Pentru mulţi dintre noi toamna este anotimpul apariţiilor editoriale ce anunţă cornul abundenţei de oferte de la târgurile de carte. Romanele unor autori despre care nu ai auzit, despre care ştii că au fost incluşi pe lista scurtă a marilor premii sau despre care ai citit în revistele internaţionale te ademenesc în librăriile preferate. Îţi recomand 7 romane ce te poartă din Istanbul până-n Chile, din Paris sau Londra până-n Africa de Sud.
Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi
Se spune că trebuie să vezi măcar o dată în viaţă Istanbulul la începutul toamnei. Pe Michelangelo însă l-a fermecat în primăvara anului 1506, când a părăsit Roma fără voia Papei, nimerind astfel în inima Imperiului Otoman. Mathias Enard, laureatul Goncourt, şi l-a imaginat pe Michelangelo acceptând oferta sultanului de a construi un pod gigantic prin care să unească malurile capitalei otomane. De fapt, închipuit este un cunvânt interpretabil, la fel cum sunt şi documentele ce atestă sau infirmă acest episod neştiut din biografia zeului renascentist.
Parcă nici nu mai contează dacă a fost o realitate istorică prezenţa lui Michelangelo la curtea sultanului, într-o perioadă în care Apusul catolic se temea de expansiunea Semilunei. Povestea călătoriei sale prin Istanbul te face să uiţi de certitudini documentare şi de verificări ale autenticităţii. Îţi va fi suficientă atmosfera în care vraja Istanbulului, ce invită la visare, se întâlneşte cu nişte personaje stranii, ce vor să arunce un pic de senzualitate poetică peste lumea geniului considerat un taciturn ursuz cu viaţă austeră. Vei fi impresionat de modul în care Mathias Enard introduce un personaj androgin ce avea să aminteasca de sibila din frescele Capelei Sixtine pentru a jongla cu zvonurile privind orientarea sexuală a lui Michelangelo. Vei mai descoperi pe lângă personajele evanescente precum o fantezie orientală, un protector din umbră – un poet ce a existat în realitate, venit din Pristina şi devenit favoritul sultanului.
Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi este un roman precum un vis plin de poezie, mister, melancolie ce se prelinge senzual, ademenire, fascinaţie şi întâlniri clandestine cu alteritatea deloc plină de stereotipuri ce ţin de reprezentarea facilă a exotismului din lumea musulmană (Mathias Enard are studii legate de cultura arabă şi musulmană). Vei descoperi o lectură perfectă pentru zilele în care vara se prelungeşte blând în toamnă şi te face să îţi imaginezi că te afli pe malul Bosforului.
Voluptatea nostalgiei pe care uneori o asociem cu zilele de la începutul toamnei îi face pe unii dintre noi să îşi ia aparatul de fotografiat şi să cutreiere oraşul, revizitând locurile încărcate de amintiri. Personajul central din Sfârşitul, romanul unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori maghiari (Attila Bartis), îşi incepe cariera internaţională ca fotograf dedicat artei tot într-un periplu citadin. El descoperă, într-un parc, un cuplu. Îi imortalizează momentele intime incandescente. Dar pentru el, fotografia este mai mult un refugiu într-o Ungarie aflată sub dictatură şi în singurătatea dintr-o familie destrămată. Vei descoperi astfel o poveste despre pasiune, erotism, disperare şi iubiri mai mult sau mai puţin efemere.
Apple Tree Yard
Toamna aminteşte şi de începutul anului academic. Protagoniştii romanului cu aventuri, infidelităţi, crime şi suspans – Apple Tree Yard – vin din lumea cunoaşterii. Ea este o geneticiană de renume, el, un mare cercetător. O relaţie de cuplu bazată pe afinităţi intelectuale ai putea spune, însă destrămată de forţa devastatoare a trăirilor ce fac knockout raţiunea. Ea îl trădează cu un bărbat carismatic, iar legătura extraconjugală se va prelungi cu acuzaţia de crimă. Sigur vei mai auzi de romanul scris de Louise Doughty, o apreciată scriitoare de romane cu mistere şi crime, datorită ecranizării marca BBC, sub forma unui thriller în patru episoade.
Celălalt pe care-l adoram
Ficţiunea şi experienţele personale se îmbină într-un roman dedicat unui bărbat care a fascinat-o pe scriitoarea Catherine Cusset. Thomas Bulot, protagonistul romanului Celălalt pe care-l adoram, este un bărbat de care s-ar îndrăgosti orice femeie pasionată de artă. Este un parizian şarmant, pentru care literatura, erotismul şi jazz-ul sunt adevăratul menage a trois. Finalul tragic al acestuia a rămas o enigmă pentru personajul feminin ce îi derulează viaţa într-un roman scris la persoana a II-a singular. Romanul poate fi considerat o declaraţie de iubire şi o încercare de a înţelege contradicţiile fiinţei umane sofisticate. Celălalt pe care-l adoram a fost nominalizat la cele mai importante distincţii literare franceze şi a fost alegerea studenţilor francofoni din România pentru Premiul Goncourt, în 2016.
Suflete în noapte
Toamna îţi vine să te cuibăreşti alături de o carte bună, alungând neplăcutele seri mult prea reci prin candoarea unor personaje. Astfel de personaje pline de căldură sunt şi cele care formează cuplul din romanul scris de Kent Haruf– Suflete în noapte. Se întâlnesc pe ascuns în lungile seri pline de singurătate, deşi nu au nimic de ascuns. Ambii sunt văduvi şi au rămas cu adevărat singuri după ce toţi copiii lor au crescut şi au lăsat în urmă orăşelul de câmpie pentru a-şi face un rost în altă parte. Din vecini distanţi ei devin prieteni, apoi dragostea se înfiripă, trecând peste clasicile prejudecăţi ale unui oraş mult prea mic pentru a păstra secretele ce ţin de intimitatea securizantă a fiecăruia. Lectura nu îţi poate lua mai mult de una-două seri, dar s-ar putea să-ţi rămână în minte pentru toată viaţa.
Femeia vieţii mele
Dacă nu îţi poţi imagina un anotimp fără literatura sud-americană şi vrei să descoperi noi autori contemporani, s-ar putea să fii curios în legătură cu noua revelaţie din Chile – Carla Guelfenbein. Romanele importante i-au fost traduse în limba română la Editura Litera. Cel tradus recent se numeşte Femeia vieţii mele. Acţiunea se petrece în Londra anilor ’80, oraşul cosmopolit prin excelenţă. Aici se întâlnesc un student britanic la Ştiinţe Politice, un tânăr exilat chilian şi o balerină fugită împreună cu mama ei din ghearele lui Pinochet, după ce tatăl a devenit unul dintre acei dispăruţi care vor bântui memoria colectivă a sud-americanilor multă vreme de la înlăturarea dictaturilor militare. Ei formează un triunghi amoros care le va schimba traiectoria în timpul căutărilor identitare aflate mereu între viaţa tihnită şi eroismul plin de riscuri.
Iertare
În cazul în care preferi acele romane ce invită la discuţii despre umanitate şi inumanitate, s-ar putea să te intereseze şi Iertare. Cartea lui Patrick Flanery aduce împreună doi străini care descoperă pe parcurs că s-au mai întâlnit cândva, în alte împrejurări. Ea este o scriitoare ajunsă la apusul unei existenţe marcate de rasismul din Africa de Sud. El este un tânăr jurnalist ce vrea să-i scrie biografia. La rândul ei, scriitoarea lucrează la biografia fictivă a fiicei dispărute cu mulţi ani în urmă, după ce a fost acuzată de terorism. Interacţiunea dintre scriitoare şi jurnalist dezvăluie tragediile şi visurile unei ţări în care unii au fost complicii răului pentru a fi consideraţi dezirabili din punct de vedere social, iar ceilalţi s-au opus, riscând să fie incluşi în categoria anarhiştilor periculoşi.
Cu filmul La familia, cinematografia venezueleană a spart gheaţa la Cannes. Regizorul debutant Gustavo Rondon Cordova devine primul din ţara lui care se poate mândri cu un film inclus în secţiunea Semaine de la Critique. Publicul din România i-a putut vedea filmul, în premieră, la festivalul dedicat cinematografiei sud-americane – Pelicula.
La familia este un film care le strârneşte curiozitatea unor cinefili dornici de a cunoaşte realitatea din alte ţări, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Va fi apreciat mai ales de acel gen de spectatori pe care legătura tată-fiu în vremuri grele îi sensibilizează, de la Hoţul de biciclete încoace. Nu impresionează ce-i drept printr-o acţiune spectaculoasă, nici prin calităţi vizuale excepţionale, dar are toate şansele de a fi pe gustul celor pentru care un film bun este doar acela ce îi face să empatizeze cu personajele, să le salveze măcar imaginar.
Timp de 82 de minute urmăreşti peripeţiile şi eforturile contracronomentru ale unui tată de la periferia Caracasului. El va face orice pentru a-şi scoate fiul din belele şi de a-l scăpa de răzbunarea crâncenă a unor interlopi. Dar, la rândul său, tatăl acceptă unele compromisuri la limita legalităţii pentru a-i asigura fiului o copilărie lipsită de griji. În universul personajelor din acest film, din copilărie se iese mult prea repede şi brutal. Mai ales când cei mici vor să-i imite pe adulţii care se fac mereu respectaţi şi temuţi. Până şi la această vârstă fragedă, la care graniţa dintre joc şi realitate este subţire, o simplă dispută poate degenera într-un act nesăbuit plin de urmări crunte pe termen lung.
foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com
Ai putea spune că lumea fină de pe croazetă a fost izbită din plin de jungla nemiloasă a ţărilor considerate sărace. Nişte ţări în care viaţa nedreaptă înghite orice urmă de inocenţă a fiinţelor ce au avut nenorocul de a se naşte într-o mahala periculoasă. În care scapă cine poate şi în care nu există interacţiuni nevinovate, nici în lumea copiilor. Dar situaţia de viaţă din film se regăseşte peste tot în lume, din Asia săracă până la case mai mari, cum ar fi metropolele din ţările civilizate, dornice de a-şi trimite cetăţenii indezirabili cât mai departe de zonele turistice.
Povestea se poate regăsi în orice colţ al lumii unde există acel no man’s land redenumit sub numele de ghetou sau periferie. Acţiunea s-ar fi putut desfăşura la fel de bine în Ferantari, în Salajanul formaţiei ce are acelaşi nume cu al filmului sau în Brooklyn. Dacă mediul îţi pare unul familiar, te va surprinde însă evoluţia relaţiei tată-fiu odată cu escaladarea situaţiei periculoase, dar mai ales modul în care este dozat suspansul. Rolurile din această relaţie se inversează, la fel şi deţinătorul autorităţii. Dinamica psihologică este una lipsită de clasicele interacţiuni dintre părintele autoritar şi copilul ascultător, care se ascunde în faţa consecinţelor. Iar această interacţiune depăşeşte aşteptările spectatorilor datorită reacţiilor celui mic, dar şi modului în care un regizor poate face nişte personaje tăcute să exprime prin intermediul schimbului de priviri cât altele în mii de cuvinte.
foto: www.adorocinema.com
Un alt element gestionat diferit este dozarea echilibrată a suspansului, astfel încât să nu eclipseze captarea relaţiei psihologice, şi nici să nu spulbere autenticitatea printr-un spectaculos facil şi artificial. Nu auzi rafale de gloanţe şi nu vezi clasicile urmăriri ce te fac să-ţi sară inima din piept când apar băieţii răi. Pericolul este mai degrabă tăcut. Pluteşte nevăzut în atmosfera cartierului unde totul îţi spune că declanşarea unui conflict sângeros este inevitabilă. Totuşi, duritatea şi cruzimea acestui mediu precar şi periculos nu sunt prezentate într-un mod greu de privit, explicit. Nu vezi sânge aproape deloc.
La familia poate fi un film înşelător. La intrarea în sala de cinema, te aştepţi să vezi cum izbucneşte brusc toată violenţa asociată unei periferii sud-americane, acolo unde bandele fac legea. Cum ura se strânge într-un puseu, dincolo de care se dezlănţuie cu ferocitate iadul. Cele două personaje – tatăl ce are o privire de om depăşit de situaţie şi fiul ce vrea mai degrabă să îşi transforme neputinţa în gesturi de provocare adresate unei bande rivale – par victimele perfecte. Dar băieţii care terorizează cartierul îşi amână apariţia, lăsându-i pe cei doi să poarte adevărata luptă. O luptă în care fiul este cel impulsiv, iar tatăl cel ce trebuie să ţină piept unei nesupuneri explozive, neaşteptate din partea unui puşti firav.
În ciuda situaţiei ameninţătoare în care se găsesc personajele, filmul, care începe promiţător pentru cei amatori de suspans, nu îşi păstrează ritmul narativ alert pe toată durata lui. Odată scoase personajele din spaţiul cartierului, respiri domolit. Frica de gangsterii locali feroce este înlocuită cu desfăşurarea imprevizibilă a relaţiei tată-fiu. Este mai degrabă o relaţie atipică. Tatăl este acela care exprimă nesiguranţa, iar fiul, curajul nesăbuit al celui revoltat că are un părinte catalogat drept fricos. Totuşi, explorarea psihologică scoate la suprafaţă emoţiile vulcanice, furia şi neputinţa doar la nivelul gesturilor. Nu vei avea parte de nişte replici memorabile schimbate între tată şi fiu. Tatăl, interpretat de actorul Giovanni Garcia face parte mai degrabă din categoria taciturnului. Are un chip tern, lipsit de autoritate. Lasă privirea în jos, ca un bărbat apăsat de griji, umilinţe şi cu stima de sine doborâtă la pământ. În schimb, fiul joacă impecabil rolul băiatului ce îşi propune să fie tot ceea ce tatăl nu este: îndrăzneţ, luptător, agresiv când îşi apără drepturile şi abia aşteaptă un moment în care să îşi etaleze ostentativ bravura.
foto: www.vallettafilmfestival.com
Regizorul s-a concentrat mai degrabă asupra suişurilor şi coborâşurilor din relaţia tată-fiu. Fiul l-ar vrea pe tată mai dur. Nu îl respectă deoarece nu îi pune la punct, în lupta directă, pe durii cartierului. Tatăl, în schimb, îi reproşează fiului curajul bazat pe inconştienţă, pe imposibilitatea de a evalua corect pericolul unei lupte inegale cu un potenţial final tragic. Dialogurile nu sunt ample sau intense, dar jocul actoricesc al copilului (Reggie Reyes) distribuit în rolul fiului te uluieste prin expresivitatea privirii.
Trecerea de la o etapă la alta în relaţia celor două personaje şi de la un stadiu la altul al maturizării este captată doar prin surprinderea mişcărilor oculare ce par să acapareze cadrele şi a privirii lăsate în pământ sau ridicate sfidător, ca semnalul unei confruntări. De fapt, întregul film pune sub lupă această trecere. Profunzimea interpretării actoriceşti este reflectată, în totalitate, de tranziţia de la tensiunile ce escaladează în gesturi agresive (din partea fiului) la unele în care pare să răzbată în sfârşit candoarea protectivă ce ajunge să căptuşească toate revelaţiile dure ale maturizării peste noapte. Vei aprecia modul subtil prin care este redată, în tăcere, conştientizarea proporţiilor atinse de consecinţe. Regizorului îi este suficientă privirea expresivă a copilului, fara alte explicatii. O privire ce străpunge, dar în care doar ochii mai transmit emoţii, restul chipului fiind împietrit, ca manifestare a opoziţionismului în faţa noii realităţi, a noilor decizii luate de tată.
foto: www.elnuevodiario.com.ni
Fără multe detalii care să înteţească ritmul narativ – eclipsat de tensiunea resimţită în reacţiile personajelor – filmul te atinge exclusiv prin jocul actorilor. Actorii Giovanni Garcia (tatăl) şi Reggie Reyes (fiul) interpretează nişte personaje cu feţe greu de citit. Sunt nişte personaje perfect încadrate în tabloul realist care îţi creează iluzia că ai trecut dincolo de ecran, în lumea lor. Ai impresia că vrei să evadezi alături de protagonişti. Că simţi spaima tatălui care se teme de ce ar putea păţi copilul său după ce l-a rănit grav pe băiatul unei familii periculoase din zona pentru a-şi apăra cel mai bun prieten. Că poţi înţelege ca nimeni altul şi revolta copilului în faţa unui tată care preferă să fugă, în loc să-i înfrunte pe şmecheri, aşa cum fac durii cartierului.
Evoluţia personajelor este reprezentată doar printr-un schimb de priviri ce pot fi catalogate drept ostile la început. Privirile reflectă îndepărtarea dintre tată şi fiu, transformată în reacţiile explozive ale fiului. Aceste reacţii sunt domolite pe măsură ce mimica fiului îţi dă oarece indicii legate de modul în care percepe şi apoi începe să conştientizeze urmările faptelor sale, chiar dacă nu vrea să arate pic de regret. Nu vei găsi discuţii moralizatoare clişeistice la baza evoluţiei morale. Ghiceşti opiniile şi reproşurile mai mult din privirile personajelor. Datorită acestui schimb nonverbal, personajul-copil va rămâne în galeria celor ce au trecut dincolo de ecran, impresionând prin forţa şi autenticitatea interpretării.
foto: www.vallettafilmfestival.com
Ai putea pune evoluţia emoţională a legăturii tată-fiu pe seama unei mame absente (care apare doar în fotografia pusă în bagaj de către fiu). Ţi se dă de înţeles că tatăl este văduv, dar nu ţi se oferă şi alte amănunte. Lipsa detaliilor explicative privind legătura cauzală dintre comportamentul răzvrătit al copilului cu privire aprigă şi o seriozitate de om mare, atitudinea tatălui cu mina depresivă şi absenţa mamei nu este clar explorată. De aici vine şi concluzia că filmul este mai degrabă unul care te lasă pe tine să emiţi analize şi interpretări psihologice, menite să umple golurile din nişte dialoguri extrem de sumare şi evazive dintre tată şi fiu.
foto: www.debateprogressista.com.br
La fel de sumar este reprezentată şi acea evoluţie a personajelor în relaţie cu mediul urban. Periferia este prezentată doar prin câteva cadre cu blocuri gri şi decoruri de apartamente sărace. Îi simţi pulsul mai mult prin agitaţia puberilor care, abia ieşiţi din copilărie, îşi etalează gălăgios experienţele sexuale cu detalii explicite şi par în extaz când aud versurile unei melodii obscene.
Toate scenele cu blocuri cenuşii, locuinţe încropite din ce se găseşte, borfaşi mărunţi cu aere de gangsteri şi copii ce se visează ca ei, care înjură non-stop şi au o perspectivă precoce asupra sexualităţii şi supravieţuirii în cartier, îţi vor furniza emoţiile specifice unui deja-vu. Dacă la rândul tău ai copilărit într-un cartier de la periferia marilor oraşe din România, vei avea impresia că îţi (re)vezi prietenii din copilărie în film. Îţi vei aminti de începutul teribilismului considerat un simbol al virilităţii, de cei ce se lăudau în gura mare că au avut-o deja pe cea mai populară fetă din bloc, de criticile unor adulţi ce sperau ca măcar tu să devii ceva în viaţă sau de ocările unei vecine epuizate de atâtea eforturi de a o scoate la capăt cu liota de copii. Bineînţeles că te-ai putea minţi spunându-ţi că la noi încă nu s-a ajuns la asemenea lucruri grave, cum sunt cele din capitala Venezuelei. Că la periferia românească nu găseşti un puşti care, deşi nu are mai mult de zece ani, îl ameninţă cu sânge rece pe altul folosind pistolul pentru a-l determina să-i dea telefonul mobil, aşa cum vezi în scena ce declanşează infernul din existenţa tatălui ce îşi duce fiul departe de cartier.
foto: nuevaprensa.web.ve
Şi cum se spune că trăim într-o ţară sud-americană rătăcită prin Europa, vei regăsi în goana prin Caracas a celor doi protagonişti oglinda României contemporane. Vei descoperi marile diferenţe dintre cartierele săracilor şi cele rezidenţiale, când tatăl din film îşi ia un job de o zi în care trebuie să joace rolul chelnerului amator la o petrecere a noii burghezii sau când băiatul plictisit face o baie într-un jacuzzi descoperit în grădina unei case zugrăvite de tatăl său, devenită şi o ascunzătoare temporară pentru cei doi. Totuşi, neputinţa tatălui de a-i asigura fiului un trai mai bun şi diferenţele sociale nu au un iz populist. Nu aduc a luptă de clasă. Ele sunt exprimate subtil, prin focusarea pe chipurile obosite ale oamenilor de la periferie, de zici că s-au mutat neorealiştii în Caracas.
Deşi pleacă de la o dramă bine ancorată într-un anumit mediu specific unei ţări sud-americane marcate de crize şi inegalitate, cum este şi Venezuela, filmul La familia are un mesaj universal. Este un mesaj pătrunzător, care sensibilizează fără patetism, exprimat într-o manieră cinematografică minimalistă, deloc pretenţioasă din punct de vedere stilistic. Prin stil, La familia aminteşte mult de noul val al filmelor realiste din spaţiul latin şi asiatic. Genul de filme care nu impresionează neapărat prin imaginea spectaculoasă din punct de vedere cromatic, dar te ţin atent prin dinamica tensiunilor dintre personaje, evoluţia imprevizibilă, stilul alert al desfăşurării şi mişcările camerei ce îţi dau impresia că te afli alături de protagonişti, în goana lor nebună de la periferie. De altfel, acţiunea comprimată, ritmul galopant şi imaginile ce par desprinse dintr-un documentar nefiltrat despre zonele sărace ale unor ţări exotice trimit spre un alt succes de la Cannes – filmul lui Brilliante Mendoza, intitulat Ma’Rosa.
Un pas în urma serafimilor este răspunsul dat celor ce te întreabă dacă există vreun film românesc recent care să nu plictisească prin monotonia ritmului, minimalism cenuşiu, decor auster şi cadre lungi, detestate de spectatorii ostili noului val.
Nu te lăsa păcălit de amănuntele ce îl prezintă drept un film despre nişte elevi de la seminarul teologic. Nu are nimic din atmosfera mohorâtă sau impregnată de nişte detalii scabroase legate de abuzurile sexuale (aici apar doar abuzuri de putere). Filmul este mai degrabă efervescent precum o petrecere din liceu, cu alcool luat pe şestache şi ascuns în dormitorul internatului, cu farse, cu flirturi interzise, complicităţi şi jurăminte de credinţă în momentul deconspirării escapadelor. Petrecerea este întreruptă, din când în când, de lupta cu autoritatea profesorului sever, de micile sau marile conflicte pentru rolul privilegiat în ierarhia şmecherilor descurcăreţi şi de situaţiile dificile din care personajele ies prin multă inventivitate şi solidaritate.
foto: www.wall-street.ro
Deşi durează aproape trei ore, nu te plictiseşte nici o secundă. Are un ritm trepidant, dat de o explozie de energie specifică unor personaje aflate în căutarea identităţii, ce îi poartă spre experienţe riscante şi le oferă primele aventuri erotice. Regizorul Daniel Sandu a ştiut cum să gestioneze confruntările şi alianţele dintre personajele cărora li se cere o supunere totală chiar la vârsta marilor anarhii afective şi revolte. Mai mult, a reuşit să ţi-l apropie pe fiecare protagonist în parte, faţă de care vei avea trăiri amestecate, de la compasiune la dispreţ, stupefacţie sau dezaprobare, însă niciodată aceleaşi trăiri de la început până la final.
Situaţiile inflamabile, inevitabile într-o colectivitate de adolescenţi captivi într-un internat, pot acţiona precum un cocktail Molotov din cauza întâlnirii hormonilor cu dorinţa de afirmare şi curiozitatea blamată, născătoare de nevroze şi defense toxice. Dar personajele găsesc nişte căi de rezolvare pe care nu le bănuiai la intrarea în sala de cinema. În ciuda unor portrete de adolescenţi tipice, deciziile acestora ţi se vor părea uşor atipice. Însă, pe parcurs vei descoperi că sunt cât se poate de plauzibile pentru lumea în care s-au trezit aruncaţi. Situaţiile clişeistice asociate rebeliunii şi teribilismului se vor termina cu apelul la o maturitate precoce, descoperită sub pojghiţa confuziei şi a rivalităţilor.
foto: www.ziarulmetropolis.ro
Personajele sunt construite în aşa fel încât să reprezinte o diversitate de tipologii umane, credibil interpretate, care te fac să vrei să le înţelegi punctele de vedere şi motivele, chiar dacă unele dintre ele îţi repungnă. Sunt nişte personaje ce oscilează între teribislimsul amestecat cu bravada adolescentină şi vulnerabilitate, dar mai ales între dezbinarea iscată de lupta pentru putere şi foamea de solidaritate în faţa pericolului reprezentat de autoritatea severă şi abuzivă.
Poate ai fi tentat să crezi la început că sunt nişte personaje dintr-o altă lume decât a ta, deoarece au ales calea preoţiei. Dar filmul îţi demonstrează contrariul. În locul chipurilor terne de elevi supuşi, ce înghit fraze dogmatice pe nemestecate, vei descoperi de fapt nişte personaje seducătoare, carismatice, pline de umor şi atitudini subversive. Chiulesc la fel ca orice alt elev şi au aceleaşi curiozităţi adolescentine. Mai mult, învăţând într-un mediu izolat şi închis, cu regim de internat, unde nu se iese decât cu bilet de voie, chiulul lor şi actele de nesupunere par de două ori mai intense şi voluptuoase.
foto: youtube/trailer
Toate deliciile interzise trebuie consumate într-un timp mult mai scurt şi se obţin mai greu. De aceea ritmul filmului şi năzbâtiile fiecărui personaj fac povestea să curgă mult mai rapid. Scenele alerte cu replicile simple, dar percutante, îţi dau impresia că fiecare personaj a trăit într-un an de şcoală cât alţii în patru. Iar inventivitatea regizorului în materie de acte de bravură şi decizii riscante, bine alimentate de experienţa personală (regizorul a fost la rândul său un elev la seminarul teologic) te va lua prin surprindere până la finalul filmului, încât ajungi să-i invidiezi pe viitorii preoţi din film pentru nivelul ridicat al nesupunerii şi al solidarităţii. Nu numai că nu sunt nişte mototoli virgini ce miros a tămâie, dar îţi mai dau şi lecţii în materie de nebunii adolescentine, mai ales când fac bişniţă cu scrisori erotice, vândute colegilor cu mai puţină experienţă de viaţă, ce vor să cunoască fete.
Aparent, Un pas în urma serafimilor este un film ce urmăreşte maturizarea unui singur personaj central. El este Gabriel (Ştefan Iancu), elevul cuminte adus de părinţi la seminar, ajuns apoi unul dintre şmecherii descurcăreţi după ce a fost novicele altui băiat rău, din anii mai mari, interpretat expresiv de Toto Dumitrescu. Din băiatul timid, suspus şi tern se va transforma într-un răzvrătit, ce se va lua în piept cu dirigintele clasei – părintele Ivan (Vlad Ivanov) – ce şi-a propus asanarea morală a viitoarei preoţimi eliminând-i pe elevii golani prin obligarea celorlalţi să îi toarne. În paralel cu lupta împotriva conducerii şi menţinerea noului statut de mascul alfa în dormitorul internatului, Gabriel va hălădui prin oraş în căutarea primei experienţe sexuale, va bate cluburile de biliard şi va avea dialoguri simple, dar pline de revelaţii despre prietenie, solidaritate, credinţă, menire şi libertate. Poţi spune despre el că este elevul tipic ajuns la vârsta adolescenţei, cu aceleaşi tentaţii şi capcane pentru toţi, indiferent de calea aleasă.
foto: www.hotnews.ro
Regizorul nu se limitează, totuşi, la perspectiva unui singur personaj central. Gabriel nu îi eclipsează pe colegii săi cu personalităţi mai mult sau mai putin explozive. Descoperi astfel o graniţă foarte subţire între importanţa dată personajelor secundare şi celui principal. Personajele secundare sunt la fel de ofertante pentru dinamica filmului şi pentru întrebările şi gândurile ce persistă în mintea spectatorului la final. Actorii Cristian Bota, Alfred Wegeman, Toto Dumitrescu, Ştefan Mihai şi Ali Amir intră perfect în pielea unor personaje secundare ce au o consistenţă şi forţă afectivă nebănuită la început. Fiecare te va face să-i dai dreptate şi te va uimi odată ajuns într-o situaţie-limită, exact când te vei pregăti să îi pui o etichetă definitivă. Fiecare îţi va aminti, în felul său, de vârsta la care începeai să conteşti brutal normele rigide şi te aruncai mereu cu capul înainte în situaţiile riscante care te ridicau în ochii celorlalţi, aşa cum face Gabriel, protagonistul acestui film.
foto: www.wall-street.ro
Un pas în urma serafimilor mai are un punct forte: interpretarea actoricească plină de autenticitate, mai ales când redă contrastele adolescentine. În personaje se ciocnesc luciditatea precoce şi zvâcnirile impulsive, duioşia şi teribilismul, furia şi regretul, teama şi revolta. Alături de preferatul publicului pentru roluri tenebroase, cu lumini şi umbre – Vlad Ivanov – vei descoperi şi o generaţie de actori tineri (unii dintre ei fără a avea studii la bază) pe care ai vrea să-i revezi în alte filme autohtone. Vei regăsi prin intermediul lor personaje ce îţi amintesc fidel de viaţa de liceu. De propriile dileme, răzvrătiri, temeri şi complexe. De relaţia pe care o aveai atunci cu autoritatea, cu supunerea faţă de regulile grupului dezirabil datorită popularităţii şi cu toate acele situaţii ce te obligau să ieşi din zona de confort pentru a nu juca tu rolul fraierului, al perdantului mereu umilit.
foto: cefilmevad.com
Totuşi, deşi Gabriel, protagonistul, ajunge, împins de părinţi, într-o lume închisă, unde guvernează legea Omerta, şi în clasă, şi în cancelarie, dar şi în dormitorul elevilor (unde sunt impuse aceleaşi legi nescrise dintr-un liceu laic) lupta pentru supravieţuire pare mai suportabilă în acest film. Nu datorită prezenţei celor sfinte, deoarece personajele îşi dau repede seama cum stă treaba cu dublul limbaj al preoţimii, ci datorită unui licăr de solidaritate. Aici, legea tăcerii îi apără pe toţi, în egală măsură. Compasiunea şi sacrificul în numele prieteniei sunt ultimele care se predau în lupta cu autoritatea ipocrită şi despotică a părintelui Ivan, dirigintele ce îşi spionează elevii mai pervers decât fosta Securitate. Pare ironic, dar în filmul lui Daniel Sandu cele sfinte se găsesc printre elevii consideraţi păcătoşi deoarece beau şi preacurvesc. Iar cele sfinte sunt, aici, mila faţă de cel hăituit şi ameninţat de părintele Ivan sau de părinţi şi tratamentul egal în faţa pericolului.
foto: cinemagia.ro
Amestecul dintre crizele apărute în perioada adolescenţei şi mediul închis al seminarului teologic poate naşte în mintea spectatorilor aşteptări clişeistice. Într-adevăr, ipocrizia personajelor cu sutană, lupta pentru popularitate, împărţirea elevilor între fraieri şi duri, între colegi de gaşcă şi turnători uşor de intimidat de către proful autoritar sunt prezente în acest film, aşa cum te-ai fi aşteptat. Însă modul în care sunt prezentate şi gestionate conflictele surprinde.
În primul rând, personajele nu aleg calea facilă a pedepsirii celui indezirabil. Nu vezi scene de umilire şi bullying, imposibil de privit, ca într-unele filme despre abuzurile din internate. Aici, totul se rezolvă frăţeste, iar conflictele se sting în adunări bahice, poveşti despre agăţat şi acele soluţii salvatoare, amuzante sau riscante, născocite în comun. Nu găseşti nici personaje negative care să întruchipeze răul până la capăt. Nici măcar părintele Ivan, genul de personaj care îi vine ca o mănuşă actorului Vlad Ivanov, nu poate fi etichetat uşor. El şi elevii aparent agresivi şi tirani oferă acel gen de interpretare ce-l derutează pe spectatorul pregătit să pună etichete. Aici, fiecare personaj aşa-zis negativ oferă şi dovezi de umanitate (mai mult sau mai puţin disimulate), iar fiecare personaj pozitiv demonstrează că se poate debarasa de inocenţă pentru a se lăsa oricând pervertit, aşa cum o face Gabriel, ispitit de avantajele noului statut de lider.
În al doilea rând, nu vei găsi discuţii metaforic-filosofice despre credinţă şi ipocrizie, despre Dumnezeu, găsit între căinţă şi ispită. Personajele nu filosofează. Portretele lor nu ascund trimiteri facile spre tipologiile sacre din Biblie. Nu poartă mesaje apostolice. Nu îşi exprimă în mod ostentativ remuşcările şi nu par să se perpelească din cauza vechiului conflict dintre puritate şi carnal. Dumnezeu este căutat altfel în acest film. Este un Dumnezeu invizibil, ce-i permite lumescului să vorbească în locul lui. Prin vulnerabilitate şi maturizare. Prin căutarea de sine şi prin rătăcire.
foto: www.raftulcufilme.ro
Regizorul preferă să lase evenimentele să curgă imprevizibil şi furtunos, precum o criză adolescentină, fără a întrerupe tensiunea prin momente introspective. Se concentrează mai mult asupra ritmului ascendent al acţiunii. În acest film, acţiunea este alimentată de lupta plină de şicane dintre elevii răzvrătiţi şi părintele Ivan, care vrea să-i prindă cu mâţa-n sac indiferent de moralitatea şi legalitatea soluţiilor găsite.
Una dintre calitatile regizorului Daniel Sandu este aceea de a insista asupra unei dinamici de grup a personajelor care să elimine posibilitatea polarizării de tip bine-rău, sfânt-păcătos. Dacă nu vrei să vezi un film apăsător, vei considera inspirată decizia de a elimina zonele de umbre terifiante din construcţia personajelor. Salvează astfel filmul de la încadrarea în categoria celor ce te-ar fi bântuit şi răscolit până la insuportabil prin concentrarea exclusivă asupra părţilor urâte ale naturii umane. În ciuda jocurilor de putere, legăturile dintre personaje au şi un mesaj optimist, ce îţi dă încredere în puterea oamenilor de a ţine piept dezbinării şi tiraniei, de a nu se lăsa dezumanizaţi. Nu vei descoperi acte vindicative tulburătoare, şi nici ura viscerală alimentată de o educaţie punitivă.
Un pas în urma serafimilor vorbeşte despre un anumit mediu privit cu suspiciune şi dispreţ de cei din afara lui fără a băga lucrurile urâte sub preş. Totodată, apropie acest mediu de amintirile spectatorului ce şi-a terminat anii de studii într-un mediu laic. Este o apropiere bazată pe aruncarea personajelor în situaţii de viaţă fireşti pentru toţi oamenii ce au trecut prin plăcerile, euforia şi supliciile adolescenţei. Nu demască pe un ton filosofic plin de gravitate abisală, ci urmăreşte mai degrabă stârnirea compasiunii în spectator pentru tipologiile umane considerate a proveni din altă lume, o lume despre care se spune că scoate pe bandă rulantă oameni corupţi, ipocriţi, lacomi şi cu mentalitate retrogradă.
În noul său film, Emir Kusturica s-a plasat pe sine în centrul unui love story impregnat de realism magic. Protagoniştii sunt idealul feminin meridional interpretat de Monica Bellucci şi Kosta, un lăptar ţambalagiu cu priză la femeile pătimaşe.
Deşi On the Milky Road poate fi considerat de fanii lui Kusturica un film ce tinde mai mult spre zona comercială, el nu-i dezamăgeşte. Au fost păstrate elementele definitorii pentru universul cinematografic al regizorului. Vei găsi aceeaşi compasiune pentru natura umană, exprimată prin alternanţa între haz şi tristeţe, între cruzime şi tandreţe. Vei intra în atmosferă datorită aceleiaşi muzici frenetice demne de o paranghelie balcanică, sfârşită în unele filme ale sale cu nişte scene şi concluzii răscolitoare. Vei fi pătruns de aceeaşi simpatie şi compasiune faţă de personaje şi vei da peste aceeaşi profunzime acoperită zgomotos de euforia veseliei de a trăi. Dar, mai presus de toate, vei redescoperi iar un balcanism pe care Kusturica te face, dacă nu să-l iubeşti, măcar să-i respecţi dramele, să-i apreciezi tâlcurile şi nebunia, pentru a nu-ţi mai urâ atât de mult apartenenţa geografică la o anumită parte a Europei.
Filmul îţi dă impresia că pe Kusturica nu l-au interesat neapărat opiniile criticilor sau inovaţia la nivelul stilisticii. Că el este un regizor conştient de ce anume vrea publicul să vadă în filmele sale. Un regizor ce a reuşit să obţină tot ce a vrut de la marile festivaluri, încât să îşi permită un film care să impresioneze doar printr-o poveste. Genul acela de poveste cu oameni care trăiesc intens, cu momente de suspans şi de comedie având accente pitoreşti. Aşadar, filmul te cheamă în sala de cinema prin umor şi frenezie. Lor li se adaugaă promisiunea unui triunghi amoros cu potenţial inflamabil, care să inteţească ritmul petrecerii balcanice, fără alte experimente sofisticate la nivelul limbajului cinematografic şi al esteticii.
Prin acest film, Kusturica a vrut în primul rând să te sensibilizeze, să îţi arate frumuseţea vieţii, aşa cum o face de obicei: apelând la hilarul cu note suprarealist-fanteziste (mai potolite în acest film) şi la râsu-n plâns. Indiferent de opiniile privind stilistica sau valoarea estetică a filmului său, regizorul a reuşit să ofere o poveste care să-l vrăjască pe spectator, să-l aspire în lumea personajelor alături de care să simtă că a trăit o experienţă trepidantă, cât pentru o sută de vieţi. On the Milky Road este o poveste savuroasă precum viaţa în Balcani: cu râs şi plâns. Cu taraf şi cu pistoale. Cu personaje senine şi cu unele hâde precum nişte căpcăuni troglodiţi. Cu femei ce pot naşte situaţii explozive, în care doar ele sunt de vină. Cu veselia ce-i face pe oameni să danseze până la paroxism, înainte de a li se prăbuşi lumea în cap la finalul chefului cu lăutari. Cu iubire şi pierderi. Cu luciditatea urmată mereu de o doză de nebunie pentru a nu le îngreuna vieţile celor ce nu pot schimba istoria.
Amintind şi de prozele incluse în volumul Străin în căsnicie(scrise chiar de Kusturica), această poveste este exact cum te-ai fi aşteptat de la un asemenea regizor. Vei avea parte de o rafală de situaţii tragicomice, de ritmurile trepidante ale unei petreceri cu melodii sârbo-croato-bosniace şi un ţambal în prim-plan, mânuit cu dibăcie chiar de Kostas – personajul interpretat de Kusturica – de nişte dezlănţuiri afective pline de patos şi de indispensabilul haz de necaz (că doar suntem în Balcani). Nu lipsesc nici detaliile ce fac dintr-un decor rural idilic un tablou halucinant plin de umor. Este un tablou rural satiric-suprarealist, în care gâştele din ogradă zburătăcesc bezmetice pentru a exprima agitaţia umană prostească. Vulturii îl salvează pe eroul pozitiv şi laptele devine un râu la care se adapă un şarpe, de data aceasta cu rol pozitiv în povestea cuplului aflat în dificultate (de altfel oferă nişte imagini poetice, suportate şi de cei având fobie de târâtoare).
Această poveste de iubire, considerată de Kusturica o fantezie balcanică (în subtitlu) are scene desprinse parcă dintr-un basm rural contemporan. Îşi fac apariţia, rând pe rând, bărbatul descurcăreţ care îşi salvează iubita de cavalerii malefici, un rival urât şi aprig, nişte gelozii ce transformă nunta în bătaie şi animale care deşi tac, vorbesc prin simbolurile asociate (apar obsesiv nişte gâşte agitate prin cadru, sporind atmosfera hazlie şi nebunească a unei lumi aflate într-un moment deloc vesel). Ai spune că ai parte de un basm pentru oameni mari, impregnat de ritmurile impetuozităţii balcanice. Un basm în care palatul strălucitor este înlocuit de căsuţele din piatră ce amintesc de satele siciliene din filmele neorealiste (un decor perfect pentru Monicca Bellucci), iar în loc de regi găseşti oameni obişnuiţi.
Kosta şi refugiata interpretată de Monica Bellucci vor să îşi găsească un loc în acest regat balcanic. Se atrag şi par un cuplu perfect. Ar fi trăit ei până la adânci bătrâneţi în acea lume rurală cu oameni dependenţi de haz şi chefuri zgomotoase, chiar şi în timpul unui război crâncen, precum cel ce a dus la dezmembrarea Iugoslaviei. Dar Kostas este asaltat de hotărâta Milena (Sloboda Micalovic), o fostă campioană la gimnastică, deloc de lepădat. Ai spune că este copia est-europeană a Monicăi Bellucci. Ea a pus ochii pe Kosta şi nu vrea să se lase până ce nu se vede mireasă.
Cât despre frumoasa italiană, pentru ea s-au făcut alte aranjamente în ceea ce priveşte măritişul. Sub pretextul salvării din calea unui general devenit răzbunator din cauza că a fost trădat de italianca având origini sârbeşti, fosta iubita a lui Kosta devine garda ei de corp. O supraveghează ca pe o comoară, deoarece vrea să o mărite cu fratele ei, un soldat renumit pentru isprăvile de pe front, aşadar opusul visătorului Kosta. Pe ritmuri dezlănţuite, în care femeile petrec pe mese cântând versuri subversive despre despoţi locali şi marile puteri, trăgând din când în cînd şi cu pistolul, asişti la un iureş amoros după vechea reţetă: acte necugetate, alternanţa între acalmia momentelor de intimitate sentimentală şi gălăgioasele scene ce surprind atmosfera aşezării. Vin la pachet şi acele detalii demne de o fantasmagorie în care şi-a băgat capul realismul magic pentru a salva acest love story de la melodramă.
Povestea celor doi amorezi are o desfăşurare alertă, cu urmăriri şi scăpări ca prin urechile acului, ce te vor ţine cu sufletul la gură. Dar această desfăşurare nu se datorează unei evoluţii pătimaşe a triunghiului amoros, nici relaţiei interzise dintre Kosta şi străina fatală, venită să tulbure liniştea aşezării. Deşi te-ai obişnuit să o vezi în rolul femeii fatale, ce acaparează acţiunea şi scenele în care apare, Monica Bellucci are aici un rol tern, pe lângă ce te-ai fi aşteptat. Îndrăzneala ei este eclipsată de sex-appealul Milenei, personajul interpretat de actriţa Sloboda Micalovici. Ea face tot ce te-ai fi aşteptat din partea italiencei întruchipate de Monica Bellucci. Are gesturi aprige, unduiri provocatoare, priviri languroase demne de o divă locală ce mai şi cântă. Se expune şi atrage fără pudoare deşi trăieşte într-un mediu tradiţionalist. Este focoasă, dar are sânge rece ori de câte ori îi pune la punct pe bărbaţii ce o ameninţă, de parcă ar fi o partizană fără pic de frică.
Monica Bellucci îşi păstrează totuşi acel farmec pus pe seama femeii italiene de la Sophia Loren încoace. Feminitatea ei capătă aici o senzualitate melancolic-sentimentală şi un farmec din alte vremuri. Puterea feminităţii ei se arată mai ales atunci când îşi declară iubirea oblojind rana de război a lui Kosta şi fredonează o melodie cu foc şi jale, de parcă ar fi o protagonistă seducătoare dintr-un film neorealist meridional. Nici Kostas nu se încadrează într-o imagine masculină arhetipală. Nu este modelul de virilitate balcanic. Pare mai degrabă un copil mare decât un macho călit în multe încăierări. Preferă să se strecoare pe lângă gloanţe decât să-i ţină piept inamicului. Doar privirea ce trădează neastâmpărul mai aminteşte de rebelul Kusturica. Nu te aştepta la scene pasionale. În schimb poţi miza pe farmecul candid, fără a fi siropos, al unei poveşti scufundate în peisaje acaparate de magia picturală asociată unui basm.
On the Milky Road îţi demonstreză încă o dată de ce Kusturica a fost inspirat când nu a cedat tentaţiei de a renunţa la stilul ce l-a consacrat. Deşi aparţine unei lumi considerate de vestici brutală şi primitivă, s-a încăpăţânat să nu atenueze culoarea locală sau identitatea balcanică de dragul faimei internaţionale (pe care a câştigat-o de altfel într-un ritm fulminant, precum o apariţie furtunoasă la Cannes). Fără acest spirit balcanic plin de frenezie – o frenezie anarhică prezentă chiar şi în cele mai neînsemnate detalii – povestea de iubire s-ar fi transformat într-un clişeu enervant, cu accente de melodramă şi pitoresc facil, demne de un film cu buget redus. Dar Kusturica nu a lăsat nici un element la întâmplare, chiar dacă rezultatul nu se ridică la nivelul profund sau spectaculos al filmelor sale reprezentative. A introdus realismul magic acolo unde era nevoie şi l-a lăsat apoi de izbelişte, să fie înghiţit de realismul brutal, pentru a nu cădea în ridicol.
Ce te intrigă la acest film este atmosfera înşelătoare. Când ai impresia că ieşi din timpul modern într-o atemporalitate pitoreasc-rurală, când simţi că te asaltează timpul istoriei moderne zbuciumate. Esti captiv undeva la mijloc, între real şi ireal. Nici atmosfera plină de lirism nu rămâne liniştită pentru cuplul devenit o emblemă a pasiunii amestcate cu inocenţa visătorilor, dar nici frontul nu este reprezentat printr-un realism grotesc decât foarte puţin, spre final. De fapt, elementele fantasmagorice atenuează detaliile înspăimântătoare, încât să ai impresia că ai avut parte de o petrecere şi abia la sfârşit se arată o realitate ce te obligă să o iei în serios, cu luciditate.
Unele scene te pot păcăli, încât să crezi că s-a renunţat definitiv la real pentru planul imaginar. Sunt scene ce sparg ritmul alert, aşa cum sunt cele în care amorezii zboară deasupra unei cascade, sau în care Monica Bellucci pluteşte cu un dovlec printre nuferi sau se zbate precum o sirenă într-o plasă pescărească. Este adevărat că în film abundă scenele în care realitatea dură a satului aflat lângă un câmp de bătălie este invadată de nişte detalii ce întrerup coerenţa şi continuitatea veridică a realismului. Sunt detalii ce ţin de gândirea magică a celui amator de basme cu tineri zburând peste peisaje reprezentate pictural, pentru a scăpa de urmăritorii ostili dragostei lor. Sau detalii ce fragmentează realul prin acţiuni fără sens imediat, cum vezi în scena cu orologiul uriaş ce duce la păţanii aberante. Însă primele cadre sunt prevestitoare pentru restul scenelor, în care ameninţarea năvăleşte zgomotos peste tihna bucolică din imaginarul balcanic. Exact când vei avea avea impresia că te poţi bucura de un tablou liniştitor, cârdul de gâşte îşi intrerupe plimbarea graţioasă iar orătăniile zboară speriate pe unde apucă, intrigate de sunetele unui porc. Turma de mieluţi ce ascunde cuplul este zguduită într-una dintre cele mai brutale scene ale filmului, iar povestea înaintează spre deznodământ într-un ritm care te face să crezi că trăieşti alături de personajele hăituite, ce abia îşi mai trag sufletul.
Fără această trecere nebunească de la acalmie la haosul terorii, filmul ar fi rămas un love story candid şi vesel. Dar Kusturica nu a vrut să realizeze (doar) un film de iubire pe ritmurile balcanice ale fiului său, muzicianul şi actorul Stribor Kusturica. De fapt, povestea cuplului este doar un pretext pentru Kusturica. Scopul său este acela de a rememora dramele Balcanilor, la care a fost martor şi despre care a scris şi în volumul de memorii Unde sunt eu în toată povestea asta?
Filmul poate fi şi o alegorie incomodă atât pentru unii locuitori ai fostei Iugoslavii, cât şi pentru occidentalii care au decis deja cine sunt călăii şi victimele în Balcanii anilor ‘90 şi căror naţii aparţin europenii care merită să fie consideraţi pacifişti şi civilizaţi. Privite din perspectiva alegorică, toate personajele devin un arhetip cu rol bine definit în drama colectivă. Italianca hăuituită de un general străin, venit odată cu forţele de menţinere a păcii, este vulnerabilitatea ce nu răzbate dincolo de acele discursuri ipocrite ale marilor puteri. Urmăritorii ce vor să o captureze reprezintă faţa nevăzută a forţelor ce asigură pacea, ai căror soldaţi se mai dedau şi unor fapte inumane ţinute sub tăcere. Milena şi fratele acesteia reprezintă naţionalismul balcanic, greu de învins. În schimb, Kosta, aparent strecurat printre marile episoade ale istoriei, reprezintă bunătatea umană idealizată, nealterată, însă aflată mereu în bătaia puştii.
Criticii insensibili la alegoria ce redă absurdul şi ororile războiului îi pot reproşa lui Kusturica perspectiva naţionalistă şi anti-occidentală, de care sunt acuzaţi o parte dintre locuitorii fostei Iugoslavii. Filmul său ar putea fi interpretat drept un atac la ipocrizia marilor puteri. La adresa unor armate străine, ce au învrăjbit naţiunile mai mici, au tulburat liniştea unor aşezări tihnite şi rostul unei părţi a Europei reduse adesea la tăcere şi mereu acuzate de atrocităţi. Din această Europa arătată mereu cu degetul, Kusturica scoate partea vulnerabilă şi rescrie istoria prin apelul la fabulos, amintind de copilul dornic de a vedea şi în realitate intervenţia supranaturalului asociat anihilării celor malefici în basme. On the Milky Road poate deveni o fugă în fantasmele salvatoare ale imaginarului zguduit de cruzimea războiului.
Femeia inventată nu te captivează (doar) printr-o temă veche de când lumea – teama obsedantă a femeii de a nu mai fi considerată dezirabilă după o anumită vârstă – pusă într-un context actual: societatea acaparată de reţelele de socializare şi avantajul oferit de acestea în construirea unei identităţi false. Romanul scris de una dintre cele mai citite şi îndrăzneţe autoare franceze – Camille Laurens – ajunge să ţi se bage pe sub piele mai ales datorită personajului feminin.
Claire, protagonista romanului, devine memorabilă prin varietatea impresiilor şi trăirilor oglindite de cititor. Te năuceşte prin stările ce exprimă o dorinţă sexuală capabilă să provoace o furtună în propriul psihic. Te amuză prin deciziile ei impetuoase, dacă eşti cinic. Te invită la compasiune exploatându-ţi calităţile empatice. Te scârbeşte prin gesturile şi acţiunile disperate, prin care încearcă să posede un partener mult mai tânăr. Te uimeşte prin francheţea autoanalizei. Te atrage prin inventivitate şi prin concluziile sofisticate despre lupta inegală dintre femei şi bărbaţi în (re)cucerirea tinereţii veşnice prin erotism. Pe cât de rapid îi poate seduce pe anumiţi bărbaţi prin argumentele ce fac din ea o femeie vulnerabilă înzestrată cu un mare potenţial sexual pus la dispoziţia amantului, pe atât de repede îi poate speria pe cei ce se tem de întâlnirea cu o astfel de femeie în viaţa reală, uşor de luat drept o psihopată carismatică.
Subiectul cărţii – obsesiile unei femei ce şi-a fabricat o identitate virtuală falsă pentru a-l ademeni pe bărbatul dorit – este unul suculent şi ofertant. Atrage prin ancorarea dramei feminine în realitatea zilelor noastre şi prin amestecul dintre minciunile întortocheate şi potenţialul exploziv sau imprevizibil al urmărilor. Dar este totodată un subiect care poate respinge şi păcăli un cititor, făcându-l să evite romanul din cauza acestui subiect mult prea analizat într-o manieră picant-senzatioanlistă.
Ai crede că s-au epuizat toate abordările originale privind modul în care tehnologia şi reţelele de socializare interferează cu viaţă privată, uneori perturbând echilibrul afectiv. Însă Femeia inventată nu te plictiseşte. Dimpotrivă, este un roman care te face să-l citeşti pe nerăsuflate şi să-i apreciezi profunzimea, o profunzime afişată prin asocieri ingenioase de idei. Îţi vine să spui că Femeie inventată este un roman aşa cum doar o autoare din spaţiul francez putea crea: şlefuind feminitatea ispititoare şi erostismul prin expunerile extravagante ale sondărilor introspective şi printr-o pasiune declarată pentru lecturile controversate şi psihanaliză. Camille Laurens îşi transformă protagonista într-un labirint de mărturisiri, dorinţe şi concluzii alambicate despre cuplu şi percepţia socială asupra războiului dintre sexe.
Personajul feminin ce îşi povesteşte o relaţie amoroasă trecătoare, dar care i-a lăsat urme adânci, împarte cititorii în două tabere. Unii vor empatiza cu latura fragilă a lui Claire, chiar dacă nu-i aprobă toate acţiunile. Alţii, dimpotrivă, vor considera că a primit ceea ce merită orice femeie care îndrăzneşte să traiască intens după ce a trecut de prima tinereţe. Ei o vor considera pe Claire o nebună de legat, o neghioabă penibilă, o manipulatoare periculoasă, un vampir ce vânează puşti la vârsta la care ar fi trebuit să-şi accepte situaţia de femeie ce se apropie de bătrâneţe. Dar ce a făcut Claire încât să câştige simpatia sau compasiunea unora, şi dispreţul altora? Ce fac multe femei care nu-şi refuză dorinţa sexuală şi nu vor să se îndrepte spre cimitirul stafiditelor, pe care depăşirea vârstei de 45 le-a lăsat fără libidou: s-a îndrăgostit de un bărbat mai tânăr. Un bărbat cu minte de adolescent şi egoul unui seducător narcisist.
Din relaţia cu amantul mai tânăr nu se alege doar cu momente de voluptate şi de inspiraţie. Ea se trezeşte asaltată de toate efectele unei relaţii toxice: autodevalorizarea, nivelul scăzut al stimei de sine, dependenţa emoţională, suspciunea şi neîncrederea în propriul farmec. Emoţiile incandescente se revarsă într-un puhoi, alimentat de fluctuaţia atenţiei şi a dovezilor de afecţiune din partea masculului dezirabil şi de momentele în care se simte lăsată baltă. După zilele de chin, în care îi caută prezenţa exclusiv datorită disponibilităţii ei sexuale fără pretenţii afective suplimentare, amantul cu psihic de adolescent şi orgoliu de macho nu îi dă semne că ar vrea să o includă în evenimentele importante din viaţa lui. Nici măcar în cele împărtăşite cu prietenii virtuali de pe Facebook. Claire ar vrea să-l spioneze, dar el a refuzat să-i devină prieten pe Facebook, deşi în viaţa reală au depăşit rapid statutul de simpli amici.
Pentru a-şi putea urmări iubitul nestatornic, protagonista va alege o cale ocolitoare. Îşi va crea o identitate falsă, pentru a-l păcăli pe Chris, cel mai bun prieten al iubitului ei. Va deveni prietena virtuală a lui Chris, folosindu-se de identitatea unei tinere având origini portugheze şi visuri de artistă. Noua ei identitate este momeala perfectă pentru Chris, la rândul său un artist fotograf în căutarea unui succes ce întârzie să vină. Falsa identitate îl atrage imediat pe Chris. Dar seducătoarea mincinoasă ajunge să fie la rândul ei sedusă. Îl trimite pe amantul ei în plan secund şi devine obsedată de prietenul acestuia, de care dorea doar să se folosească.
Avatarurile protagonistei ce oscilează între luciditate şi obsesie sunt dezvăluite în prezenţa unui psihiatru. Acesta devine la rândul său captivat de ea. Poate fi considerat singurul bărbat ce îi poate oferi atenţia la care tânjea febril, apreciindu-i şi mintea de intelectuală sofisticată, dependentă de literatură. În compania lui, protagonista îşi dezvăluie nu doar obsesiile, ci şi gândurile complicate, devenite un arsenal prin care îi poate atrage pe cei fascinaţi de femeile inteligente. Iar Claire, în ciuda rătăcirilor ce o pot face să pară labilă, este fără doar şi poate o femeie profundă atunci când analizează societatea, propria minte şi relaţiile amoroase. Are şarmul eruditei ce-şi rafinează apetitul sexual. Oferă argumente ce-i dezarmează interlocutorul care ar vrea să o critice. Din când în când, în situaţiile insuportabile, devine şi autoironică. Dar, mai presus de toate, Claire te intrigă prin luciditatea observaţiilor psihologice şi a introspecţiei. Este o luciditate ce sporeşte pe măsură ce, paradoxal, ea se lasă în voia dorinţei ieşite din matcă, a obsesiilor distructive.
Modul în care protagonista îşi analizează stările în prezenţa unui psihiatru este imprevizibil. Este când ironică şi sfidătoare, gata să se ia şi să ia totul în râs, când răpusă de apatie şi copleşită de propria dramă. Exact când aveai impresia că romanul scris de Camille Laurens devine unul clişeistic şi facil, intervine perspectiva psihiatrului. El este a doua voce a romanului şi te surprinde uluitor.
Prin impresiile psihiatrului, autoarea mai adaugă un detaliu ce vine să răstoarne verdictele (mai mult sau mai puţin contondente la adresa lui Claire) şi perspectiva cititorului cu 360 de grade. Astfel, o vei aprecia pe Camille Laurens datorită unui talent special de a-ţi juca feste prin intermediul răsturnărilor de perspectivă. Răsturnările sunt demne de un regizor ce schimbă identitatea personajului ce filtrează evenimentele, de la o scenă la alta. Modul în care îşi construieşte romanul şi mai ales raportul dintre ficţiune şi realitatea exterioară te obligă să-i recunoşti abilităţile de autoare ce se poate juca derutant cu mintea cititorului, aşa cum o face şi protagonista ei.
Deşi este un roman în care bărbaţii sunt cei păcăliţi de protagonistă, modul prin care scriitoarea o face să-şi exprime angoasele, fanteziile şi dezamăgirile ajunge să-i manipuleze de fapt pe cititori, mai ales pe cei de gen feminin. Femeia inventată alimentează opiniile misandrelor despre bărbaţii descrişi caricatural şi despre societatea nedreaptă cu femeile captive într-un corp perceput ca îmbătrânit. Cuvintele lui Claire devin o meditaţie asupra feminităţii în societatea contemporană, trecută prin teoriile psihanalitice interpretate insolit şi prin istoria literaturii. Camille Laurens îşi iubeşte personajul feminin şi vrea să te convingă şi pe tine să îi ţii partea, să îi împărtăşeşti opiniile sau, dacă nu eşti de acord cu ele, să îi acorzi circumstanţe atenuante. Şi (aproape că) reuşeşte, printr-o scriitură la fel de seducătoare şi persuasivă ca înşelătoarea ei protagonistă.
Dincolo de o poveste răvăşitoare – care nu se transformă într-una pilduitoare despre atracţie şi autodistrugere – descoperi un tribut adus cuvântului transformat în literatură. Există în acest roman o legătură, la fel de plină de voluptate, între feminitate, literatură şi erotism.
La Danseuse – filmul care a deschis Bucharest International Dance Film Festival 2017– transformă ecranul într-un spectacol vizual hipnotic despre care să poţi spune că este cu adevărat uluitor. Reflectă astfel vraja creată de Loie Fuller, dansatoarea ce a stăpânit Parisul prin mişcările ei. Loie folosea dansul pentru a transforma o simplă rochie albă, ce părea un cearşaf, într-un vârtej de culori şi reflexii ce-i lăsa cu gura căscată pe spectatori.
La Danseuse este un film ademenitor, cum este orice poveste despre o dansatoare din Parisul Belle Epoque. Doar că te va cuceri aşa cum nu te-ai fi aşteptat. Nu printr-o risipă burlescă a detaliilor asociate feminităţii descătuşate şi eliberate de prejudecăţi. Senzualitatea protagonistei este ascunsă în coconul unei rochii vaporoase. Din unduirile rochiei simple se naşte un dans uluitor, cum nu mai văzuse Parisul, transformând-o pe noua vedetă a unui mare cabaret într-o enigmă.
Regizoarea Stephanie Di Giusto nu a vrut să exibe, prin stereotipuri flamboaiante, acea dezinvoltură asociată Parisului nebun. Deşi este responsabil de succesul protagonistei, Parisul este discret. Nu mai acaparează biografiile personajelor prin hârjoana dintre strălucirea aristocraţiei emancipate, ce-şi permite să trăiască mai libertin, şi damnarea oferită de viciile ridicate la rang de artă. Chiar dacă nu mai intră în scenă ostentativ Parisul rafinamentului deşănţat şi al dezgolirii cu fast, nu lipsesc nudurile. Siluetele dansatoarelor par desprinse din picturile lui Manet, diversificând paleta cromatică a scenelor ce par tablouri vivante cu vegetaţie şi statui antice a la Poussin.
Stephanie Di Giusto a preferat să redea epoca naşterii marilor staruri de cabaret printr-o senzualitate subtilă. O senzualitate asociată unei personalităţi feminine emblematice şi totodată atipice, prezente în centrul acelui univers ispititor, dar care îşi trăia adevărata viaţă în afara lui. Regizoarea a îmbinat derutant, dar inspirat, magia vizuală creată de un dans revoluţionar cu oscilaţia între exuberanţa trupului adus pe scenă şi ezitările misterioase din culise.
Poţi spune că Stephanie Di Giusto a realizat un film aşa cum ar fi meritat dansatoarea Loie Fuller, dacă ea a fost într-adevăr cea pe care o readuce în prezent Soko, distribuită în rolul principal. Mişcări fluide captivante, trupuri feminine ce par sculptate în marmură, decoruri inspirate din Parisul Belle Epoque (fără a fi încărcate) şi nişte scene în care umorul alungă prezivizibilul clişeu al fetei derutate nimerite în capitala marilor curtezane. Asta oferă Di Giusto într-un film ce apropie biografia unei femei celebre din Parisul viciilor de zona filmului de artă, nu a poveştilor picante a laMoulin Rouge.
foto: www.theupcoming.co.uk
Dar cine este această Loie Fuller? Dacă vei cauta pe Google, vei fi atras de numele faimosului cabaret Folies Bergere, pe a cărui scenă a strălucit în prima jumătate a secolului trecut. Vei mai găsi numele dansatoarei Isadora Duncan. Alături de aceasta, Loie Fuller a revoluţionat dansul, deschizându-i curajos drumul performance-ului avangardist. Nu vei căuta mult până ce vei da şi de nişte filmuleţe realizate de Fraţii Lumiere. Captivaţi la rândul lor de Loie Fuller, au imortalizat-o pentru eternitate. Ei au salvat-o astfel de la soarta multor personalităţi feminine create de Paris, ale căror existenţe demne de legende au fost reduse la detalii picante de budoar.
Abia când vei da peste aceste filme realizate de pionierii cinematografiei vei înţelege fascinaţia parizienilor de altădată pentru Loie. Vei fi la rândul tău sedus de mişcările ce transformă nişte bucăţi de material banal în spirale multicolore învolburate, în valuri de lumini orbitoare, pe măsură ce trupul ei se roteşte ca într-un ritual frenetic. Iar filmul pune în valoare, cum nu se putea mai ispititor şi vibrant, acest dans revoluţionar pentru acea perioadă, mai ales datorită scenografiei avangardiste.
Tehnicile din ziua de azi şi indicaţiile coregrafei Jody Sperling prefac jocul drapajelor exuberante în iluzii optice prelungite în efecte psihedelice, pline de culoare şi lumini puternice. Astfel, imaginile imortalizate de Fraţii Lumiere devin un spectacol ameţitor. Culorile intense aruncate de luminiile orbitoare asupra rochiei purtate de Loie pe scenă transformă drapejele în revărsări cromatice şerpuitoare precum nişte văpăi turbate. Pe măsură ce Soko se roteşte încercând să o reînvie pe Loie sub forma unui personaj plămădit din visuri, idei curajoase, temeri şi efort nebunesc, te simţi absorbit de ecran şi înecat în faldurile aţâţate de actriţă.
Modul în care au fost readuse în prezent spectacolele date de Loie este un regal vizual ce transformă ecranul într-un vortex hipnagogic, în care ai vrea să te pierzi, să te arunci. Ecranul pulsează oniric, iar valurile în care se făcute de faldurile rochiei au efectul unei explozii de culoare ivite de nicăieri în întunericul sălii de cinema.
LYTE video
Tot de nicăieri parea să fi aterizat şi Loie în Parisul curtezanelor şarmante cu aspiraţii de artiste. Dar în biografia ei, aşa cum este prezentată (până la un punct) în acest film, nicăieri nu se traduce prin acel mediu pervertit, unde se întâlnesc sărăcia, marginalii, stabilimentele rău famate şi compromisurile timpurii sordide. Loie nu provine din mahalaua de unde erau adesea racolate viitoarele curtezane pe vremea lui Edith Piaf, nici din vreun sat cu familii numeroase, de unde proveneau trufandalele vândute la bordelurile frecventate de pictorii decadenţi. Nicăieri înseamnă un ţinut îndepărtat, aflat dincolo de ocean, tocmai în America sălbatică, dintr-un western cu femei brave ce porneau în galop şi căutători de aur. În acest ţinut împădurit, cu văcari şi bandiţi răzbunători, Loie citea şi visa la o carieră de artistă. Desena fluturi şi flori, ce aveau să devină sursa de inspiraţie pentru dansul ei. Când tatăl moare împuşcat, Loie, care semăna mai mult cu o tânără dintr-un western nevoita să se maturizeze înainte de vreme, cu pălărie masculină peste pletele ce-i curgeau râu şi pistol sub pernă, îşi ia cărţile şi se mută la mama ei.
foto: www.theupcoming.co.uk
Din inima pădurii ajunge la periferia New Yorkului. Mama ei îi taie părul prea încâlcit pentru a mai fi pieptănat şi o transformă într-o frumuseţe androgină, perfectă pentru zilele noastre, însă considerată o excentricitate în acele timpuri. Desenele cu flori şi fluturi devin scheme complicate pentru nişte dansuri cum nu mai dansa nimeni pe atunci. Îşi face şi o rochie de scenă cu multe falduri, pe care să le transforme în valuri şerpuitoare, aripi şi spirale pe măsură ce se roteşte şi îşi mişcă mâinile până la epuizare. Dar New Yorkul nu îi oferă prea multe. Prinsă între ideile unei mame habotnice şi dezvirginarea brutală din studioul unui fotograf specializat în imagini erotice, Loie îşi găseşte salvarea în persoana unui aristocrat european. Unul dintre acei numeroşi aristocraţi faliţi care treceau atlanticul pentru a se căsători cu fetele noilor bogătaşi americani ce dădeau o zestre generoasă în schimbul unui titlu nobiliar.
foto: www.avoir-alire.com
Nobilul este captivat de strania Loie, cu mişcări graţioase, dar cu trup androgin şi gesturi de femeie captivă la graniţa dintre copilul debusolat şi fecioara sălbatică ademenitoare. Îl vei revedea în rolul aristocratului excentric şi misterios, cu gusturi sofisticate, pe Gaspard Ulliel, ce interpretează rolul principal în noul film al lui Xavier Dolan – Juste la fin du monde. În aces film, actorul intră credibil în rolul aristocratului cu şarm decadent, pe care l-ai vedea pierdut într-un salon de opiu destinat celor având gusturi selecte. Personajul masculin salvator din povestea dansatoarei pare a fi plămădit la o întâlnire secretă dintre Prosut, Baudelaire şi Huysmans. El este de fapt singurul personaj ce apropie filmul de poveştile desprinse din romanele tulburătoare ce rescriu (mai mult sau mai putin senzaţionalist) iubirile femeilor din viaţa de noapte a Parisului Belle Epoque, dominat de marile cuceritoare. El o caută pe Loie în culise pentru a o colecţiona, însă relatia lor evită o desfăşurare clişeistică. Nici el nu are lăcomia bărbatului potent financiar, nici ea frivolitatea şi trucurile unei curtezane versatile.
De fapt, modul în care se desfăşoară legătura dintre Loie şi nobilul şarmant, dar şi relaţia ei cu Parisul dezinhibat răspunde la întrebarea pe care mulţi o pun înainte de a vedea filmul: Va fi o poveste cu scene incandescente, cu traseul previzibil al fetei sărace ajunse în lumea cabaretului, unde mustesc umilinţele,intrigile, tentaţiile, capcanele întinse de admiratorii bogaţi şi rivalităţile feminine?Sau va fi mai apropiată de stilistica unui film de artă, cu mai puţine butaforii, înflorituri, decoruri sclipitoare sau clişee burleşti şi mai multă inventivitate în redarea unei poveşti de viaţă pe fundalul Parisului? Ei bine, nu degeaba filmul a fost inclus pe lista celor proiectate la Cannes (2016), în cadrul secţiunii Un Certain Regard. La Danseuse nu prezintă ascensiunea unei visătoare într-o manieră previzibilă, după cum nici relaţia cu bărbatul bogat sau cu Isadora Duncan rivala ei nu este una clasică pentru o dansatoare celebră din acele vremuri.
foto: www.leparisien.fr/culture-loisirs
Loie nu devine faimoasă datorită unui bărbat, fie el şi un nobil generos ce-i pune la dispoziţie palatul pentru a repeta alături de colegele de scenă. Este ajutată mai degrabă de o femeie implicată în treburile administrative de la Folies Bergeres (interpretată de Melanie Thierry). Ea îi va înţelege ideile vizionare (se spune că i-ar fi fost şi amantă). Loie nu este Satine, dansatoarea curtezană interpretată de Nicole Kidman. Era mai degrabă fata sălbatică, dezlanţuintă pe scenă, dar cu trupul acoperit de faldurile învolburate. Nu se simte în largul ei printre admiratori. Aşadar, nici modul în care este prezentată în acest film nu este compatibil cu o desfăşurare de pasiuni clocotitoare şi distructive.
Filmul nu are carnalitatea unei biografii ce abundă în scene care aduc în budoar erotismul afişat fără pudoare de faimoasele emancipate ale epocii. Povestea lui Loie transformă toate acele detalii picante în imagini diafane precum nimbul ce învăluie mişcările din timpul dansului nelumesc. Lipseşte patetismul reacţiilor pătimaşe. Trăirile au ceva din evanescenţa mişcărilor vaporoase ale dansului. Nu sunt încărcate, nu perturbă, ci sunt inconjurate de mister, de ambiguitate. Acelaşi mister exprimat vizual pluteşte şi în interiorul palatului unde ajunge să locuiască Loie. Regizoarea alungă fastul strălucitor al decorurilor specifice epocii şi permite voluptatea vizuală a unui clarobscur demn de Rembrandt, reflectând rafinamentul enigmatic al nobililor decadenţi de sfârşit de secol, simbolizaţi de rolul interpretat de Gaspard Ulliel.
foto: www.cinematographe.it/
Relaţia protagonistei cu bărbatul protector nu devine una tulburătoare, deşi rolul făcut de Gaspard Ulliel spre asta predispune. Este mai degrabă eclipsată de fascinaţia ei pentru noua zeiţă a dansului, Isadora Duncan. O Isadora Duncan interpretată de Lily-Rose Depp (fiica lui Johhny Depp şi a Vanessei Paradis) printr-un amestec de prospeţime, histrionism, şiretenie, zâmbet de nimfă ademenitoare şi graţie de zeiţă din tablouri. Isadora Duncan, o altă pioneră a dansului modern, este în acest film tot ceea ce Loie nu poate fi. Dar întâlnirea lor ce oscilează între admiraţie reciprocă, atracţie si rivalitate va avea tot o desfăşurare ieşită din tiparul filmelor despre Parisul seducător.
foto: www.cinemagia.ro/stiri
Vei aprecia la regizoarea Stephanie Di Giusto tocmai decizia de a renunţa la exagerările vizual-decorative greu de evitat când readuci în prezent acel Paris devenit un paradis erotic rafinat în imaginarul colectiv. Nu face risipă de ţinute şi decoruri extravagante. Doar interiorul reşedinţei somptuoase deţinute de bărbatul îndrăgostit de Loie aminteşte de fastul epocii. În majoritatea scenelor, singurele elemente abundente ce oglindesc feminitatea acelei epoci sunt mişcările şi desenele protagonistei.
Nu poţi şti cu exactitate cum era Loie Fuller în realitate sau cum era percepută în Parisul epocii sale, marcat de ascensiunea starurilor de cabaret. Dar modul în care Soko a readus-o în prezent prin interpretarea ei te va surprinde plăcut. O transformă pe Loie într-o celebritate feminină atipică. Vei descoperi în acest rol nu o femme fatale asumată, ci un copil sensibil ascuns într-un trup de femeie. Un trup ce este luat în seamă de Loie nu pentru a seduce şi a deschide uşile din apartamentele bărbaţilor influenţi, ci pentru a fi ostenit dincolo de limite…doar în dansul perfect. Iar dansul perfect nu îi exibă atuurile fizice. Este mai degrabă o pictură mişcătoare având fluiditatea unei vietăţi acvatice fosforescente.
Soko îi redă viaţa unei Loie ce ţi se va lipi de suflet prin reacţiile de la finalul spectatcolelor şi prin modul în care face slalom printre avansurile sexuale. Devine o inadaptată adorabilă după ce se dă jos de pe scenă şi un copil mare cu aer de ştrengăriţă suavă. Personajul este mai apropiat de idealul unei self-made-woman din zilele noastre, nu al şarmantei isteţe care ştie să se vândă scump în acel Paris al bărbaţilor generoşi. Loie nu doar dansează, ci şi desenează. Face schiţe pentru decoruri. Este la curent cu inovaţiile tenhice folosite la iluminatul scenei prin dozarea intensităţii lămpilor. Se pricepe şi la scenografie, dându-le indicaţii preţioase celor ce se ocupă de lumini. Munceşte mult pentru a pregăti un spectacol impecabil. Preferă să-şi petreacă mai mult timp repetând mişcări solicitante decât în cafenelele frecventate de vedetele cabaretelor. Nu o atrag avantejele faimei din afara scenei. Nu are calităţi de socialite magnetică. Nu este carismatică. Dar compensează din plin prin replicile amuzante şi prin gesturile demne de o apariţie exotică neîmblânzită.
foto: www.teatroecritica.net
Ai spune că Stephanie Di Giusto a exagerat în scenele în care o prezintă pe Loie în ipostaza artistei multilateral dezvoltate, făcând schiţe complicate ale decorurilor, de parcă ar fi Da Vinci. Dar Loie a fost mai mult decât o prezenţă efemeră care fermeca prin dansul excentric. Într-un interviu acordat publicaţiei The Upcoming, regizoarea aminteşte de pasiunea lui Loie pentru inovaţiile tehnice, invenţiile lui Edison, chimie şi pictură. Ştia de ce fel de becuri era nevoie pentru decorurile care să-i pună în valoare dansul. Îşi prepara singură culorile menite să-i transforme rochia albă în spirale care să pulseze în obscuritatea sălii. Îşi amenajase chiar şi un mic laborator de chimie.
Vei mai descoperi în acest film şi o reflecţie asupra faimei şi a relaţiei dintre noul Paris, al scenelor de cabaret, al artistelor vizionare şi al fascinaţiei pentru exotism (Loie dorea să aducă o trupa japoneză pe scena Operei). Regizoarea surprinde mai degrabă încercarea lui Loie de a pătrunde în lumea pariziană pentru a inova, nu pentru a se incadra într-un anumit ideal feminin. De a-şi face un loc doar în acel Paris ce începea să se desprenda rebel de academic, de conservatorismul burghez pentru a-i face loc avangardei şi experimentului hibrid. Astfel, Loie Fuller este prezentată drept o pionieră a showurilor complete – cu lumini şi efecte spectaculoase, care să atragă publicul într-un Paris efervescent, însetat de nou. O poţi considera mama coregrafiei moderne, ce apropie dansul de zona instalaţiilor din galeriile contemporane.
Ctitoria de bază a socialismului românesc, născută din megalomania lui Nicolae Ceauşescu, Casa Poporului sau Palatul Parlamentului, cum preferi să-i spui, este la fel de impozantă pe dinăuntru pe cât este pe exterior.
De la particularităţi interesante până la evenimente hazlii din istoria Palatului Parlamentului am adunat zece lucruri pe care trebuie să le ştie oricare dintre noi despre acest colos din inima capitalei şi care, sperăm noi, vă vor motiva să-l vizitaţi.
1. E construit cu materiale româneşti şi încă nu e terminat…
Poate singurul lucru de care ne putem mândri cu adevărat în ceea ce îl priveşte sunt materialele de construcţie şi mobilare, care sunt aproape în totalitate de factură românească (cu excepţia unor uşi de mahon congolez). Astfel, într-o vizită veţi avea ocazia să vedeţi holurile imense şi sălile superbe de recepţie sau conferinţe, fiecare numite după personalităţi sau momente importane din istoria noastră.
Aceste săli sunt decorate, printre altele, cu marmură de Ruşchiţa (e în judeţul Caraş-Severin), candelabre cu cristal de Mediaş, mobilier din lemn de cireş românesc sau cu draperii de mătase create la Sighişoara. Un lucru mai puţin cunoscut este faptul că palatul nu este încă construit în totalitate (construcția a început în 1984 și suntem în 2017!) – mai sunt câteva amenajări interioare de făcut.
Acum, rămâne să vedem dacă restul clădirii va fi realizat cu materiale româneşti de calitate. (Sursă poză: Cic)
2. Acolo se află Muzeul Naţional de Artă Contemporană a României (MNAC)
MNAC-ul face parte din Palatul Parlamentului dar cele două instituții nu comunică, nu se poate trece dintr-una într-alta. Practic, dacă vrei să mergi la MNAC dupa ce ai vizitat Palatul Parlamentului trebuie să mergi de-a lungul gardului până la intrarea care îi corespunde.
Nu-ţi lasă loc de spontaneitate, dacă te gândeşti să împuşti doi iepuri dintr-un foc, adică să vizitezi şi Palatul Parlamentului şi muzeul, decât dacă îţi asumi că îţi va trebui destul de mult timp. Apropo de artă, şi Casa Poporului are un spaţiu expoziţional numit Sala Constantin Brâncuşi. Dar, noi considerăm că expoziţiile şi evenimentele îndrăzneţe de la MNAC sunt mult mai pe gustul nostru.
3. E construit pe fostul Deal al Spirii, actualmente al Arsenalului.
Dacă nu ştii de lupta de pe Dealul Spirii, aceasta se referă la o confruntare dintre trupele române împreună cu pompierii români şi trupele turcilor în contextul Revoluţiei Paşoptiste care a rămas un exemplu de eroism naţional al pompierilor, deşi au pierdut.
Nu numai asta, dar turcii ar fi plecat paşnici de acolo dacă nu s-ar fi întâmplat un incident stupid şi regretabil în care un militar român l-ar fi atins din greşeală cu cotul pe unul turc, şi, de acolo, a ieşit foc şi prăpăd.
4. S-a filmat un film religios acolo
Se pare că Palatul Parlamentului / Casa Poporului a atras atenţia şi regizorilor de film fiindcă acesta a devenit, în 2001, fundalul pentru o pelicula religiosă şi destul de controversată pentru felul în care tratează un eveniment istoric mai sensibil. Filmul se numeşte Amen (regizat de Costa – Gravas) şi este o dramă plasată în vremea Holocaustului. Palatul Parlamentului joacă rolul Vaticanului. În mod curent, clădirea se poate să devină iarăşi platou de filmări, dar de data aceasta pentru un film horror ce va fi produs de compania Castel film, numit ‘The Nun’.
Se pare că palatul a făcut o treabă atât de bună la primul rol de edificiu religios, încât a mai primit unul. (Sursă poză: Youtube)
5. S-a demolat un întreg cartier pentru el
Dacă îți spunem că este cea mai grea construcţie din lume şi a doua instituţie publică ca dimensiune de pe mapamond, vă puteţi imagina mai lejer faptul că, pentru a o construi, a fost nevoie să se radă un întreg cartier bucureştean, numit la vremea respectivă Uranus. Au fost demolate 40.000 de clădiri printre care biserici, instituţii ale statului şi case de valoare istorică semnificativă. Acest lucru a dus, de asemenea, la relocarea cu dificultate a celor 57.000 de familii care populau cartierul.
6. Împarte curtea cu Catedrala Mântuirii Neamului
În curtea palatului urmează să se construiască Catedrala Mântuirii Neamului, un proiect foarte ambiţios care a stârnit multe controverse. Trebuie să recunoaştem că este o anumită ironie în a alătura un edificiu religios gigantic de un mastodont – simbol al trecutului comunist și ateist.
Nu ştim ce va imaginaţi despre catedrală, dar, va reamintim că aceasta este un proiect istoric, iniţiat de Regele Carol I după războiul de independență al României, dar care nu s-a realizat din varii motive. Cât despre construcţie, din ce am văzut noi, de la balconul MNAC, este într-adevăr mare, dar nu iese în evidenţă cu nimic. Ne aşteptam la o inovaţie arhitecturală cât de cât, un suflu al contemporaneităţii. Dar, ce-i drept, încă nu e finalizată.
7. Zona a fost în trecut sediul Curţii Noi
Mai mult ca sigur aţi auzit de Curtea Veche, reşedinţa domnitorului sângeros, Vlad Ţepeş, ba chiar suntem siguri că aţi şi văzut-o plimbându-vă prin centrul vechi al capitalei. Totuşi, motivul pentru care se numeşte Curtea Veche este faptul că, prin 1770, domnitorul fanariot Alexandru Ispilanti şi-a stabilit o Curte Nouă pe Dealul Spirii. Pentru a face rost de bani, acesta a vândut loturi din proprietatea Curţii Vechi, care astăzi e semnificativ mai mică decât a fost iniţial. Din nefericire, precum domniile fanariote în România, nici Curtea Nouă nu a supravieţuit istoriei şi a pierit în foc în 1812, situaţie care i-a obligat şi pe domnii fanarioţi să se mute în reşedinţe private.
8. Acolo sunt expuse lucrări ale pictorului Sabin Bălaşa
Numele pictorului Sabin Bălaşa îl asociem cu mult albastru şi cosmos. Este unul dintre pictorii mai greu de găsit (mai degrabă are murale prin instituţii şi e greu să intri într-unele fără un motiv întemeiat) şi ne-am bucurat când am avut ocazia să vizionăm câteva într-unul din holurile Casei Poporului. Motivul pentru care acestea se regăsesc acolo e simplu. Era unul dintre pictorii preferaţi ai lui Nicolae Ceauşescu, asociere care l-a transformat şi într-o personalitate destul de controversată, fiind acuzat că a susţinut cultul personalităţii dictatorului.
Sabin Bălaşa – The Seniors. Oricât am încerca nu putem să asociem tabloul acesta cu lupta de clasa (Sursă poză: Wikiart)
9. Se zvoneşte că ar fi bântuit
Sigur, nu trebuie să ştiţi neapărat acest lucru, dar nu strică. Din mărturiile paznicilor de noapte din palat aflăm că uneori se aud fluierături neomeneşti sau sunt activate din senin alarmele, dar şi multe alte lucruri foarte greu de crezut. Legendele urbane spun că fantomele care chipurile ar popula Casa Poporului şi s-ar şi manifesta ocazional aparţin muncitorilor care au murit în timpul construcţiei lui.
Totodată, sub deal s-a găsit un cimitir unde au fost înmormântaţi oameni care au murit de ciumă, şi e posibil că şi aceştia să cutreiere Palatul Parlamentului. Dar nu am terminat, am menţionat anterior că multe familii au fost relocate pentru construcţia edificiului, doar că lucrurile nu au fost aşa de simple. Mulţi nu au vrut să plece şi au preferat să se sinucidă astfel că se zvoneşte că şi spiritele lor nu ar fi trecut mai departe şi bântuie clădirea așezată peste casele lor.
10. L-a vizitat până şi Michael Jackson
Vizita lui Michael Jackson este faimoasă pentru un salut pe cât de inocent rostit, pe atât de vexant pentru fanii înfocaţi ai artistului care s-au adunat să-l vadă. Anul 1992 a fost momentul ‘Hello, Budapest!”. Şi a dat naştere unui trend la care s-au alăturat, fără să vrea, mai mulţi artişti de renume care au concertat la noi. Dacă vrei să stai la acelaşi balcon din Casa Poporului de la care Michael Jackson a comis un mare faux pas, ce mai aştepţi?
Palatul Parlamentului poate fi vizitat zilnic, preferabil între orele 10:00 – 16:00, contra sumei de 35 de lei. Mai multe detalii aici.
Apropo de faux pas, nu vi se pare că aranajamentul floral vizibil de la respectivul balcon seamănă cu un clovn?
Dacă te chinui foarte puţin poţi să vezi nasul, ochii şi ciufii de par din lateral (Sursă poză: CasaPoporului)
Mariţa îi poate trage în sala de cinema şi pe contestatarii noului val românesc. Este un film reconfortant cum rar vezi în repertoriul apăsător al cineaştilor autohtoni.
Mariţa a primit Marele Trofeu Anonimul. Din palmares face parte şi Marele Premiu al Juriului FEDEORA pentru Cel mai bun film din Competiţia East of the West a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary, ediţia 2017. Filmul poate fi văzut în cinematografe începând cu 1 Decembrie 2017.
Aparent, Mariţa păstrează elementele unui film românesc apreciat la marile festivaluri, dar criticat în ţara lui – adică imaginile în culori terne, ritmul filmului branşat la monotonia cotidiană, acţiunea minimalistă, compensată prin dialoguri incomode şi focusare exclusivă pe mimicile şi gesturile personajelor ce acaparează cadrele lungi. Totuşi, debutul lui Cristi Iftime are şi două elemente salvatoare. Unul este înlocuirea decorului claustrofob al apartamentului de bloc socialist cu interiorul unei maşini, tot din perioada socialistă. Permite astfel ieşirea din monotonie prin desfăşurarea unor peisaje, astfel încât vei simţi că ai plecat într-o excursie la munte alături de personaje.
Al doilea element salvator este umorul în abordarea unui subiect delicat: înstrăinarea din propria familie. Este genul de umor involuntar ce face dintr-un defect un punct forte care animă scenariul– logoreea ce însoţeşte mândria de mare macho al tatălui – o calitate asociată boemiei simpatice. Umorul este presărat din abundenţă în amintirile tatălui nostalgic. Sunt amintiri transformate în poveşti cu haz spuse cu accentul şi vorba hâtră a personajului interpretat de Adrian Titieni, pe care se sprijină de fapt întreg scenariul.
Îţi închipui că Mariţa, acest nume dat feminităţii rurale neaoşe, ar putea fi una dintre amantele tatălui interpretat expresiv de Adrian Titieni. El îşi povesteşte viaţa amoroasă, plină de acea diversitate picantă a nestatornicului. Deruleaza episoadele vesele în timp ce-şi duce fiul, ajuns la vârsta maturizării şi a primelor crize în cuplu, la cabana unde fosta soţie a tatălui fustangiu şi ceilalţi copii ai săi petrec sărbătorile de iarnă. Dar Mariţa nu este deloc o fostă aventură trecătoare. Ee este o iubire platonică devenită o prezenţă tăcută şi fidelă, singura constantă în existenţa unui bărbat inconstant.
Mariţa este de fapt o Dacie, aşa cum se făcea odată. Maşina visurilor socialiste şi a vacanţelor trecute. Proprietarul ei, tatăl căruia îi plăcuse prea mult viaţa în tinereţe, o transformă în cel mai bun loc al confesiunii şi al lecţiilor predate fiului său şi prietenilor acestuia. Iar modul în care povesteşte păţaniile amoroase de mare crai şi în care îmbină autoironia, indiscreţia cu tâlc, savoarea accentului local cu melancolia ţine loc de acţiune palpitantă.
foto: aarc.ro/articol
Mariţa confirmă încă o dată că nu te duci la filmele româneşti actuale pentru efecte vizuale spectaculoase, ci pentru a te regăsi în trăirile şi dramele personajelor. De aceea totul ţi se pare firesc în acest film. Dialogul tată-fiu curge natural, amuzant şi liniştitor precum un vin fiert cu mirodenii. Revederea este asezonată cu poveşti năstruşnice despre păcatele care se iartă şi (mai ales) despre femeile tinereţii. Cearta dintre partenerii tineri vine în contrast cu împunsăturile aproape insesizabile ale părinţilor tacticoşi ce nu şi-au spus tot. Sarcasmul frăţesc destinde atmosfera. Toate se transformă în scene vii, simpatice şi cathartice, de aceea te fac să treci cu vederea lipsa elementului-surpriză care să înteţească ritmul sau să anime scenariul.
Cristi Iftime a realizat un film care se sprijină exclusiv pe interpretările actorilor din rolurile principale: Adrian Titieni (tatăl) şi Alexandru Potocean (fiul). Ambii intră perfect în roluri. Adrian Titieni este greu de uitat odată ajuns în rolul tatălui amator de poveşti. Guralivul său personaj vrea să acapareze urechile celor din jur cu istorisiri amoroase care, datorită accentului, par continuările duşucheate ale amintirilor lui Creangă. Totuşi, modul în care tatăl fustangiu îşi rememorează aventurile fentează vulgaritatea. El se apropie degrabă de candoarea afemeiatului visător, căruia i se iartă până la urmă orice păcat datorită lipsei de ipocrizie şi francheţii în relaţia cu sine însuşi. Fiul, în schimb, face parte din rândul celor exasperaţi uneori şi stânjeniţi în faţa prietenilor de gura slobodă a părintelui ce a trăit cât alţii în zece vieţi şi a colecţionat cât alţii în o sută….de data aceasta este vorba despre colecţionarea timbrelor, al căror număr îl depăşeşte pe cel al femeilor cucerite.
foto: aarc.ro/filme
Asemenea majorităţii filmelor autohtone din ultimii ani, şi Mariţa te va face să participi afectiv. Să te consideri un personaj invizibil, plasat în spatele camerei. Datorită indentificării spectatorului cu personajele şi oglindirii în anumite situaţii sau scene vei avea parte de senzaţiile unui deja-vu. Este o identificare bazată pe inducerea familiarităţii ce sporeşte autenticitatea interpretării în percepţia spectatorului. Ai impresia că îţi revezi o rudă indiscretă care nu mai tace odată sau care îi bate la cap pe ceilalţi cu damblaua ei de colecţionar ce nu-şi poate imagina că alţii pot trăi şi fără mii de timbre în viaţa lor.
Unii se pot oglindi în experienţa unui bărbat ajuns la maturitate, care oscilează între afecţiunea pentru un tată simpatic atunci când este slobod la gură şi dezaprobarea faţă de infidelităţile ce au dus la destrămarea familiei. Prima scenă le aminteşte altora de certurile iscate din nimic. De replicile dureroase aruncate atunci când partenerii unui cuplu discută despre locul în care îşi vor petrece vacanţa de iarnă – la ai ei sau la ai lui- şi fiecare vrea altceva, dar ţine în el furia mocnită (devenită agresivitate pasivă) şi dezamăgirea legată de preferinţa celuilalt.
Alţi spectatori vor avea impresia că există o complicitate, dincolo de ecran, între ei şi personajele aşezate la masa de sărbatori cu de toate. Că aşteaptă să sară scânteia unui reproş tardiv adresat părintelui uşuratic. Această categorie de spectatori va dori să vadă cum vor escalada replicile acide spre deznodământul revederii cu potenţial inflamabil, al cărei apogeu este discuţia despre lume, viaţă şi femei a bărbaţilor din mai multe generaţii, ameţiţi de vin.
Indiferent de impresiile privind calitatea estetică a filmului, vei pleca mai senin la final. Mariţa îţi dă iluzia unei participări, a unei apartenenţe la familia personajelor vesele. Modul în care au fost filmate scenele te face să te simţi al treilea pasager din Dacia rablagită în care se află tatăl şi fiul, sau un invitat la cina prelungită cu discuţii bahice amuzante.
Biblioteca Bucuresti? Dacă ești interesat de lectură şi de bibliotecile din București în toate formele lor, venim în întâmpinarea ta pentru a ți le prezenta pe toate, de la cele mai obişnuite – Biblioteca Nationala, Biblioteca Metropolitana, BCU – până la cele neconvenţionale.
1. Biblioteca Naţională
Biblioteca Naţională Română (BNR) o regasim astazi într-o clădire nou construită fix lângă malul Dâmboviţei, la Unirii, dar nu are acelaşi aer distins ca vechea locaţie. Cu toţii avem acces la ea, permisul e gratuit, dar majoritatea cărților nu se pot împrumuta. Astfel că cititorii sunt obligaţi să îşi petreacă timpul acolo dacă doresc să consulte cărţi. Ca urmare nu ți-o recomandăm dacă vrei să citești în intimitatea casei, sau pe drum, sau oriunde altundeva în afara BNR-ului. Totuşi, un plus al acestei biblioteci, ca instituţie, este acela că tinde să organizeaze destul de des evenimente culturale şi conferinţe. Câteva exemple ar fi Nocturna Bibliotecilor, Ipostaze medievale, dar şi Dâmboviţa Smart River.
2. Biblioteca Metropolitana cu filialele ei
Biblioteca Metropolitană este probabil “biblioteca București” prin excelență. Permisul este, de asemenea, gratuit, și este cea mai indicată bibliotecă pentru cei care doresc să împrumute cărţi, dacă sunt din Bucureşti. Dacă nu sunt din capitală, dar sunt studenţi, atunci pot împrumuta cărţi fără probleme. Avantajele acestei biblioteci sunt multiple. Unul din ele, şi poate cel mai important, ar fi că nu este limitată la o singură locaţie mare şi lată, cum are BNR, ci are cel puţin patru filiale în toate sectoarele capitalei, aşa-numitele biblioteci de cartier.
Asta inseamna că oriunde te-ai afla în Bucureşti sunt şanse mari ca la două staţii de autobuz/metrou de tine să fie o filiala a Bibliotecii Metropolitane. Apoi, bibliotecile sunt specializate pe tipuri de utilizatori cum ar fi adulţi, adolescenţi sau copii. De asemenea, nu numai că bibibliotecile pun la dispoziţie cărţi, reviste sau alte tipuri de documente tipărite, ci ai şi CD-uri cu muzică, DVD-uri cu filme şi acces gratuit la internet. În fine, în unele dintre ele poţi găsi console Xbox 360 şi PS4 cum e la filiala numită Spaţiul X (pentru tineri) sau boardgames-uri şi te poţi juca gratis în spaţii special amenajate cum e la filiala Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Dacă sunteți inventivi, puteti să organizați campionate de Catan dar trebuie să o faceți în foarte mare linişte… (Sursa foto: The Board Game Family)
3. Biblioteca Centrala Universitara – BCU – resursa de bază a tuturor studenţilor
Biblioteca Central Universitară deserveşte în mod primar cadrele didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar, cercetătorii şi studenţii universităţii din Bucureşti. Aceasta are filiale de specialitate în toate facultăţile Universităţii din Bucureşti, iar împrumutul este posibil numai in cadrul filialelor.
Altfel, un punct forte al acesteia este faptul că imobilul în care îşi are sediul este superb. Toţi potenţialii abonaţi sunt obligaţi să facă un tur ghidat al bibliotecii înainte să-şi primească, efectiv, abonamentul. Abonamentul costa 25 de lei.
4. Bibliotecile institutelor culturale
Dacă aveţi o afinitate pentru o anumită limbă străină şi o mai şi vorbiţi, probabil că ştiţi de existenţa institutelor culturale străine din oraş. Sigur vă vor suna cunoscute următoarele denumiri: British Council, Institutul Cervantes sau Institutul Francez. Ei bine, trebuie să ştiţi că mai toate aceste instituţii care, de obicei, oferă şi cursuri de limba, oferă şi acces la o biblioteca specializată în limba si literatura culturii lor specifice.
Dintre acestea, biblioteca noastră preferată este cea a Institutului Francez fiindcă acolo am avut ocazia să consultăm benzi desenate franceze, şi, cu ocazia unui eveniment specific, am experimentat un tip de lectură redată prin intemediul unei cabine cu holograme (holograma unui actor narează şi/sau interpretează rolurile dintr-o carte).
Cabina cu holograme… pentru că teatrul convenţional şi cartea tipărită nu mai sunt de ajuns pentru francezi. (Sursa foto: Dinviata.ro)
5. Bibliotecile alternative şi specializate ale asociaţiilor
Dacă te îndeletniceşti cu voluntariatul, probabil ai observat că multe dintre asociaţiile culturale, ecologice sau comunitare au şi o biblioteca specializată la sediul lor. Dacă te interesează materiale din zona lecturii specializate pe subculturi îți recomandăm Biblioteca Urban Collectors – o biblioteca dedicată street-art-ului şi graffiti-ului şi Biblioteca Alternativă, a cărei colecţie este momentan găzduită tot de Urban Collectors şi care oferă cărţi despre mişcări sociale, antropologie sau LGBT.
6. Biblioteci în locuri neconvenţionale
Apoi, putem găsi biblioteci de dimensiuni mici în cafenelele sau, chiar, anticafenelele. Un exemplu pentru cele din urmă ar fi Seneca Anticafe care pune la dispoziţia vizitatorilor şi o biblioteca. Apoi, galeria Make a Point din sectorul 2 deţine şi o bibliotecă de film, istorie industrială şi nu numai.
Mai au şi turnul acesta fain de apă în vârful căruia poţi să urci. (Sursa foto: e-zeppelin)
În ultima instanţă, multe din librăriile mai mari din oraş pot servi ca un soi de bibliotecă, pentru că multe oferă un spaţiu cu scaune, fotolii, sau chiar pernuţe unde clienţii pot citi din cărţile care-i interesează. Evident că nu verifica nimeni cât stau oamenii să citească pe acolo. Astfel de spaţii regăsim în Humanitas, Cărtureşti Lipscani şi Diverta.
7. Bookster Bookster este o bibliotecă corporate, sau pentru corporaţii mai bine zis, care oferă servicii de împrumut strict angajaţilor corporaţiilor care le sunt clienţi. Altfel, nu prea are altcineva acces la ea. Însă, dacă unii dintre voi lucraţi într-o corporaţie interesaţi-vă dacă au contract cu Bookster, pentru că astfel nu va mai fi nevoie să va deplasaţi pentru cărţile care va interesează. Pentru că vi le livrează ei.
8. Biblioteca virtuală de la Victoriei
Dacă ai drum pe la staţia de metrou Piaţa Victoriei şi ai şi un smartphone care se nimereşte să aibă un app care citeşte coduri QR atunci poţi accesa cărţile virtuale si audiobook-urile Vodafone (trebuie doar să găsești posterul ce aduce a biblioteca de pe peretele de la ieşire/intrare al M2). Nu sunt gratuite toate cărţile, mai degrabă o bună parte sunt doar teasere şi toate vin de la Humanitas.
La cât mai multe astfel de biblioteci, dar care să ofere cărți gratuite. (Sursa foto: Vodafone)
9. Biblioteci improvizate cu ocazia unor evenimente
În anii ce au trecut au fost multe evenimente în care spaţiile verzi din Bucureşti cum sunt parcurile sau grădinile deveneau gazde pentru nişte biblioteci de tip pop-up. Aici merită menţionate Grădina din Cărţi care a transformat Grădina Botanică din Bucureşti într-un spaţiu de citit în aer liber cu cărţi puse la dispoziţie de organizatori şi un eveniment aniversar al Editurii Litera care a transformat câteva parcuri (Cişmigiu, Tineretului şi IOR) din Bucureşti în biblioteci improvizate. Ba chiar, şi cu ocazia festivalului Parking Day s-a pus gazon peste asfalt şi s-a creat un spaţiu de citit, iar cărţile au fost puse la dispoziţie de Editura Baroque Books & Arts. Sigur, acestea sunt situaţii temporare, să nu va imaginaţi că noi avem biblioteci permanente în aer liber, dar ar fi fain dacă am avea ceva oficial în acest sens, pe perioada sezonului cald.
10. Bibliotecile Vii.
Acesta e un fenomen aparte, de origine daneză, dar pe care l-au implementat şi câteva asociaţii de la noi cu diverse scopuri, în general de awareness a anumitor situaţii. În mare, se referă la o biblioteca în care oamenii au rol de cărţi şi pot fi împrumutaţi de cititori cu scopul de a dialoga pe o anumită temă. Am participat la două astfel de evenimente în calitate de cititori şi au fost experienţe edificatoare. Prima biblioteca vie la care am participat a fost organizată de Asociaţia Art Fusion şi prima mea carte a fost o tânăra pictoriţă care mi-a povestit despre greutăţile pe care le întâmpina artiştii şi alte câteva aventuri de-ale sale.
Poţi să-ţi întrebi cartea orice chestie îţi trece prin cap, în limitele decenţei desigur…(Sursa foto: librarynews)
The Nobodies (Los Nadie) vine să completeze lista filmelor ce arată faţa modernă, mai putin cunoscută, a unei ţări plasate în afara terenului sigur al lumii occidentale. Genul de ţară asociată în mentalul colectiv cu acel exotism tradus prin amestecul dintre înapoiere, trai periculos, corupţie şi vulgaritate (de la muzica mainstream la mentalitatea primitivă).
Filmul reflectă foarte bine tendinţa multor cineaşti veniţi din ţările considerate de mâna a doua – aceea de a prezenta culturi underground, minoritare în patria lor, însă branşate la schimbările şi valorile unei comunităţi globale. Astfel, regizorii vor să le dea glas tinerilor progresişti şi emancipaţi din noua generaţie ce merge împotriva curentului. Acei tineri ce aderă la o altă cultură şi ascultă un alt gen de muzică decât majoritatea din ţara lor, dar agreat de cei din ţările civilizate. Nişte tineri ce nu-şi găsesc locul în ţara de origine, devenind o alternativă la tot ce este în jur.
Personajele din acest film pot fi considerate o parte a unei comunităţi globale de tineri ai generatiei Y. Nu sunt cu nimic mai diferiţi sau mai prejos decât cei din alte ţări, care vor să schimbe lumea prin răzvrătirea cântată. Dar apartenenţa la o ţară asociată cu ferocitatea crimei organizate şi cu nişte ritmuri ce transformă femeile în obiecte sexuale îi fac pe aceşti punkeri din Columbia să pară o curiozitate în faţa unor spectatori de pe alte meridiane.
foto: awesomeberlin.net/upcoming-events-berlin
Când aud numele oraşului Medellin, majoritatea celor ce nu s-au născut în Columbia se gândesc doar la temutul cartel al drogurilor, din care făcea parte şi Pablo Escobar (unii, pasionaţi de artă amintesc şi la oprele lui Botero, stăpâna cocainei, Griselda Blanco, având o siluetă desprinsă din creaţiile sale). După ce vei vedea The Nobodies (Los Nadie) – debutul regizorului Juan Sebastian Mesa, apreciat şi la Veneţia – vei privi Medellinul cu alţi ochi.
Muzica ritmată şi tribal-vulgară asociată orgiilor date de parveniţii gangsteri de la mahala, îmbogăţiţi prin comerţul cu droguri, este înlocuită de un punk răzvrătit şi electrizant, de cea mai bună calitate. Nu degeaba coloana sonoră te va face să le ceri şi trupe columbiene organizatorilor de concerte rock. Punkul este omniprezent. Ia oraşul cu asalt, eclipsează alte sunete şi se infiltrează în ritmul străzii şi al oamenilor. Asigură fundalul scenelor şi vorbeşte adesea în locul personajelor. Vei descoperi astfel o comunitate underground de rockeri visători, aşa cum sunt de fapt toţi rockerii din ţările aflate în criză: consideraţi bizari şi dubioşi, înaintea epocii lor, neînţeleşi de adulţi, priviţi cu suspiciune, plini de energie, critici la adresa autorităţilor, dar şi a principalilor duşmani ai autorităţii în Columbia – narcotraficanţii.
foto: enroute.aircanada.com/en/entertainment
Voluptatea oferită de punkul antrenant, angoasant, revoltat şi năprasnic al trupei locale O.D.I.O. este sporită de cea vizuală, datorită deciziei regizorului de a opta pentru un film alb-negru. Dacă în multe filme, varianta alb-negru emană melancolie, stranietate, nostalgie, suspans ori desuet, în acesta are un dublu efect. Primul este legat de apropierea de atmosfera unui oraş plin de contraste. De un Medellin văzut prin ochii puştilor din cartierele aflate în afara zonei privilegiate. Ai impresia că viaţa din care vor să evadeze are ceva din ternul dezolant al construcţiilor noi, dar netencuite din cauza lipsei de bani, lăsând la vedere cărămida şi mortarul (locuinţe nertminate, specifice ţărilor în tranziţie, ridicate de săraci, obligaţi să-şi găsească de lucru prin ţările prospere).
Al doilea efect al preferinţei pentru un film alb-negru este înţeles cel mai bine de spectatorul din afara spaţiului sud-american, dar care deţine unele informaţii despre problemele acestui continent, mai ales ale Columbiei. Regizorul este conştient de faima internaţională a oraşului Medellín, dătătoare de prejudecăţi. De aceea, a folosit scenele alb-negru pentru a distanţa lumea personajelor, ce-şi exprimă nevoia de candoare printr-un punk abraziv, de cea sordidă, a găştilor de cartier implicate în afaceri cu droguri.
foto: www.sicvenezia.it
Ritmul filmului uneşte intimitatea afectivă cu trepidaţia oraşului. Îţi dă impresia că aparatul de filmat se confundă cu ochii personajelor, creând autenticitatea demnă de un film franc, lipsit de acrobaţii stilistice, apropiat de un documentar ce pătrunde în intimitatea unei comunitati underground. Totuşi, filmul se delimitează de realismul noului val ce descrie terifiant situaţia unor zone afectate de sărăcie, brutalitate şi lipsa perspectivelor.
Regizorul apelează la un realism orientat mai degrabă spre intimitatea emoţională dintr-o gaşcă de prieteni uniţi de pasiunea pentru muzică şi de arta stradală ca formă de a face rost de banii pentru călătorii. Focusându-se asupra intimităţii emoţionale, Mesa ignoră ispita de o oferi acel senzaţionalism prin care sunt prezentate oraşele devenite un teritoriu al traficanţilor. Nu vei vedea scene dure, cu bătăi între găşti rivale sau trafic de droguri. Singurul detaliu dubios din lumea personajelor este un ghiveci cu marijuana din balconul unuia dintre ei, folosit pentru consum propriu. În rest, personajele rebele născute într-un mediu cu subterane sordide pot fi considerate inofensive, nicidecum infractori precoce din ghetouri. Gesturile şi visurile lor degajă puritatea nebunilor frumoşi, adesea neînţeleşi. Însăşi opţiunea pentru un film alb-negru surprinde cum nu se putea mai bine duioşia comunicată printr-o muzică despre care mulţi spun ca este stridentă. Este muzica datorită căreia pulsează şi respiră această lume aparent restrânsă, dar în care se regăsesc din ce în ce mai mulţi.
foto: www.udea.edu.co
Puştii din film, născuţi într-un oraş cu zone rău famate şi reputaţie sângeroasă, au aceleaşi vise fireşti cu ale celor din societăţile aşezate. Vor să fie acceptaţi aşa cum sunt. Să cunoască lumea plănuind o călătorie în stilul lui Kerouac, dintr-un capăt în altul al continentului. Să se sustragă malaxorului ce omogenizează dorinţe, suflete, aspiraţii şi conştiinţe. Folosesc muzica pentru a crea o barieră protectoare împotriva unor adulţi care îi judecă aspru, fără a încerca să le înţeleagă mesajul, dar şi împotriva unei societăţi unde nu există cale de mijloc între prosperitatea conformiştilor şi modelul oferit de narcotraficanţi Prin amestecul de revoltă, candoare şi deschidere spre nou amintesc de hippioţii anilor’60. Ai spune că asişti la o replică zgomotoasă dată de idealiştii din Medellín seninelor versuri ale hitului San Francisco, al lui Scott McKenzie, devenit imnul unei generaţii trecute de nonconformişti.
foto: www.fred.fm/uk/
The Nobodies este lipsit de un scenariu coerent în sensul clasic. Însă compensează prin scenele ce nasc dragostea la prima vedere dintre personaje şi spectatorul cu spirit rebel şi tânăr (indiferent de vârstă). Te va seduce dacă ţi-ai trăit cei mai frumoşi ani pe muzica zbuciumată. Te va face să simţi că trăieşti alături de personaje. Că hoinăreşti împreună cu ele, fără ţintă, într-un oraş aşa cum doar tu îl cunoşti dacă îţi place muzica de nişă. Vei simţi că eşti branşat la pulsul străzii. Că faci parte dintr-o frăţie cu oameni ce se opun conformismului şi imbecilizării. Iar această apropiere de personaje se datorează unor actori ce-i dau un plus de autenticitate filmului.
foto: youtube/trailer
Scenariul nu se îndreaptă spre o poveste închegată. Ai impresia că scopul regizorului este de fapt acela de a te face să te laşi purtat de ritmul cotodian, fără direcţie clară, al personajelor. Ai iluzia că eşti un ştrengar ce hălăduieşte bezmetic de la un capăt la altul al oraşului cu un playlist punk în căşti. Aproape că te consideri un complice al unui personaj, în actul de sfidare a unei mame ce nu ştie decât să reproşeze. Că dai şi tu dovadă de opoziţionism în faţa unui tată care-i cere fiicei ajunse o studentă eminentă să renunţe imediat la singura dovadă a rebeliunii – cercelul din nas. Participi la stupefacţia adolescentei (pline de tatuaje) în faţa unui ritual de exorcizare iniţiat de matuşa habotnică, în grija căreia a rămas după ce mama a plecat la muncă în cealaltă Americă, mai bogată. Dai din cap şi ţopăi frenetic la un concert de punk sud-american cu mesaj de protest şi simţi energia unui pogo dezlănţuit, în iureşul căruia a fost aruncată camera de filmat.
foto: topsy.one/Phoamhouse Studio
Între personajele filmului nu pare să existe o relaţie strânsă. Ele îţi dau impresia că sunt mai mult nişte cunoştinţe ce frecventează aceleaşi locuri, de parcă ar fi adolescenţii uniţi de apartenenţa la aceeaşi cultură underground, care se recunosc, dar nu se cunosc prea bine. Îi apropie mai degrabă planurile pentru un concert dat de trupa unei cunoştinţe comune şi dorinţa de a pleca în grup, teleleu, prin ţările din Sudul Americii Latine, făcând autostopul.
Filmul regizat de Juan Sebastian Mesa poate sta fără complexe lângă cele apreciate recent datorită abilităţii de a surprinde portretul unei generaţii. De a înlocui naraţiunea cu fluxul emoţional născut din pasiunea pentru muzică, legătura dintre identitate, mediul urban, căutarea de sine şi oscilaţia între anarhia debusolării şi maturizare. La început, filmul pare mai degrabă o înşiruire de scene fără o legătură coerentă între ele, în care dialogurile sunt înlocuite de zgomotul unei trăncăneli de bravadă, fără ţintă, între nişte puşti ce o ard aiurea prin oraş. Dar tocmai această înşiruire te va cuceri. Şi asta i se datorează regizorului ce nu a vrut să tulbure ritmul natural al oraşului.
foto: theeveningclass.blogspot.com
Există o cursivitate ce decurge firesc în acest film, nefiind nevoie de intervenţia unui scenariu bine planificat. Este dată de oraşul ce-şi impune propria coerenţă în hoinăreala aparent fără sens al personajelor. Regăseşti aceeaşi cursivitate naturală ce sincronizează ritmul personajelor cu al oraşului, pe care o simţi în filmele ce surprind efervescenţa Berlinului underground sau a Parisului Nouvelle Vague. Ai impresia că fiecare personaj are ataşată o cameră de filmat. Astfel îşi imortalizează propria viaţă, ca într-un jurnal video al relaţiei sale cu oraşul Medellin, văzut de pe dealurile unde stau înghesuite cartierele de la periferie. Este o relaţie atipică pentru cel din afară, deoarece este mijlocită de punk, nu de mici şmecherii ilegale. Datorită modului în care este captat ritmul oraşului, ai impresia unei imersiuni bruşte într-o lume îndepărtată, dar care îţi devine brusc familiară.
The Nobodies este un film dedicat nu doar punkerilor ce vor să descopere orizonturi noi, ci şi spectatorilor dornici de a cunoaşte realitatea din ţări îndepărtate, prezentate superficial prin ştiri cu iz senzaţionalist despre interlopi, frământări sociale sau crize politice. Iar naturaleţea captării unor scene din viaţa cotidiană racordată la ritmul oraşului oferă garanţia autenticităţii în acest periplu într-o Columbie în continuă transformare. O Columbie ofertantă din punct de vedere cinematografic, însă puţin promovată în afara graniţelor hispanoamericane.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Dacă nu îţi poţi imagina un anotimp fără literatura sud-americană şi vrei să descoperi noi autori contemporani, s-ar putea să fii curios în legătură cu noua revelaţie din Chile – Carla Guelfenbein. Romanele importante i-au fost traduse în limba română la Editura Litera. Cel tradus recent se numeşte Femeia vieţii mele. Acţiunea se petrece în Londra anilor ’80, oraşul cosmopolit prin excelenţă. Aici se întâlnesc un student britanic la Ştiinţe Politice, un tânăr exilat chilian şi o balerină fugită împreună cu mama ei din ghearele lui Pinochet, după ce tatăl a devenit unul dintre acei dispăruţi care vor bântui memoria colectivă a sud-americanilor multă vreme de la înlăturarea dictaturilor militare. Ei formează un triunghi amoros care le va schimba traiectoria în timpul căutărilor identitare aflate mereu între viaţa tihnită şi eroismul plin de riscuri.
