Anunţând o poveste cu potenţialul unei parabole nonconformiste despre culisele dezumanizante şi devoratoare din industria modei, regizorul filmelor Drive şi Only God Forgives aduce de fapt o mostră de cinematografie progresivă de nişă (aşa cum se făcea odată) în sălile dedicate publicului larg. Abordarea clasicei teme a supravieţuirii în lumea celebrităţii negociate exclusiv prin corpul supus canoanelor fashion, The Neon Demon reinstaurează de fapt dictatura vizualului experimental, care ajunge să devoreze narativul. Rezultatul: un amestec năucitor, exploziv şi captivant de simboluri, genuri şi embleme estetice, supuse unei ambiguităţi care le oferă adrenalină şi plăcere iubitorilor de thrillere psihologice duse în zona unui horror stilizat.
Puţine filme lansate în ultimii ani în marile cinematografele de masă reuşesc să îţi incite curiozitatea încă de la primele secunde printr-o imagine statică, să te aspire într-un vortex vizual ameţitor până la halucinant, să îţi dea fiori şi să îţi ofere posibilitatea abandonului total în experimentul fotografic de amorul artei, aşa cum o face The Neon Demon. Urmărind să-i redea vizualului pur gloria de la începuturile experimentelor cinematografice, Nicolas Winding Refn a respectat promisiunea din titlu. Filmul său are o senzualitate ademenitoare la graniţa dintre angelic, sinistru şi pervers, iar nuanţele orbitor de electrizante, dezlănţuite în efecte efecte demne de un horror suprarealist sofisticat, transformă ecranul într-o membrană ce trepidează într-un ritm hipnagogic.
Promiţând un thriller cu personaje feminine desprinse din revistele de modă, în care obsesia pentru frumuseţea fetişizată ce duce la anularea individualităţii capătă o tentă patologică până la crimă, regizorul a dat curs unei tentative originale de a îmbina suspansul cu pictorialul ce flirtează cu stilul artei avangardiste. Prima imagine anticipează toată această evolutie vizuală cotropitoare, fascinantă precum o transă îmbibată de trăiri demne de atmosfera în care pericolul respira prin fiecare detaliu. Cu o dexteritate versatilă şi o imaginaţie diabolică, regizorul unor filme precum Drive şi Only God Forgives transformă universul esteticii fashion într-o succesiune de scene halucinante care forţează limitele retinei. În loc să devină discordante, perturbantă şi artificială, explozia de lumini întunecă şi mai mult atmosfera pentru a o face demnă de un thriller minuţios dozat în acel joc de lumini ce pulsează psihedelic într-un ritm ascendent care atinge climaxul pe măsură ce vibraţiile coloanei sonore se înteţesc asurzitor, invadând sala de cinematograf.
The Neon Demon este un film în care interesul spectatorului pentru vizual trebuie să primeze, deoarece imaginile diluează continuitatea narativă până la confuzie şi te absorb până te fac să uiţi că ai venit să vezi un thriller. Nicolas Winding Refn a luat atât de mult în serios rolul imaginii pure în scenele care ar fi trebuit să agreseze ochiul şi să dinamiteze canoanele pictorialelor fashion, încât nu are limite când jonglează fără pic de remuşcare cu simbolurile şi tabuurile morale de dragul rezultatului pur estetic, până la cinismul de a transforma lividul şi macabrul într-o delectare cromatică antrenantă pentru retină. În acest film, până şi moartea este acoperită de un glamour extravagant, căpătând strălucirea demnă de un pictorial rafinat cu trimiteri la şabloanele anilor ’70-’80. Totuşi, contopirea dintre elementele unui fashion show şi ale unei instalaţii avangardiste nu trimit estetica unui thriller în zona derizoriului, a satirei eşuate în ridicol şi kitsch. Luminile neoanelor ies din zona vulgarităţii stridente, prin crearea unui thriller sofisticat şi elegant, iar elementele unui thriller depăşesc limitele realismului prin atmosfera deopotrivă terifiantă şi magică precum o baie de culori pulverizate într-o încăpere întunecată exact când latura tenebroasă a personajelor iese la suprafaţă.
Regizorul stăpâneşte atent dozarea amănuntelor eclectice, astfel încât să folosească inteligent trimiterile la cultura fashion şi să recicleze peliculele horror cu accente pop-comerciale special pentru a crea un film mai degrabă suprarealist până la ermetic, rămânând însă la fel de ispititor pentru publicul larg. The Neon Demon poate fi considerat o sincronizare bine planificată între comercial şi acea stilizare a detaliilor specifice culturii de masă pentru a se încadra în filmul de artă. Clişeele pictorialului glossy au fost deviate în zona unui thriller noir cu tentă absurdă şi o interpretare feminină seducătoare oferită de ingenua Elle Fanning, care traversează într-o fracţiune de secundă, printr-o usurinţă versatilă uimitoare, graniţa dintre inocenţă şi erotismul asumat, trimiţând estetica dualităţii înger-demon, fecioară-vampă într-o zonă a jocului psihologic aberant. Mimica protagonistei din momentul în care halucinantul atinge apogeul te duce cu gândul la feminitatea stranie dintr-un videoclip al artistei Bjork.
Filmul regizat de Nicolas Winding Refn are suficiente detalii vizuale menite să îl plaseze în categoria peliculelor experimentale datorită unor scene ce se fofilează de la coerenţa logică dintr-un scenariu convenţional, astfel încât să le gâdile orgoliul cinefililor progresişti pentru a-i face să se laude că l-au văzut printre primii, dar şi o poveste ispititoare pentru publicul de masă, referitoare la efectele distructive ale obsesiei pentru idealul de frumuseţe vândut în serie de industria modei şi care poate da adicţii şi egouri sparte în rivalităţi fatale. Despre o astfel de rivalitate este vorba şi în film, printre altele, doar că lupta aprigă pentru celebritate se mută în planul coşmărescului suprarealist, cu tentă absurdă, pe măsură ce jocul delirant al luminilor îţi dă impresia că toate personajele feminine pregătite pentru o şedinţă foto împrumută gesturile unor păpuşi de o frumuseţe ireală, dar având intenţiile sinistre din filmele horror. Atacurile nu sunt directe. Conflictele se desfăşoară sub forma unei coregrafii nelumeşti, ce mută paşii de pe catwalk într-un decor în care strălucirea neoanelor exprimă perfect intenţiile întunecate. Însăşi obsesia personajelor pentru frumuseţe depăşeşte acea explicaţie legată de nevoia de confirmare, specifică unui film psihologic. Dincolo de grotescul glossy, dezumanizarea din industria modei iese din tiparele filmelor despre dramele manechinelor, intrând în zona în care tenebrosul şi iraţionalul o iau razna pe măsură ce te scufunzi şi mai mult în plăcerea oferită de vizualul extravagant cu accente onirice.
Înainte de lansare, ţi se promitea veşnica poveste a fetei drăguţe şi pure, acea frumuseţe americană provincială nimerită în depravatul Los Angeles, pentru a lua forma un manechin celebru. Ţi-o şi imaginai într-un cuib de aspirante intrigante, gata să facă orice pentru a fi eligibile în haremul din culisele industriei, pe Jesse, ingenua adolescentă interpretată convingator de Elle Fanning prin acea duioşie ce îmbină stranietatea cu naturaleţea şi forţa mascată de aparenta vulnerabilitate, ce aminteşte de rolul jucat în filmul dedicat lui Joe Albany. Doar că dramele şi traumele din lumea modei nu puteau fi coborâte la nivelul unui simplu cat-fight stilizat prin jocul neoanelor, ce trimite într-o zonă a suprarealului acea cadenţă senzuală a paşilor dintr-o defilare.
Narativul previzibil se topeşte când rivalitatea ia forma unei parade hipnotice transformate într-un spectacol în care sexualitatea întâlneşte cinismul şi grotescul satiric. Un film creat de regizorul care a dat nişte producţii de referinţă în zona thrillerului insolit ce permite şi evoluţia unui personaj enigmatic şi bizar nu putea rămâne în registrul pop al clişeelor facile, chiar dacă a pornit de la teme recognoscibile. Aşadar nu te aştepta la o satiră clasică despre coruperea inocenţilor în industria dezumanizantă a frumseţii. Cadrele demne de un pictorial excentric adus în zona elaborată a unei instalaţii de artă contemporană o iau razna într-o invazie a iraţionalului, aplatizând previzibilul din povestea personajului central.
Tema filmului este comună, însă desfăşurarea dramei iese din comun şi este imposibil de anticipat, pe măsură ce detaliile realului se atrofiază, ducând suspansul cu tentă horror într-o zonă a întâlnirii dintre oniric şi poezia stridentă a decadenţei, a pervertirii iminente. Totuşi, deşi eşti ademenit de prestaţia actorilor Desmond Harrington, Jena Malone, Bella Heathcote şi Abbey Lee, ce promit o vânătoare de indicii gata să te ducă pe urmele unui posibil criminal ce vrea să îi facă de petrecanie zânei virginale pentru a-i fura frumuseţea (în rolul unui make-up artist, Jena Malone prevesteşte apropierea maleficului ce pândeşte în umbră, iar Abbey Lee face aluzie la erostimul vampiric), regizorul trimite clişeele în afara jocului psihologic dintre personaje şi te readuce în universul vizual ireal ce înghite realismul tern şi hidos, promis de apariţia personajului dezgustător interpretat de Keanu Reeves. Singurele elemente ce amintesc de partea putredă şi perversă a societăţii sunt imaginea hostelului în care se cazează protagonista şi scurtele replici ale unui Keanu Reeves intrat credibil în rolul proprietarului libidinos. Dar până şi acea realitate slinoasă de la periferia marilor oraşe capătă un aspect stilizat, şlefuit cu elemente simbolice în care sunt amestecate, într-o lentoare senzuală, pericolul, tenebrosul în culori stridente şi hedonismul ce promit un suspans abisal şi antrenant, pe placul celor impresionaţi de Only God Forgives. Cei care au apreciat cromatica vibrantă, iluziile optice din interioarele în care desenele asiatice ale tapetului păreau să se mişte şi turnura bizară cu tentă metaforică din Only God Forgives vor avea o surpriză deoarece regizorul duce insolitul şi mai departe, cum nu a mai făcut-o în ultimele sale filme cu succes comercial. Adânceşte ambiguitatea până la ermetism prin contopirea vizualului cu soundtrack-ul ce invită la imersiunea totală în imaginile de o stridenţă psihedelic-delirantă, anulând nevoia de a căuta explicatii. Astfel, măreşte doza de insolit până la decuplarea poveştii de la orice interpretare lucidă, cu sens, apoi dilată acel delir vizual voluptuos, ce îţi induce o transă gata să te cuprindă printr-o fluiditate languroasă.
Nicolas Winding Refn cucereşte prin acest film tocmai datorită perseverenţei în direcţia experimentului vizual stupefiant, dus până la capăt. Reuseşte să arate, printr-o exagerare aberantă, lumea artificială în care emoţiile şi individualitatea umană sunt aplatizate de dragul impresiei senzoriale oferite de un pictorial ireprosabil. În filmul său, expresia fashionistelor to die for, care indică pofta de consum, de a poseda un accesoriu la modă, ajunge să capete un sens visceral, dar fără a brusca estetic spectatorul. Regizorul nu se abate de la obsesia pentru vizual de dragul unei poveşti coerente, în care toate elementele converg spre găsirea criminalului. Totul trebuie să ia forma unei defilări, chiar şi în momentele în care tragismul frizează grotescul în stilul filmelor de mâna a doua (dar fără ca Nicolas Winding Refn să se abată de la stilizarea impecabilă). Camuflează irealul atât de bine în virarea spre sinistru, încât, la un moment dat, nu vei mai şti unde începe defilarea dintr-un fasion show şi unde se termină realitatea. Confuzia legată de trecerea de la planul realităţii la cel subiectiv, deformat de nişte fantezii terifiante, se traduce prin cuvintele protagonistei ajunse victima grandomaniei şi a încrederii exacerbate în propria frumuseţe, devenind ea însăşi o metaforă a depersonalizării surprinse în cheia aberantă a unui film experimental.
Filmul The Neon Demon a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.
LYTE video
