Mommy – M-am impacat cu mama

0
934

Cele patru filme care au precedat Mommy au construit imaginea unui Xavier Dolan etichetat drept enfant terrible sau wunderkind al filmelor de auteur. La doar 25 de ani, Dolan reușește să rupă etichetele: dus este copilul, iar ce rămâne în loc e un tânăr care își răzbună mama omorâtă chiar de el în debutul J'ai tué ma mère. O dovadă clară a faptului că maturitatea nu ține de cifre.

Mommy începe într-o zonă calitativă neutră, cu o introducere stângace a unei Canade din viitorul apropiat, în care legea le permite părinților să-și interneze copiii cu tulburări comportamentale. Deși pare a pierde startul, Mommy se prefigurează încă din următoarele câteva minute ca una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe cinematografice ale anului. Intră în scenă mama, Diane „Die” Després (preferata lui Dolan, Anne Dorval, mama din J'ai tué ma mère). 

Când fiul ei este dat afară din centrul de corecție în care ajunsese după moartea tatălui său, Diane decide să ignore legile „favorabile” expuse în prolog și să-l ia pe Steve (Antoine-Olivier Pilon) acasă. Diagnosticat cu ADHD (cu siguranță diagnosticul nu este unica explicație pentru comportamentul băiatului), Steve se dovedește extrem de greu de ținut în frâu.Relația mamă-fiu este în același timp amuzantă, înduioșătoare și scandaloasă, iar situația nu devine mai simplă odată cu intrarea în scenă a Kylei (Suzanne Clément, Laurence Anyways). Departe de a-i servi spectatorului drept punct de identificare, Kyla oferă o perspectivă la fel de coruptă ca a restului personajelor, marcată de traume niciodată dezvăluite.

Și cam asta se întâmplă: cei trei se ciocnesc, ies scântei, ecranul ia foc, iar Lana del Rey ne cântă Born to Die. Deși Pilon este atât de carismatic încât amenință să „fure” filmul (și reușește să pună stăpânire pe câteva scene cheie), Mommy este construit în jurul Annei Dorval, este reabilitarea figurii materne violentate de teribilismul adolescentin al debutantului Dolan. Și experimentele tehnice cu formatul imaginii funcționează tot în favoarea lui Die, o fereastră către un univers personal strâmt, cu explozii rare de optimism. Dolan nu oferă alte explicații, trecutul personajelor se dezvăluie natural în câteva răspunsuri la întrebări de rutină între persoane care abia se descoperă. În rest experiențele personajelor lui Dolan le rămân accesibile numai acestora și ele decid câtă informație să dezvăluie: Kyla mai nimic, Diane ceva mai mult, iar Steve, ca urmare a diagnosticului, totul.

Evoluția lui Dolan se întrevede și în modul în care gestionează tensiunea sexuală: o coardă prea întinsă între personaje, care un cedează însă în niciun moment. Pentru că în Mommy personajele lui Dolan vor să-și asigure un sentiment mult mai trainic: iubirea. Acest lucru devine evident atunci când Steve (îi) cântă (mamei sale) Vivo per lei – nu este vorba de un cântec care să puncteze evoluția unei iubiri-pasiune.

În definitiv, cea mai mare realizare a filmului lui Dolan este faptul că transpune pe ecran un fragment de viață dramatic, în tradiția filmelor indie, dar care sparge tiparul personajului angsty without a cause. Steve nu se crede neînțeles, nu se preface rebel, nu devine infractor pentru că i-a murit tatăl: este rezultatul unor date de intrare aleatorii și deloc avantajoase. Iar din acest punct de vedere devine un personaj mai ușor de asimilat decât era de așteptat.
 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here