui protector găsit într-un om de cultură și aristocrat francez influent. Influenţa acestuia pătrunde în cabinetele miniștrilor. Ajunge până și în camerele Vaticanului. Numele său este Pierre-Bordeaux Groult. Francezii îl consideră baron, iar balcanicii îl văd ca pe marele avocat ce pledează pro bono pentru cauza Albaniei. Deși nu a călătorit mult în Albania, iubește această ţară. Prin urmare, a devenit un mare admirator și al lui Kadare.
Amintindu-și de vizita de la Vatican alături de baronul Groult, Ismail Kadare începe să reflecteze asupra identităţii occidentale meritate de Albania. În viziunea lui Kadare, Albania a fost un ţinut cu adevărat european, dar pe care otomanii și apoi comunistii au încercat să-l rupă de marile civilizaţii occidentale. Îţi oferă multe exemple din istorie pentru a susţine această idee. Rezonează cu el și mulţi cititori din România. Şi ei trăiesc într-o ţară care se simte pe nedrept exclusă din elegantul salon al Europei civilizate.
Despre cultul femeii albaneze
Când își amintește de încercarea otomanilor de a rupe Albania de Occident, Ismail Kadare povestește mai ales despre femeile Albaniei. Aceste femei erau obligate să-și acopere trupul după cutuma orientală, în timpul stăpânirii otomane. Tot ele devin în poeziile și prozele artiștilor subversivi un simbol al libertăţii. În literatură, femeii albaneze îi revine păstrarea senzualităţii ca formă de opoziţie faţă de legile otomane.
În ciuda machismului atribuit culturilor balcanice, în scrierile albanezilor, luptătorii și conducătorii îngenunchează în faţa unei femei adorate. Nu îndrăznesc să se atingă de ea, s-o pedepsească. Nici măcar cei ce păstrează cu sfinţenie teribilul cod Kanun, cu ale sale vendete sângeroase.
Ismail Kadare nu ezită să amintească de conul de umbră nemeritat, de care are parte adesea femeia din Balcani. Feministele îi vor adora paginile. Prin viziunea sa legată de supravieţuirea identităţii albaneze, plasează femeia într-un plan superior. Albania nu poate fi înţeleasă, iubită, salvată fără a-și respecta femeile. De prezenţele feminine în literatură se leagă și reîntoarcerea Albaniei în Europa Occidentală.
Descoperirea scriitoarelor albaneze
În capitolul numit Domniţele literaturii albaneze, vei găsi numele unor scriitoare celebre. Însăși soţia lui Ismail Kadare – Helena Gushi-Kadare face parte din rândul albanezelor deschizătoare de drumuri în cultură. Multe dintre scriitoarele Albaniei publică în limba italiană sau în franceză.
Capitolul dedicat marilor scriitoare albeneze îţi amintește de un alt rol al cărţii Dimineti la Café Rostand. Cartea a fost scrisă pentru a-ţi recomanda să-ţi lărgești biblioteca. Le vei dedica cel puţin un raft scriitoarelor albaneze. De fapt, toate apitolele abundă în trimiteri la autori albanezi de înaltă clasă. Mai că-ţi vine să formulezi petiţii peste petiţii pentru a fi traduse cât mai multe romane albaneze în română. Ce-i drept, Ismail Kadare păstrează ceva de la orientalii ce i-au tot călcat ţara. Le-a moștenit priceperea de a-ţi stârni pofta când îţi prezintă lucuri despre care nu știai, în marele bazar al poveștilor.
O lecţie de istorie cum rar ţi se predă la școală
Ismail Kadare ar fi putut fi și un renumit profesor de istorie. Unul profund, nonconformist și mucalit. Vine dintr-o ţară unde istoria este trepidantă, fascinantă și labirintică. De fapt, întreaga istorie a Balcanilor este așa. Te atrage, dar te și sperie. Iar pentru a o preda, îţi trebuie fler și foarte mult tact. Un astfel de tact însoţește cuvintele scriitorului despre conflictele dintre sârbi și albanezi.
Citindu-l pe Kadare, îţi dai seama că nu ţi s-a predat pe îndelete, la școală, istoria plina de răni a vecinilor. Nu prea știm cât ar trebui despre Kosovo. Nici despre sentimentele de nedreptăţiţi pe care le simt azi atât sârbii, cât și albanezii după finalul anilor ’90. Se vorbește despre genocidul balcanic adesea cu patos, cu naţionalism, cu populism, cu furie. Istoria bântuie, cu lacrimi, neputinţă și disperare. Se împart taberele. Unii sunt acuzaţi de marea dezbinare, alţii că nu acceptă diversitatea. Despre unii se crede că vor apropierea de fanatismul religios de tip oriental. Ceilalţi sunt lăudaţi de naţionaliști. Se tot spune că vor să apere flancul estic al Crestinismului. Şi unii, și ceilalţi sunt adesea învinuiţi de primitivism și de cruzimi inimaginabile. Sunt priviţi cu teamă de Europa civilizată, deși ambii își declară iubirea faţă de ea.
Pe firul istoriei
Într-o discuţie cordială și plină de miez cu faimosul Costa Gavras, Ismail Kadare amintește de reputaţia celor din Balcani. Ei au rămas în memoria vesticilor drept scandalagiii Europei. Despre acești scandalagii plini de răni scrie Kadare. A încearcat să limpezească niște ape întunecate în urma delimitărilor teritoriale decise de marile imperii. Doar lui îi iese atât de bine împăcarea umorului cu absurdul și realismul inconfortabil.
Ismail Kadare nu renunţă la umor. Şi nu va părea cinic. Nu-l vor acuza de sacrilegiu nici ai lui, și nici răniţii din tabăra supărată pe albanezi, mai ales pe cei din Kosovo.
Citind impresiile și amintirile din cartea Dimineţi la Café Rostand, ai impresia că Ismail Kadare a găsit imposibilul. Adică firul invizibil care leagă două ţinuturi despre care se spune că mai degrabă se înfruntă. Este vorba despre Vestul senin, luminat de idei, și așa-zisul Est întunecat, condus de instincte. Vei descoperi uimit un fir care pleacă de la cafeneaua pariziană și ajunge până-n inima Balcanilor.
Ismail Kadare te umple de revelaţii. Înţelegi Parisul prin ochii unui Estic, dar ajungi să-ţi înţelegi și Estul. Kadare te face să vezi ceea ce se omite la multe dintre orele de istorie. Pentru cei din Est și pentru Balcanici în mod special, trecutul nu rămâne aproape niciodată în trecut. Conflictele din ţările care au făcut parte din Iugoslavia amintesc de urmările cumplite ale afacerilor istorice neîncheiate. Iar din aceste afaceri și-a luat partea si Vestul, prin multiple alianţe convenabile, nu doar sălbaticul Est.
Povestașul este o carte esenţială pentru cei ce visează să călătorească în adâncurile continentului sud-american. Marios Vargas Llosa a scris acest roman autobiografic pentru cei dornici de a se aventura în misterioasele ţinuturi amazoniene, unde abundenţa vegetală este întrecută doar de cea a legendelor și a miturilor la fel de fecunde.
Călătoria începe într-o galerie din Florenţa
Vei citi fascinat un roman care seamănă cu îmbarcarea într-o călătorie plină de revelaţii. Drumul începe în Florenţa. Aici, personajul narator întră într-o galerie de artă. La un moment dat, îi atrage atenţia o fotografie misterioasă. Fotografia îi amintește de un prieten de care fusese foarte apropiat în timpul studenţiei în capitala peruană. Datorită lui, te vei reîntâlni cu Lima boemă, a tinerilor idealiști. Este Lima cartierelor pestriţe, atât de dragă lui Mario Vargas Llosa atunci când își amintește de anii formării sale culturale și ai trezirii conștiinţei politice.
Din Lima boema până-n Amazonia
În Lima îl vei cunoaste pe cel ce-ţi va trezi apetitul și curiozitatea pentru explorarea ţinuturilor amazoniene. Numele lui este Saul. El studiază antropologia și este pasionat de viaţa și de cultura populaţiei Machiguenga.
Machiguenga au devenit niște nomazi pentru a scăpa de invadatorii incași. Apoi au fugit de coloniștii europeni dornici de a-i captura pentru a face din ei sclavii care să alimenteze industria cauciucului, prin sângerarea arborilor din junglă.
Populaţia machiguenga a tot cutreierat ţinuturile ce leagă Anzii deveniţi centrul marii civilizaţii incașe de jungla amazoniană. Ei fac parte dintr-o cultură panamazoniană, ce s-ar fi coagulat în acele ţinuturi chiar și înaintea incașilor. Se spune despre machiguenga din Amazonia că ar fi de fapt cei ce reprezintă acel Peru autentic, neschimbat de influenţele conchistadorilor și ale celor veniţi să-i evanghelizeze pe băștinași.
După ce te vei plimba prin Lima de altădată, readusă la viaţă și descrisă prin filtrul sentimental specific nostalgiei, te trezești brusc în ţinuturile mai puţin umblate de om. Aici s-au refugiat oamenii culturii Machiguenga. Mitologia lor este luxuriantă și plină de originalitate. Îi vei afla zeităţile datorită unui personaj cunoscut sub denumirea de povestaș. Vocea acestui povestaș va alterna cu vocea naratorului ce își amintește de anii studenţiei și ai primelor expediţii în pădurile amazoniene.
O călătorie printr-un Peru necunoscut
Lui Mario Vargas Llosa îi place să patrundă spiritual dincolo de stratul de la suprafaţa modernă a ţării natale. Dincolo de acest strat poate simţi vocile și trepidaţiile unor culturi autohtone atât de nedreptăţite. Datorită acestei călătorii în profunzimile mozaicului cultural peruan, descoperi motivul care îi atrage pe mulţi în ţara lui Mario Vargas Llosa: trecerea bruscă de la o formă de relief la alta. Iar Peru îţi dă impresia că fiecare formă de relief are propria amprentă culturală.
La un pas de templele incașilor se află alte populaţii, având o cu totul altă identitate culturală, însă aceeași drama. Este marea drama a celui colonizat, alienat prin încercarea conchistadorilor de a-l evangheliza, de a-l asimila sau pur și simplu de a-l supune și de-al izola în cartiere insalubre. Populaţia Machiguenga nu a fost supusă. A continuat să lupte pașnic pentru libertate. De fapt, lupta s-a transformat în anduranţă, în tăcuta rezistenţă prin adoptarea vieţii nomande. Problemele acestei populaţii amintesc de un alt mare (și cutremurător) roman scris de Mario Vargas Llosa. Este vorba despre Visul celtului. Din acest roman aflăm despre atrocităţile de la începuturile industriei bazate pe cauciuc.
Un Peru fragmentat cultural
În Povestașul regăsești marea calitate a lui Mario Vargas Llosa: accea de a înţelege legătura dintre ipostazele unui Peru multistratificat. Este și legătura dintre un Peru modernizat, urban, și un Peru arhaic. Prietenul idealist trece de la un Peru dominat încă de urmașii conchistadorilor la misterele acel Peru încă necunoscut, ce pare aproape rupt de civilizaţie, dar fiind el însuși leagănul unei mari civilizaţii.
Așa cum a reușit și în romanul Istoria lui Mayta, scriitorul Mario Vargas Llosa găsește un fir invizibil care leagă Lima reprezentând modernizarea cosmopolită, occidentalizată, și acel Peru considerat sălbatic, enigmatic, al populaţiilor precolumbiene. Firul acesta este întins de un personaj idealist, aparent neadaptat.
În Istoria lui Mayta era vorba despre un student având origini indigene și orientări marxiste. Idealistul din Povestașul este un student din comunitatea evreilor din Lima. El nu este motivat de idealuri politice. Idealul său amintește mai degrabă de curentul indigenist din anii ’30. Acest curent din America de Sud urmărea o revenire la culturile autohtone, a căror influenţă a fost diminuată brutal de conchistadori.
De la pasiunea pentru necunoscut la obsesie
Personajul idealist Saul amintește de revirimentul acestui curent indigenist din Peru anilor ’50. Tot în acei ani renășteau și idealurile de stânga. Ele deveniseră o formă de opoziţie împotriva dictaturilor militare. Deși aparent inofesiv, interesul lui Saul pentru miturile populaţiei Machiguenga deviază spre fanatism. Însă fanatismul nu se transformă, ca-n situaţia lui Mayta, în acţiuni politice inflamabile. Este un fanatism a cărui singură victimă este chiar purtătorul său.
În loc să evolueze academic, Saul își sabotează cercetările. Nu ţine cont de marele său talent de antropolog. Refuză o bursă în Franţa, care i-ar fi pus numele pe firmamentul marilor cercetători. Saul credea ferm că antropologii nu făceau decât să ducă la bun sfârșit acţiunile coloniștilor spanioli. În mintea lui, antropologul nu era decât un alt exploatator. Sub aparenta integrare în universul Machiguenga, antropologul le răpea miturile. Deposeda populaţiile indigene de autenticitate și permitea intruziunea străinilor lacomi.
Există cu adevărat povestașul?
De conservarea unei culturi arhaice bogate, cum este și Machiguenga, se ocupă și povestașul. Acesta are un rol important. Însă nu se știu foarte multe despre nuanţele activităţii sale. Care este de fapt scopul relatării unor povești? Este povestașul responsabil de conservarea miturilor? De transmiterea lor următoarelor generaţii? Sau este doar un om care transmite informaţiile de la un trib la altul, un fel de jurnalist ambulant al junglei?
Încercarea de găsi niște răspunsuri îl va purta pe narator dintr-o galerie de artă descoperită în Florenţa până-n Amazonia. Căutarea se va transforma în retrospectiva afectivă a intelectualului sud-american, considerat la rândul său un nomad cultural. Vei călători nu doar prin jungla amazoniană, ci prin universul încâlcit al studentului din Lima. Sa nu uităm că Mario Vargas Llosa a fost martorul unei tectonici politice sud-americane fără precedent. A văzut înălţându-se naiv idealuri, prăbușite apoi în dezamăgiri crunte, brutale.
Suspansul din jurul unei dispariţii
Tentativa de a-l găsi pe acest povestas ajunge să semene cu ancheta plină de suspans a unui detectiv. Ai impresia că Mario Vargas Llosa este un detectiv reîntors la locul unei dispariţii. Această dispariţie a rămas un caz nerezolvat. De fapt, este vorba despre o dublă dispariţie. Nu doar povestașul pare de negăsit în cercetările recente ale antropologilor. Şi cel mai bun prieten al naratorului, Saul, a devenit o fantomă.
Încercarea de a găsi povestașul te face să iei urma indiciilor inedite. Unele te vor duce la bibliotecile unor călugări dominicani misionari. Aceștia s-au transformat ei înșiși în cercetători, uitând de scopul iniţial dat misiunii lor. Alte indicii te vor duce în primele așezări stabile construite de populaţia Machiguenga în junglă.
Amnezia întinsă de-a lungul secolelor
Citind un roman captivant precum Povestașul, îţi reamintești de marile obsesii ale scriitorului sud-american. Mario Vargas Llosa este scriitorul sud-american prin excelenţă. Are o ureche îndreptată spre zgomotele schimbărilor urbane și o alta spre murmurul venit din adâncurile culturilor arhaice.
Mario Vargas Llosa are conștiinţa marelui scriitor născut într-o ţară unde efectele colonialismului sunt încă vizibile. Poate cea mai apăsătoare urmare este scindarea. Nu este vorba doar despre o scindare devenită inechitate social-economică. Este o scindare mult mai gravă, deoarece pare mai greu de combătut: scindarea identitară. De această scindare se leagă amnezia peruanilor. Este amnezia celor din marile orașe, din cartierele prospere, dar și a celor deveniţi moștenitorii precolumbienilor care au înteriorizat mesajul conchistadorilor.
Unii dintre acești moștenitori ai precolumbienilor au ajuns în marile orase, dar nu au trecut de graniţele periferiei mizere. Alţii s-au adăpostit în junglă. Toţi au plătit un mare preţ pentru a supravieţui: acela de a renunţa la sine pentru se civiliza. Dar civilizarea a devenit, la un moment dat, un instrument folosit în dresarea lor.
În timpul dresării, ei deveneau servitori ai imperiului conchistador, uitându-și rădăcinile. Nu mai erau urmașii marilor incași ori ai populaţiei Machiguenga. Erau pur și simplu niste cetăţeni inferiori. Erau toleraţi atâta vreme cât se speteau muncind pe marile plantaţii sau în casele din cartierele rafinate ale coloniștilor. Dacă refuzau, nu se reîntorceau în ţinutul natal, ci rămâneau cerșetorii marilor orașe.
Dilema cercetătorului
Romanul Povestașul nu este doar o poveste despre continentul sud-american. Fără să își propună, Mario Vargas Llosa amintește de mai multe acţiuni de colonizare. Este vorba, ce-i drept, și de sensul metaforic al acestora. Poate că-n inconștientul nostru a rămas tendinţa de a împărţi lumea în triburi.
Există multe triburi și în marile orașe. Mai ales în cele împărţite între cartierele frecventabile și cele rău famate. Între ele există graniţe bine delimitate. Aici, lumea se împarte între oamenii civilizaţi și cei sălbatici, deneatins. Mai există un trib al celor din ţările Vestului civilizat și al celor din Estul considerat primitiv. În aceeași ţară există Nordul industrializat, considerat raţional, cu valori sănătoase, moderne, si acel Sud considerat de temut, cu ale sale triburi care preferă sălbăticia emoţiilor impetuoase, precum și anarhia spontaneităţii euforice în locul ordinii legiferate.
Avem dreptul de a schimba o cultură stranie?
Dilema cercetătorului nu este legată doar de întrebarea privind dreptul său de a judeca un trib. De a-i da în vileag obiceiurile secrete și de e le evalua după grila sa culturală. Această dilemă apare și în mintea multor psihologi în relaţia cu semenii veniţi să le ceară ajutorul.
Până unde pot întinde graniţa dintre intervenţia salvatoare prin schimbarea unor obiceiuri toxice, ostile dezvoltării personale, și cea a intruziunii în lumea Celuilalt. Este oare cultura celui diferit de noi un tablou care nu trebuie alterat pentru a nu periclita diversitatea umană? Există oare graniţa care odată trecută poate face din nevinovata dorinţă de a conserva diversitatea un ideal naiv ce se poate dovedi toxic pentru cel care solicită un ajutor?
Nu de puţine ori, în Povestașul naratorul se întreabă dacă nu cumva triburile amazoniene își păstraseră vie cultura tocmai deoarece nu cunoscuseră vremuri mai bune, și nici modele mai confortabile de a exista, de a duce un trai mai ușor. Era arhaismul lor o alegere, sau o cumplită lipsă de perspectivă întinsă de-a lungul mileniilor?
Este foarte greu să alcătuiești un top al celor mai bune cărţi scrise de Amos Oz. Toate sunt foarte bune. Ai putea spune că Amos Oz nu a lansat nici o carte până când nu a fost sigur că i-a dat forma desăvârșită. Că ne-a oferit cea mai bună variantă posibilă a poveștii de viaţă și a personajelor. Totuși, au poveștile din volumul Între prieteni acel ceva prin care te fac să te atașezi de această carte mai mult decât de altele mai intense ori care ajung să reflecte o scriitură mult mai matură.
O lume plină de pasiuni și de visuri nemărturisite
Poveștile de viaţă incluse în cartea Între prieteni te farmecă. Te impresionează așa cum reușesc doar acelea care te pun pe gânduri. Redau în cuvinte simple tot ce are fiinţa umană mai complicat. În personajele aparent liniștite sau predictibile viaţa palpită, iar pasiunile clocotesc. La fel și gândurile nerostite. Descoperi niște rivalităţi feminine devenite fie complicităţi ale sufletelor neînţelese, fie alianţe nebănuite între două singurătăţi. Citești despre izbucniri afective acolo unde nu te aștepţi. Despre trăiri explozive care se sting brusc și despre oameni precum acele ape liniștite devenite valuri de lavă în momente de criză.
Având un comun inepuizabila compasiune pentru fiinţa umană însetată de afecţiune și plămădită din multe suferinţe, așa cum doar în nuvelele și povestirile lui Cehov o mai găsești, cele opt povești de viaţă din această carte ajung până la urmă să te locuiască. Mai mult, îţi vei da seama cât de apropiat ești de o lume ce pare departe de a ta nu numai datorită marii distanţe geografice sau culturale, ci mai ales unui model de coabitare greu de echivalat în orice altă parte a lumii.
Descoperirea unei culturi
Personajele din volumul Între prieteni locuiesc într-un kibbutz din Israelul anilor ’50. Ce este acela un kibbutz? Este greu de explicat și înţeles dacă nu ai trăit în Israel sau dacă nu ești expert în cultura locală. Totuși, din alte cărţi scrise de Amos Oz, îţi dai seama că poate fi considerat o formă de convieţuire sub forma unei comunităţi bine închegate. Aici oamenii pun accent mai ales pe agricultură. Fac adevărate minuni îmblânzind solul unui ţinut deșertic și obţinând niște recolte ce sfidează orice pesimism). Trăiesc împreună, și împart echitabil veniturile rezultate din muncă.
Dacă vei căuta mai multe informaţii despre ce este acela un kibbutz, vei pătrunde mai adânc în detalii privind istoria recentă a Israelului sau în cele privind idealurile sioniste. Una dintre explicaţiile destul de simpliste leaga definiţia kibbutzului de ideile comuniste și de socialism. Oamenii din kibbutz își împart veniturile așa cum visau cei ce propovăduiau ideile comuniste. Organizarea lor este comparată cu marile cooperative agricole din fostele ţări comuniste. Însă este doar o definiţie mult prea simplistă.
O perspectivă luminoasă asupra ideii de kibbutz îi face pe mulţi să considere această formă de organizare socială drept singura bazată pe idealul egalităţii, dar care nu a dus la teroare și la dictatură. Mai mult, pentru mulţi locuitori, anii petrecuţi în kibbutz sunt învăluiţi în aura de nostalgie dulce, așa cum reiese din documentarul Mr.Gaga, dedicat marelui coregraf Ohad Naharin.
O carte legată de intimitatea lui Amos Oz
Cei familiarizaţi cu lumea personajelor lui Amos Oz anticipează o lectură specială și o scriitură intimă precum o destăinuire. Amos Oz a locuit el însuăi într-un kibbutz după moartea mamei sale. A plecat din kibbutz după ce a devenit la rândul său părinte și o voce a noii literaturi israeliene.
Foarte mulţi cititori vor lega farmecul acestei cărţi și grija prin care Amos Oz își învăluie personajele când le prezintă dramele sfâșietoare sau micile și (mult prea) scurtele bucurii de nevoie acestuia de a forma un scut împotriva amintirilor legate de kibbutz. Ghicești printre rânduri nevoia lui Amos Oz de a proteja o lume confruntată cu timpuri aspre. O lume de care și-a legat rădăcinile. Este și lumea pe care a lăsat-o să-i modeleze viziunea despre natura umană, despre fragilitate, afecţiune, toleranţă, libertate personală și limite.
Asemenea personajelor, oamenii acestei lumi au trăit puţine clipe de fericire. Au învăţat mai degrabă să îndure, să-și ascundă visurile. Nu aveau curajul să-și ia viaţa în piept de unii singuri. Dar au răspuns greutăţilor cu acel amestec dintre umorul profund și copios, melancolie sentimentală și autoanaliza obsesivă asociată evreului care străbate vremuri de criză (social sau personală). Nu întâmplător ai impresia că s-au întâlnit în kibbutz Marc Chagall, Shalom Alehem și Cehov. Iar când a fost nevoie de câte un păpușar caustic al destinului, a intervenit și Gogol.
Încercarea de a recupera timpul pierdut
Reeditarea volumului Între prieteni a venit imediat după traducerea în limba română a volumului autobiografic Din ce este făcut un măr?În acest volum autobiografic, Amos Oz sublinia importanţa anilor petrecuţi în kibbutz. Au fost niște ani precum o viaţă de om. Plini de învăţăminte, de căutări și de întrebări despre sine. Cu descoperiri și cu greșeli. Niște ani ai maturizării, dar și ai unor neputinţe pe care de obicei omul nu și le iartă prea ușor.
Vei avea impresia că poveștile din cartea Între prieteni au fost influenţate de încercarea lui Amos Oz de a se reîntoarce la un timp dispărut. Este un timp al formării conștiinţei de sine. Mai este și unul pe care ar vrea să-l ia la rost, apoi să-l ierte. Amos Oz nu recuperează doar amintiri, ci se recuperează pe sine. Nu fără a se întreba dacă putea face lucrurile mai bine.
Terapie prin scris(?)
Dacă ai citit și amintirile conservate în volumul Din ce este făcut un măr? vei descoperi că Între prieteni este și o terapie prin scris. O terapie prin care Amos Oz își vindecă rănile și își privește aspru acele frici transformate în consecinţe apăsătoare pentru cei dragi. Când își amintea de kibbutz, își amintea și de bullyingul din dormitorul comun al copiilor. De lașitatea lui când a rămas pasiv, incapabil de a-și proteja copiii. Își amintește de această lașitate, despre care face niște afirmaţii ferme. Așadar, nu eziţi să te întrebi dacă nu cumva două dintre cele mai sfâșietoare povestiri sunt de fapt o autodezvăluire.
Citind povestirea Un copil, tinzi să afirmi că Amos Oz s-a deghizat într-un tată care până la urmă reacţionează la strigătul fiului supus umilinţelor. Într-o altă povestire – Tatăl – îl revezi pe adolescentul Amos Oz copleșit de modelul de virilitate exuberantă a tinerilor născuţi și crescuţi în kibbutz, nu ca el, veniţi din afară. Adolescentul dependent de lectură, dar nesigur în interacţiunile umane, amintește de impresiile lui Amos Oz despre el însuși, când era adolescent. Se compara adesea cu alţi adolescenţi pentru care viaţa era mai darnică, la fel și prezenţele feminine. Ideile personajului adolescent reflectă autoironia lui Amos Oz când afirma că propovăduitorii echităţii de tip comunist din kibbutz nu se refereau și la echitatea mamei naturi, care îi înzestra pe alţii cu mai mult farmec decât pe alţii.
Descoperiri preţioase despre natura umană
Nu sunt deloc puţine acele pagini în care personajele se simt sufocate în kibbutz, însingurate. Ele trebuie să își adapteze idealurile și dorinţele de autorealizare la nevoile comunităţii Gândurile acestor personaje reflectă ideile lui Amos Oz despre libertatea personală și despre fanatismul deghizat în bunele intenţii îndreptate spre un celălalt perceput ca nesupus, inadaptat, derutat și care trebuie adus pe calea cea dreaptă până nu e prea târziu.
Personajele din această carte sunt unite de un fir invizibil al nevoii de a cunoaște lumea. Deși nu părăsesc fizic limitele kibbutzului, mintea lor caută alte orizonturi. Nu citești doar opt povești de viaţă. Descoperi tot atâtea posibilităţi de a căuta o lume diferită, de a se aventura în necunoscut. Însă nu spiritul aventurii îi cheamă dincolo de graniţele kibbutzului, ci nevoia de afecţiune.
După ce dai și ultima pagină a cărţii, îţi rămân în minte afirmaţiile a două personaje. Unul este adolescentul din Tatăl. El susţine că majoritatea oamenilor au nevoie de mai multă afecţiune decât pot găsi. Celălalt personaj este soţia părăsită, devenită protagonista poveștilor Două femei și Esperanto. Gândurile ei reflectă cel mai bine lumea afectivă a personajelor: Majoritatea oamenilor au probabil nevoie de mai multă căldurăși afecţiune decât poate lumea să le ofere, iar decalajul acesta dintre cerere și ofertă –nici o comisie a kibbutzului nu va reuși vreodată să-l acopere.
În Evanghelia după Pilat, unul dintre cei mai iubiţi scriitori ne reamintește de mesajele umaniste ale Creștinismului, dar într-un mod care depășește barierele dintre culturi, religii și epoci. Eric-Emmanuel Schmitt nu scrie doar despre săptămâna patimilor cristice și despre înviere, ci și despre mesajele universale transmise: iubirea de aproape, blândeţea, compasiunea faţă de cei consideraţi marginali și nevoia de toleranţă.
Ori de câte ori abordează teme asociate unei religii, cum a făcut și în Domnul Ibrahim și florile din Coran sau în Copilul lui Noe, scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt dă la o parte dogma și caută interpretările umaniste valabile pentru toţi oamenii. În romanul Evanghelia după Pilat, încearcă să-și imagineze modul în care locuitorii orașelor străbătute de primii creștini au perceput schimbările aduse aceștia. Foarte mulţi au văzut în ideile primilor creștini o salvare a celor adesea respinși, neputincioși, condamnaţi la sărăcie și la excluziune. Însă nu puţini au fost cei ce s-au temut de schimbarea puterii în relaţia dintre clasele sociale sau între conducători, clerici și cei obedienţi în faţa lor.
Fresca unei epoci
Multe dintre pasajele romanului Evanghelia după Pilat seamănă cu scenele unui roman istoric. Sunt descrise fidel veșmintele epocii, obiceiurile, ierarhia socială și ritualurile vieţii cotidiene. Ai impresia că te plimbi la rândul tău prin Ierusalimul de acum două milenii sau prin celelalte orașe istorice labirintice. Imaginile sunt vii, cu mulţimi forfotitoare, mirosuri puternice de mirodenii și parfumuri. Așadar, ai putea considera acest roman și fresca unei epoci.
Eric-Emmanuel Schmitt descrie credibil forţa ideilor propovăduite de Isus. Erau niște idei pe care cei nevoiași le percepeau ca fiind blânde, însă conducătorii le considerau ameninţătoare. Ideile începeau să contrazică valori bătute în cuie de sute de ani. Însă nu doar vechii locuitori ai Palestinei simţeau schimbarea. Autorităţile Imperiului Roman erau la rândul lor ameninţate. Se temeau că discipolii creștini vor provoca răzmeriţe.
În mintea protagoniștilor din lumi opuse
Scriind Evanghelia după Pilat, Eric-Emmanuel Schmitt nu s-a temut de acuzaţiile de blasfemie. A vrut să intre în lumea interioară a lui Isus-omul care aștepta soldaţii într-o grădină înmiresmată. De asemenea, a vrut să își imagineze și ce simţea cel mai important roman, trimis de imperiu pentru a supraveghea locuitorii subversivi.
Romanul este structurat în două părţi. În prima parte, Isus devenit personaj își povestește viaţa. Rememorează clipele importante din copilărie și primele revelaţii despre adevăratele valori care trebuie asociate divinităţii. Aceste amintiri sunt descrise cu atâta căldură și graţie, încât seamănă cu picturile de la începuturile Renașterii.
A doua parte a romanului este o călătorie în mintea lui Pilat, cel mai de seamă reprezentant al Imperiului Roman în teritoriile străbătute de Isus. Eric-Emmanuel Schmitt și-a imaginat gândurile, temerile și regretele din conștiinţa lui Pilat. De asemenea, și-a imaginat rolul avut de influenta lui soţie. Aceasta dorea să-l apere pe Isus după ce fusese vindecată de acesta. Îl credea un salvator.
Importanţa ideilor împotriva fanatismului
Dacă prima parte a romanului seamănă cu o succesiune de picturi expresive, a doua este una epistolară. Pilat își mărturisește conflictele interioare și impresiile despre un teritoriu sfătuit să-l guverneze cu o mână de fier.
Pilat și Isus fac parte din lumi având aspiraţii și valori opuse. Totuși, Eric-Emmanuel Schmitt găsește o punte între ei. Ambii încearcă să înţeleagă, să își pună întrebări despre umanitate și despre propria misiune. Chiar dacă răspunsurile și efectele acestora diferă.
Imaginându-și lumea pământeană în care a trăit Isus, Eric-Emmanuel Schmitt amintește de importanţa ideilor în vremuri de mari schimbări care dislocă mentalităţi. Scriitorul și-l imaginează pe Isus dezamăgit de oamenii care erau mai receptivi la miracolele sale decât la ideile umaniste. Își doreau magie, nicidecum să cântărească ideile, să gândească, să pună la îndoială certitudini. Doreau mai degrabă să înlocuiască niște ritualuri cu altele. Ar fi vrut să transforme Creștinismul într-o succesiune de superstiţii apărate cu bigotismul specific unor fanatici.
De la Schmitt la Kazantzakis
Prin Evanghelia după Pilat, Eric-Emmanuel Schmitt se apropie de încercarea unor mari scriitori precum Nikos Kazantzakis de a le aminti cititorilor despre importanţa gândirii în receptarea mesajelor creștine. Dogmei trebuie să i se opună libertatea minţii și invitaţia de a găsi valorile umaniste universale căutate de primii creștini dornici de a scăpa de brutalitatea unei societăţi darwiniste, crude, guvernate de abuzuri și de frici. Paginile acestui roman amintesc și de iubirea de aproape a lui Francisc de Assisi, așa cum îl vedea Kazantzakis în Sărăcuţul lui Dumnezeu.
Conacul Slade este o carte perfectă pentru un lockdown, când ai impresia că spaţiul locuit de tine devine din ce în ce mai mic și mai aglomerat. Pentru a te scăpa de senzaţia de claustrare în propriul apartament, David Mitchell îţi propune o ditamai casa, una elegantă, cum doar în filmele de epocă mai vezi. Nu te vei plictisi în ea. Are și o grădină ce pare desprinsă din basme, unde ai fi putut organiza un garden party rafinat. Sunt și destule încăperi ce așteaptă să fie descoperite, după ce urci niște scări ce par să ducă spre un labirint.
Îţi place și arta? Cu atât mai bine! Vastul conac este plin de portrete speciale. Doar să ai grijă! Dacă îţi recunoști chipul într-unul dintre tablouri, vei simţi fiori pe șira spinării. Pulsul ţi se accelerează și apoi te trezești brusc într-o mansardă întunecată precum o peșteră. Preţul plătit pentru bucuria de a fi intrat într-un conac englezesc demn de un lord va fi prea mare.
Recomandat de Stephen King
Conacul Slade este o carte atât de bine scrisă, atât de acaparantă și de palpitantă încât ajungi să amâni orice plan de a vedea un thriller ce deviază spre horror până ce nu o termini. Ai spune că merită o ecranizare pe măsură, dar îţi dai seama că nu are nevoie de una. David Mitchell sincronizează atât de bine imaginile lugubre, umorul negru, anticiparea pericolului iminent, detaliile simbolice derutante, groaza, decorurile și doza sporită de suspans încât ai impresia că vezi un film ce-ţi da iluzia scufundării într-un spaţiu cunoscut datorită legendelor tenebroase.
Impresionat de acţiunea terifiantă a romanului, Stephen King i-a adus laude lui David Mitchell. Dar fanii lui King se vor întâlni cu ai lui Poe, ai lui David Lynch și cu dependenţii de povești gotice scrise cu secole în urmă. Lor li se adaugă și fanii filmelor horror interbelice, dar și ai culturii pop ce a incorporat și filmele horror devenite comerciale prin anii ‘90. Toti îţi vor spune că ţi se va zbârili părul de groază, dar și de plăcere, dacă faci parte din categoria acelora care preferă voluptatea oferită de adrenalina pompată de poveștile horror spuse inteligent. Marea calitate a lui Mitchell este aceea de a-ţi da iluzia că născocirile înspăimântătoare sunt plauzibile, că pot exista în realitate.
Locatarii ciudaţi
Vei citi un roman scris pentru cei pasionaţi de casele vechi, semi-abandonate, precum și de vânătorii de fantome sau de întâmplări paranormale asociate acestor case devenite rămășiţele altor vremuri. Conacul Slade reia subiectul luptei cu fantomele casei bântuite. Doar că fantomele nu rămân la stadiul de iluzii create de minţi rătăcite sau de oameni având prea multă imaginaţie.
Fantomele din cartea lui David Mitchell sunt niște captivi dornici de a-și spune povestea. Doar cei aleși le pot asculta, însă trebuie să fie suficient de abili pentru a percepe la timp semnalele ce anunţă întorsătura sinistră a vizitei la conac. Nu de alta, dar oaspetele privilegiat al gemenilor ce au moștenit conacul se transformă într-un prizonier ce ar trebui mai degrabă compătimit.
Dispariţii neanchetate
Ca mai toate casele unde au loc fenomene stranii, conacul Slade pare stăpânit de un blestem. Iar blestemul include și ceremonialul de instalare a groazei, pus în practică odată la nouă ani. Mai bine zis, odată la nouă ani, conacul își deschide larg porţile pentru a mai înghiţi un suflet. Este asemenea unei aristocrate diabolice, dornice să se revigoreze cu sânge proaspăt. Așadar, după un nou ciclu de nouă ani, cineva dispare pentru totdeauna. Martorii spun că l-ar fi văzut ultima oară pe Aleea Slade.
Legendele care par un blestem întunecat
Aleea Slade se află la caţiva pași de cârciuma Vulpea și Copoii. Aici, un bărbat considerat ușor cam ţăcănit spune povestea conacului unde oamenii dispar fără urmă. Este considerat nebun deoarece toţi anchetatorii știu că nu există conacul. Totul este o născocire. Pentru oamenii raţionali, conacul Slade este o legendă, o poveste cam trasă de păr. Totuși, câţiva ajung să-i treacă pragul, dar nu se mai întorc pentru a confirma existenţa lui. Dacă nu pot găsi conacul, anchetatorii nu le pot veni de hac nici gemenilor malefici deveniţi proprietari.
Ruda unui om dispărut și un poliţist afemeiat și cam libidinos aproape că au descifrat misterul. Ei au fost capabili de vedea și dincolo de ceea ce pare o dispariţie pusă pe seama unui criminal în serie. Iniţial, se credea în existenţa unui criminal inteligent, care își făcea veacul pe Aleea Slade. El nu a putut fi prins deoarece s-ar fi debarasat de victime atât de bine, încat ele au fost de negăsit. Doar că mai există și oameni care mai cred într-un bizar ce își vâră coada în realitatea cotidiană. De ei se tem cel mai mult locatarii fantomatici ai conacului.
Un povestitor ingenios
Conacul Slade reușește să le ofere adrenalină celor dependenţi de povești de groază. David Mitchell construiește povestea elegant și ingenios. Dozele de suspans vor fi injectate treptat în imaginarul cititorului. Frica se instalează progresiv. De fapt, pericolul rămâne mai degrabă nevăzut.
Calitatea lui David Mitchell este aceea de a transpune un pericol reprezentat în imagini voalate. Nu vezi sânge pe pereţi, nici maţe scoase, precum în filmele horror de mâna a treia. Conacul Slade este un horror stilizat. În locul imaginilor scabroase ai parte de aluzii terifiante, de ambiguitatea derutantă.
Elementele macabre nu sunt ostentative. Sunt mai degrabă atent camuflate în real. În loc de imagini grotești, ai parte de aluzii terifiante, de ambiguitatea derutantă. Şi tocmai această camuflare impecabilă a maleficului te va face să analizezi romanul și dintr-o altă perspectivă. Dincolo de a-ţi livra senzaţii tari, acest roman te face să-ţi pui întrebări despre temerile avute, strânse într-o mansardă ascunsă a psihicului.
Capcana devine un magnet pentru dorinţele neîmplinite
Pe cât de ireală pare existenţa Conacului Slade, pe atât de reale sunt motivele care îi atrag pe vizitatori. Fiecare vizitator nimerit în capcana întinsă odată la nouă ani de către locatari are o dramă. În spatele dramei sunt dorinţe neîmplinite și goluri emoţionale ce nasc vanităţi sau interpretări absurde ale realităţii.
Ai spune că dorinţele puternice ale personajelor trezesc un animal preistoric flămând. El ajunge să îngurgiteze aceste dorinţe nemărturisite, dar și temerile ancestrale. Frica de abandon, de a nu fi iubit, de a fi respins, de a nu avea prieteni sau frica de moarte sunt precum hârtia de prins muște. În rolul muștelelor intră purtătorii acestor frici și dorinţe. Ei cred ca întâlnesc în elegantul conac fiinţele ce le promit îndeplinirea dorinţelor ascunse (unele alimentate de vanitatea hulpavă), descoperind mult prea târziu iluzia sinistră ţesută de persoanele seducătoare din preajma conacului Slade.
Sensuri multistratificate
Conacul Slade propune o lectură dublă. Iniţial citești o poveste horror, foarte bine scrisă. La un moment dat, povestea capătă valoarea unei alegorii. Îţi amintești astfel că povestile horror au fost inventate și pentru a te pune faţă-n faţă cu partea întunecată a psihicului.
Devorăm anumite povești horror și ne lăsăm atrași de ele așa cum eram atrași de unele basme care ne speriau în copilărie. Datorită lor putem explora securizant o lume necunoscută. Personajele acestor povești trăiesc în locul nostru toate experienţele care nu sperie. Biografiile personajelor includ și tristeţi copleșitoare, expuse într-un mod fantezist întunecat. Sunt metafore devenite cataplasme pentru fricile vechi de când lumea.
Amintiri despre cinci decenii memorabile
Dincolo de povestea horror din jurul conacului, David Mitchell prezintă și o retrospectivă incomodă, satiric-acidă a societăţii britanice. Romanul Conacul Slade este structurat în cinci mari capitole. Aceste capitole par niște povestiri independente, abordând un stil diferit. Poveștile sunt derulate precum un coșmar avand consistenţă narativă și terminat cu o dispariţie. Fiecare dispariţie are loc într-o altă decadă. Acţiunea începe la finalul anilor ’70 și se termină în anul 2015. Poveștile personajelor ce vizitează conacul odată la nouă ani reflectă și trepidaţiile sociale din Marea Britanie.
David Mitchell branșează atât de bine poveștile din roman la spiritul unei anumite decade încât ajungi să te intrebi dacă nu cumva personajele sunt captive în două conace. Oare care este mai de temut? Conacul gemenilor (consideraţi) ireali, sau al realităţii sociale angoasante, în care se pot identifica mugurii problemelor și ai crizelor actuale, precum inechitatea, însingurarea, ura transformată în xenofobie, bullyingul din școlile de prestigiu și debusolarea ce lovește o tânără generaţie în derivă.
Prin romanul Confesiunea, Jessie Burton și-a consolidat statutul de maestră a poveștilor în care secretele devin un ingredient indispensabil. Așa cum a demonstrat și în romanul Muza, știe să jongleze derutant cu așteptările tale. Face din tine un detectiv. Te ajută să pui cap la cap detaliile și indiciile, apoi îţi dărâmă toate certitudinile cu privire la personaje. Sporește plăcerea lecturii amplificând misterul din jurul secretelor și amânând imprevizibil răspunsurile.
Din Londra pânăîn California starurilor de cinema
Acţiunea romanului te poartă în Hollywoodul anilor ’80, cu decadenţa, glamul, viciile și starurile sale care oscilează între exuberanţă și epuizare psihică. În această lume nimerește Constance. Ea este o scriitoare celebră din Londra, al cărui roman urmează a fi ecranizat. Alături de Constance este o tânără pe nume Elise, aflată la început de drum. Elise a devenit iubita lui Constance. Ea visează la strălucitoarea viaţă fără griji din cartierele starurilor de cinema ajunse în California.
La un moment dat, aspiranta Elise dispare, iar Constance renunţă brusc la scris. Dispare și din viaţa publică. Ar fi ajuns o mare scriitoare, dar s-a oprit după ce a publicat al doilea roman. Peste mai bine de treizeci de ani, cele două romane scrise de Constance ajung în mâinile unei tinere pe nume Rose.
Adevărul ascuns în ficţiune
Rose primește de la tatăl ei romanele scrise de Constance. Acesta îi spune fiicei sale că autoarea a cunoscut-o mama pe mama ei, dispăruta fără urmă. După cum ai intuit deja, mama lui Rose este nimeni alta decât Elise, fosta iubită a scriitoarei Constance.
Rose nu a crescut alături de mama ei. Elise a dispărut când Rose era foarte mică. Tatăl lui Rose și-a asumat responsabilitatea creșterii acesteia. Pentru a umple golul lăsat de mama ei, Rose inventa multe povești spectaculoase. Ea le spunea în special colegilor de la școală. Însă adevărul este departe de a fi cel imaginat. După ce își dă seama că nici măcar după ce devine adultă nu poate afla adevărul de la tatăl ei, Rose începe propria investigaţie.
Decizia protagonistei de a-și găsi mama te face să anticipezi un roman palpitant precum un crime thriller plasat în lumea plină de intrigi a vedetelor. Imprevizibilul începe să se amplifice din momentul în care protagonista Rose ajunge în anturajul scriitoarei Constance. Tentativa ei de a o găsi pe scriitoarea care fugise de faimă va coincide cu anunţul prin care aceasta caută o tânără care sa lucreze pentru ea. Rose va afla despre acest anunţ, devenind astfel asistenta lui Constance.
Citești două romane
Odată cu transformarea lui Rose în asistenta perfectă a scriitoarei misterioase, romanul devine palpitant. De fapt, vei avea un roman în alt roman, deoarece sunt descrise încercările lui Constance de a scrie o ultimă carte având acţiunea pe la 1600. Acest nou roman scris seamănă cu filmele de epocă despre femeile care își iau viaţa în propriile mâini. Dar în spatele personajelor de acum câteva sute de ani se pot ascunde femeile din trecutul lui Constance. Astfel, Rose bănuiește că personajele romanului ascund răspunsurile legate de ceea ce s-a întâmplat cu mama ei.
Jessie Burton știe cum să-și răsfeţe cititorul dependent de povești cu personaje imprevizibile pline de mister. Pentru a spori plăcerea lecturii, prezintă acaparant noul roman scris de Constance, la fel de palpitant. Așadar, vei citi despre două finaluri greu de anticipat. Unul este al romanului Confesiunea, iar celălalt este al romanului scris de personajul Constance.
Reinventarea propriei povești
Confesiunea este și un roman în care subiectul principal se tot ramifică. De fapt, îţi vei da seama că dorinţa de a căuta o mamă dispărută ascunde nevoia protagonistei de a dispărea ea însăși din viaţa neîmplinită pe care o are. Își irosește potenţialul și rămâne ancorată în genul de relaţie de cuplu de lungă durată ajunsă într-un punct mort.
Odată intrată în casa autoarei Constance, ascunsă într-un cartier luxos din Londra, debusolata Rose începe să se reinventeze. Se transformă în personajul unei povești falsificate chiar de ea. De fapt, povestea este noua ei identitate. Rose își ia numele de Laura Brown. Spre deosebire de ea, Laura este aventuroasă, curajoasă, gată să-și asume riscuri. Este mult mai inventivă și mai spontană. Şi tot spre deosebire de Rose, Laura a călătorit prin toată lumea.
O prietenie neașteptată
Lui Rose îi este frică să-i spună lui Constance adevărul despre identitatea ei. Se teme că nu va primi răspunsul așteptat dacă se va descoperi că ea este fiica dispărutei Elise. Faţă de Constance, Rose are sentimente neclare. I se pare o persoană rece, arogantă, distantă. În ciuda acestei impresii, ajunge până la urmă să se apropie de ea.
Constance se va atașa de Rose, pe care o va considra inteligentă și devotată. Va simţi nevoie să o ia sub aripa ei protectoare, așa cum făcuse la un moment dat cu Elise. Cititorii ar spune că se repetă povestea femeii sigure pe sine, care ademenește o tânără debusolată. Oare va cădea Rose în aceeași capcapă? Va fi ea deconspirată? Raspunsurile vor fi amânate, deoarece lui Jessie Burton îi cam place să se joace acaparant cu toate certitudinile tale.
Între pericol și complicitatea femeilor vulnerabile
Jessie Burton oscilează între a seta un ritm febril, trepidant, și unul introspectiv. Personajele sale feminine ajunse în cetatea filmului adopta aerul melancolic al starurilor deziluzionate, care au impresia că asistă la finalul unei ere, pe fundalul strălucitoarei decandenţe hollywoodiene. Oscilaţia dintre entuziasmul hedonist și tristeţe îţi aduce aminte de atmosfera din povestirile lui Fitzgerald, scrise în anii în care lucrase în culisele platourilor de filmare de la Hollywood.
Între personajele feminine ale romanului există minciuni distructive, neîncredere și rivalităţi, dar și o complicitate. Își ascund secretele, părând la rândul lor niște personaje de film. Când interesul propriu le-o cere, devin solidare în păstrarea unui secret compromiţător.
În mintea unui artist
În romanele scrise de Jessie Burton, arta devine atât o cheie a secretelor șocante, cât și a vindecării unei răni mai vechi. Dincolo de povestea plină de suspans descoperi și mesaje despre lungile călătorii ale unui roman, de la imaginarul scriitorului la raftul din biblioteca unui cititor.
Lapte fierbinte merită să fie pe lista cărţilor de citit într-o viaţă. Este un roman psihologic excelent și o lecţie despre cum să exprimi atâtea legături emoţionale sofisticate în cuvinte atât de simple. În primele pagini, Deborah Levy te ademenește cu promisiunea unei vacanţe în sudul pitoresc al Spaniei. Pe măsură ce dai paginile, descoperi că înaintezi într-o vară care schimbă destine, limpezește minţi după ani chinuitori, eliberează, maturizează și obligă la ieșirea definitivă din cochilia sufocantă a fricilor.
Descoperirile din vara andaluză
Când ajunge în orasul andaluz cu farmec maur Almeria, Sofia, fiica unui grec din Salonic și a unei mame din Yorkshire, este apăsată de frici și de o relaţie transformată în temniţă de apariţia unei boli misterioase. Este boala mamei ei.
Dornică să-și ajute mama, Sofia părăsește Londra și amână finalizarea doctoratului în antropologie. Ajunge în Almeria, unde se află clinica unui doctor nonconformist, lăudat de mulţi pacienţi. În paralel cu îngrijirea mamei, Sofia se îngrijiește de propriul psihic. Își (re)descoperă sexualitatea și își reanalizează identitatea puternic legată de originile grecești.
Jocul psihologic al bolnavului închipuit?
Romanul Lapte fierbinte va fi apreciat foarte mult de cei pasionaţi de psihologie. Deși nu apelează la termeni specifici și la analize precum o intervenţie chirurgicală, Deborah Levy uimește prin capacitatea de a vedea, precum un psiholog cu multă experienţă, legătura dintre o mamă bolnavă și o fiica devenită sprijinul (și prizoniera mamei sale). Nu este deloc exagerat să afirmi că Sofia devine prizoniera mamei. Vei descoperi că boala care afectează picioarele mamei sale nu are cauze detectabile în urma analizelor. Este mai degrabă o manifestare corporală a nevoii de a-și ţine fiica legată de ea.
Cartea scriitoarei Deborah Levy ar putea fi analizată, ca exemplu, la orele dedicate psihosomaticii. Personajul doctorului Gomez exprimă perfect legătura dintre psihic și corp. Rose, mama Sofiei, se folosește de o boală inexistentă pentru a împiedica o a două plecare din viaţa ei. Prima a fost plecarea soţului. Tatăl Sofiei și-a părăsit familia din Anglia. A preferat să revină în Grecia, unde s-a însurat cu o femeie de vârsta fiicei sale. De atunci, Rose a început să se plângă de slăbiciunea picioarelor. Fiica ei, Sofia, i-a devenit infirmieră.
Ce nu spune mama bolnavă
Cei pasionaţi de psihologie vor afirma că boala devine un joc pus la cale de mama care nu vrea să fie mai fie parasită. Aceasta se folosește de simptomele unei false boli pentru a împiedica plecarea puiului din cuib. Dacă boala lui Rose ar vorbi, ar spune că Sofia trebuie să rămână alături de mama ei. Prin urmare, vindecarea trebuie amânată.
Boala trebuie întreţinută de Rose cu orice mijloace. Însă isteţimea doctorului Gomez îi dă lui Rose planurile peste cap. Totodată, întâlnirea cu doctorului Gomez va fi un imbold pentru Sofia. Asemenea unui tată încrezător în forţele copilului său, o ajută pe Sofia să se redescopere, să devină autonomă.
Scene puternice, demne de un film
Deborah Levy ar fi putut fi și o foarte bună scenaristă. Romanul său nominalizat la Man Booker Prize are scene vii și dialoguri cu mare impact psihologic, demne de un film premiat la marile festivaluri. Îţi dai seama de calităţile și de impactul adânc al replicilor și al tăcerilor ce vorbesc în locul unor cuvinte dureroase mai ales când ajungi la scenele din Atena, orașul unde locuiește tatăl Sofiei, alături de noua sa familie. Dialogurile dintre Sofia și mama vitregă și dintre tată și fiică rămân sumare, dar sunt resimţite precum replicile unui seism puternic, atât de Sofia, cât și de cititor.
În Lapte fierbinte vei descoperi o scriitoare desăvârșită care își propune să te treacă brusc de la o stare copleșitoare la alta. Asemenea unui regizor meticulos ce mimează simplitatea lejeră și a unui scenarist versatil, Deborah Levy știe ce mecanisme să acţioneze pentru a stârni o furtună în interiorul cititorului, deși pe ecran se derulează doar scene reprezentând o zi senină de vară, așa cum apare în reclamele agenţiilor de turism.
Un amalgam de emoţii demne de suspansul unui thriller
Este o adevărată artă să redai sentimentul sufocării vecine cu prizonieratul emoţional și cu presentimentul ratării pe fundalul unei veri andaluze. Să exprimi străfundurile unui ocean al dezolării când totul în jur invită la exuberanţa și la trăirea clipei prezente. Deborah Levy stăpânește această artă. Nu ar fi de mirare dacă romanul ei ar sta la baza unui film realizat de un regizor capabil de a vedea umbre de mister, stranietate și adâncimi tenebroase sub soarele orbitor al verii ce pare să șteargă orice aplecare spre reflecţie și orice tentativă de revenire la ascunzișurile psihologice.
Sofia este un personaj care permite apariţia nuanţelor. La rândul său, mama ei declanșează reacţii contradictorii puternice în rândul cititorilor. Această legătură dintre mama și fiica nu-ţi permite sentinţe ferme, ci doar mirarea în faţa unor dezvăluiri afective nebănuite.
Devierea spre suspansul halucinant
Ajunsă în orașul andaluz căutat de turiștii veseli, Sofia avea sentimentul eșuării. Era precum o naufragiată nevoită să renunţe la viitor. Mama ei nu i-ar fi dat drumul în lume. Ar fi păstrat-o lângă ea, agăţată pentru totdeauna de cordonul ombilical în care se transformase devotamentul fiicei faţă de mama bolnavă. Însă apariţia unor personaje secundare îi arată Sofiei că poate avea propria viaţă. Astfel, ea începe să infrunte opoziţionismul mamei. Își dă seama că mama îi transformă devotamentul într-un șantaj nerostit.
Exact când te lași impregnat de zbaterile Sofiei, devenită precum un pește prins în plasă, gata să se sufoce, apare un gest imprevizibil. Gestul este precedat de reacţiile unui personaj secundar. Influenţa acestui personaj este redată prin scene în care soarele Andaluziei transformă peisajul într-o trecere spre stranietatea alegorică, vecină cu halucinantul. De asemenea, prin acest personaj, Deborah Levy plasează harta interioară a Sofiei la graniţa dintre cotidian și delirul demn de un thriller, bine mascat de realitatea impregnată de o lume psihologică zvârcolită, surmenată.
Spectacolul plin de revelaţii al simbolurilor
Romanul Lapte fierbinte este plin de asocieri simbolice, spre exaltarea cititorului. Se va simţi răsfăţat mai ales cel pasionat de modul în care miturile alimentează alegoric un roman psihologic. Sofia este un antropolog pasionat și de mituri. Așadar, din mintea ei vor ieși dezinvolt niște asocieri uluitoare între zeităţi și anumite situaţii ori stări.
Pe măsură ce te vei apropia de finalul neașteptat, îţi vei da și mai mult seama de talentul scriitoarei. Aceasta îţi demonstează că nici un element nu este pus la întâmplare. Fiecare obiect are o încărcătură simbolică. Etimologia unui cuvânt vechi, trimiterile către mitologie ale desenului de pe o vază ce imită o amforă pictată din antichiatate sau legătura dinte meduze și numele zeiţei cumplite dornice să transforme în piatră muritorii care o priveau în ochi alcătuiesc o ţesătură complicată de simboluri ce ascund mesaje venite din adâncurile inconștientului. Realitatea personajelor devine stranie. Este privită parcă din perspectiva unui pictor suprarealist pentru care nu există obiecte, ci doar mesaje alegorice.
Analizând asociereile dintre semnificaţiile cuvintelor, detaliile privind obiectele și trimiterile către mit, cei pasionaţi de psihanaliză vor simţi cum palpită sensurile ascunse abil sub imaginile banale. Exact ca-ntr-un vis prin care descifrările unui psihanalist demonstrează că nimic din scenele neînţelese ori simple nu este ceea ce pare, că nimic nu poate exista în afara mesajului simbolic dornic de a exprima ceea ce persoana care visează nu are curajul să mărturisească nici faţă de ea însăși.
Freud și Jung ar fi devorat acest roman
Dacă ar fi trăit Freud și Jung, sigur și-ar fi dorit să citească Lapte fierbinte. Apoi să corespondeze cu Deborah Levy. În paginile despre vise ori despre mitologia ascunsă în cotidian ar fi menţionat lumea personajului Sofia. Totodată, prin capacitatea ei de a depista mesajele obiectelor alese inconștient sau al imaginilor în care se întrupează emoţiile neclare, Sofia urmează demersul unui psihanalist.
Sofia este asemenea unui psihanalist care transformă visul într-un material preţios. Doar că-n locul visului, privește atent realitatea. În realitatea ei, detaliile aparent banale, reziduale, devin semne folosite pentru a înţelege abisurile inconștientului. În timp ce doctorul Gomez caută indicii ale bolii mamei sau ale defenselor psihologice adesea deghizate în simptome, Sofia descoperă cum realitatea din jur, cu detaliile ei, (re)organizează într-un tablou coerent tot ceea ce pare haotic, scăpat de sub control.
Zilele petrecute în orașul andaluz alcătuiesc o compoziţie revelatoare. Fiecare detaliu intră în câmpul vizual purtând un mesaj din adâncurile vieţii afective, așa cum imaginile din vis transmit ceea ce a stat prea mult sub tăcere.
Răscolirea care vindecă
Îţi vei aminti de romanul Lapte fierbinte ca de un film pe care-l apreciezi atât datorită calităţilor vizuale, cât și puterii cathartice. În timp ce aparatul de filmat insistă asupra detaliilor ce descriu farmecul peisajului marin, al unui templu antic inundat de soare sau al unui obiect amintind de vastitatea mitologiei grecești, în tine reapar sentimente îngropate în uitare.
Deborah Levy te și răscolește. Este posibil ca personajul Sofia să-ţi amintească de reproșuri înăbușite în tăcerea vinovăţiei. Sau poate îţi amintește de momentele în care îţi venea să urli în faţa unei existenţe nedrepte, apăsătoare, care-ţi dădea impresia că te puteai irosi neputincios, anticipând un viitor care pare să fi fost scris deja de un zeu cinic al neșansei. Totuși, romanul este și unul vindecător.
Sofia este un personaj-pansament. După ce eliberează puroiul sentimentelor nerostite, îţi devine ghid. Un ghid spre o posibilă călătorie de eliberare. Orice sentiment apăsător care nu anticipează decât o veșnică nefericire este flancat de niște revelaţii. Romanul abundă în scene cu întâmplări și dialoguri care arată noi ieșiri din labirintul neputinţei.
În ţările considerate civilizate, rolul pe care îl are literatura în vindecarea problemelor emoţionale și în gestionarea unei traume nu este deloc neglijat. Există mulţi doctori care își încurajează pacienţii să citească. Îi ghidează pentru a-i face să descopere acele romane sau cărţi de nonficţiune care îi ajută să-și înţeleagă mai bine lumea interioară. De foarte multe ori, scriitorii au reușit să dea glas temerilor nemărturisite ale cititorilor. Una dintre marile temeri este pierderea mamei. Pentru unii cititori, frica s-a transformat într-o realitate, apoi într-un doliu. Despre acest doliu și despre încercarea de a continua viaţa în absenţa fizică a mamei vorbește Eric-Emmanuel Schmitt în cartea Jurnalul unei iubiri pierdute.
Retrospectiva unei maturizări afective
Jurnalul unei iubiri pierdute este o destăinuire vindecătoare, atât pentru autor, cât și pentru cititor. Apelând la o sinceritate dublată de mesajele umaniste, Eric-Emmanuel Schmitt îţi face cunoștinţă cu una dintre cele mai iubite mame de scriitor. Mama evocată în această carte atinge perfecţiunea. Include acea îmbinare irezistibilă dintre umorul inteligent, emancipare, candoare, tact, răbdare, pasiune pentru artă și curiozitatea prin care se adaptează mereu la vremurile moderne.
Noua carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt este portretul iubirii dintre mamă și fiu. Totodată, este și o retrospectivă afectivă a evenimentelor ce au dus la formarea sa literară. Iar mama deţine un rol vital în această formare. La rândul ei pasionată de literatură și de teatru, își introduce fiul în lumea artei. Îi hrănește pasiunea pentru scris. Pleacă împreună la festivalul de teatru de la Avignon. Astfel, îi oferă băiatului ei sedus de teatru cele mai frumoase veri.
Scriitorul îţi cere să-i fii ascultător
Citind Jurnalul unei iubiri pierdute vei trece prin multe stări. Te vei întrista, apoi te vei agăţa de fiecare rază de lumină răspândită de portretul unei mame care știe să farmece. S-ar putea să-ţi revină amintiri dureroase. Dar, în același timp, vei avea impresia că dincolo de pagini se află o persoană caldă, securizantă, căreia îi poţi mărturisi trăirile tale.
Așa cum face prin toate cărţile sale, fie care își propune, sau nu, Eric-Emmanuel Schmitt se transformă într-un ascultător. Ai impresia că îi poţi încredinţa secrete, că te poate vindeca sau măcar alina prin cuvintele sale. De data aceasta însă este rândul tău să-l asculţi. Scriitorul senin își dezvăluie o durere greu de vindecat. Durerea seamănă cu tentaţia aruncării într-un hău întunecat. Mărturisirea ei conţine o doză incredibilă de francheţe.
I se face dreptate imaginii materne
Eric-Emmanuel Schmitt nu se teme să-și dezvăluie latura vulnerabilă. Îţi dă de înţeles că sensibilitatea și vulnerabilitatea în faţa marilor pierderi sunt cât se poate de firești. Iar acest mesaj este foarte important într-o lume în care machismul continuă să paraziteze definiţia bărbatului veritabil, tranformând-o într-o caricatură primitivă. Bărbatul care a scris această carte nu se teme să-și arate neputinţa. Nu se teme nici de minţile obtuze care l-ar acuza că nu s-a desprins cu adevărat de mamă.
Când își vindecă rănile și traversează mările tulburi ale doliului, Eric-Emmanuel Schmitt iniţiază și un demers al compansaţiei. Îi redă mamei rolul pe care patriarhatul i l-a răpit (cel puţin oficial) în formarea unui bărbat. De foarte multe ori, trecerea de la copilărie la preadolescenţă înseamnă și o separare brutală de mamă. Daca nu este fizică, sigur este una afectivă. Mamei îi revine mai degrabă acel rol de a-și îngriji băiatul, precum o menajeră devotată. Secole de-a rândul i s-a zis că nu trebuie să rămână prea mult în preajma lui. Dacă vrea ca băiatul ei să devină un bărbat adevărat, ea trebuie să se îndepărteze. De la subestimarea prezenţei materne până la modelul masculin toxic, agresiv, nu este decât un pas.
O mama apropiată, dar care nu devine sufocantă
Jurnalul unei iubiri pierdute repune mama în drepturi. Relaţia strânsă cu mama nu trebuie să urmeze neapărat modelul fuziunii sufocante. Mama nu este prezenţa care înlătură alte prezenţe feminine din viaţa bărbatului. Eric-Emmanuel Schmitt amintește de rolul mamei în echilibrul emoţional. Prezenţa ei încurajează exprimarea afecţiunii. Exteriorizarea sentimentelor nu mai este un tabu. Exprimarea stărilor nu mai înseamnă o subminare a masculinităţii.
Paginile din Jurnalul unei iubiri pierdute mai au un rol. Acela de a răsturna mitul care spune că rolul destupării minţii unui băiat îl are mai degrabă tatăl. Mai ales dacă băiatul visează la o carieră de intelectual. Pentru Eric-Emmanuel Schmitt, mama pasionată de artă este cea menită să influenţeze destinul. Ea este capabilă să intuiască adevărata vocaţie a copilului și tot ea îi dă aripi.
Misterul tatălui
Foarte mulţi cititori așteaptă nerăbdători o nouă carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Motivul nu este legat doar de mesajele umaniste strecurate în poveștile sale. Scriitorul mai are și talentul de a oferi doza necesară de imprevizibil. Majoritatea cărţilor sale te surprind prin devierea neașteptată a deznodământului. Asemenea unui scriitor specializat în thrillere poliţiste, Schmitt reușește să-ţi schimbe perspectiva asupra personajelor. Până la finalul povestirilor sau romanelor sale, ajungi să schimbi de multe ori sentinţa cu privire la personaje. Şi de data aceasta intervine misterul ademenitor. Însă nu este legat de mamă, ci de tată.
La un moment dat, Eric-Emmanuel Schmitt intră în posesia caietelor secrete ale mamei. În paginile acestora se află însemnările care pot oferi un răspuns așteptat zeci de ani. Fiul devenit scriitor speră că mama lui a fost un personaj feminin enigmatic. Un personaj liber, care i-a ascuns taina privind adevăratul tată. Da, Eric-Emmanuel Schmitt a crezut că avea un alt tată. Cochetase perseverent cu derutanta certitudine a existenţei unui tată biologic secret, pe care o au mulţi băieţi care simt că nu urmează modelul patern avut. Că nu sunt sufiecient de virili, de atragători sau de curajoși, așa cum sunt taţii lor.
Tatăl din această carte nu era interasat de artă. Părea distant și era perceput ca neîncrezător în legătură cu talentele fiului său. Părea mereu nemulţumit de performanţele acestuia și incapabil de a se bucura de succesele fiului, așa cum făcea mama.
Între mamăși tată
Povestind nostalgic despre mamă, scriitorul ajunge să-și înţeleagă mai bine tatăl. Dincolo de timp, mama iniţiază marea împăcare a fiului cu tatăl.
Avand profunzimea și fineţea unui psihanalist, Eric-Emmanuel Schmitt reușește să depisteze cauzele relaţiei distante avute cu tatăl. Înţelege de ce a fost mai apropiat de mamă. De ce s-a temut de criticile tatălui și de ce a simţit că acesta ridicase pragul succesului prea sus pentru fiul său.
Jurnalul unei iubiri pierdute este si destainuirea despre împăcarea cu tatăl. Astfel, amintirile despre cei doi ani de îmblânzire a doliului se încheie cu marile revelaţii legate de legătura cu tatăl.
Declaraţia de iubire faţă de viaţă
Romanele și nuvelele scrise de Eric-Emmanuel Schmitt reflectă un autor care iubește viaţa. Pofta sa de viaţă molipsitoare este dublată de optimismul inepuizabil cu privire la o parte bună a fiinţei umane. Această parte bună rămâne intactă chiar și în cazul unor personaje malefice.
După ce vei citit și Jurnalul unei iubiri pierdute vei afirma că de fapt cărţile lui Schmitt au fost scrise la patru mâini. În spatele său vezi o coautoare: mama. Datorită ei, Eric-Emmanuel Schmitt și-a păstrat credinţa în umanitate și în dorinţa acesteia de a se abandona bucuriei de a trăi.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
