Recenzie – Elogiu mamei vitrege – Un labirint al desfatarilor

0
185

Scriind Elogiu mamei vitrege, peruanul Mario Vargas Llosa a reușit să ne ofere unul dintre cele mai bune romane care explorează fără pudoare (dar sofistitcat) faţetele erotismului și legătura dintre erotism și artă. Paginile dedicate semnificaţiilor atribuite unor capodopere ale picturii veneţiene renascentiste sau modern-abstracte sunt o adevărată desfătare. Se va bucura de ea cititorul dependent de artă. El va adora să se piardă printre voluptăţile din labirintul interpretărilor incandescente.

Erotismul nu există fără artă

Vei pătrunde într-un spatiu magic, într-o casă aparte. Locatarii ei interzic rușinea, vinovăţia sau dezgustul atunci când se abandonează fanteziei erotice. Nimic nu este considerat vulgar în lumea lor. Până și cele mai blamabile închipuiri sunt scoase din zona perversiunii pentru a fi transformate în arta de cea mai bună calitate.

Ori de câte ori își dezvăluie închipuirile cu tentă sexuală, personajele din Elogiu mamei vitrege fac trimiteri la artă, mai ales la pictură. Au o vastă cultură și un apetit imens pentru estetic. Datorită lor, vei fi răsfăţat prin interpretările senzuale, pline de umor sau de înflăcărare, acordate unor picturi cu subiect mitologic sau abstract. Nu vei mai privi la fel tablourile veneţianului Tiziano sau avangarda secolului XX.

Jocul psihologic interzis

Personajele centrale din roman sunt: Don Rigoberto, Lucrecia și Alfonso. Don Rigoberto este un tată deschis la minte, pe care și l-ar dori orice pasionat de artă. Lucrecia este cea de-a doua soţie a lui Don Rigoberto. Alfonso este băiatul lui don Rigoberto, ajuns la vârsta ce face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Şuvoiul voluptăţilor din acest roman este declanșat de scrisoarea pe care Alfonso i-o scrie mamei sale vitrege, în ziua în care aceasta împlinește 40 de ani.

Prin scrisoarea-cadou, Alfonso își mărturisește admiraţia pentru mama vitregă. Începe așadar un joc psihologic straniu și pătimaș. Mario Vargas Llosa descrie acest jocul fără pic de retinere. Scriitura dezinvoltă este acoperită de rafinament psihologic.

Ispita pentru adepţii psihanalizei

Mulţi cititori ajung să-l compătimească pe marele Freud. Părintele psihanalizei nu a trăit suficient încât să fie contemporan și cu Mario Vargas Llosa. Pasiunea lui Freud pentru artă, mai ales pentru capodoperele inspirate din mitologie, l-ar fi determinat să-i dedice acestui roman un întreg volum de analize și interpretări sorbite cu nesaţ de adepţii psihanalizei. Atracţia preadolescentului pentru ispititoarea mama vitregă permite multe interpretări.

Varietatea interpretărilor este alimentată inteligent de tachinări cu sensuri incerte, de aluzii obraznice mai mult sau mai puţin voalate. Alfonso a fost creat după chipul și asemănarea lui Cupidon din tablourile renascentiste. El devine simbolul împingerii în ispită. Are chip înșelător și un trup între două vârste. Pe chip i se citește un amestec între inocenţă și nesupunere, între naivitate și o sexualitate precoce, asumată cu nerușinare în prezenţa mamei vitrege.

În apararea tentaţiei

Preadolescentul Alfonso pune la cale un ritual iscusit de acaparare a lumii adulţilor. Este conștient de farmecul chipului și al trupului ce se îndepărtează ferm de copilărie, dar nu permite încă depistarea semnalelor unei conștiinţe sexuale precoce. De asemenea, el are un talent înnăscut de a specula slăbiciunile tainice ale mamei vitrege. Îi întinde acesteia numeroase capcane psihologice. Totodată, Alfonso demonstrează o mare versatilitate în a se apropia subtil de tot ceea ce îi este de obicei interzis unui preadolescent din burghezia sud-americană, educat la școala catolică.

Deși pare un subiect controversat, menit să-i revolte pe oamenii ce se declară decenţi, jocul dintre mama vitregă seducătoare și Alfonso capătă altă miză. Nu se urmărește încălcarea tabuurilor sau invitaţia la promiscuitatea ce anulează limitele firescului. Atracţia fiului preadolescent pentru femeia matură devine o mataforă, o alegorie uimitoare, un manifest pentru libertatea supremă a imaginaţiei.

O altă lume

Asemenea marilor autori sud-americani, Mario Vargas Llosa îi permite magicului și miticului să se infiltreze în real. Îţi vei da repede seama că locuinţa somptuoasă a familiei nu este un simplu spaţiu de locuit. Este mai degrabă un spaţiu delimitat de restul lumii. Un loc unde timpul curge diferit, la fel și ritmul cotidian. Rutina este înlocuită de ritualurile ce pregătesc trupul și mintea pentru plăcere. Lumea exterioară este adesea lăsată la ușă, amintită destul de rar prin referirea la zgomotele difuze ce pătrund prin fereastră.

Casa lui Don Rigoberto poate fi la fel de bine un loc mitic. Un palat al initierilor, un spatiu de trecerea spre o alta dimensiune. Pana si erotismul ce domină atmosfera precum respiraţia unei vietăţi nevăzute cu puteri afrodiziace pare suspendat undeva între o realitate evidentă și o dimensiune fantastică.

Între mit și realitate

Poţi depista această dualitate real-mitic atunci când ajungi să citești uimit interpretarea abundentă oferită unei picturi abstracte. Este vorba despre lucrarea Drumul spre Mendieta, pictată de Fernando Szyszlo în 1977. Analizând piesa centrală din colecţia de artă a lui Rigoberto, personajele te uimesc încă o dată. Vei afla câtă patimă se poate revărsa în explicatiile abundente puse pe seama unei picturi abstracte, în care sensurile mai degrabă se ascund în coconul simplităţii indescifrabile de ochii privitorului lacom de plăceri estetice.

La rândul lui, preadolescentul ghiduș poate fi considerat un Cupidon trimis printre pământeni, pentru a-i elibera. Le oferă darul plăcerii fără vinovăţie. De fapt, prin inventarea lui Alfonso, cu ale sale fantezii considerate interzise, Mario Vargas Llosa își exprima din nou credinţa în forţa erotismului ca artă ce învinge pornirile distructive și luptă împotriva unui fanatism deghizat în morala strictă.

Elogiu artiștilor curajoși

Dându-le frâu liber personajelor de a se scufunda nestingherite în propriile închipuiri fremătând hulpav de senzualitate, Mario Vargas Llosa își menţine crezul în arta devenită forma supremă de a exista în lume. Iar arta nu poate fi separată de voluptate. Arta mijlocește acea explorare frustă a propriei sexualităţi și îmbrăţisarea fără vinovăţie a erotismului. Prin modul în care ajunge să exploreze erotismul, Mario Vargas Llosa amintește de curajul și de libertatea totală asumată de avangardiști precum Appollinaire, de ascuţimea observaţiilor prin care autorii libertini conteporani cu iluminiștii și cu marele Casanova deconspirau și atâţau gândurile ascunse de sub pojghiţa respectabilităţii și de marea frumuseţe eliberată de pictorii veneţieni sau de admiratorii exuberanţei carnale imortalizate și premărite de Rubens ori de ai săi discipoli.

Elogiu mamei vitrege este o delicioasă reverenţă literară de înaltă clasă facută de un scriitor în faţa maeștrilor din arta universală. Casa din roman poate fi considerată și un templu închinat artei eliberatoare. Aici, erotismul se revarsă din tratate despre artă sau pândește răbdător de pe rafturile ascunse ale bibliotecii lui don Rigoberto. Adulmeci entuziasmat un parfum de roman galant de secol XVIII, curiozitatea eliberată clocotitor și notele demne de senzualitatea stilizată de avangardiștii interbelici.

Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas

Te invităm să citești și articolul 13 romane despre iubiri pătimașe

13 romane despre iubiri patimase

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here