10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

An de an filmele de la Cannes devin subiectul multor discuţii între cinefili. Se fac topuri, se întorc pe toate părţile detaliile profunde ale filmelor câştigătoare şi uneori li se aduc acuze celor din juriu. Se spune că aici se strâng de fapt cele mai bune filme ale anului. Cu ocazia Les Films de Cannes a Bucarest am putut vedea şi noi cele mai bune filme de pe Croazetă. Majoritatea regizorilor au expus temele incomode ale societăţii actuale, apelând la poveşti răvăşitoare, la thrillere ce dau fiori sau la comedii spumoase. Am ales 10 dintre ele.

 The Square

Câştigătorul trofeului Palme d’Or în 2017 a fost aclamat asemenea unui viitor film-cult. Este un film inteligent (dar şi accesibil), surprinzător şi sarcastic, mizând pe calităţi vizuale şi interpretări actoriceşti impecabile. Va fi ţinut minte mai ales datorită unor situaţii imprevizibile, observaţiei filosofice asupra societăţii noastre şi unei scene în care o cină simandicoasă ia o turnură aberantă (dar foarte bine construită).

Se pot spune multe despre The Square. Atât spectatorii, cât şi criticii sunt de acord că Ruben Ostlund (Force Majeure) a reuşit să realizeze un film cu mesaj şi înţelesuri multistratificate, oferind acel amestec irezistibil dintre profunzime şi umorul cu desfăşurare halucinantă.

The Square este precum un muzeu interactiv de artă contemporană, unde curatorul vrea ca mesajul exponatelor să ajungă la oamenii din toate categoriile sociale, indiferent de profesie, agenda zilnică sau preocupări. Unii vor vedea o critică la adresa mult blamatei societăţi a spectacolului. Alţii vor descoperi un portret ieşit din comun al omului alienat din ţările occidentale considerate a fi cele mai evoluate. Pentru mulţi va fi însă oglinda unei Europe Occidentale în care toate elementele ce ar fi trebuit să ducă la un trai colectiv armonios – interesul pentru arta care schimbă vieţi, compasiunea, etica sau corectitudinea politică – ajung să producă nişte coliziuni explozive în situaţiile de criză, atunci cand ies la suprafaţă mecanisme afective primitive. Poţi citi şi recenzia.

Le Redoutable

Un alt film apreciat datorită umorului inteligent cu note sarcastice este şi Le Redoutable. Va fi considerat memorabil datorită personajului faimos, devenit un simbol al cinematografiei mondiale – Jean-Luc Godard, interpretat irezistibil de Louis Garrel. Îmbinării dintre o comedie inteligentă şi biografia unei celebrităţi vizionare i se adaugă reacţiile contradictorii stârnite. Fanii lui Godard vor considera că Michel Hazanavicius (Oscarul pentru The Artist) a comis un sacrilegiu. Nu-l vor ierta deoarece s-a hotărât să transforme amintirile din cartea Un an apres (scrisă de Anne Wiazemsky, una dintre soţiile lui Godard) într-un portret caricatural mai mult decât ireverenţios.

Încercarea lui Hazanavicius de a reinterpreta idealurile lui Godard, folosind un ton plin umor în locul admiraţiei ce întăreşte miturile, va fi apreciată de spectatorii ce preferă o comedie de calitate. Pe lângă interpretarea memorabilă oferită de Louis Garrel în rolul lui Godard, spectatorii vor aprecia calităţile vizuale. Multe dintre cadre amintesc de acele decoruri în culori Pop-Art folosite în filme precum La chinoise sau Le mepris.

Le Redoutable mai are un element controversat, despre care se va discuta mereu: simpatia lui Godard pentru grupurile marxist-leniniste şi maoiste din Parisul anilor ’60. Însă cei familiarizaţi cu viziunea intelectualilor din acea perioadă vor înţelege motivele din spatele simpatiei controversate. Poţi citi şi recenzia.

120 BPM

Unul dintre cele mai aplaudate filme la Cannes şi câştigătorul Grand Prix, 120 BPM va ocupa un loc fruntaş în topul peliculelor ce abordează tema protestelor. Vei vedea nişte personaje fragile, dar ale căror proteste şi revendicări au fost suficient de puternice pentru a schimba mentalităţi şi legi.

Personajele amintesc de tinerii curajoşi, plini de iniţiative progresiste. Sunt cei ce au atras mereu atenţia asupra cetăţenilor vulnerabili, adesea împinşi la marginea societăţii. Va mai fi ţinut minte datorită acelei legături magice şi pătrunzătoare între coloana sonoră şi trăirile personajelor, precum şi datorită unui tur de forţă oferit de actorii Nahuel Perez Biscayart şi Arnaud Valois. Interpretând nişte personaje carismatice, actorii din rolurile principale au asigurat acea notă de autenticitate pentru a reda credibil pofta de viaţă, compasiunea şi tandreţea ce fac suportabil un film despre lupta cu SIDA prin sensibilizarea semenilor şi responsabilizarea autorităţilor.

120 BPM are la bază experienţa regizorului în cadrul organizaţiei Act Up. Organizaţia dorea să oblige autorităţile franceze să ia măsuri utile împotriva răspândirii cumplitei maladii. Susţinea informarea corectă a populaţiei. Totodată le amintea companiilor farmaceutice să respecte interesul pacienţilor. Robin Campillo a readus în cinematografie efervescenţa acelui Paris al tinerilor care îşi cer drepturile, aşa cum ştiu să o facă ori de câte ori se iveşte o cauză nobilă: ingenios, vocal, perseverent şi empatic.

Deşi este un film despre nişte personaje cu o speranţă redusă legată propria supravieţuire, filmul degajă o poftă de viaţă molipsitoare. Modul în care disperarea şi voluptatea se apropie pe ringul de dans, după o zi solicitante, este definitorie pentru existenţa umană, aflată între pericolul nevăzut şi euforia abandonului în bucuria de a trăi, indiferent de problemele fiecărui spectator. Această apropiere a contrariilor sensibilizează de fapt orice tipologie de spectator. Poţi citi şi recenzia.

Closeness

Trecem Closeness pe lista debuturilor demne de ţinut minte, ce nu au întârziat să adune şi premii. Kantemir Balagov este un regizor tânăr de la care vei aştepta noi filme. Se bazează pe o poveste ce include adrenalină, suspansul întreţinut de misterul unei răpiri, conflictul dintre generaţii şi un personaj feminin cuceritor având un aer de amazoană rebelă ce ascunde multă sensibilitate. Acest personaj este intepretat năucitor şi credibil de actriţa Darya Zhovnar. Ea are toate şansele de a fi noua descoperire a cinematografiei ruse.

Dacă mai spunem că a fost realizat de un regizor din spaţiul rus, atunci nu ne mai miră calitatea lui Closeness. Se ştie că din această parte a lumii vin cărţi şi filme care ne rămân în memorie şi despre care vom povesti mereu. Doar că vei descoperi un regizor dintr-un loc aparte. Kantemir Balagov a venit de la marginea Rusiei. Mai precis, de la frontiera cu Asia, unde s-a adunat şi multă suferinţă. De această lume sunt legate cele două elemente care îi oferă poveştii emoţionante caracterul memorabil. Unul este plasarea acţiunii în mijlocul unei comunităţi despre care noi ştim foarte puţine. Este vorba despre universul cabardienilor, din care se trage şi regizorul. Celălalt element acroşant este acea tensiune alimentată de nişte personaje având origini etnice diferite şi a căror poveste a fost inspirată dintr-un caz real.

Poţi spune despre Closeness că are toate ingredientele unui debut care poate sta lângă filmele celebre. Are în primul rând o protagonistă de care să te ataşezi. Mizează trepidant pe genul de poveste care te mişcă puternic şi îţi dă de gândit. Scoate în faţă nişte actori talentaţi. Lumea din care provin personajele este explorată printr-o desfăşurare alertă a evenimentelor. Această lume îţi hrăneşte nevoia de istorii de viaţă care să te zguduie pentru a te deschide spre noi culturi. Sunt exact acele ingrediente căutate de spectatorii pentru care o sală de cinema este şi un loc unde îşi deschid mintea şi îşi dezvoltă capacităţile empatice. Poţi citi şi recenzia.

Sicilian Ghost Story

Tot la Cannes a fost prezentat unul dintre cele mai zguduitoare şi ofertante (din punct de vedere al calităţilor vizuale) filme ale lui 2017. Filmul a impresionat şi prin forţa interpretării actoriceşti.

Regizorii Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza au realizat un film despre care poţi spune că fantasticul şi realitatea coexistă (fără a lăsa impresia unei alăturări forţate), la fel şi inocenţa cu brutalitatea. Sicilian Ghost Story este apreciat mai ales datorită frumuseţii picturale a imaginilor create de Luca Bigazzi (apropriat al lui Paolo Sorrentino). Mulţi critici au apreciat imaginile, despre care au spus că aduc într-o poveste siciliană reală (şi cumplită) un amestec între magia din filmele lui Tim Burton şi oniricul terifiant al lui David Lynch.

Este greu să uiţi povestea lui Giuseppe Di Matteo. El a fost răpit de nişte mafioţi după ce tatăl acestuia, la rândul său un mafiot, a hotărât să colaboreze cu poliţia. Tatăl lui Matteo şi-a turnat vechii camarazi vinovaţi de asasinarea unui celebru judecător. Drama lui Giuseppe a îngrozit întreaga Italie. Drama lui a devenit simbolul acelei Sicilii transformate într-o poveste sordidă. Era Sicilia stăpânită de familiile mafiote. Ele au făcut din oraşele ei pitoreşti un câmp de bătălie. La finalul proiecţiei, unul dintre cineaşti a povestit despre cât de apăsătoare devenise viaţa în Sicilia în timpul războiului dintre autorităţi şi mafie (în campania din anii ’90).

Sicilian Ghost Story va rămâne un film memorabil. Va fi dat ca exemplu datorită abilităţii celor doi regizori de a-l face pe spectator să accepte vizionarea unui film despre care ştie dinainte că prezintă un caz terifiant, demn de filmele horror (fără a avea însă imagini explicite ale răului în stare pură). Pentru a contrabalansa detaliile sinistre, Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza folosesc atât imagini suprarealiste, desprinse din basmele pentru oameni mari, dar şi două personaje necontaminate de complicitatea malefică a lumii în care trăiesc. Ele se află în etapa ce face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Se îndrăgostesc unul de altul şi demonstrează că inocenţa ascunde multă perseverenţă în tentativa de a rezista dezumanizării. Poţi citi şi recenzia.

Loveless

Regizorul cunoscut datorită filmului Leviathan a realizat un nou film care te marchează. Totodată, Loveless te uimeşte şi datorită primelor imagini. Sunt unele dintre cele mai frumoase imagini în care apare un peisaj de iarnă. Dacă povestea este copleşitoare, primele minute ale filmului sunt un răsfăţ pentru cei fascinaţi de picturalitatea în care pluteau peisajele din filmele lui Tarkovski. Sunt singurele minute de acalmie şi de pace. După ele urmează scenele care surprind conflictul unui cuplu aflat în plin proces de divorţ, cu partajul aferent. Victima este, ca de obicei, copilul, din ce în ce mai însingurat şi mai neglijat. Într-o zi, el nu mai vine de la şcoală. Nimeni nu stie unde ar putea fi. Te întrebi dacă nu cumva a fost răpit sau a fugit pentru a le atrage atenţia părinţilor insensibili la nevoia lui de ataşament.

Loveless va fi ţinut minte datorită modului în care Andrey Zvyagintsev contrazice aşteptările spectatorului. Nu demersul detectivistic este important, ci descoperirile privind lumea interioară a părinţilor. Ei au propria lume, una puternic marcată de lipsa afecţiunii. Regizorul va descoperi o legătură incomodă între această lume individuală şi planul social. Personajele resimt presiunea unei societăţi ruseşti aflate încă sub tirania unor valori tradiţionaliste reîntărite de regimul politic. Poţi citi şi recenzia.

Happy End

Nu va înceta niciodată să ne fascineze acea superficialitate a burgheziei moderne. Mai ales în filmele despre oamenii care preferă salvarea aparenţelor cu preţul nefericirii şi al renunţării la autenticitate în relaţiile din interiorul familiei. Pe asta se bazează şi consacratul Haneke în noul său film, Happy End. Prin acest film dovedeşte că face parte din rândul cineaştilor veterani ce sunt la curent mereu cu modul în care tehnologia şi alienarea pot forma de multe ori un cuplu în zilele noastre.

Haneke upgradează burghezia oferindu-i un portret văzut prin ecranul unui smartphone de ultimă generaţie. Gadgetul permite imortalizarea unui prânz cu final dramatic-stânjenitor într-un filmuleţ ce ar putea deveni viral. Filmuleţul este realizat de o copilă. Ea are un talent precoce în a specula fisura dintre ceea ce promoveaza adulţii din lumea bună şi ceea ce îşi doresc, însă nu vor avea niciodată curajul să o recunoască.

Se va face referire la Happy End ori de câte ori se vor alcătui topuri cu filme despre bogaţii nefericiţi. Acei bogaţi văzuţi prin ochii unei generaţii de copii precoce în conştientizarea problemelor din jurul lor, însă riscând să aleagă calea cinismului atunci când se raportează la ele. Poţi citi şi recenzia.

L’amant double

Poţi miza pe noul film al lui Francois Ozon dacă te-ai ferit cât ai putut de mult de sălile unde rula Fifty Shades of Grey. Mulţi au considerat L’amant double o alternativă inedită la celebrul film în care este descrisă relaţia toxica dintre perversul şarmant şi femeia vulnerabilă.

Francois Ozon a regizat un thriller erotic având ramificaţii psihanalitice. Aşadar perversiunea va fi mai mult în plan psihologic. Sexualitatea este desfăşurată sofisticat. Majoritatea scenelor incandescente au ca fundal decorul elegant Art Deco, ce reflectă maleficul rafinat al personajului masculin ispititor.

Mulţi ar putea critica filmul din cauza ambiguităţii legate de expunerea cauzelor psihologice. Acestea vor deveni evazive pe măsură ce te vei apropia de abisurile unde zac fantasmele personajului feminin a cărui criză este redată astfel încât să spargă ritmul coerent al acţiunii. Totuşi, L’amant double impresionează prin răsturnarea de situaţie şi prin turnura halucinantă a explicaţiilor psihanalitice. Poate fi considerat, aşadar, un thriller despre care vor discuta multă vreme de acum în colo pasionaţii de psihanaliză, dar şi fanii actriţei Marine Vacht, devenită celebră după filmul Jeune et jolie. Poţi citi şi recenzia.

Patti Cake$

Adorabila protagonistă a filmului Patti Cake$ îi va cuceri până şi pe cei ce detestă rapul, cu ale lui replici obraznice şi abrazive pentru urechile fine. Este creativă, amuzantă şi sensibilă. Rimele îi sunt acide. Are o dicţie ieşită din comun, iar spontaneitatea şi rapiditatea lui Patti i-ar face de ruşine pe multi raperi celebri.

Interpretarea oferită de actriţa Danielle Macdonald este memorabilă. Te va face să spui că în sfârşit s-a făcut un film diferit faţă de cele ce prezintă aspiraţiile unei tinere a cărei siluetă nu se încadrează în tipare. Patti (sau Killa P) vrea să dea lovitura în industria muzicală. Pentru a-şi împlini visul, ea trebuie să înfrunte nu doar prejudecăţile oamenilor ce vor un trup cu dimensiuni perfecte, ci şi ale celor ce nu acceptă o albă în lumea hip-hop-ului.

Regizat de un bun cunoscător al industriei muzicale, Patti Cake$ este genul de film pe care îl vei recomanda cu încredere atunci când prietenii vor să vadă o comedie americană bună, dar care să nu provoace doar hohote de râs fără un mesaj puternic.

How to Talk to Girls at Parties

Regizorul John Cameron Mitchell a deviat spre zona culturii punk toate clişeele din filmele cu adolescenţi care vor să aibă parte de prima experienţă sexuală. Dar protagoniştii nu sunt nişte punkeri aşa cum îşi imaginează cei din afara culturii. Adică nu sunt acei bătăuşi teribilişti cu apucături de vandali. Ei sunt nişte visători. Adoră mai degrabă energia degajată de punk şi acel spirit liber ce îndeamnă la protest.

Personajul central are nişte obiceiuri cât se poate de sănătoase, ce-l încadrează în categoria adolescenţilor frumoşi. Îl fascinează Rimbaud. Mai are şi un caiet plin de benzi desenate chiar de el, pe care le-ar vrea transformate într-un roman grafic. Sursa inspiraţiei apare în persoana unei tinere pe cât de suave, pe atât de sexy, interpretată de Elle Fanning. Ea pare o extraterestră. El va face orice pentru a o face să se îndrăgostească de lumea pământenilor, o lume în care punkul este rege.

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Call Me by Your Name – Însorita Italie şi iubirea pe care o trăieşti doar o dată în viaţă

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Call Me by Your Name – Insorita Italie si iubirea pe care o traiesti doar o data in viata