Spectatorii care au ales peliculele elogiate la marile festivaluri, proiectate cu ocazia ediţiei din 2016 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest, au devenit martorii unor interpretări feminine memorabile. Au fost convingătoare. I-au uimit. Au născut controverse, au sedus, au sensibilizat, au iscat hohote de râs în situaţii înspăimântătoare. Mai presus de toate, au oferit un spectacol precum o vrajă. Frumuseţea personajelor, talentul, rezistenţa, fragilitatea sub care se ascunde un curaj nebănuit şi reacţiile imprevizibile au deschis ferestre spre nişte realităţi sociale aflate la mii de kilometri distanţă, din Brazilia până în Coreea, din Franţa până-n Filipine.
The Neon Demon
Între wow! şi wtf? defilează impresii amestecate. The Neon Demon este precum un vis ciudat. Vezi o pumă apărută de nicăieri într-un hostel dubios din L.A., nişte manechine desprinse dintr-un fashion show avangardist, ce trece de la macabrul în culori electrizante la efectele vizuale psihedelice, şi o Elle Fanning de neuitat.
The Neon Demon este un aparte. Bizar precum un film experimental fără înţelesuri clare. Irezistibil precum un party în decoruri hipnotice. Înfricoşător precum un horror. Elegant precum un film de artă aşa cum îl percep cei dependenţi de adrenalina produsă de jocurile cromatice halucinante şi de coloana sonoră, perfect sincronizate pentru a face ecranul să pulseze.
The Neon Demon este o experienţă insolită şi originală. O experienţă în care te scufunzi, tremuri din cauza fiorilor în culori stridente şi o iei ca atare, fără să cauţi o explicaţie logică (deşi fiecare element este bine calculat şi asamblat în arhitectura scenariului). Şi nu e de mirare că nu-i poţi ataşa un sens clar. În spatele acestui experiment se află regizorul Nicolas Winding Refn.
Printr-un film aparte şi un rol irezistibil, Refn o poate face pe Elle Fanning la fel de captivantă precum Ryan Gosling în zona thrillerelor nonconformiste cum ar fi Drive sau Only God Forgives. Nu trebuie ratat dacă preferi hibridul între un horror psihologic stilizat, o defilare futuristă a clişeelor fashion ingenios reciclate şi filmul experimental. Poţi vedea trailerul aici.
Elle
Regizorul Paul Verhoeven a făcut din Sharon Stone obiectul fanteziilor masculine şi motivul pentru care Basic Instinct a devenit un must-see pentru generaţii întregi de voyeurişti (şi nu numai). De data aceasta a schimbat macazul în lumea fanteziilor masculine, virând spre zona masochismului. Nu pentru că Isabelle Huppert nu s-ar fi ridicat la nivelul unui sex icon precum Sharon Stone. Dimpotrivă, emană o senzualitate ce sparge ecranul, la care se adaugă o mimică plină de ironia caustică, devenită irezistibilă când îi este asociată unui personaj feminin puternic, imprevizibil şi inteligent.
Masochismul este legat de personajul masculin. Acesta este un prădător sexual ce îşi propune să îi facă zile fripte protagonistei interpretate de Isabelle Huppert. Doar că primeşte o surpriză şocantă, şi pentru el, şi pentru spectatorul stupefiat.
Elle poate fi acel film ce pleacă de la o situaţie de viaţă des întâlnită peste tot în lume (din păcate), dar având o evoluţie şi un deznodământ ce îi pot aduce regizorului Paul Verhoeven un premiu special pentru originalitate. Indiferent de trăirile rămase în urma acestui film, ţi se va schimba total percepţia pe care o ai despre modul în care poate fi reprezentată cinematografic rezilienţa feminină după o traumă. Poţi vedea trailerul aici.
Mal de pierres
2016 poate fi considerat şi anul lui Marion Cotillard. A reuşit să atragă atenţia printr-un rol senzual alături de Brad Pitt, în Allied, şi a strălucit în competiţia de la Cannes prin cele două roluri emoţionante din filmele Juste la fin du monde şi Mal de Pierres. Chiar dacă filmul cu iz hollywoodian i-a adus mai multă vizibilitate, rolul din pelicula regizoarei Nicole Garcia va fi cel care va persista în memoria cinefililor.
Marion Cotillard interpretează veridic şi captivant rolul unei tinere visătoare şi rebele dintr-un sătuc pitoresc, dar sufocant de conservator. Va rămâne astfel în galeria personajelor feminine în care se amestecă seducător fragilitatea, revolta, senzualitatea şi misterul.
Capabilă să se muleze pe un rol expresiv, Marion Cotillard demonstrează că poate face faţă unei poveşti cu genul de final ce răstoarnă toate aşteptările. Reuşeşte aşadar să capteze fascinant evoluţia psihologică plină de enigme, de întorsături complicate şi de tăceri dublate de ambiguitate. Marion Cotillard a transformat protagonista romanului Mal di pietre al Milenei Agus într-un personaj de referinţă. Poţi vedea trailerul aici.
The Handmaiden
Competiţia oficială a Festivalului de la Cannes (ediţia 2016) a inclus câteva ecranizări ingenioase ale unor cărţi faimoase. Personajele feminine uimitoare n-au lipsit nici din cinematografia sud-coreeană. Park Chan-wook a oferit de departe surpriza incandescentă a festivalului. A mizat pe strania poveste a celor două personaje femine din romanul Fingersmith (tradus sub titlul Din vârful degetelor). Astfel a luat naştere spectaculosul The Handmaiden.
Regizorul sud-coreean a jonglat cu hipersexualitatea dezlănţuită asociată de occidentali cu feminitatea din Extremul Orient. A luat nişte personaje masculine desprinse parcă din romanele şi povestirile cu perverşi ale lui Tanizaki. S-a inspirat din farmecul decorurilor victoriene şi le-a transportat într-un conac din Coreea unui bibliofil excentric şi tenebros. A mixat elementele literaturii erotice sino-japoneze. Le-a transpus cinematografic, printr-o extravaganţă plină de rafinament şi îndrăzneală, în scene demne de capodoperele shunga.
Rezultatul acestui amestec fără pudoare, dar păstrând acea graţie a elementelor estetice asiatice, este un film atipic pentru cineastul Park Chan-wook. Spectatorul va fi captivat de personajele feminine diabolice având ochii migdalaţi. Dacă ar trebui să-i caracterizezi filmul, cuvântul venit în minte va fi abundenţa – decorativă, erotică, a trimiterilor culturale şi a răsturnărilor de situaţie. Poţi vedea trailerul aici.
American Honey
Un personaj feminin cu magnetism, interpretat impecabil de o Sasha Lane ce i-ar fi putut da replica faimosului adolescent din lumea lui Salinger şi ar fi călătorit alături de liota de beatnici hoinari dintr-un roman de Karouac. I se alătură un personaj masculin ce i-ar fi servit de minune lui Nae Caranfil în Filantropica (dar în varianta americană), interpretat de un Shia LaBeouf cum nu l-ai mai văzut. Ei sunt protagoniştii unui road trip iniţiatic de zile mari, ce îţi arată lumea necosmetizată a tinerilor din Statele Unite.
Încă de la primele scene, Andrea Arnold se ţine de cuvant. Aşa cum promite şi trailerul, filmul este un periplu antrenant. Un periplu ce scoate la suprafaţă senzualitatea candidă a uneia dintre cele mai atrăgătoare şi charismatice ştrengăriţe rebele pe care ai văzut-o în ultima vreme pe marele ecran.
Farmecul este dublat de o coloană sonoră electrizantă. Regizoarea mizează şi pe folosirea luminii. Lumina creează un efect magic precum o vrajă, astfel încât să contrabalanseze detaliile realismului dezolant. Le vei da dreptate celor ce au spus că această regizoare britanică a realizat un film seducător şi autentic despre esenţa spiritului american, aşa cum l-au înţeles artiştii damnaţi sau inadaptaţii postbelici.
Încă un detaliu care te va convinge să-l vezi: coloană sonoră. Hiturile globale sunt reinterpretate din alt unghi. Ele pun în valoare antrenant obrăznicia candidă şi duioşia ademenitoare a protagonistei. Ea devine un arhetip feminin pentru America veritabilă, dar mai puţin văzută de străini. Datorită filmului American Honey, regizoarea Andrea Arnold a câştigat Premiul Juriului la Cannes. Poţi vedea trailerul aici.
Aquarius
Anul 2016 a fost şi unul în care filmele bune au mizat pe o coloană sonoră magică pentru a exprima stările unor personaje feminine remarcabile. Un astfel de personaj cum este şi cel interpretat de Sonia Braga, una dintre preferatele criticilor de Cannes, la un pas de a câştiga premiul pentru cea mai bună actriţă.
Deşi este un film despre frumuseţea unei lumi ameninţate de rechinii imobiliari şi despre dramele ultimei locatare dintr-un imobil ce urmează a fi demolat după ce şi-a trăit anii de glorie în ritmul boemilor şarmanţi ai anilor ’60, Aquarius nu are un efect dezolant, provocat de imaginea unor învinşi. Dimpotrivă, lasă în urma lui multă speranţă. Te va cuprinde o poftă nebună de a te bucura de fiecare clipă. Muzica braziliană (alta decât samba) este un alt personaj cuceritor al filmului. Coloana sonoră poate rivaliza cu melodiile rafinate de pe Riviera în varianta cunoscută de Francois Sagan.
Povestea dramatică virează spre un mesaj vindecător despre paradisul adăpostit în memorie. Este desfăşurată în ritmul unei nostalgii languroase ce îşi face loc printre momentele tensionate. Filmul abundă în scene în care rotagonista recurge la soluţii amuzante şi revigorante în lupta inegală împotriva unor dezvoltatori corupţi nemiloşi.
Te vei îndrăgosti de acest film datorită personajului femin ce îţi oferă o lecţie de viaţă neobişnuită. La fel de seducătoare este şi coloana sonoră ce păstrează farmecul apus al unei oaze personale găsite în altă epocă. Poţi vedea trailerul aici.
The Woman Who Left
Dacă eşti interesat de poveştile care te fac să asişti la metamorfozele psihologice ale personajelor feminine şi la evoluţia relaţiei dintre protagonistă şi problemele societăţii în care trăieşte, atunci filmul care a fost dinstins cu Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia îţi va reaminti de ce vii la cinema.
Două condiţii trebuie să îndeplineşti pentru a-ţi exprima entuziasmul în faţa perspectivei abordate de cineastul filipinez Lav Diaz. Prima: să priveşti cu nostalgie capodoperele neorealismului italian. A doua: să ai răbdare în faţa unui film ce durează aproape patru ore.
Bazat pe drama unei femei închise mulţi ani din cauza unor minciuni spuse de un fost iubit provenit dintr-o familie influentă, lovit în orgoliu după ce a fost părăsit, The Woman Who Left este o bijuterie cinematografică alb-negru. Preferinţa pentru imaginile alb-negru nu este un moft sau un tertip folosit pentru a spori curiozitatea faţă de film. Este o alegere inspirată.
Imaginile redau întâlnirea dintre timpul exterior şi timpul personal, suprimat de nedreptate. Totodată, imaginile alb-negru oferă brutalităţii sociale acea stranietate care să reflecte profunzimea personajului feminin.
Dramele personajelor sunt sfâşietoare, dar imaginile amintesc de acel licăr de umanitate salvat din lumea plină de mizerie a mahalalelor. Un licăr aşa cum numai în filmele unui Pasolini aflat la debut sau ale unui Fellini mai poţi găsi.
Nostalgia asociată filmelor vechi
The Woman Who Left trezeşte nostalgii în spectatorii care preferă cinematecile. Ei vor aprecia cel mai mult această învecinare a frumuseţii şi a pauperităţii, a disperării, a revoltei şi a regăsirii de sine prin detaşarea de tentaţia răzbunării. Poţi vedea trailerul aici.
Julieta
Un Almodovar atipic, dar la fel de capabil să creeze acea simbioză între sentimentele personajelor şi dramele din trecutul spectatorilor. Păstrează aceleaşi decoruri în culori tari, dar subordonate unor manifestări ce par mai degrabă apatice. Sunt prezente aceleaşi crize existenţiale, deziluzii, iubiri, secretele transgeneraţionale femine, dar cu nişte răspunsuri şi motive nu la fel de vizibile precum nuanţele încăperilor. Par să fie reinterpretate dramele feminine copleşitoare şi trăsăturile personajelor insolite, de data aceasta mai puţin excentrice.
Deşi unora li s-ar fi părut incompatibile personajele create de Alice Munro, care l-au inspirat când a regizat Julieta, şi universul emoţional iberic, Almodovar surprinde şi de data aceasta, în mod plăcut, dar mai subtil. Adaptează povestea lui Alice Munro la sensibilitatea unei Spanii personale şi la culorile, atmosfera şi lumina spaţiului meditaranean.
Prin tăceri calculate, dătătoare de mister, obiecte decorative simbolice în culori intense, care absorb tot ceea ce protagonistele nu pot rosti, sau printr-o reprezentare vizuală originală şi plină de poezie a trecerii bruşte de la o vârstă la alta, filmul seduce, degajând o melancolie cathartică. Vei aprecia alternarea emoţiilor şi nelipsitul fundal cromatic asociat unui lirism cinematografic asumat de Almodovar.
Julieta poate fi considerat filmul unui Almodovar matur, capabil să iasă din zona de confort pentru a se reinventa, fără a înregistra un eşec şi fără a-şi pierde amprenta stilistică. Filmul promite o schimbare, dar una care ţine cont şi de aşteptările cinefililor dornici să-l regăsească pe acel Almodovar de la începuturi. Poţi vedea trailerul aici.
Citeşte şi Climas – Trei femei din Peru
Yesterday, Today and Tomorrow – Sophia Loren Forever
