La Danseuse – filmul care a deschis Bucharest International Dance Film Festival 2017– transformă ecranul într-un spectacol vizual hipnotic despre care să poţi spune că este cu adevărat uluitor. Reflectă astfel vraja creată de Loie Fuller, dansatoarea ce a stăpânit Parisul prin mişcările ei. Loie folosea dansul pentru a transforma o simplă rochie albă, ce părea un cearşaf, într-un vârtej de culori şi reflexii ce-i lăsa cu gura căscată pe spectatori.
La Danseuse este un film ademenitor, cum este orice poveste despre o dansatoare din Parisul Belle Epoque. Doar că te va cuceri aşa cum nu te-ai fi aşteptat. Nu printr-o risipă burlescă a detaliilor asociate feminităţii descătuşate şi eliberate de prejudecăţi. Senzualitatea protagonistei este ascunsă în coconul unei rochii vaporoase. Din unduirile rochiei simple se naşte un dans uluitor, cum nu mai văzuse Parisul, transformând-o pe noua vedetă a unui mare cabaret într-o enigmă.
Regizoarea Stephanie Di Giusto nu a vrut să exibe, prin stereotipuri flamboaiante, acea dezinvoltură asociată Parisului nebun. Deşi este responsabil de succesul protagonistei, Parisul este discret. Nu mai acaparează biografiile personajelor prin hârjoana dintre strălucirea aristocraţiei emancipate, ce-şi permite să trăiască mai libertin, şi damnarea oferită de viciile ridicate la rang de artă. Chiar dacă nu mai intră în scenă ostentativ Parisul rafinamentului deşănţat şi al dezgolirii cu fast, nu lipsesc nudurile. Siluetele dansatoarelor par desprinse din picturile lui Manet, diversificând paleta cromatică a scenelor ce par tablouri vivante cu vegetaţie şi statui antice a la Poussin.
Stephanie Di Giusto a preferat să redea epoca naşterii marilor staruri de cabaret printr-o senzualitate subtilă. O senzualitate asociată unei personalităţi feminine emblematice şi totodată atipice, prezente în centrul acelui univers ispititor, dar care îşi trăia adevărata viaţă în afara lui. Regizoarea a îmbinat derutant, dar inspirat, magia vizuală creată de un dans revoluţionar cu oscilaţia între exuberanţa trupului adus pe scenă şi ezitările misterioase din culise.
Poţi spune că Stephanie Di Giusto a realizat un film aşa cum ar fi meritat dansatoarea Loie Fuller, dacă ea a fost într-adevăr cea pe care o readuce în prezent Soko, distribuită în rolul principal. Mişcări fluide captivante, trupuri feminine ce par sculptate în marmură, decoruri inspirate din Parisul Belle Epoque (fără a fi încărcate) şi nişte scene în care umorul alungă prezivizibilul clişeu al fetei derutate nimerite în capitala marilor curtezane. Asta oferă Di Giusto într-un film ce apropie biografia unei femei celebre din Parisul viciilor de zona filmului de artă, nu a poveştilor picante a la Moulin Rouge.
Dar cine este această Loie Fuller? Dacă vei cauta pe Google, vei fi atras de numele faimosului cabaret Folies Bergere, pe a cărui scenă a strălucit în prima jumătate a secolului trecut. Vei mai găsi numele dansatoarei Isadora Duncan. Alături de aceasta, Loie Fuller a revoluţionat dansul, deschizându-i curajos drumul performance-ului avangardist. Nu vei căuta mult până ce vei da şi de nişte filmuleţe realizate de Fraţii Lumiere. Captivaţi la rândul lor de Loie Fuller, au imortalizat-o pentru eternitate. Ei au salvat-o astfel de la soarta multor personalităţi feminine create de Paris, ale căror existenţe demne de legende au fost reduse la detalii picante de budoar.
Abia când vei da peste aceste filme realizate de pionierii cinematografiei vei înţelege fascinaţia parizienilor de altădată pentru Loie. Vei fi la rândul tău sedus de mişcările ce transformă nişte bucăţi de material banal în spirale multicolore învolburate, în valuri de lumini orbitoare, pe măsură ce trupul ei se roteşte ca într-un ritual frenetic. Iar filmul pune în valoare, cum nu se putea mai ispititor şi vibrant, acest dans revoluţionar pentru acea perioadă, mai ales datorită scenografiei avangardiste.
Tehnicile din ziua de azi şi indicaţiile coregrafei Jody Sperling prefac jocul drapajelor exuberante în iluzii optice prelungite în efecte psihedelice, pline de culoare şi lumini puternice. Astfel, imaginile imortalizate de Fraţii Lumiere devin un spectacol ameţitor. Culorile intense aruncate de luminiile orbitoare asupra rochiei purtate de Loie pe scenă transformă drapejele în revărsări cromatice şerpuitoare precum nişte văpăi turbate. Pe măsură ce Soko se roteşte încercând să o reînvie pe Loie sub forma unui personaj plămădit din visuri, idei curajoase, temeri şi efort nebunesc, te simţi absorbit de ecran şi înecat în faldurile aţâţate de actriţă.
Modul în care au fost readuse în prezent spectacolele date de Loie este un regal vizual ce transformă ecranul într-un vortex hipnagogic, în care ai vrea să te pierzi, să te arunci. Ecranul pulsează oniric, iar valurile în care se făcute de faldurile rochiei au efectul unei explozii de culoare ivite de nicăieri în întunericul sălii de cinema.
LYTE video
Tot de nicăieri parea să fi aterizat şi Loie în Parisul curtezanelor şarmante cu aspiraţii de artiste. Dar în biografia ei, aşa cum este prezentată (până la un punct) în acest film, nicăieri nu se traduce prin acel mediu pervertit, unde se întâlnesc sărăcia, marginalii, stabilimentele rău famate şi compromisurile timpurii sordide. Loie nu provine din mahalaua de unde erau adesea racolate viitoarele curtezane pe vremea lui Edith Piaf, nici din vreun sat cu familii numeroase, de unde proveneau trufandalele vândute la bordelurile frecventate de pictorii decadenţi. Nicăieri înseamnă un ţinut îndepărtat, aflat dincolo de ocean, tocmai în America sălbatică, dintr-un western cu femei brave ce porneau în galop şi căutători de aur. În acest ţinut împădurit, cu văcari şi bandiţi răzbunători, Loie citea şi visa la o carieră de artistă. Desena fluturi şi flori, ce aveau să devină sursa de inspiraţie pentru dansul ei. Când tatăl moare împuşcat, Loie, care semăna mai mult cu o tânără dintr-un western nevoita să se maturizeze înainte de vreme, cu pălărie masculină peste pletele ce-i curgeau râu şi pistol sub pernă, îşi ia cărţile şi se mută la mama ei.
Din inima pădurii ajunge la periferia New Yorkului. Mama ei îi taie părul prea încâlcit pentru a mai fi pieptănat şi o transformă într-o frumuseţe androgină, perfectă pentru zilele noastre, însă considerată o excentricitate în acele timpuri. Desenele cu flori şi fluturi devin scheme complicate pentru nişte dansuri cum nu mai dansa nimeni pe atunci. Îşi face şi o rochie de scenă cu multe falduri, pe care să le transforme în valuri şerpuitoare, aripi şi spirale pe măsură ce se roteşte şi îşi mişcă mâinile până la epuizare. Dar New Yorkul nu îi oferă prea multe. Prinsă între ideile unei mame habotnice şi dezvirginarea brutală din studioul unui fotograf specializat în imagini erotice, Loie îşi găseşte salvarea în persoana unui aristocrat european. Unul dintre acei numeroşi aristocraţi faliţi care treceau atlanticul pentru a se căsători cu fetele noilor bogătaşi americani ce dădeau o zestre generoasă în schimbul unui titlu nobiliar.
Nobilul este captivat de strania Loie, cu mişcări graţioase, dar cu trup androgin şi gesturi de femeie captivă la graniţa dintre copilul debusolat şi fecioara sălbatică ademenitoare. Îl vei revedea în rolul aristocratului excentric şi misterios, cu gusturi sofisticate, pe Gaspard Ulliel, ce interpretează rolul principal în noul film al lui Xavier Dolan – Juste la fin du monde. În aces film, actorul intră credibil în rolul aristocratului cu şarm decadent, pe care l-ai vedea pierdut într-un salon de opiu destinat celor având gusturi selecte. Personajul masculin salvator din povestea dansatoarei pare a fi plămădit la o întâlnire secretă dintre Prosut, Baudelaire şi Huysmans. El este de fapt singurul personaj ce apropie filmul de poveştile desprinse din romanele tulburătoare ce rescriu (mai mult sau mai putin senzaţionalist) iubirile femeilor din viaţa de noapte a Parisului Belle Epoque, dominat de marile cuceritoare. El o caută pe Loie în culise pentru a o colecţiona, însă relatia lor evită o desfăşurare clişeistică. Nici el nu are lăcomia bărbatului potent financiar, nici ea frivolitatea şi trucurile unei curtezane versatile.
De fapt, modul în care se desfăşoară legătura dintre Loie şi nobilul şarmant, dar şi relaţia ei cu Parisul dezinhibat răspunde la întrebarea pe care mulţi o pun înainte de a vedea filmul: Va fi o poveste cu scene incandescente, cu traseul previzibil al fetei sărace ajunse în lumea cabaretului, unde mustesc umilinţele,intrigile, tentaţiile, capcanele întinse de admiratorii bogaţi şi rivalităţile feminine? Sau va fi mai apropiată de stilistica unui film de artă, cu mai puţine butaforii, înflorituri, decoruri sclipitoare sau clişee burleşti şi mai multă inventivitate în redarea unei poveşti de viaţă pe fundalul Parisului? Ei bine, nu degeaba filmul a fost inclus pe lista celor proiectate la Cannes (2016), în cadrul secţiunii Un Certain Regard. La Danseuse nu prezintă ascensiunea unei visătoare într-o manieră previzibilă, după cum nici relaţia cu bărbatul bogat sau cu Isadora Duncan rivala ei nu este una clasică pentru o dansatoare celebră din acele vremuri.
Loie nu devine faimoasă datorită unui bărbat, fie el şi un nobil generos ce-i pune la dispoziţie palatul pentru a repeta alături de colegele de scenă. Este ajutată mai degrabă de o femeie implicată în treburile administrative de la Folies Bergeres (interpretată de Melanie Thierry). Ea îi va înţelege ideile vizionare (se spune că i-ar fi fost şi amantă). Loie nu este Satine, dansatoarea curtezană interpretată de Nicole Kidman. Era mai degrabă fata sălbatică, dezlanţuintă pe scenă, dar cu trupul acoperit de faldurile învolburate. Nu se simte în largul ei printre admiratori. Aşadar, nici modul în care este prezentată în acest film nu este compatibil cu o desfăşurare de pasiuni clocotitoare şi distructive.
Filmul nu are carnalitatea unei biografii ce abundă în scene care aduc în budoar erotismul afişat fără pudoare de faimoasele emancipate ale epocii. Povestea lui Loie transformă toate acele detalii picante în imagini diafane precum nimbul ce învăluie mişcările din timpul dansului nelumesc. Lipseşte patetismul reacţiilor pătimaşe. Trăirile au ceva din evanescenţa mişcărilor vaporoase ale dansului. Nu sunt încărcate, nu perturbă, ci sunt inconjurate de mister, de ambiguitate. Acelaşi mister exprimat vizual pluteşte şi în interiorul palatului unde ajunge să locuiască Loie. Regizoarea alungă fastul strălucitor al decorurilor specifice epocii şi permite voluptatea vizuală a unui clarobscur demn de Rembrandt, reflectând rafinamentul enigmatic al nobililor decadenţi de sfârşit de secol, simbolizaţi de rolul interpretat de Gaspard Ulliel.
Relaţia protagonistei cu bărbatul protector nu devine una tulburătoare, deşi rolul făcut de Gaspard Ulliel spre asta predispune. Este mai degrabă eclipsată de fascinaţia ei pentru noua zeiţă a dansului, Isadora Duncan. O Isadora Duncan interpretată de Lily-Rose Depp (fiica lui Johhny Depp şi a Vanessei Paradis) printr-un amestec de prospeţime, histrionism, şiretenie, zâmbet de nimfă ademenitoare şi graţie de zeiţă din tablouri. Isadora Duncan, o altă pioneră a dansului modern, este în acest film tot ceea ce Loie nu poate fi. Dar întâlnirea lor ce oscilează între admiraţie reciprocă, atracţie si rivalitate va avea tot o desfăşurare ieşită din tiparul filmelor despre Parisul seducător.
Vei aprecia la regizoarea Stephanie Di Giusto tocmai decizia de a renunţa la exagerările vizual-decorative greu de evitat când readuci în prezent acel Paris devenit un paradis erotic rafinat în imaginarul colectiv. Nu face risipă de ţinute şi decoruri extravagante. Doar interiorul reşedinţei somptuoase deţinute de bărbatul îndrăgostit de Loie aminteşte de fastul epocii. În majoritatea scenelor, singurele elemente abundente ce oglindesc feminitatea acelei epoci sunt mişcările şi desenele protagonistei.
Nu poţi şti cu exactitate cum era Loie Fuller în realitate sau cum era percepută în Parisul epocii sale, marcat de ascensiunea starurilor de cabaret. Dar modul în care Soko a readus-o în prezent prin interpretarea ei te va surprinde plăcut. O transformă pe Loie într-o celebritate feminină atipică. Vei descoperi în acest rol nu o femme fatale asumată, ci un copil sensibil ascuns într-un trup de femeie. Un trup ce este luat în seamă de Loie nu pentru a seduce şi a deschide uşile din apartamentele bărbaţilor influenţi, ci pentru a fi ostenit dincolo de limite…doar în dansul perfect. Iar dansul perfect nu îi exibă atuurile fizice. Este mai degrabă o pictură mişcătoare având fluiditatea unei vietăţi acvatice fosforescente.
Soko îi redă viaţa unei Loie ce ţi se va lipi de suflet prin reacţiile de la finalul spectatcolelor şi prin modul în care face slalom printre avansurile sexuale. Devine o inadaptată adorabilă după ce se dă jos de pe scenă şi un copil mare cu aer de ştrengăriţă suavă. Personajul este mai apropiat de idealul unei self-made-woman din zilele noastre, nu al şarmantei isteţe care ştie să se vândă scump în acel Paris al bărbaţilor generoşi. Loie nu doar dansează, ci şi desenează. Face schiţe pentru decoruri. Este la curent cu inovaţiile tenhice folosite la iluminatul scenei prin dozarea intensităţii lămpilor. Se pricepe şi la scenografie, dându-le indicaţii preţioase celor ce se ocupă de lumini. Munceşte mult pentru a pregăti un spectacol impecabil. Preferă să-şi petreacă mai mult timp repetând mişcări solicitante decât în cafenelele frecventate de vedetele cabaretelor. Nu o atrag avantejele faimei din afara scenei. Nu are calităţi de socialite magnetică. Nu este carismatică. Dar compensează din plin prin replicile amuzante şi prin gesturile demne de o apariţie exotică neîmblânzită.
Ai spune că Stephanie Di Giusto a exagerat în scenele în care o prezintă pe Loie în ipostaza artistei multilateral dezvoltate, făcând schiţe complicate ale decorurilor, de parcă ar fi Da Vinci. Dar Loie a fost mai mult decât o prezenţă efemeră care fermeca prin dansul excentric. Într-un interviu acordat publicaţiei The Upcoming, regizoarea aminteşte de pasiunea lui Loie pentru inovaţiile tehnice, invenţiile lui Edison, chimie şi pictură. Ştia de ce fel de becuri era nevoie pentru decorurile care să-i pună în valoare dansul. Îşi prepara singură culorile menite să-i transforme rochia albă în spirale care să pulseze în obscuritatea sălii. Îşi amenajase chiar şi un mic laborator de chimie.
Vei mai descoperi în acest film şi o reflecţie asupra faimei şi a relaţiei dintre noul Paris, al scenelor de cabaret, al artistelor vizionare şi al fascinaţiei pentru exotism (Loie dorea să aducă o trupa japoneză pe scena Operei). Regizoarea surprinde mai degrabă încercarea lui Loie de a pătrunde în lumea pariziană pentru a inova, nu pentru a se incadra într-un anumit ideal feminin. De a-şi face un loc doar în acel Paris ce începea să se desprenda rebel de academic, de conservatorismul burghez pentru a-i face loc avangardei şi experimentului hibrid. Astfel, Loie Fuller este prezentată drept o pionieră a showurilor complete – cu lumini şi efecte spectaculoase, care să atragă publicul într-un Paris efervescent, însetat de nou. O poţi considera mama coregrafiei moderne, ce apropie dansul de zona instalaţiilor din galeriile contemporane.
LYTE video
