Dacă te interesează cinematografia franceză din era lui Godard şi legenda Parisului din anii ’60 (ai marilor proteste studenţeşti), atunci s-ar putea să nu treci indiferent pe lângă două dintre cărţile scrise de Anne Wiazemsky (cea de-a doua soţie a lui Godard şi nepoata scriitorului Francois Mauriac).
Una dintre cărţi – Un an de studiu – a fost tradusă în limba română. Un an apres (o urmare a cărţii Un an de studiu) încă nu a fost tradusă, însă cinefilii francofoni o vor promova intens în grupul lor de prieteni datorită filmului Le Redoutable, proiectat la Cannes, în 2017. Regizorul filmului, Michel Hazanavicius (The Artist), s-a inspirat de amintirile lui Anne Wiazemsky despre mariajul cu Jean-Luc Godard.
Mulţi s-au aşteptat la rememorarea unui deceniu de aur sub forma unor seducătoare imagini alb-negru, care să degaje acea nostalgie dulce asociată Parisului imortalizat de marii fotografi. Primele rânduri, în care Anne Wiazemsky descrie cartierul din al V-lea arondisment, unde s-a mutat alături de Godard, justifică într-un fel această aşteptare, promiţând o plimbare prin acele zone ale Parisului venerate de studenţii boemi şi de visători. Însă vor fi singurele rânduri ce promit acalmia trândavă de care sunt dependenţi visătorii, deoarece imediat străzile din apropierea Sorbonnei vor fi luate cu asalt de protestatari şi de poliţiştii care-i fugăresc. Aşadar, imediat îţi vei da seama că fotografiile cu tineri la cafenele vor fi înlocuite de nişte fotoreportaje în proză, care descriu foarte bine atmosfera din acel Paris al anului 1968, când protestele s-au propagat din cartierele frecventate de studenţi în toată Franţa, inclusiv pe Croazetă, ameninţând chiar şi Festivalul de la Cannes.
Ritmul alert al evenimentelor, discuţiile aprinse despre societate, libertate, menirea unui cineast şi legătura dintre film şi politică apropie foarte mult anii ’60 de zilele noastre. Pe fundalul unui Occident scindat între conservatori şi tinerii cosmopoliţi şi progresişti şi al unei Europe de Est ameninţate din nou de abuzuri de putere, Un an apres te face să uiţi că acţiunea se petrece de fapt în anul 1968, cu acel 4 mai exploziv. Romanul autobiografic îţi creează iluzia că Parisul lui Godard s-a mutat în 2017, trecând graniţele Franţei. Vei descoperi aceiaşi tineri dezamăgiţi de o clasă politică surdă la nevoile şi aşteptările lor (mulţi erau fascinaţi de comunism, dar asta este o altă discuţie, una legată de modul diferit în care era perceput comunismul în Occidentul neconfruntat cu lagărele staliniste) şi aceeaşi scindare între generaţii.
Situaţia politică din anii ’60 devenise o preocupare constantă pentru partenerul de viaţă a lui Anne Wiazemsky. Vei descoperi aşadar un Jean-Luc Godard care a devenit mult mai ferm şi incomod atunci când îşi expunea ideile şi îşi manifesta solidaritatea cu studenţii având simpatii marxiste. La un moment dat, vei avea impresia că unele scene din viaţa lui, aşa cum şi-o aminteşte fosta lui soţie, ar fi putut face parte din filmul-cult La chinoise, în care a jucat şi Anne Wiazemsky.
Acest Godard, mult mai incomod în discuţiile şi polemicile avute cu prietenii, soţia şi cineaştii generaţiei sale, care îi deveniseră şi prieteni, va fi de nerecunoscut de cei ce l-au descoperit şi apreciat datorită filmelor ce l-au făcut celebru înainte de anul 1968. Dacă ai văzut mai întâi filmul Le Redoutable, inspirat de această carte, îl vei regăsi în paginile romanului pe acel Godard ce se dezice de vechea identitate, interpretat de Louis Garrel, nimeni altul decât fiul regizorului căruia Godard i-a mărturisit, acum 50 de ani, că nu se mai întoarce niciodată la genul de filme care l-au consacrat.
La fel cum au făcut şi mulţi dintre spectatorii filmului, mulţi cititori vor avea tendinţa de a-i plânge de milă tinerei Anne Wiazemsky, abia ieşită din adolescenţă, nevoită să suporte ideile radicale şi toanele unui Godard ce devenise asemenea unui mizantrop gelos şi posesiv. Dar Anne din 1968 nu mai este Anne de la începutul relaţiei cu Godard, când părea o naivă adolescentă vrăjită şi apoi supusă fără prea mari eforturi. Întâlnirea cu Pasolini, care a însemnat şi începutul unei frumoase prietenii (a jucat în Teorema şi Porcile), oferta lui Bertolucci şi a unor cineaşti avangardişti precum Carmelo Bene i-au dat încredere în talentul de actriţă şi i-au arătat calea spre independenţa profesională, scoţând-o uşor, uşor din umbra soţului celebru.
Deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a o împiedica să joace în Conformistul lui Bertolucci şi în filmul lui Marco Ferreri (Il seme dell’uomo/The Seed of Man), şi aproape că a transformat-o într-o prizonieră, Anne Wiazemsky nu toarnă venin în paginile incomode pentru fanii lui Godard. Un an apres nu va fi pe placul celor care vânează detalii bizare legate de o personalitate iconică din lumea filmului, ci va fi apreciat mai mult de cei ce s-au născut după anii ’70 şi care, în momentele de răzvrătire, s-au hrănit cu mitul Parisului din ’68, aşa cum a făcut şi Louis Garrel, actorul ce l-a interpretat pe Godard.
Cartea include şi câteva surprize rezervate celor fascinaţi de artiştii rebeli ai anilor ’60, de la cineaştii îndrăzneţi la starurile rock ale perioadei. Se vor bucura de paginile în care este descrisă o cină în compania lui Bertolucci, în zona istorică a Romei, vor asista la întâlnirea în timpul căreia Godard a fost ignorat de unul dintre componenţii formaţiei Beatles şi se vor trezi direct în studioul unde formaţia The Rolling Stones înregistra Simpathy for the Devil, apoi pe străzile New Yorkului, blocate în ziua în care Godard filma un concert improvizat al celor de la Jefferson Airplane.
Spre deosebire de Un an de studiu, care a fost romanul iniţierii, Un an apres este un roman al maturizării şi al emancipării. Anne Wiazemsky te invită să fii martor al câştigării unei independenţe promise tinerelor franceze, după acel mai din tumultuosul 1968. Citindu-i amintirile, vei avea impresia că vezi un film cu tot ce aveau anii ’60 mai bun de oferit unei femei care dorea să se elibereze de convenţiile burgheze pentru a simţi pulsul unei generaţii ce a scandalizat dar a şi revoluţionat arta, sub toate formele ei.
Citeşte şi Le Redoutable – Godard văzut de muza lui, Anne Wiazemsky
Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor
3 scurt-metraje Nouvelle Vague – Despre frumoşii nebuni ai Parisului
Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor
3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului
[…] a comis un sacrilegiu. Nu-l vor ierta deoarece s-a hotărât să transforme amintirile din cartea Un an apres (scrisă de Anne Wiazemsky, una dintre soţiile lui Godard) într-un portret caricatural mai mult […]