Pentru cei care i-au văzut noua peliculă premiată la Cannes şi nu ştiu prea multe despre filmele sale anterioare, Xavier Dolan face parte din rândul regizorilor care preferă o desfăşurare gradată şi rafinată a conflictelor dintre personaje, şi care poate fi apreciat mai degrabă de cei dornici să vadă un film ce seamănă cu o piesă de teatru. Datorită unor dialoguri sfâşietoare şi intense care tratează subiecte precum reîntoarcerea fiului rătăcitor, absenţa paternă, conflictele dinte fraţi sau incapacitatea de comunicare în familia destrămată, în care fiecare trăieşte cu stigmatul inadecvării în faţa celuilalt, Juste la fin du monde se apropie de profunzimea dramaturgiei şi transferă în sala de cinema intimitatea actor-spectator dintr-o sală de teatru. De altfel, scenariul pleacă de la piesa omonimă a lui Jean-Luc Lagarce
În schimb, pentru cei deveniţi fanii lui Xavier Dolan datorită unor pelicule nonconformiste precum Mommy, Juste la fin du monde (Marele Premiu al Juriului şi Premiul Juriului Ecumenic la Cannes) este un film atipic. Nu-l vor mai recunoaşte pe cel ce i-a sedus prin mondul exploziv în care alege să trateze conflictele dintre o mamă şi fiul ei, dar şi datorită unei coloane sonore ce se prelinge voluptuos prin fiecare scenă pentru a le da tragismului şi durerii un aer straniu, nelumesc, nostalgic şi hipnotic, aşa cum se întâmpla în Laurence Anyways. Reluarea temei legate de fiul dificil de abordat îţi produce false aşteptări dacă îţi imaginai aceeaşi derulare inflamabilă ca în Mommy, în care protagonsitul şi mama lui împroaşcă zgomotos cu frustrări şi reproşuri în momente de neputinţă. De data aceasta, în locul fiului vulcanic vei vedea o interpretare la polul opus, dar la fel de acaparantă datorită talentului demonstrat de actorul Gaspard Ulliel de a face din tăcerea unui introvertit evaziv, ce vrea să treacă drept invizibil, un spectacol al dramei personale subtile. Drama protagonistului este povestită doar din priviri, oferind o derulare ambiguă a gesturilor evitante şi a mimicii pline de blândeţe a tăcutului misterios care invită la destăinuire, lăsându-ţi impresia că fragilitatea lui poate absorbi toate apăsările celor din jur.
Spunând povestea personajului central, Louis, un artist celebru care se întoarce după doisprezece ani în casa din care a plecat fără a da explicaţii, Juste la fin du monde are o forma unei confesiuni eliptice, prin care adevărul este acoperit de aluzii, şi o desfăşurare ternă bruscată din când în când de crizele de mânie ale fratelui mai mare, dominator şi arogant, interpretat convingător de Vincent Cassel, sau de afectarea mamei histrionice interpretate de Nathalie Baye într-o manieră care aminteşte de personajele lui Almodovar. În ciuda unei abordări domolite a relaţiei mamă-fiu, Dolan a păstrat crizele intempestive, lăsate în seama fraţilor care se ciondănesc fără oprire, şi efectul magic şi vibrant oferit de coloana sonoră, devenită un element irezistibil în filmele sale. De data aceasta, coloana sonoră nu te mai face să trepidezi, ci se prelinge fie în ritmul unei senzualităţi molatice, fie dă buzna într-o parodie având rolul de a dizolva tensiunile din finalul unor dialoguri despre abandon şi ratare purtate de fratele ajuns celebru şi debusolata lui soră mai mică (Lea Seydoux).
Pe măsură ce dialogurile prevestesc descărcări emoţionale stridente, muzica se aude mai mult în surdină. Venită de undeva din fundal, în momentele în care tensiunile şi nostalgia alunecă într-o reverie, îţi dă impresia că transformă scenele de interior într-un spaţiu ireal populat de trăiri imponderabile, simbolizate de perdeaua luată de vânt sau de lumina de culoarea mierii ce suspendă chipurile în liniştea nostalgiei, înaite de apăsătoarea descătuşare a reproşurilor. Prin alegerea melodiilor, Xavier Dolan exprimă toate acele stări şi trăiri pe care nu le vrei neapărat analizate, pentru a nu disipa subtilitatea lichefiată în priviri candide, vindecătoare ale unor personaje. Toate melodiile alese curg într-o fluiditate malancolică, întreruptă doar de nota ludică oferită de acordurile melodiei Dragostea din tei a formaţiei Ozone (devenită suportabilă şi pentru cei ce o detestă, fiind plasată de regizor în contextul unei nostalgii estivale asociate copilăriei). Dacă îţi era dor de acel Xavier Dolan adept al cromaticii intense şi al melancoliei senzuale electrizante, vei avea parte de câteva minute în care flashbackurile personajului central se revarsă prin nuanţe intense reflectate de textura vaporoasă a imaginii care simbolizează experienţele clandestine ale primelor intimităţi erotice din adolescenţă.
Povestea fiului devenit un artist sofisticat şi faimos care se reîntoarce în atmosfera provincială a locului natal pentru a petrece ultimele clipe alături de familie promitea o reactivare inflamabilă, aşadar antrenantă, a conflictelor mocnite. Totuşi, Juste la fin du monde poate deveni frustrant pentru spectatorii ce se aşteptau la deconspirări şocante, mistere tenebroase ieşite din dulapul cu schelete transgeneraţionale, tachinări sarcastice şi sfredelirea unor culpabilităţi sufocante, expuse prin acel amestec dintre umor şi tragedie, dintre confruntările vulcanice şi acalmie. Nimic din toate acestea în noul film al lui Dolan. În ciuda revenirii care tulbură apele, dialogurile dezvăluie mai degrabă nişte învinşi devitalizaţi care se învârt în jurul cozii şi care aleg să vorbească, să strige şi să se victimizeze fără a dezvălui de fapt nimic, dar care te pun pe tine în faţa propriilor amintiri, pierderi şi temeri, exact ca într-o piesă de teatru.
Accentul nu cade pe încercările personajului de a le dezvălui celor din jur diagnosticul fatal ce l-a determinat să le facă ultima vizită. Nu are timp, deoarece prezenţa lui scoate la suprafaţă tot ceea ce sora, fratele impetuos şi dominator, mama excentrică sau cumnata neglijată (Marion Cotillard) au strâns în ei prea multă vreme. Protagonistul devine scânteia care aprinde frustrările ce au zăcut până atunci în tăcere, doar că nici unul dintre personaje nu are de gând să dea cărţile pe faţă, să rezolve conflictele vechi. Toţi vorbesc şi îşi fac reproşuri pentru a pune şi mai mult sare pe rană şi pentru a-şi da şansa de juca încă o dată rolurile rigide repartizate în copilărie, şi din care nu au de gând să iasă prea uşor. Singurul personaj care luminează cât de cât intenţiile din spatele unor dialoguri absurde sau al ieşirilor temperamentale este mama, ce leagă revenirea fiului de nevoia unei prezenţe masculine care să le ofere celorlalţi fraţi confirmarea venită din partea unei figuri paterne securizante, dar absente în familia lor. În rest, motivele sunt acoperite de ambiguitate şi de acele dialoguri ce par să distragă atenţia de la abordarea unor probleme incomode.
Decizia lui Xavier Dolan de a se baza pe un scenariu inspirat dintr-o piesă de teatru (scrisă de Jean-Luc Lagarce) îi obligă pe actorii Lea Seydoux, Vincent Cassel, Marion Cotillard şi Natalie Baye să se concentreze asupra reacţiilor emoţionale reduse la dinamica dialogului, asupra bruştelor schimbări de mimică de la o secundă la alta şi asupra încercării de a deveni credibili în rolurile oferite, pe măsură ce întregul cadru este acaparat de chipul personajelor. Fiecare personaj îşi va face propriul număr în prezenţa rătăcitorului Louis, revenit acasă, transformându-l în ascultătorul de la care se aşteaptă dovezi de empatie. Sora îi dă de înţeles că ar vrea să evadeze şi că i-a simţit cel mai mult lipsă. Cumnata (Marion Cotillard) dominată de soţ (Vincent Cassel) vorbeşte vrute şi nevrute dând impresia victimei sub masca unei gospodine nesigure pe ea. Fratelui mai mare îi revine rolul de a sparge monotonia şi discuţiile în doi mizând pe atitudinea sfidătoare, dispreţuitoare, şi pe autosuficienţa arogantă, prin care îşi provoacă fratele şi tulbură apele.
Într-un rol memorabil, Vincent Cassel naşte o furtună într-un pahar cu apă, trecând de la vulnerabilitate la furie şi agresivitate, doar pentru a-l scoate pe fratele reîntors acasa din rolul împăciuitorului. Îl combate grosolan şi îşi scoate sora debusolată din minţi, provocând crize de furie. Dar aşteptările spectatorului care îşi dorea un conflict fratern lămuritor, cu toate acele concluzii profunde, sunt demontate din nou. Agresivitatea personajului interpretat de Vincent Cassel se loveşte de comportamentul învăluit într-o linişte stranie al fratelui care preferă să îşi caute un complice la fel de tăcut în persoana cumnatei. Şi aici se observă cel mai bine talentul lui Dolan de a-i face pe actori să exprime ambiguitatea lumii afective doar din ochi, permiţând un dialog din priviri între personajul feminin interpretat de Marion Cotillard şi protagonist. Iar din acest schimb de priviri se ivesc discret toate acele dovezi de compasiune şi candoare de la care te-ai fi aşteptat într-un astfel de film despre melancolia celui care pleacă pentru totdeauna.
Juste la fin du monde te răscoleşte în sala de cinema, dar te lasă apoi să pleci cu acea imagine în care lumina înserării topeşte tragedia personajului central într-o eternă reîntoarcere a voluptăţilor din amintiri. Xavier Dolan a surprins toate acele conflicte din care o familie nu va ieşi niciodată complet vindecată, dar le-a comprimat într-un film dominat de o tăcere intensă purificatoare. Dizolvă această stranie tăcere în melancolia unor cadre în care lumina ce străbate chipurile personajelor captează vizual clipa fugară ce scapă printre degete şi duce gradoarea afectivă sau brutalitatea reacţiilor verbale în derizoriu. Este de fapt un film în care, din solemnitatea durerii şi a suferinţei, nu mai rămân decât umbrele şi luminile de pe chipurile personajelor care spun replici tăioase cu atât mai stridente cu cât vor să ascundă mai mult adevărul propriei drame.
Filmul Juste la fin du monde a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.
LYTE video
