Julieta dezvăluie un Almodóvar atipic, dar ancorat încă într-o lume tipică pentru filmele sale – cea a feminităţii, cu secrete, goluri care ascund mistere legate de motivele unor dispariţii, tăceri, vinovăţii transgeneraţionale şi relaţii rupte (aparent) brusc. Inspirat din cele trei povestiri scrise de Alice Munro, incluse în volumul Runaway – Chance, Soon şi Silence – Almodóvar aşează într-o lumină melancolică şi într-o perspectivă plină de flashback-uri eliptice încercările unei mame de a-şi explica tentativa fiicei de a-şi pierde urma cu orice preţ.
Tema relaţiei încărcate de regrete, abandon, irosiri, dispariţii, revolte, furie reprimată şi drame nemărturisite dintre mamă şi fiică nu este una nouă pentru Almodóvar. Doar că-n Julieta vezi nişte atenuări ale elementelor devenite emblematice pentru universul feminin din peliculele sale: manifestările patimaşe, dezvăluirile stupefiante şi crizele zguduitoare până la umorul isteric, iar această atenuare se observă atât la nivelul stilistic-vizual, cât şi al reacţiilor emoţionale. Nu mai regăseşti nuanţele sălbatice (deşi a păstrat obsesia pentru culorile vii), şi nici trăirile stridente din filmele sale cult privind relaţia mamă-fiică – Tocuri înalte şi Volver.
Povestea din Julieta este văzută prin ochii mamei rămase în urmă, nu prin ai fiicei nevoite să-şi poarte angoasele, obsesiile şi amintirile care bântuie. Antia, fiica Julietei, rămâne o absenţă devenită fantomatică, ale cărei motivaţii sunt de nepătruns. Totuşi, regizorul nu cade în tentaţia demersului detectivistic febril al mamei expulzate brutal din viaţa unei fiice despre care avea o cu totul altă imagine. Nu ştim dacă fata ei, Antia (Blanca Pares), ascunde nişte secrete murdare specifice unei vieţi duble, care o pot pune în pericol, iar acele răspunsuri anemice furnizate de cea mai bună prietenă din copilărie devin pentru mamă o şi mai mare adâncire în ambiguitate, doar că decide să urmeze o cale neaşteptat de calmă. Nu cere nişte explicaţii pe un ton ridicat, nu îşi arăta mâhnirea ostentativ, ci începe să-şi deruleze propria existenţă într-o scrisoare către fiica ei, transformată în jurnalul unei retrospetive afective, care o aduce înapoi la episodul întâlnirii cu Xoan (Daniel Grao), cel ce avea să devină tatăl Antiei.
Această derulare a vieţii amoroase a Julietei este nucleul dinamic al filmului, care permite o expunere narativă cât de cât închegată şi uşor de urmărit într-o desfăşurare pe alocuri fragmentară a poveştii. Totodată, ordinea cronologică este perturbată de tăcerile impuse de un scenariu ce se focusează pe transformările vindecătoare ale mamei, care îşi întrerupe firul amintirilor prin gesturile sumare, aproape îngheţate, în momentele în care pare dezorientată pe străzile Madridului, căutând asemenea personajelor lui Modiano, acea breşă în timp care să o ducă spre un trecut pierdut. Totodată, vei găsi în această pendulare între prezent şi trecut o călătorie subtilă prin straturile societăţii spaniole, suspendate, în multe filme regizate de Almodóvar, între Madridul sofisticat şi cosmopolit şi provincialismul tradiţionalist (căruia îi oferă în acest film seninătatea solară a paradisului pierdut de pe ţărmul mediteranean, unde se consumă povestea de iubire a Julietei). Chiar şi statueta ce apare obsesiv în mâinile Julietei, ce poate fi o reinterpretare modernistă a unui idol primitiv sau a unei reprezentări arhetipale a masculinităţii, pare să contopeasca vizual aceste două lumi, una a chemărilor arhaice destinate femeii dependente de universul matern, cealaltă a spaţiului personal, în care îşi dă voie să-şi continue viaţa după naufragiul tihnei domestice.
Almodóvar merge şi mai departe cu această perspectivă introspectivă atipică stilului său şi ajunge să schimbe până şi ritmul acţiunii, domolindu-l printr-un minimalism inhibant al exteriorizării afective, considerat o devitalizare în ochii spectatorilor obişnuiţi cu dezlănţuirea pătimaşă, cu energia exacerbată a unor personaje feminine. Prin interpretarea ermetică a Emmei Suarez (Julieta la maturitate), regizorul dizolvă manifestările tumultuoase într-o fluiditate confesivă. Aşa cum nu-i prea stă în fire, înlocuieşte dezvăluirile apăsătoare şi moştenirea transgeneraţională întunecată. Apelează în schimb la mimici opace şi la răspunsuri evazive învăluite de stranietatea care protejează interioritatea celui neînţeles de analiza psihologică intruzivă, frustrându-l pe spectatorul ce ar vrea să elucideze relaţia de tip cauză-efect privind fuga de acasă a fiicei. Îi va mulţumi însă pe cei dornici să vadă o perspectivă neconvenţională atunci când înlocuieşte amărăciunea femeii care şi-a irosit viaţa aşteptând cu senzualitatea târzie ce o pregăteşte pentru o acceptare senină a pierderii.
Modul în care vei recepta schimbările ce ţin de perspectiva stilistic-emoţională din acest nou film regizat de Almodóvar depinde foarte mult de lecturarea celor trei povestiri scrise de Alice Munro. Spectatorii care nu le-au citit vor considera dorinţa regizorului de a întreţine misterul privind înstrăinarea fiicei drept o scăpare în ceea ce priveşte adâncimea psihologică a personajelor, pe care le va considera incomplete şi lipsite de autenticitate. Cât priveşte enigma legată de această înstrăinare, ea le va părea drept o caracteristică demnă de un scenariu monoton, diluat şi incomplet, în care aştepţi degeaba să se întâmple ceva. Julieta este ce-i drept un film tern din punct de vedere al cromaticii şi al desfăşurării afective, dacă îl compari cu filmele ce l-au făcut celebru pe Almodóvar, încât ai impresia că ai nimerit în reveria melancolică a unui personaj de pe un ţărm nordic după ce a părăsit Spania cântecelor pătimaşe inspirate de folclorul andaluz, care apar în coloana sonoră a unor pelicule precum Volver.
În schimb, dacă ai citit povestirile scrise de Alice Munro în stilul dramelor din filmele americane de calitate, vei descoperi câtă intensitate cromatic-afectivă poate încăpea într-o istorie de viaţă de pe ţărmurile canadiene atunci când este adaptată la universul iberic. Deodată, ţi se par cât se poate de sofisticat gestionate acele goluri din continuitatea de tip cauză-efect şi minimalismul reacţiilor ce par semnele unei apatii despresive specifice mamei resemnate după ce a trecut de prima tinereţe fara sprijinul fiicei. În acelaşi timp, vei aprecia cuminţirea nuanţelor tari specifice unui Pop Art îmbinat cu emblemele vizuale din anii ’60 -’70 (vedem aceste inspiraţii prin apariţiile androgin-stranii din prima scenă). Aceste nuanţe tipice pentru lumea lui Almodovar sunt adaptate la acel univers feminin sofisticat, în care metaforele profesoarei de limbi clasice, pasiunea şi foamea senzuală capătă un flux melancolic. Almodóvar imprimă acestei melancolii un insolit abisal (dar, în anumite cadre, luminos precum un peisaj mediteranean) prin referinţele simbolice din trimiterile către arta abstractă inclusă în decorul scenelor de interior şi către geometrizarea de inspiraţie niponă a cromaticii reduse la culorile primare. Totuşi, prin imaginea Julietei de la douăzeci de ani regăseşti nostalgia lui Almodóvar pentru începuturile reprezentate de filmele despre rebele şi pentru gloria filmelor în care Penelope Cruz era muza preferată. Adriana Ugarte, care interpretează varianta mai tânără a Julietei, îmbrăcată în culorile unei fane a lui David Bowie şi transformată apoi în tipica tragediană înşelate chiar în universul casnic, îţi aminteşte de rolurile în care Penelope Cruz trecea dintr-un registru în altul devenind un amestec între nonconformism, pasiune, inocenţă, vulnerabilitate, neputinţă şi acea senzualitate ludică, serenă.
Dacă ai citit povestirile scrise de Alice Munro vei mai avea şansa de observa o calitate a perspectivei minimaliste ce poate părea monotonă: scoaterea la suprafaţă a metaforelor puternice ascunse în imagini aparent simple şi în detaliile banale. Primul cadru în care apare o statuetă primitivă cu mesaj falic pe fondul unui material de un roşu aprins, împachetată cu hotărâre de Julieta în ipostaza de mamă care s-a decis în sfârşit să pună capăt doliului prin care să marcheze anii aşteptării legate de revenirea fiicei, pentru a pleca în altă ţară alături de iubitul ce a salvat-o de la disperarea femeii ce se temede bătrâneţea solitară, poate deveni o metaforă a oscilaţiei între două vârste ale feminităţii, între vitalitatea regenerării senzuale şi dezolarea abandonului, între nevoia de introspecţie si reconectarea la universul primar al emoţiilor abisale, de neînţeles.
Iar metaforele nu se opresc aici. Există o serie de trimiteri mitologice susţinute vizual. Ele care permit o menţinere a stranietăţii în ochii spectatorului care va înceta astfel să se concentreze obsesiv asupra încercării de a elucida misterul dispariţiei. Prezentul se desfăşoară într-un decor citadin modern, dar trecutul, marcat de căsnicia desfăşurată într-un peisaj marin rupt de timp, este suspendat între lumina ce promite o existenţă senină, ciclică precum plecările şi revenirile unui pescar, şi prevestirile sumbre din privirile vecinei fidele primei soţii a lui Xoan.
Desprinsă parcă dintr-un horror bazat pe mituri cu mesageri din lumi întunecate, vecina maliţioasă a lui Xoan, interpretată expresiv de Rossy de Palma, salvează acest film de la încadrarea în categoria dramelor tipice. Prin mimica sinistră, actriţa Rossy de Palma reconectează universul feminin al Julietei cu misterul, cu superstiţia, cu teama arhaică de pierdere a bărbatului iubit, şi o face prin intervenţia fabulosului, a elementului fatalist ce pare venit din altă lume. Acest personaj feminin are ochi malefici de Meduză şi fraze veninoase care aduc îndoiala în fericirea maritală a Julietei. Asemenea unei sibile sumbre, a cărei privire nelumească anunţă catastrofe iminente, reuşeşte să declanşeze acel eveniment care va schimba total relaţia mamă-fiică printr-o dezvăluire.
Deşi ar fi putut părea o intervenţie kistsch a supranaturalului folosit de amatori pentru a reda vizual stranietatea din cotidian, simbolurile mitice oferă o clarificare a relaţiilor dintre personaje fără dezvăluirea facilă a motivelor, imprimând realităţii un insolit camuflat în simplitate. Inserarea lor este justificată prin captarea unei complicităţi femine la nivel inconştient, abisal, fără a brusca veridicitatea. Detaliile simbolice facilitează sudarea într-o poveste coerentă a episoadelor rememorate fragmentar, iar acest aspect este vizibil în scena în care Julieta le explică elevilor despre legătura dintre un cuvânt din greaca veche semnificând marea văzută prin ochii aventurierilor şi peripeţiile lui Ulise. Scena va fi urmată de reluarea firului narativ ce poate ascunde motivul dispariţiei. Asişti la reîntâlnirea Julietei cu ipostaza masculului pescar, de care s-a îndrăgostit în timpul unei călătorii nocturne în care moartea capătase imaginea unei imposibilităţi de a relaţiona cu alte persoane, iar erosul era vizitat de suprarealism prin imaginea spectrală a unui cerb. Apoi continuă oscilatia între moartea ca experienţă a vinovăţiei, a unei comunicări interumane îngheţate, şi revitalizarea prin intimitatea incandescentă a relaţiei dintre Julieta şi acest Ulise-pescar, un călător de o zi afişând o virilitate din alte timpuri, cu tot cu acea imposibilitate a primitivului de a duce la capăt un dialog după ce aventurile amoroase clandestine îi sunt date în vileag. Dezvăluirea infidelităţii nu este urmată de confruntarea melodramatică iscată de gelozia Julietei, ci ajunge să capete proporţiile unei tragedii care poate oferi anumite indicii (înşelătoare, ce-i drept) referitoare la motivele ce au dus la îndepărtarea fiicei sale.
Julieta nu este un film al răspunsurilor şi al dezvăluirilor şocante, ci mai mult o pledoarie pentru dreptul la mister al celui care pleacă fără explicaţii, dar şi pentru dreptul la o regenerare şi la o continuitate afectivă a celui părăsit. Legătura dintre motive şi decizia Antiei de a se înstrăina de mamă este departe de acei demoni din familiile cu secrete insuportabile şi greşeli transmise din mamă-n fiică. Demonii secretelor ce includ nişte încălcări flagrante ale tabuurilor sunt înlocuiţi de stranietatea ce pluteşte deasupra unei dispariţii care plasează semnificaţiile în zona insolitului. Fiica Julietei pleacă iniţial pentru a beneficia de un refugiu spiritual ce pare capcană întinsă de un guru şarlatan care promite o evadare în dimensiunea spirituală găsită doar în pustietatea din creierii munţilor şi numai prin încetarea oricărei legături cu persoanele apropiate. Dar nu posibilitatea înspăimântătoare conform căreia fiica ei ar fi căzut victima unui psihopat în haine de îndrumător spiritual o zguduie până la urmă pe Julieta, ci descoperirea acesteia în ipostaza de familistă care a vrut să traiască departe de mama ei. Se perindă ce-i drept câteva explicaţii. Fiica Julietei îşi învinovăţea mama de moartea tatălui după o ceartă legată de existenţa unei amante, sau poate se învinovăţea cel mai mult pe sine. O altă cauză ar putea fi efectul unei vieţi în care Antia s-a simţit copleşită de o mamă cu tendinţe depresive rămase în urma unui doliu neîncheiat.
Considerat o scufundare vizuală în miturile mediteraneene a inconştientului feminin colectiv, prin relaţia dintre eros, maternitate, moarte şi regenerare, Julieta este poate cel mai bun exemplu de film în care Almodóvar stabileşte o intimitate discretă, dar foarte puternică, între lumea personajelor şi trăirile spectatorului faţă de propriile abandonuri sau pierderi neînţelese din trecut, iar această impresie este justificată prin renunţarea la confruntările sau la dialogurile tranşante dintre mamă şi fiică în favoarea unei tăceri opace privind motivele înstrăinării. Vei ajunge să consideri amânarea discuţiei clarificatoare dintre protagoniste un artificiu prin care Almodóvar îşi forţează personajele să fie mai puţin centrate asupra propriei lumi şi să comunice mai mult cu spectatorul prin transformarea ecranului într-o epidermă a empatiei şi a compasiunii.
LYTE video
