Articole

În noul său film, Emir Kusturica s-a plasat pe sine în centrul unui love story impregnat de realism magic. Protagoniştii sunt idealul feminin meridional interpretat de Monica Bellucci şi Kosta, un lăptar ţambalagiu cu priză la femeile pătimaşe.

Deşi On the Milky Road poate fi considerat de fanii lui Kusturica un film ce tinde mai mult spre zona comercială, el nu-i dezamăgeşte. Au fost păstrate elementele definitorii pentru universul cinematografic al regizorului. Vei găsi aceeaşi compasiune pentru natura umană, exprimată prin alternanţa între haz şi tristeţe, între cruzime şi tandreţe. Vei intra în atmosferă datorită aceleiaşi muzici frenetice demne de o paranghelie balcanică, sfârşită în unele filme ale sale cu nişte scene şi concluzii răscolitoare. Vei fi pătruns de aceeaşi simpatie şi compasiune faţă de personaje şi vei da peste aceeaşi profunzime acoperită zgomotos de euforia veseliei de a trăi. Dar, mai presus de toate, vei redescoperi iar un balcanism pe care Kusturica te face, dacă nu să-l iubeşti, măcar să-i respecţi dramele, să-i apreciezi tâlcurile şi nebunia, pentru a nu-ţi mai urâ atât de mult apartenenţa geografică la o anumită parte a Europei.

Filmul îţi dă impresia că pe Kusturica nu l-au interesat neapărat opiniile criticilor sau inovaţia la nivelul stilisticii. Că el este un regizor conştient de ce anume vrea publicul să vadă în filmele sale. Un regizor ce a reuşit să obţină tot ce a vrut de la marile festivaluri, încât să îşi permită un film care să impresioneze doar printr-o poveste. Genul acela de poveste cu oameni care trăiesc intens, cu momente de suspans şi de comedie având accente pitoreşti. Aşadar, filmul te cheamă în sala de cinema prin umor şi frenezie. Lor li se adaugaă promisiunea unui triunghi amoros cu potenţial inflamabil, care să inteţească ritmul petrecerii balcanice, fără alte experimente sofisticate la nivelul limbajului cinematografic şi al esteticii.

Prin acest film, Kusturica a vrut în primul rând să te sensibilizeze, să îţi arate frumuseţea vieţii, aşa cum o face de obicei: apelând la hilarul cu note suprarealist-fanteziste (mai potolite în acest film) şi la râsu-n plâns. Indiferent de opiniile privind stilistica sau valoarea estetică a filmului său, regizorul a reuşit să ofere o poveste care să-l vrăjască pe spectator, să-l aspire în lumea personajelor alături de care să simtă că a trăit o experienţă trepidantă, cât pentru o sută de vieţi. On the Milky Road este o poveste savuroasă precum viaţa în Balcani: cu râs şi plâns. Cu taraf şi cu pistoale. Cu personaje senine şi cu unele hâde precum nişte căpcăuni troglodiţi. Cu femei ce pot naşte situaţii explozive, în care doar ele sunt de vină. Cu veselia ce-i face pe oameni să danseze până la paroxism, înainte de a li se prăbuşi lumea în cap la finalul chefului cu lăutari. Cu iubire şi pierderi. Cu luciditatea urmată mereu de o doză de nebunie pentru a nu le îngreuna vieţile celor ce nu pot schimba istoria.

Amintind şi de prozele incluse în volumul Străin în căsnicie (scrise chiar de Kusturica), această poveste este exact cum te-ai fi aşteptat de la un asemenea regizor. Vei avea parte de o rafală de situaţii tragicomice, de ritmurile trepidante ale unei petreceri cu melodii sârbo-croato-bosniace şi un ţambal în prim-plan, mânuit cu dibăcie chiar de Kostas – personajul interpretat de Kusturica – de nişte dezlănţuiri afective pline de patos şi de indispensabilul haz de necaz (că doar suntem în Balcani). Nu lipsesc nici detaliile ce fac dintr-un decor rural idilic un tablou halucinant plin de umor. Este un tablou rural satiric-suprarealist, în care gâştele din ogradă zburătăcesc bezmetice pentru a exprima agitaţia umană prostească. Vulturii îl salvează pe eroul pozitiv şi laptele devine un râu la care se adapă un şarpe, de data aceasta cu rol pozitiv în povestea cuplului aflat în dificultate (de altfel oferă nişte imagini poetice, suportate şi de cei având fobie de târâtoare).

Această poveste de iubire, considerată de Kusturica o fantezie balcanică (în subtitlu) are scene desprinse parcă dintr-un basm rural contemporan. Îşi fac apariţia, rând pe rând, bărbatul descurcăreţ care îşi salvează iubita de cavalerii malefici, un rival urât şi aprig, nişte gelozii ce transformă nunta în bătaie şi animale care deşi tac, vorbesc prin simbolurile asociate (apar obsesiv nişte gâşte agitate prin cadru, sporind atmosfera hazlie şi nebunească a unei lumi aflate într-un moment deloc vesel). Ai spune că ai parte de un basm pentru oameni mari, impregnat de ritmurile impetuozităţii balcanice. Un basm în care palatul strălucitor este înlocuit de căsuţele din piatră ce amintesc de satele siciliene din filmele neorealiste (un decor perfect pentru Monicca Bellucci), iar în loc de regi găseşti oameni obişnuiţi.

Kosta şi refugiata interpretată de Monica Bellucci vor să îşi găsească un loc în acest regat balcanic. Se atrag şi par un cuplu perfect. Ar fi trăit ei până la adânci bătrâneţi în acea lume rurală cu oameni dependenţi de haz şi chefuri zgomotoase, chiar şi în timpul unui război crâncen, precum cel ce a dus la dezmembrarea Iugoslaviei. Dar Kostas este asaltat de hotărâta Milena (Sloboda Micalovic), o fostă campioană la gimnastică, deloc de lepădat. Ai spune că este copia est-europeană a Monicăi Bellucci. Ea a pus ochii pe Kosta şi nu vrea să se lase până ce nu se vede mireasă.

Cât despre frumoasa italiană, pentru ea s-au făcut alte aranjamente în ceea ce priveşte măritişul. Sub pretextul salvării din calea unui general devenit răzbunator din cauza că a fost trădat de italianca având origini sârbeşti, fosta iubita a lui Kosta devine garda ei de corp. O supraveghează ca pe o comoară, deoarece vrea să o mărite cu fratele ei, un soldat renumit pentru isprăvile de pe front, aşadar opusul visătorului Kosta. Pe ritmuri dezlănţuite, în care femeile petrec pe mese cântând versuri subversive despre despoţi locali şi marile puteri, trăgând din când în cînd şi cu pistolul, asişti la un iureş amoros după vechea reţetă: acte necugetate, alternanţa între acalmia momentelor de intimitate sentimentală şi gălăgioasele scene ce surprind atmosfera aşezării. Vin la pachet şi acele detalii demne de o fantasmagorie în care şi-a băgat capul realismul magic pentru a salva acest love story de la melodramă.

Povestea celor doi amorezi are o desfăşurare alertă, cu urmăriri şi scăpări ca prin urechile acului, ce te vor ţine cu sufletul la gură. Dar această desfăşurare nu se datorează unei evoluţii pătimaşe a triunghiului amoros, nici relaţiei interzise dintre Kosta şi străina fatală, venită să tulbure liniştea aşezării. Deşi te-ai obişnuit să o vezi în rolul femeii fatale, ce acaparează acţiunea şi scenele în care apare, Monica Bellucci are aici un rol tern, pe lângă ce te-ai fi aşteptat. Îndrăzneala ei este eclipsată de sex-appealul Milenei, personajul interpretat de actriţa Sloboda Micalovici. Ea face tot ce te-ai fi aşteptat din partea italiencei întruchipate de Monica Bellucci. Are gesturi aprige, unduiri provocatoare, priviri languroase demne de o divă locală ce mai şi cântă. Se expune şi atrage fără pudoare deşi trăieşte într-un mediu tradiţionalist. Este focoasă, dar are sânge rece ori de câte ori îi pune la punct pe bărbaţii ce o ameninţă, de parcă ar fi o partizană fără pic de frică.

Monica Bellucci îşi păstrează totuşi acel farmec pus pe seama femeii italiene de la Sophia Loren încoace. Feminitatea ei capătă aici o senzualitate melancolic-sentimentală şi un farmec din alte vremuri. Puterea feminităţii ei se arată mai ales atunci când îşi declară iubirea oblojind rana de război a lui Kosta şi fredonează o melodie cu foc şi jale, de parcă ar fi o protagonistă seducătoare dintr-un film neorealist meridional. Nici Kostas nu se încadrează într-o imagine masculină arhetipală. Nu este modelul de virilitate balcanic. Pare mai degrabă un copil mare decât un macho călit în multe încăierări. Preferă să se strecoare pe lângă gloanţe decât să-i ţină piept inamicului. Doar privirea ce trădează neastâmpărul mai aminteşte de rebelul Kusturica. Nu te aştepta la scene pasionale. În schimb poţi miza pe farmecul candid, fără a fi siropos, al unei poveşti scufundate în peisaje acaparate de magia picturală asociată unui basm.

On the Milky Road îţi demonstreză încă o dată de ce Kusturica a fost inspirat când nu a cedat tentaţiei de a renunţa la stilul ce l-a consacrat. Deşi aparţine unei lumi considerate de vestici brutală şi primitivă, s-a încăpăţânat să nu atenueze culoarea locală sau identitatea balcanică de dragul faimei internaţionale (pe care a câştigat-o de altfel într-un ritm fulminant, precum o apariţie furtunoasă la Cannes). Fără acest spirit balcanic plin de frenezie – o frenezie anarhică prezentă chiar şi în cele mai neînsemnate detalii – povestea de iubire s-ar fi transformat într-un clişeu enervant, cu accente de melodramă şi pitoresc facil, demne de un film cu buget redus. Dar Kusturica nu a lăsat nici un element la întâmplare, chiar dacă rezultatul nu se ridică la nivelul profund sau spectaculos al filmelor sale reprezentative. A introdus realismul magic acolo unde era nevoie şi l-a lăsat apoi de izbelişte, să fie înghiţit de realismul brutal, pentru a nu cădea în ridicol.

Ce te intrigă la acest film este atmosfera înşelătoare. Când ai impresia că ieşi din timpul modern într-o atemporalitate pitoreasc-rurală, când simţi că te asaltează timpul istoriei moderne zbuciumate. Esti captiv undeva la mijloc, între real şi ireal. Nici atmosfera plină de lirism nu rămâne liniştită pentru cuplul devenit o emblemă a pasiunii amestcate cu inocenţa visătorilor, dar nici frontul nu este reprezentat printr-un realism grotesc decât foarte puţin, spre final. De fapt, elementele fantasmagorice atenuează detaliile înspăimântătoare, încât să ai impresia că ai avut parte de o petrecere şi abia la sfârşit se arată o realitate ce te obligă să o iei în serios, cu luciditate.

Unele scene te pot păcăli, încât să crezi că s-a renunţat definitiv la real pentru planul imaginar. Sunt scene ce sparg ritmul alert, aşa cum sunt cele în care amorezii zboară deasupra unei cascade, sau în care Monica Bellucci pluteşte cu un dovlec printre nuferi sau se zbate precum o sirenă într-o plasă pescărească. Este adevărat că în film abundă scenele în care realitatea dură a satului aflat lângă un câmp de bătălie este invadată de nişte detalii ce întrerup coerenţa şi continuitatea veridică a realismului. Sunt detalii ce ţin de gândirea magică a celui amator de basme cu tineri zburând peste peisaje reprezentate pictural, pentru a scăpa de urmăritorii ostili dragostei lor. Sau detalii ce fragmentează realul prin acţiuni fără sens imediat, cum vezi în scena cu orologiul uriaş ce duce la păţanii aberante. Însă primele cadre sunt prevestitoare pentru restul scenelor, în care ameninţarea năvăleşte zgomotos peste tihna bucolică din imaginarul balcanic. Exact când vei avea avea impresia că te poţi bucura de un tablou liniştitor, cârdul de gâşte îşi intrerupe plimbarea graţioasă iar orătăniile zboară speriate pe unde apucă, intrigate de sunetele unui porc. Turma de mieluţi ce ascunde cuplul este zguduită într-una dintre cele mai brutale scene ale filmului, iar povestea înaintează spre deznodământ într-un ritm care te face să crezi că trăieşti alături de personajele hăituite, ce abia îşi mai trag sufletul.

Fără această trecere nebunească de la acalmie la haosul terorii, filmul ar fi rămas un love story candid şi vesel. Dar Kusturica nu a vrut să realizeze (doar) un film de iubire pe ritmurile balcanice ale fiului său, muzicianul şi actorul Stribor Kusturica. De fapt, povestea cuplului este doar un pretext pentru Kusturica. Scopul său este acela de a rememora dramele Balcanilor, la care a fost martor şi despre care a scris şi în volumul de memorii Unde sunt eu în toată povestea asta?

Filmul poate fi şi o alegorie incomodă atât pentru unii locuitori ai fostei Iugoslavii, cât şi pentru occidentalii care au decis deja cine sunt călăii şi victimele în Balcanii anilor ‘90 şi căror naţii aparţin europenii care merită să fie consideraţi pacifişti şi civilizaţi. Privite din perspectiva alegorică, toate personajele devin un arhetip cu rol bine definit în drama colectivă. Italianca hăuituită de un general străin, venit odată cu forţele de menţinere a păcii, este vulnerabilitatea ce nu răzbate dincolo de acele discursuri ipocrite ale marilor puteri. Urmăritorii ce vor să o captureze reprezintă faţa nevăzută a forţelor ce asigură pacea, ai căror soldaţi se mai dedau şi unor fapte inumane ţinute sub tăcere. Milena şi fratele acesteia reprezintă naţionalismul balcanic, greu de învins. În schimb, Kosta, aparent strecurat printre marile episoade ale istoriei, reprezintă bunătatea umană idealizată, nealterată, însă aflată mereu în bătaia puştii.

Criticii insensibili la alegoria ce redă absurdul şi ororile războiului îi pot reproşa lui Kusturica perspectiva naţionalistă şi anti-occidentală, de care sunt acuzaţi o parte dintre locuitorii fostei Iugoslavii. Filmul său ar putea fi interpretat drept un atac la ipocrizia marilor puteri. La adresa unor armate străine, ce au învrăjbit naţiunile mai mici, au tulburat liniştea unor aşezări tihnite şi rostul unei părţi a Europei reduse adesea la tăcere şi mereu acuzate de atrocităţi. Din această Europa arătată mereu cu degetul, Kusturica scoate partea vulnerabilă şi rescrie istoria prin apelul la fabulos, amintind de copilul dornic de a vedea şi în realitate intervenţia supranaturalului asociat anihilării celor malefici în basme. On the Milky Road poate deveni o fugă în fantasmele salvatoare ale imaginarului zguduit de cruzimea războiului.

Citeşte şi Le miel – O întâlnire tandră în Balcanii amari

Străin în căsnicie – Kusturica s-a apucat de scris

Will Not End Here – Malena croată

Le miel – O intalnire tandra in Balcanii amari

Strain in casnicie – Kusturica s-a apucat de scris

Will Not End Here – Malena croata