Confesiunile leoaicei este un roman cu adevărat uluitor pentru cei dornici de a face din lectură un mijloc de cunoaştere a unei ţări africane despre care se ştie prea puţin în lumea occidentală.
Cartea are multe pasaje memorabile şi o poveste pe care nu o uiţi. Peste acestea se suprapun metafore dense şi enigmatice, vorbe cu tâlc venite parcă de la începutul timpurilor şi mesaje alegorice, prin care proverbele africanilor de altădată vorbesc despre dramele omului contemporan.
Ţara în care vei călători parcurgând această carte este Mozambic sau, mai bine zis, o ţară mai mică, în interiorul Mozambicului, guvernată de propriile-i cutume. Ţara mai mică este satul Kulumani. Aici, tradiţiile, superstiţiile şi rănile vechii Africi colonizate au rămas suspendate în timp, departe de modernizarea ce mijeşte în capitală sau în oraşele mai mari din Mozambic.
Singura punte dintre Kumulami şi restul ţării este catastrofa morală rămasă după războiul civil din anii ’90. Dar nu despre acest război este vorba. Nu vei avea parte de imagini groteşti ale masacrelor. Scriitorul Mio Couto (Veranda cu frangipani) – unul dintre cei mai buni autori de limbă portugheză – preferă calea realismului magic, bine ancorat în legendele africane. Răul nu este reprezentat de război, ci de haosul produs de frica instalată în satul Kulumani după ce leii omoară localnicii, apropiindu-se fără pic de teamă de gospodăriile acestora.
Teroarea simbolizată de leii parşivi, ce dau târcoale şi le atacă pe femeile satului, este scânteia ce aprinde vâlvătăile din interiorul personajelor. În sufletul personajelor feminine zac secrete inflamabile şi dureri nemărturisite ce s-au transformat în furie. Furia este de fapt singura armă împotriva pornirilor barbare ale partenerilor lor, ce vor să le menţină într-o stare de obedienţă dezumanizantă. Există o legătură tainică între atacul felinelor şi dramele femeilor ce au fost reduse până atunci la tăcere. Te va uimi cât de bine a reuşit Mia Couto să transforme întâlnirea animalicului cu umanul pentru a-ţi dezvălui lumea satului african, greu accesibilă celor din afară. Este o lume fertilă pentru imaginar pe cât de aridă este pentru anumiţi locuitori.
Evenimentele declaşante de hăituirea leilor scot la suprafaţă o lume până atunci izolata în propria viziune magico-religioasă. Kulumani este un alt Mozambic, unul ignorat de propovăduitorii modernizării, sub al cărui mister ce fascinează se ascund resentimente şi cruzime psihologică. Această lume este privită prin conştiinţa a două personaje – Mariamar, una dintre localnicele satului, şi Arcanjo Baleiro, bărbatul chemat din capitală să împuşte leii. Cei doi nu sunt străini. Cu ani în urmă s-au întâlnit şi s-au ademenit. Vânătorul a devenit salvatorul lui Mariamar, iar Mariamar sursa fricilor acestuia după ce l-a sedus în timpul unui dans ritualic. De fapt, dansul are o mare importanţă pentru Mariamar, iar Mia Couto leagă acest dans de lumea enigmatică a psihicului feminin.
Revenirea vânătorului Arcanjo Baleiro în satul lui Mariamar eliberează un şuvoi de fapte şi descoperiri ce te uimesc. Ambele personaje sunt ofertante pentru cititorul dornic de a citi un roman care să-l surprindă prin răsturnările de situaţie şi prin tensiunile ce escaladează cu fiecare pagină. Mariamar şi vânătorul Arcanjo se dovedesc a fi un sac fără fund când vine vorba despre secrete. Sunt nişte secrete cutremurătoare, pe care Mia Couto ştie să le devoaleze cu priceperea unui autor de thrillere psihologice. Nu-i este străină nici profunzimea dublată de creativitate, a unui autor obişnuit să jongleze cu elementele realimsului magic şi interpretările moderne oferite lengendelor africane.
Romanul are structura unei duble confesiuni. Amintirile lui Mariamar şi impresiile vânătorului alternează pentru a-ţi dezvălui tainele cutremurătoare ale Mozambicului greu accesibil celui din afară. Prin ochii lui Mariamar, satul devine un tărâm unde se întâlnesc înţelepciunea strămoşilor, moştenită de bunicul ei, singurul care îi este alături în momentele grele, şi răutatea pură a semenilor. Pentru vecinii lui Mariamar, invidia, lăcomia, ignoranţa, atitudinile tipice misoginilor şi agresivitatea devin adevăratele raţiuni de a fi.
Dacă prin gândurile lui Mariamar ai acces la tradiţiile africane, prin ochii vânătorului cunoşti mai degrabă situaţia socială a ţării. Încercarea vânătorului de a scăpa satul de leii feroce ar putea fi speculată în plan politic, însă Africa profundă, adesea eliminată din calculele autorităţilor locale, începe să dea târcoale, asemenea leilor, dejucând orice plan de a transforma sacralitatea naturii şi ritualul iniţiatic al vânătorii într-un joc politic.
Ştiind că acţiunea se petrece în Africa, îţi pui următoarea întrebare, la începutul lecturii: Ce primează? Mitul, sau realismul brutal? Ei bine, mitul domină în Confesiunile leoaicei. Însă nu prin alungarea definitivă a realismului şi prin izolarea personajelor într-o lume paralelă, unde se pot refugia sub aripa străbunilor înţelepţi. Mitul nu face decât să denunţe şi mai zguduitor problemele Africii postcoloniale, inechitatea şi condiţia umilitoare a femeilor ce nu se pot apăra de bărbaţii ce le transformă în sclave. Totuşi, mărturiile lui Mariamar, ascunse în jurnalul ei, îţi arată că femeile şi-au mai păstrat o armă în această lume nedreaptă, ce le răpeşte bucuria de a trăi şi mai ales demnitatea. Arma lor este reîntoarcerea la miturile ce le redau acestora puterea zeiţelor.
În conştiinţa lui Mariamar, leoaica de care se temeau sătenii, are o mare legătură cu promisiunea reîntoarcerii la vremurile în care femeile erau zei. Legătura plină de simboluri dintre lumea interioară a lui Marimar şi prezenţa ameninţătoare a leoaicei devine un prilej de a explora universul arhetipal.
Pentru a înţelege universul arhetipal de care sunt legaţi protagoniştii romanului te va ajuta mult şi apariţia unui personaj masculin, un fel de bătrân al satului. El devine vocea strămoşilor într-o comunitate pervertită, în care înţelepciunea mamei Africa este profanată zi de zi, aşa cum se întâmplă şi cu trupul femeilor. Acest personaj este nimeni altul decât bunicul lui Mariamar, care dezvăluie importanţa spirituală a dansului şi forţa vorbelor cu tâlc pentru scufundarea în psihicul colectiv. Bunicul înţelept devine un ghid spre universul spiritual african, din ce în ce mai ignorat de sătenii din Kulumani, terorizaţi de lei, însă deloc speriaţi de instinctualitatea umană scăpată de sub control, devenită cea mai rea dintre fiare.
Pe măsură ce înaintezi cu lectura, vei putea să afirmi că mesajul lui Mia Couto este unul vechi de când lumea, dar mereu actual: ferocitatea animală are un alibi asigurat de instinctul orb şi de lipsa raţiunii, aşadar nu poate fi condamnat, în timp ce ferocitatea umană este greu de suportat. Leii au gheare, dar pot cruţa o femeie vulnerabilă. Oamenii au bune intenţii, dar care ajung să sfâşie, nu neaparat carnea, ci libertatea. Totuşi, modul în care este construit acest mesaj este unul stupefiant, pe care nu l-ai putea anticipa uşor.
Confesiunile leoaicei îţi va rămâne în memorie drept un bun exemplu de realism magic african impecabil construit. Asemenea altui scriitor de limbă portugheză ce scrie despre Africa postcolonială – angolezul Eduardo Agualusa – Mia Couto ştie cum să îmbine simbolurile arhaice, prin care denunţă problemele societăţii contemporane, şi descrierile poetice. În aceste descrieri se simte nostalgia lusitană, acel dor intraductibil ce pluteşte deasupra poveştilor de iubire, poate singura moştenire suportabilă rămasă în urma coloniştilor.
Citeşte şi A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme şi realism magic în Africa portughezilor
Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră
A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor
