Happy End – Te vei bucura ca nu ai mostenit o mare avere

De obicei, un film despre nefericirea şi dezumanizarea din înalta societate promite scene în care luxul devine suprarealist, autodistrugerea se face în stil grandios, plăcerile ascund festişuri şocante iar faptele crude angrenează un întreg mecanism al influenţei la nivel înalt pentru a le masca. Nimic din toate acestea în filmul lui Haneke. De fapt, cei obişnuiţi să fie cutremuraţi de Haneke, după filme precum Funny Games, The White Ribbon sau Hidden, vor considera problemele personajelor din acest nou film uşoare precum lumina verii în Calais. O lumină ce te face să spui că ai văzut o comedie neagră în decoruri senine precum viaţa din înalta societate imaginată de cei din afară.

În noul film al lui Michael Haneke, intrat în competiţia pentru Palme d’Or, oamenii bogaţi sunt nişte morţi vii. Atât de amorţiţi sunt, că până şi huzurul sclipitor a plecat din viaţa lor. Toate lucrurile fireşti menite să îi amintească fiinţei umane de voluptatea bucuriei de a trăi sunt înlocuite de variante artificiale precum concertul de muzică simfonică ţinut pentru snobii adunaţi în grădina unei familii bogate, din dorinţa de a pune în valoare luxul, nu de dragul artei. Aşadar, calitatea filmului şi elementele ce îţi captează interesul nu sunt legate de evenimente cu desfăşurare spectaculoasă, ce îţi arată până unde poate ajunge dezumanizarea. Găseşti o dezumanizare dublată de o asemenea lipsă a vitalităţii încât invidia stârnită de privilegiile hedoniste ale bogaţilor este înlocuită de replica Bine că n-am banii lor!

Happy End este o satiră bazată exclusiv pe dialoguri şi acţiuni absurde, care descriu cu multă eleganţă calculată o lume care o ia razna. Dar a lua-o razna în universul acestor personaje nu înseamnă o explozie de reproşuri ori demascarea publică a unor secrete scandaloase. Toate acestea lipsesc din film, deoarece viaţa protagoniştilor este una exasperant de ternă, încât ai impresia că vezi, prin smarhphone-ul unuia dintre personaje, o replică depresivă a filmului cult Farmecul discret al burgheziei. Este replica din care s-a scurs tot entuziasmul (chiar şi cel mimat), iar mijloacele toxice de înlocuire a fericirii sunt şi ele (aproape) absente.

Nu lipsesc totuşi din filmul lui Haneke acele componente indispensabile vieţii în aerul rarefiat al înaltei societăţi: infidelitatea, relaţiile lipsite de autenticitate, neglijarea copiilor, ipocrizia, ticăloşia, cinismul sau dorinţa de a evada cu orice preţ. Însă toate ţin cont de upgrade-ul oferit de folosirea unui smartphone pentru a le deconspira şi a le debarasa de remuşcări. Amantlâcul este întreţinut mai mult de mesaje pornografice trimise pe Facebook. Tentativa de evadare a celui ce a înfiinţat afacerea pe care se sprijină bunăstarea familiei ia forma umorului negru, care devine singura cale de exprimare autentică în sânul familiei. Ticăloşia ar fi trebuit reprezentată de băiatul iresponsabil al mamei. Însă acesta este atât de epuizat de obligaţia preluării afacerii de familie, încât nici de acte scandaloase nu mai are chef, ci doar de o noapte de beţie solitară, în care face praf unul dintre hiturile Siei la karaoke (vei avea parte de o imitare memorabilă a dansului complicat din videoclipurile ei, ce are toate şansele de a deveni virală pe internet).

Singurul personaj care animă ritmul cotidian din casa burgheziei moderne este Eve, fata de 12 ani ce ajunge să locuiască alături de clanul reunit sub acelaşi acoperiş. Hobby-ul lui Eve este acela de a filma cu smartphone-ul secvenţe din existenţa familiei sale. Sunt nişte secvente dramatice, de care ea pare să se distanţeze emoţional, asemenea unui observator precoce, pregătit să înţeleagă scindarea dintre valorile afirmate şi adevăratele dorinţe (ascunse) ale adulţilor. Însă este un observator ce pare lipsit de empatie când distribuie filmuleţele pe pagina ei de Facebook.

Personajul de 12 ani uimeşte datorită interpretării promiţătoare oferite de Fantine Harduin şi prin sângele rece în momentele zguduitoare. Interpretarea şi modul în care a fost construit personajul te derutează. Nu ve şti cum să te raportezi la el. Suava Eve trezeşte atât sentimente materne, cât şi teamă sau dezgust. Într-adevăr, chipul angelic, precum şi statutul ingrat de copil neglijat din înalta societate, abandonat de tată până când mama depresivă recurge la o măsură extremă, activează dorinţa de a o proteja, de a o învălui în toată compasiunea de care poţi da dovadă. Pare un copil fragil şi închis în carapacea tăcerii. Însă interacţiunea cu tatăl, dar mai ales cu bunicul ei care încerca disperat să gasească pe cineva dornic de a-l eutanasia, te fac să te gândeşti la thrillerele în care personajele abia ieşite din copilărie dau dovadă de un machiavelism înfricoşător de precoce, anunţând o carieră de psihopat versat şi cameleonic. Arma copilei având chip angelic este tehnologia. Ştie cum să acceseze contul de Facebook al tatălui pentru a-i afla secretele şi nu ezită să imortalizeze, cu ajutorul smartphone-ului, acea scenă emblematică a filmului, ce l-ar fi copleşit pe alt copil în locul ei.

Personajul Eve, abia ieşit din copilărie, dă sarea şi piperul filmului ce are în distribuţie nume consacrate ale cinematografiei de artă, printre care Jean-Louis Trintignant şi Isabelle Huppert. Michael Haneke a reuşit să creeze un personaj capabil de a specula toate slabiciunile adulţilor, demonstrând că tăcerea unui copil neglijat anunţă o dezinhibare precoce a cinismului, trecută adesea cu vederea de adulţii care îl subestimează sau care sunt prea absorbiţi de lumea lor. Într-un fel, acest film oferă un răspuns aparent neverosimil, însă care se dovedeşte a fi puternic ancorat în realitatea zilelor noastre, la întrebarea Care este cel mai bun mijloc prin care se poate exprima azi un preadolescent fără a vorbi autentic despre sine? Un telefon mobil ultramodern, ce-i permite să se răzbune pe cei ce îl neglijează, captându-le ridicolul. Ai putea spune că Eve a renunţat la intimitatea securizantă a jurnalului secret, în care generaţiile trecute îşi dădeau voie să elibereze şuvoiul de indignări şi de furie. Ea te face să afirmi că azi, un copil revoltat, poate distribui în timp real, în lumea largă, fără teama de consecinţe, situaţiile care îi provoacă frustrare.

Acest personaj de vârstă fragedă animă scenariul aşa cum reuşesc de obicei preadolescenţii inteligenţi: deconspirând necruţător mecanismele familiei unite de avere dar scindate emoţional. Eve arată cu lejeritate prăpastia dintre discursul adulţilor şi acţiunile lor. Preadolescenta va privi distanta crizele familiei extinse, cărora le va adăuga nişte comentarii de o francheţe caustică, demnă de o minte precoce angrenată în detectarea încurcatelor mecanisme psihologice ale adulţilor.

Noul cămin îi oferă personajului de 12 ani multe subiecte pentru filmuleţele în care descrie viaţa de zi cu zi. În palatul burghez cu mobilă scumpă trăiesc nişte fiinţe ofertante, pline de manii, obsesii, decizii cu turnură absurdă şi reacţii penibile. Este vorba despre tatăl ei imatur (Mathieu Kassovitz), noua lui soţie (Laura Verlinden), mătuşa – femeie de succes, responsabilă, cochetă, însă tranşantă precum un bărbat, obsedată de muncă, dar mai ales de control (Isabelle Huppert), vărul-problemă (Franz-Rogowski) şi bunicul ramolit (Jean-Louis Trintignant), cândva patriarhul familiei, căruia nu i-au mai rămas decât neputinţa dată de îmbătrânire şi ideea suicidului, tratată într-o notă de umor negru ce va culmina cu una dintre cele mai bune scene dintr-un film satiric lansat în ultimii ani. Fiecare va oferi un spectacol tragi-comic şi absurd al însingurării în sanul familiei burgheze schizofrene.

Acţiunile individuale ale membrilor familiei interacţionează cu problemele societăţii civilizate, cum ar fi munca grea în condiţii ce pun în pericol vieţile celor marginalizaţi (adesea imigranţi), capitalismul lipsit de suflet şi de etică sau imaginea magrebienilor ajunşi nişte servitori în casele pricopsiţilor. Însă vei descoperi aceeaşi economie de mijloace în tratarea acestor teme pe care o regăseşti şi în portretele personajelor. Haneke nu oferă multe detalii nici despre biografia protagoniştilor săi (te lasă pe tine să intuieşti motivele din spatele acţiunilor), şi nici nu expune inegalitatea socială printr-un contrast ostentativ sau moralizator.

Ritmul filmului are ceva din lentoarea secvenţelor în care sunt captate mişcările de pe şantierul familiei. În imaginea angoasant-dezolantă a şantierului vezi o coregrafie mută, dar care vorbeşte cât se poate de bine despre acel amestec între alienare, ambiţie, gradomanie, inechitate, lăcomie şi însingurare, ce devin pilonii ce asigură prosperitatea şi nivelul înalt al stimei de sine în familia din film. Decizia regizorului de a te lăsa pe tine să intuieşti ce ascunde fiecare personaj prin renunţarea la genul acela de scene ce denunţă zgomotos defectele noii burghezii occidentale poate deveni frustrantă pentru spectatorul ce îşi dorea mai multă acţiune şi mai multă dezinhibare din partea protagoniştilor. Haneke nu îi dă satisfacţie spectatorului ce şi-ar dori să vadă cum sunt expuse în piaţa publică scheletele din dulapul transgeneraţional. Elementele incomode ale trecutului, dar mai ales ale prezentului, sunt prezentate elegant, precum reacţiile burghezilor manieraţi ce au stil până şi în situaţiile incomode, aşa cum o dovedeşte şi personajul interpretat de Isabelle Huppert când îşi reduce la tăcere fiul recalcitrant în timpul unui prânz servit pe fundalul unei privelişti marine răpitoare.

În schimb, cei ce preferă mai mult filmele în care talentul actorilor şi al regizorului este confirmat tocmai de exprimarea unor probleme spinoase într-un mod discret vor aprecia Happy End. Îl vor considera o satiră abil construită şi rafinată precum o discuţie despre teme inflamabile, însă purtată de oameni elevaţi, la un pahar de vin. Happy End este genul acela de film în care drama este resimţită din ce în ce mai puternic de către spectator pe măsură ce manifestările impulsive ale personajelor sunt îngheţate sau domolite.

Citeşte şi 10 filme de la Cannes, despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor