Recenzie – Jurnalul unei iubiri pierdute – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre mama lui

0
228

În ţările considerate civilizate, rolul pe care îl are literatura în vindecarea problemelor emoţionale și în gestionarea unei traume nu este deloc neglijat. Există mulţi doctori care își încurajează pacienţii să citească. Îi ghidează pentru a-i face să descopere acele romane sau cărţi de nonficţiune care îi ajută să-și înţeleagă mai bine lumea interioară. De foarte multe ori, scriitorii au reușit să dea glas temerilor nemărturisite ale cititorilor. Una dintre marile temeri este pierderea mamei. Pentru unii cititori, frica s-a transformat într-o realitate, apoi într-un doliu. Despre acest doliu și despre încercarea de a continua viaţa în absenţa fizică a mamei vorbește Eric-Emmanuel Schmitt în cartea Jurnalul unei iubiri pierdute.

Retrospectiva unei maturizări afective

Jurnalul unei iubiri pierdute este o destăinuire vindecătoare, atât pentru autor, cât și pentru cititor. Apelând la o sinceritate dublată de mesajele umaniste, Eric-Emmanuel Schmitt îţi face cunoștinţă cu una dintre cele mai iubite mame de scriitor. Mama evocată în această carte atinge perfecţiunea. Include acea îmbinare irezistibilă dintre umorul inteligent, emancipare, candoare, tact, răbdare, pasiune pentru artă și curiozitatea prin care se adaptează mereu la vremurile moderne.

Noua carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt este portretul iubirii dintre mamă și fiu. Totodată, este și o retrospectivă afectivă a evenimentelor ce au dus la formarea sa literară. Iar mama deţine un rol vital în această formare. La rândul ei pasionată de literatură și de teatru, își introduce fiul în lumea artei. Îi hrănește pasiunea pentru scris. Pleacă împreună la festivalul de teatru de la Avignon. Astfel, îi oferă băiatului ei sedus de teatru cele mai frumoase veri.

Scriitorul îţi cere să-i fii ascultător

Citind Jurnalul unei iubiri pierdute vei trece prin multe stări. Te vei întrista, apoi te vei agăţa de fiecare rază de lumină răspândită de portretul unei mame care știe să farmece. S-ar putea să-ţi revină amintiri dureroase. Dar, în același timp, vei avea impresia că dincolo de pagini se află o persoană caldă, securizantă, căreia îi poţi mărturisi trăirile tale.

Așa cum face prin toate cărţile sale, fie care își propune, sau nu, Eric-Emmanuel Schmitt se transformă într-un ascultător. Ai impresia că îi poţi încredinţa secrete, că te poate vindeca sau măcar alina prin cuvintele sale. De data aceasta însă este rândul tău să-l asculţi. Scriitorul senin își dezvăluie o durere greu de vindecat. Durerea seamănă cu tentaţia aruncării într-un hău întunecat. Mărturisirea ei conţine o doză incredibilă de francheţe.

I se face dreptate imaginii materne

Eric-Emmanuel Schmitt nu se teme să-și dezvăluie latura vulnerabilă. Îţi dă de înţeles că sensibilitatea și vulnerabilitatea în faţa marilor pierderi sunt cât se poate de firești. Iar acest mesaj este foarte important într-o lume în care machismul continuă să paraziteze definiţia bărbatului veritabil, tranformând-o într-o caricatură primitivă. Bărbatul care a scris această carte nu se teme să-și arate neputinţa. Nu se teme nici de minţile obtuze care l-ar acuza că nu s-a desprins cu adevărat de mamă.

Când își vindecă rănile și traversează mările tulburi ale doliului, Eric-Emmanuel Schmitt iniţiază și un demers al compansaţiei. Îi redă mamei rolul pe care patriarhatul i l-a răpit (cel puţin oficial) în formarea unui bărbat. De foarte multe ori, trecerea de la copilărie la preadolescenţă înseamnă și o separare brutală de mamă. Daca nu este fizică, sigur este una afectivă. Mamei îi revine mai degrabă acel rol de a-și îngriji băiatul, precum o menajeră devotată. Secole de-a rândul i s-a zis că nu trebuie să rămână prea mult în preajma lui. Dacă vrea ca băiatul ei să devină un bărbat adevărat, ea trebuie să se îndepărteze. De la subestimarea prezenţei materne până la modelul masculin toxic, agresiv, nu este decât un pas.

O mama apropiată, dar care nu devine sufocantă

Jurnalul unei iubiri pierdute repune mama în drepturi. Relaţia strânsă cu mama nu trebuie să urmeze neapărat modelul fuziunii sufocante. Mama nu este prezenţa care înlătură alte prezenţe feminine din viaţa bărbatului. Eric-Emmanuel Schmitt amintește de rolul mamei în echilibrul emoţional. Prezenţa ei încurajează exprimarea afecţiunii. Exteriorizarea sentimentelor nu mai este un tabu. Exprimarea stărilor nu mai înseamnă o subminare a masculinităţii.

Paginile din Jurnalul unei iubiri pierdute mai au un rol. Acela de a răsturna mitul care spune că rolul destupării minţii unui băiat îl are mai degrabă tatăl. Mai ales dacă băiatul visează la o carieră de intelectual. Pentru Eric-Emmanuel Schmitt, mama pasionată de artă este cea menită să influenţeze destinul. Ea este capabilă să intuiască adevărata vocaţie a copilului și tot ea îi dă aripi.

Misterul tatălui

Foarte mulţi cititori așteaptă nerăbdători o nouă carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Motivul nu este legat doar de mesajele umaniste strecurate în poveștile sale. Scriitorul mai are și talentul de a oferi doza necesară de imprevizibil. Majoritatea cărţilor sale te surprind prin devierea neașteptată a deznodământului. Asemenea unui scriitor specializat în thrillere poliţiste, Schmitt reușește să-ţi schimbe perspectiva asupra personajelor. Până la finalul povestirilor sau romanelor sale, ajungi să schimbi de multe ori sentinţa cu privire la personaje. Şi de data aceasta intervine misterul ademenitor. Însă nu este legat de mamă, ci de tată.

La un moment dat, Eric-Emmanuel Schmitt intră în posesia caietelor secrete ale mamei. În paginile acestora se află însemnările care pot oferi un răspuns așteptat zeci de ani. Fiul devenit scriitor speră că mama lui a fost un personaj feminin enigmatic. Un personaj liber, care i-a ascuns taina privind adevăratul tată. Da, Eric-Emmanuel Schmitt a crezut că avea un alt tată. Cochetase perseverent cu derutanta certitudine a existenţei unui tată biologic secret, pe care o au mulţi băieţi care simt că nu urmează modelul patern avut. Că nu sunt sufiecient de virili, de atragători sau de curajoși, așa cum sunt taţii lor.

Tatăl din această carte nu era interasat de artă. Părea distant și era perceput ca neîncrezător în legătură cu talentele fiului său. Părea mereu nemulţumit de performanţele acestuia și incapabil de a se bucura de succesele fiului, așa cum făcea mama.

Între mamă și tată

Povestind nostalgic despre mamă, scriitorul ajunge să-și înţeleagă mai bine tatăl. Dincolo de timp, mama iniţiază marea împăcare a fiului cu tatăl.

Avand profunzimea și fineţea unui psihanalist, Eric-Emmanuel Schmitt reușește să depisteze cauzele relaţiei distante avute cu tatăl. Înţelege de ce a fost mai apropiat de mamă. De ce s-a temut de criticile tatălui și de ce a simţit că acesta ridicase pragul succesului prea sus pentru fiul său.

Jurnalul unei iubiri pierdute este si destainuirea despre împăcarea cu tatăl. Astfel, amintirile despre cei doi ani de îmblânzire a doliului se încheie cu marile revelaţii legate de legătura cu tatăl.

Declaraţia de iubire faţă de viaţă

Romanele și nuvelele scrise de Eric-Emmanuel Schmitt reflectă un autor care iubește viaţa. Pofta sa de viaţă molipsitoare este dublată de optimismul inepuizabil cu privire la o parte bună a fiinţei umane. Această parte bună rămâne intactă chiar și în cazul unor personaje malefice.

După ce vei citit și Jurnalul unei iubiri pierdute vei afirma că de fapt cărţile lui Schmitt au fost scrise la patru mâini. În spatele său vezi o coautoare: mama. Datorită ei, Eric-Emmanuel Schmitt și-a păstrat credinţa în umanitate și în dorinţa acesteia de a se abandona bucuriei de a trăi.

Poţi comanda volumul de pe LibHumanitas

Te invităm să citești și articolul:

10 cărţi despre artiste interbelice fascinante

10 carti despre artiste interbelice fascinante

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here