Numele lui Hokusai le vine în minte multor oameni atunci când se gândesc la pictura japoneză. Celebra stampă în care valurile iau forma unor gheare ameninţătoare, gata să înşface o micuţă ambarcaţiune, sau peisajele cu muntele Fuji au devenit un fetiş pentru cei fascinaţi de arta niponă. Impresioniştii le-au adaptat la stilul la artei occidentale, iar unele companii le-au exploatat pentru amatorii de suveniruri. Din păcate, s-a cam uitat că multe dintre stampele semnate de Hokusai au fost realizate cu ajutorul fiicei sale, devenite ucenic şi ajutor de nădejde.
foto: GKids/www.cartoonbrew.com
Miss Hokusai aminteşte de fiica marelui pictor – O-Ei (Oi) – şi de viaţa cotidiană în vechiul Tokio, denumit şi Edo până în anul 1868. Acţiunea se petrece în perioada în care pictorii îşi găseau modelele în celebrele stabilimente din cartierul plăcerilor, Yoshiwara, un rai al celor ce au fantezii cu gheişe delicate sau curtezane în chimonouri sofisticate. Totuşi, Miss Hokusai nu seamănă cu o înşiruire de stampe în stilul unor pictori precum Utamaro sau de scene incandescente în care defilează siluetele prelungi ale unor curtezane rafinate. Imaginile au farmecul desenelor animate în stilul lui Sailor Moon sau manga (animaţia este adaptarea unei serii manga din anii ’80, realizată de Hinako Sugiura). Ce-i drept, s-a păstrat eleganţa imaginilor pitoreşti ale vechiului oraş pictat de artiştii din vremea lui Hokusai, datorită optării pentru animaţia 2D. Vezi poduri de lemn, magia de culori specifică hainelor din acea perioadă, ivite din forfota străzilor cu prăvălii, căsuţe cu lampioane şi uşi glisante, bărcuţe pline de gheişe cântând la shamisen, acoperişuri de pagode răsărind printre cireşii abia înfloriţi sau luntraşi înaintând pe canalele ce despart străduţele cu locuinţe tradiţionale.
foto: youtube/trailer
În această animaţie ce întruneşte calităţile vizuale promise de o creaţie niponă, O-Ei Hokusai devine o tânără ce avea parte de o libertate permisă doar bărbaţilor cu viaţă de artist dezordonat. Putea umbla nestingherită prin cartierul plăcerilor în căutare de modele sau de iniţieri senzuale. I se permitea chiar să picteze scene erotice, denumite shunga şi devenite, peste secole, nişte delicatese pentru cei pasionaţi de istoria sexualităţii în Orient. Totuşi, despre viaţa ei nu se ştiu multe. O-Ei a rămas o enigmă, pe care occidentalii au putut-o descoperi şi datorită romanului de succes – Fiica lui Hokusai.
foto: GKids/ www.littleniak.com/blog
Regizorul acestui film – Keiichi Hara – nu a recreat biografia lui O-Ei Hokusai, aşadar filmul nu are coerenţa unei poveşti, ci este mai degrabă o succesiune de scene în care pictoriţa se plimbă între atelier şi oraşul-furnicar. A fost interesat mai degrabă de relaţia ei cu arta şi cu sora mai mică, dar şi de primul eveniment amoros.
foto: animatedviews.com/2017/miss-hokusai/
Miss Hokusai o animaţie care va fi pe placul celor ce preferă mai degrabă un personaj feminin atipic şi curajos pentru epoca sa. Protagonista se va suprapune peste acea tipologie a femeii inteligente aflate în plin proces de maturizare – afectivă şi artistică – într-o societate patriarhală. Iar pentru fiica lui Hokusai, maturizarea lega arta de redescoperirea feminităţii. Venirea unui tânăr pictor în atelierul tatălui ei coincide cu primele întrebări legate de propria feminitate, mai ales într-un moment în care i se spunea că are talent, însă nu şi experienţa erotică necesară pentru a le oferi curtezanelor din picturile ei acea notă senzuală ce-i incita pe viitorii cumpărători.
foto: www.electric-shadows.com
Dorind să-şi perfecţioneze stilul, meticuloasa O-Ei iese din atelier pentru a cutreiera casele de plăceri. Aici întâlneşte personaje stranii, ale căror încăperi sunt bântuite de prezenţe mitologice. Evenimentele bizare la care asistă fac trimitere la tradiţia literară japoneză, în care abunda poveştile cu fantome şi oameni posedaţi de spirite malefice. Doar că sunt nişte trimiteri sofisticate, realizate printr-o eleganţă vizuală demnă de nişte picturi, neavând nimic din senzaţionalismul facil al unor ghosts stories de duzină.
foto: thefilmstage.com/reviews
Aceste trimiteri la poveştile cu demoni şi fantome sunt omniprezente în momentele de creaţie. Dragonii pictaţi se transformă în nori ameninţători. În camera unei curtezane un demon îşi face simţită prezenţa sub forma unei pâcle, iar picturile budiste iau forma unor imagini suprarealiste ce înghit realitatea şi eliberează demonii infernului. Datorită acestor trimiteri spre adâncurile culturii japoneze, îţi dai seama că adevăratul scop al regizorilor nu a fost acela de a prezenta (doar) zbaterile unei artiste japoneze emancipate, ci de a reaminti de abundenţa miturilor exploatate în multe capodopere ale picturii nipone. Forţa legăturii dintre mit, superstiţie şi pictură este reflectată cel mai bine de o scenă plină de metafore budiste, în care una dintre picturi alungă demonii care bântuie dormitorul unei nobile, după ce în trecut a fost expusă o altă pictura, una înfricoşătoare, ce reprezenta caznele păcătoşilor înhăţaţi de monştri iadului.
Miss Hokusai îţi va rămâne în memorie nu printr-o desfăşurare dramatică sau printr-o defilare seducătoare a prezenţelor feminie asociate cu lumea picturii japoneze, ci prin faptul că ţi-a infirmat aşteptările într-un mod original, insistând mai mult asupra creării atmosferei stranii. Anumite scene par desprinse dintr-o fantasmagorie onirică străbătută de fiorii unui film cu bântuiţi, stimulând inventivitatea în amestecul nuanţelor menite să bucure ochiul.
Chiar dacă refuzul lui Keiichi Hara de a introduce un fir narativ abundent poate dezamăgi, vei fi impresionat de calităţile vizuale prin care sunt explorate subtil anumite superstiţii şi mituri din tradiţia japoneză. Miss Hokusai nu oferă o poveste cu tentă feministă, deşi are toate datele necesare. Nici măcar nu elucidează misterul pictoriţei. În schimb restaurează vizual un Tokio pierdut, vital pentru evoluţia picturii japoneze din secolele XVIII-XIX. În acelaşi timp, îi asigură pe nostalgici de continuitatea animaţiei nipone 2D, un spectacol estetic rar. Animaţia mai oferă acea evadare în imagini delicate, pline de culoare. Vei rămâne cu plăcerea unui răgaz smuls din programul înţesat de termene-limită şi cu dorinţa de a cunoaşte mai multe despre superstiţiile şi poveştile stranii din cultura japoneză.
Animaţia MissHokusai a fost văzută în cadrul Anim’est 2017.
Philippe Besson are toate şansele de a deveni scriitorul preferat al celor pentru care paginile unei cărţi rămân singura cale de a mai recupera amintirile despre marile iubiri destrămate. A dovedit-o cel mai bine într-un alt roman tradus în limba română – Rătăcitori prin Lisabona. Doar că-n noul roman tradus – Încetează cu minciunile tale – marea iubire nu poate fi asumată în perioada în care este trăită, adolescenţa. Nici măcar declarată faţă de prietenii apropiaţi. Această iubre este considerată un tabu periculos, ce poate duce la pedeapsa maximă într-o lume ordonată: excluderea.
Autorul, devenit narator, şi iubitul său, Thomas, decid să înăbuşe, în public, orice amănunt ce ar putea da de înţeles că ei sunt mai mult decât simpli colegi ai unui liceu provincial. Ostilitatea celor din jur riscă să fie pe măsura trăirilor intense ce îi unesc. Aşadar, scufundă în clandestinitate ceea ce pare imposibil de ascuns: acea primă iubire din adolescenţă, sălbatică şi zguduitoare la nivelul conştiinţei. Iar iubirea din acest roman avea toate şansele pentru a evolua precum o tornadă, atât pentru cei doi, cât şi pentru mica localitate unde trăiau. Ar fi putut deveni acea furtună ce adună în trecerea ei iluzii sparte zgomotos, frici din care se nasc reacţii ostentative sau euforia ce trece dincolo de limitele intimităţii când se ia la trântă cu dezaprobarea celorlalţi. Însă cei doi reuşesc să tacă în public, deşi întâlnirile au acel amestec strident dintre vertijul erotic, exuberanţa posedării fructului interzis şi o senzualitate melancolică asociata unei iubiri ce nu poate fi trăită liber.
Cea mai mare nedreptate care i se poate face acestui roman este catalogarea lui drept unul de nişă, înţeles doar de persoanele gay sau de cei lipsiţi de prejudecăţi în faţa alterităţii. Fiecare pagină îţi demonstrează că ai în faţă unul dintre cele mai sensibile şi bine scrise romane despre orice iubire din perioada adolescenţei, ce trece dincolo de împărţirea oamenilor în heterosexuali şi gay. Modul în care îşi trăiesc povestea scurtă de iubire cei doi protagonişti este unul universal.
Naraţiunea la persoana I, ce transformă romanul într-un omagiu confesiv adus celui ce nu mai este, oglindeşte impresiile, gândurile şi trăirile foarte multor oameni ce au trecut prin adolescenţă. O vârstă în care dorinţa de a încălca norme rigide se mai învecina, uneori, cu teama de inadecvare, de reacţiile colective. De fapt, povestea dintre cei doi liceeni – unul care avea toată viaţa înainte şi care alege să devină scriitor, celălalt, pe nume Thomas, care a preferat să-şi nege sinele, să rămână captiv într-o aşezare tradiţionalistă pentru a se îngriji de ferma părinţilor – este una despre oscilaţia dintre propriile sentimente, care se cer a fi recunoscute în procesul de formare a unei identităţi, şi mascarea lor de dragul aprecierii colective, a integrării, vitale în perioada adolescenţei. Titlul romanului capătă una dintre cele mai dureroase conotaţii, pe măsură ce te apropii de sfârşit. Sunt nişte conotaţii oferite de toate efectele dure ale fricii de a deveni cine eşti de fapt, de a fi tu însuţi şi de a a-ţi asuma firescul înţeles drept nevoia de tandreţe, indiferent de persoană aleasa pentru a o întruchipa.
Chiar dacă ai în faţă o dramă ce pare să vizeze doar o anumită comunitate, una marginalizată, elementele ce duc la amplificarea ei vorbesc despre noi toţi, aşa cum suntem sau am fost în perioada maturizării. Intoleranţa colectivă în raport cu dorinţele individuale, teama de propriile trăiri, ezitarea în a recunoaşte atracţia faţă de o persoană ce poate fi respinsă de grup sau de mediul social pot fi întâlnite în multe iubiri adolescentine, indiferent de orientarea sexuală a partenerilor. În câte filme sau cărţi nu am întâlnit poveşti în care lui îi e teamă să recunoască atracţia pentru ea deoarece nu face parte din liga lui, sau în care ea face totul pentru a masca sentimentele faţă de băiatul ironizat de grupul ei de prietene.
Romanul lui Philippe Besson te cucereşte încă de la primele pagini, aşa cum o fac romanele despre iubirile adolescentine ce au urmări pe termen lung. Dar o face într-un mod neaşteptat. Nu găseşti în romanul său acea adolescenţă gălăgioasă, plină de reacţii vijelioase, ce mătură totul în cale, mai ales când intervin detalii cu potenţial scandalos la nivelul unei comunităţi restrânse. Farmecul romanului se ascunde în plăcerea furată, care încalcă regulile pe cât de frenetic, pe atât de discret. Regăseşti voluptatea unei iubiri ce împarte realitatea în două: realitatea trăită separat de fiecare protagonist împreuna cu toţi ceilalţi, la petreceri, în familie, în sala de clasă ori pe holurile liceului, şi realitatea personală, împărtăşită doar cu persoana ce devine sursa trăirilor interzise. Această scindare devine subiectul multor pagini pe care le vrei aprecia datorită consistenţei psihologice a observaţiilor.
Pe lângă obstacolul reprezentat de tabu, în roman mai apare unul, care leagă personajele de lumea tuturor cititorilor. Este obstacolul ce amplifică orice iubire desfăşurată sub ameninţarea timpului şi a drumurilor ce se vor despărţi. Thomas, iubitul naratorului, ştia că examenul de Bac este sabia lui Damocles. Că până la urmă el va rămâne la ferma părinţilor, iar partenerul său va pleca. De fapt, naratorul este singurul ce are şansa plecării dintr-un loc tern pentru oamenii cu planuri de viaţă. Thomas este atras de viitorul scriitor tocmai datorită statutului de adolescent ce va reuşi în viaţă după terminarea liceului, iar statutul invidiat are forţa unui afrodiziac în sporirea atracţiei. Acest detaliu va învălui relaţia în aura irezistibilă a iubirii ce rămâne intactă peste ani tocmai pentru că a stat, la un moment dat, sub semnul efemerului. Exista o voluptate datorată unui timp neprietenos cu adolescenţii cărora această vârstă le dă impresia că devine apogeul intensităţii afective, dincolo de care îi aşteaptă plafonarea conformismului impus de responsabilităţile omului matur.
Romanul mai are o calitate: aceea de a-ţi prezenta un adolescent care nu se teme să recunoască faţă de el însuşi trăirile inflamabile în ochii celorlalţi. Varianta din adolescenţă a lui Philippe Besson te va face să-ţi spui că ţi-ar fi plăcut să-l fi avut pe scriitor în grupul de prieteni din liceu. Are curajul dublat de profunzime. Refuză conformismul de dragul popularităţii. Nu se ia după turma intolerantă ce-i bănuia orientarea sexuală. Nu crede în prejudecăţile ce vizează definiţia păcatului suprem. Şi, mai presus de toate, nu se teme să-şi exploreze sentimentele ce-i pot atrage blamul colectiv. De fapt, adolescentul care va deveni scriitor şi va spune povestea lui Thomas nu va denunţa niciodată teama fostului iubit, care s-a prefăcut în relaţiile sociale, optând să rămână în comunitatea închisă a locului natal, pentru a-şi întemeia o familie tradiţională.
Frica lui Thomas nu se transformă în laşitate. Nu este dispreţuită în amintirile derulate în acest roman. Iubirea din adolescenţă se păstrează nealterată şi devine fertilă pentru cariera de scriitor. De aceea poţi considera acest roman una dintre cele mai frumoase revizitări ale adolescenţei, acea adolescenţă care invită la profunzime, la dialoguri îndelungate cu sine, la împăcarea cu toate contradicţiile fiinţei umane.
Octav este un film ce va fi pe placul sentimentalilor pentru care Interbelicul este un paradis pierdut. Vor revedea acel Interbelic ideal(izat), cu oameni eleganţi, bijuterii arhitecturale şi un timp mai răbdător.
Protagonistul filmului Octav se reîntoarce de la Paris pentru a regăsi tocmai acest Interbelic rafinat, simbolizat de Vila Golescu din Câmpulung Muscel. Vila Golescu devine casa unde a copilărit personajul principal, Octav. Casa a fost filmată astfel încât să capete aer mitic, amintindu-ţi de conacele atemporale, scăldate în vegetaţie. În această casă trecutul prinde viaţă la propriu, deoarece amintirile nu se derulează prin flashbackuri, ci invadează prezentul. Este un prezent în care adultul ce îşi trăieşte ultimii ani din viaţă şi copilul care a fost odată locuiesc împreună, într-un spaţiu al timpului magic.
foto: www.cotidianul.ro
Regizorul Serge Ioan Celibidachi mizează în primul rând pe acea participare afectivă a spectatorului care, în paralel, îşi derulează propriul film despre copilărie. Urmăreşte să îţi inducă atât o nostalgia după o perioadă netrăită, cât şi nostalgia după copilăria reprezentată sub forma unui timp al inocenţei şi al prieteniilor ce durează o viaţă. Nu întâmplător şi actorii aflaţi la vârsta copilăriei Alessia Tofan şi Eric Aradits au roluri la fel de expresive în raport cu acelea oferite lui Victor Rebenciuc şi Marcel Iureş, pentru a recrea imaginea drăgălăşeniei pierdute.
foto: Cityplex Vaslui
Filmul vrea să te readucă în momentele fericite ale copilăriei prin călătoria personajului în trecut. Modul în care memoria lui Octav retrezeşte amintiri este demn de o poveste împinsă de regizorul Serge Ioan Celibidachi în zona fantasticului. O poveste în care prietenii din copilărie nu mai sunt fantome ale memoriei, ci prezenţe în carne şi oase. Ei au rămas la aceeaşi vârstă şi cutreieră împrejurimile vilei cochete de parcă timpul a stat în loc. Animă casa veche la care s-a întors personajul trecut de 80 de ani, interpretat de Marcel Iureş care seamănă, în film, cu marele dirijor Sergiu Celibidache (filmul este regizat chiar de fiul acestuia).
foto: www.gds.ro
Filmul este de fapt o proiecţie vizuală, ce alunecă în fantastic, a gândurilor celui reîntors într-o casă uitată de prezent, dar unde a găsit locatari din trecut, unii văzuţi doar de el. Aceşti locatari sunt varianta lui din copilărie, interpretată duios de Eric Aradits, şi prietenii de atunci. Prietenii din copilărie se perindă nestingheriţi prin faţa lui Octav (cel din prezent). Se ţin de şotii, râd, se aleargă unii pe alţii şi cutreieră prin saloanele conacului. Doar că ei nu-l văd pe Octav, cu excepţia unei fetiţe ce îi aminteşte de prima febleţe din copilărie. De fapt, întregul film este o retrospectivă a unei copilării trăite în atmosfera idilică din La Medeleni. Dar este o retrospectivă în care trecutul nu este evocat ca trecut, ci trezit în prezent, asemenea unei fiinţe îngheţate şi readuse la viaţă după un somn adânc. Nu vezi ipostaza matură a prietenilor din copilărie ai lui Octav. Ei au rămas tot la vârsta pe care o aveau când oaza lor a fost invadată de istoria neprietenoasă. Reîntoarcerea în casa din copilărie seamănă cu acea redescoperire a unui timp care a stat în loc la propriu. Aici copiii nu au îmbătrânit, iar jocurile nu le-au fost întrerupte. Doar din când în când mai revine imaginea tristă a mamei (Lia Bugnar) şi melancolia ce-l adânceste pe tată în tăcere (Ioan Andrei Ionescu).
foto: www.natgeo.ro/noutati
Poţi considera acest film o pledoarie pentru conservarea unui timp al rafinamentului. Acest timp este simbolizat de casa lui Octav, devenit un spaţiu în care timpul a încremenit. Dar prezentul ostil cu domnii de altădată bate la uşă, sub forma cumpărătorilor. Octav ar vrea să vândă casa, unde şi-a găsit refugiul, între timp, şi cel mai bun prieten, interpretat de Victor Rebenciuc, singurul prieten prezentat în varianta matură şi care face parte din planul real. Întâlnirea cu prietenul din copilărie, ajuns păzitorul vilei cât timp Octav a fost în exil, devine o pendulare între decizia de a vinde şi de păstra casa. Imaginile copilăriei încep să devină o rugăminte sacră pentru păstrarea ei. Aceste imagini sunt derulate pe măsura ce protagonistul revede fiecare încăpere şi retrăieşte momentele ce i-au marcat despărţirea de copilărie.
foto: romanialibera.ro/cultura/arte
Octav le va atinge coarda sensibilă visătorilor dornici de a vedea un film în care se alunecă brusc din prezent în trecut. Prezentul este mai degrabă tern şi voalat, reprezentat doar de băiatul celui mai bun prieten al lui Octav (interpretat de Andi Vasluianu). În schimb, trecutul a rămas intact. Readucerea lui în prezent îi dă lui Octav acel farmecul desuet specific unui film de epocă despre inocenţa regăsită şi despre iubiri neîmplinite. Decorurile, liniştea nelumească din împrejurimi, plasarea casei în mijlocul vegetaţiei şi lumina blândă ce inundă nostalgic fiecare scenă corespund cu elementele asociate unui film pentru visătorii îndrăgostiţi de interbelic. De fapt, acesta a fost şi scopul regizorului: transmiterea unor emoţii, fără alte pretenţii sofisticate la nivel stilistic.
foto: evz.ro
Filmul place aşa cum place un tablou de epocă, datorită căruia ai impresia că a existat mereu o lume mult mai frumoasă, mai cochetă şi mai rafinată decât în prezent. Vor rezona cu personajele filmului mai ales cei ce privesc fotografiile interbelice drept o fereastră spre un paradis pierdut. Iar acest tablou idealizat se sprijină pe interpretarea lui Victor Rebenciuc şi a lui Marcel Iureş. Tonul şi timbrul vocii, dar şi dialogurile readuc în prezent imaginea domnilor de altădată, care ştiau cum să îşi mascheze trăirile vulcanice şi dezamăgirile, pentru a păstra intact un stil elegant.
foto: www.cotidianul.ro
Octav mai este şi un film despre o reîntâlnire vindecătoare cu sine prin revizitarea casei locuite în copilărie. Dar este o întâlnire fără gravitate, în ciuda unor separări dureroase. Protagonistul priveşte în urmă cu seninătate, chiar dacă îşi amineşte şi de momentele în care a pierdut acest paradis, atunci când problemele familiei s-au intersectat cu situaţia politica tulbure din anii ‘40.
În ciuda primelor scene şi a dialogului dintre mama lui Octav şi tatăl acestuia cu privire la ascensiunea legionară, Serge Ioan Celibidachi le-a îndeplinit visul spectatorilor supăraţi că filmele româneşti premiate la marile festivaluri prezintă doar acea Românie considerată urâtă şi alienantă. România lui Octav nu este contaminată de regrete ce pot deveni contondente pentru legătura afectivă a personajului cu tărâmul natal. Cu toate că a pierdut cei mai frumoşi ani din relaţia cu locul şi oamenii de care îl leagă cele mai frumoase amintiri, Octav nu denunţă zgomotos regimurile nefaste. Nu îşi arată dispreţul. Vrea doar să se piardă într-o bulă ce a i-a conservat copilăria perfectă, cu tot cu prieteniile din acea perioadă.
foto: www.cotidianul.ro
Regizorul a reuşit să recreeze convingător această bulă de timp, aşa cum o vezi în fotografiile interbelice. Scenele pline de nostalgie sunt scăldate într-o lumină candidă, iar personajele se suprapun peste acele tipologii umane imprimate în memoria colectivă datorită succesului pe care îl au romanele actuale ce revizitează interbelicul într-un mod captivant. Încercarea de a readuce în prezent eleganţa atribuită acelei perioade este reflectată mai ales de interpretarea oferită de actorul Ioan Andrei Ionescu. Acesta intră în rolul tatălui de viţă nobilă, care îşi arăta discret afecţiunea, aşa cum o cere eticheta educaţiei alese. Tatăl lui Octav reprezintă mai bine decât toate personajele acea Românie idealizată, în care ne refugiem când vrem să ne spunem că nu suntem în coada acelor clasamente prin care se măsoară dovezile de civilizare a unei ţări est-europene după căderea dictaturii.
În romanul Celălalt pe care-l adoramvei descoperi unul dintre cele mai seducătoare personaje masculine. Îl cheamă Thomas Bulot şi întruchipează idealul ce străbate fanteziile multor femei pasionate de artă, ce adoră amestecul dintre inteligenţă şi dezinhibarea erotică.
Thomas este un bărbat carismatic la care visează o femeie emancipată a timpului nostru. Este şarmant şi capabil de a purta discuţii interminabile despre literatură şi cinematografie. Un rătăcitor al zonelor boeme şi un amant ce încalcă sofisticat tabuurile. După terminarea unei relaţii, poate deveni confidentul perfect şi cel mai bun prieten.
Fiind genul de intelectual rebel şi lipsit de inhibiţii, se mai poate spune despre el că este şi un Casanova al campusurilor universitare. Studenţii sunt şi ei seduşi de Thomas. Pentru ei, devine proful ideal. Acel prof ce deţine un bagaj erudit nelimitat, atent şi cu studioşii mai sobri, dar permisiv şi cu nonconformiştii, cărora le dă voie să fumeze un joint alături de el în timp ce discută despre filosofie, muzică simfomică, jazz sau despre filmele cult ale marilor cineaşti. Atunci când nu frecventează biblioteca, devine vedeta petrecerilor electrizante.
Ai fi acuzat-o pe Catherine Cusset de naivitate deoarece a inventat un astfel de personaj, care le are pe toate: şi farmec, şi erudiţie, şi tandreţe şi pe deasupra a mai găsit şi marele secret al uniunii dintre sexualitate şi intelect, dintre carne şi spirit. Dar afli repede că Thomas Bulot a existat în realitate. I-a fost iubit, apoi un foarte bun prieten acestei autoare devenite naratoarea ce scrie despre el la persoana a II-a singular. Şi mai afli un amănunt răvăşitor, devoalat în primele pagini, dar care nu te va face să încetezi lectura: Thomas a dispărut exact când avea atâtea de oferit celor din jur, în urma unui act sinucigaş.
Romanul nu caută răspunsul la întrebarea legată de motivele sinuciderii. Catherine Cusset nu-i aduce un omagiu unui om fragil. Demersul ei literar are ca scop tocmai alungarea din memoria colectivă a imaginii unui sinucigaş. Această sinucidere nu trebuie să-l eclipseze pe acel Thomas Bulot irezistibil şi exuberant, ce ar fi putut să devină unul dintre cei mai apreciaţi şi magnetici intelectuali de renume internaţional. Thomas merită să rămână în memoria tuturor aşa cum era: un însetat de viaţă, de artă şi de senzualitate. Nu trebuie compătimit, ci readus în minte ori de câte ori asculţi melodiile Ninei Simone, vezi un film-cult sau citeşti un autor controversat.
În ciuda morţii lui şocante pentru cei din jur, lectura degajă energia unei călătorii pe mai multe continente, asezonată cu petreceri efervescente, hoinăreli, aventuri erotice şi multe lecturi bune. Poţi compara viaţa lui Thomas Bulot cu periplul în timpul căruia viaţa pare să ofere cele mai frumoase lucruri. O viaţă trăită în prezentul tinereţii pline de promisiuni din partea unui viitor ce se pretinde a fi unul generos pentru un tânăr dependent de cunoaştere şi care stârneşte interesul unor femei la fel de inteligente şi dezinvolte, venite din toată lumea.
Poţi spune că Thomas este iubit de zei. Gustă ce are viaţa mai frumos de oferit. Chiar şi momentele de criză se sfârşesc în petreceri ce i se prelungesc într-o melancolie languroasă. Dar căderea din paradis vrea să-şi joace rolul amânat. După ani de aşteptare în umbra euforiei, prăbuşirea se dezlănţuie. Este bruscă. Se petrece într-un ritm la fel de alert precum urcarea până la raiul extazului. Se manifestă prin deziluzii şi prin momente de tristeţe sfâşietoare, care pândesc în viaţa oricărui om neînţeles. Iar Thomas era neînţelesul prin excelente, a cărui viaţă devine la un moment dat o continuă pendulare între un extaz voluptuos şi agonia depresiei severe.
Finalul este anunţat de primele eşecuri academice. În ciuda unei pasiuni ieşite din comun pentru cunoaştere, dublată de carismă, şi a unei culturi generale impresionante, lui Thomas nu i s-a permis accesul în marile universităţi, ca profesor. A fost eliminat de la catedră în urma jocurilor de culise gata să-i favorizeze pe mediocrii al căror singur merit a fost acela de a nu-i pune în umbra pe colegii mai vechi. Iar aceste eşecuri academice au amplificat efectele unei vieţi dezordonate care pentru o persoană bipolară ca Thomas pot fi majore.
În loc să-ţi trezească mila, Thomas îţi stârneşte mai dragrabă invidia. Ţi-ai fi dorit să fii ca el, să călătoreşti, să porţi cu nonşalanţă conversaţii în prezenţa unor mari personalităţi din lumea artei, pe care le admiri. Să ai aceeaşi dezinhibare în care se ghiceşte un amestec năucitor ce face dintr-o persoană studioasă una cuceritoare chiar şi pentru cei ce se tem de aşa-zişii tocilari. Ţi-ai fi dorit să-ţi fie prof, bun prieten şi ghid la trecerea de la adolescenţă la studenţie. Această trecere prelungită oferă adevărata plăcere a lecturii, deoarece, în cazul lui Thomas, năucitoarea tranziţie s-a desfăşurat pe fundalul unei epoci în care un intelectual era şi un spirit libertin ce nu-şi refuză nici o plăcere vinovată la ieşirea dintr-o bibliotecă sau din campus.
Thomas Bulot avea magnetismul unui parizian demn de un film memorabil. Un film în care dezmăţul, revolta şi discuţiile profunde i-ar fi oferit spectatorului nişte scene efervescente şi o coloană sonoră pe măsură. Un film despre nebunii frumoşi ai Parisului, ce trăiesc fiecare moment cu voluptate carnală, dar şi cu profunzimea ideilor. Dar Thomas Bulot îţi arată partea nevăzuta a unui alt spaţiu. El a trăit în anii în care intelectualii francezi erau atraşi de mirajul Americii. Părăseşte aşadar Parisul şi te face să descoperi cât de intensă poate fi viaţa unui student eurpoean în campusurile universităţilor americane. De la jocurile politice din culisele selecţiei pentru posturile de profesor te aruncă direct în fecunda şi scandaloasă viaţă a studenţilor din New York sau Portland, Oregon (acolo unde petrecerea de final de an devenea un cocktail cu sex, marijuana şi exibiţionism, chiar în grădinile universităţii, de zici că s-au înfrăţit participanţii de la banchetele romane, de la bacanalele grecilor şi de la petrecerile hippioţilor.
Această carte îţi va plăcea şi datorită accesului oferit la partea neştiută a universităţilor americane. Vei afla detalii inedite şi despre nişte universităţi mai puţin cunoscute de europeni, dar şi despre oportunităţile oferite de oraşele din apropierea lor. Informaţiile sunt preţioase mai ales datorită răsturnării unor mituri. Vei citi despre teatrele avangardiste din capitala mormonilor şi despre cinematografele în care se difuzează filme de artă sau experimentale din Richmond, Virginia, unde există cel mai mare eveniment dedicat filmului francez din America. Nu întâmplător cartea lui Catherine Cusset a fost preferata studenţilor francofoni din întreaga lume pentru marele Premiu Goncourt. Le oferă celor aflaţi în căutarea unui drum acel personaj în care să se regăsească, pe care să-l admire, apoi pe care să-l salveze, măcar imaginar.
Indiferent de reacţiile pe care le va trezi gestul final, protagonistul romanului Celălalt pe care-l adoram va ramane în memoria ta aşa cum şi-a dorit Catherine Cusset: un om ce iese din mulţime printr-o minte sclipitoare şi genul de umor molipsitor. Un om care te învaţă cum să te bucuri de viaţă, de acea viaţă care se măsoară în clipele răpite unui timp alert. Sunt nişte clipe în care bucuria de fiecare zi pătrunde prin artă. Existenţa lui, aşa cum a prezentat-o scriitoarea ce i-a fost şi bună prietenă, îţi redă încrederea în posibilitatea de a întâlni oameni frumoşi, care să te inspire, dar îţi lasă acelaşi gust amar simţit de fiecare dată când ajungi să descoperi povestea unui om sufocat de regulile adaptării la patul lui Procust.
Pe lângă filmele premiate la Cannes în 2017, vei mai descoperi câteva surprize cu ocazia ediţiei de anul acesta a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest (13-22 octombrie).
Focus China
Cele mai bune filme chineze ale anului vor putea fi văzute într-o secţiune specială a evenimentului, organizată cu sprijinul unui critic de la Variety, specializat în cinematografia din ţara lui Confucius. Unul dintre filme este câştigătorul marelui trofeu al festivalului de la Locarno – Mrs. Fang.
LYTE video
Regizorii Bela Tarr şi Laurent Cantet vin la Bucureşti
Cinefilii împătimiţi îşi vor putea întâlni doi idoli la Bucureşti. Unul dintre aceştia este Bela Tarr, considerat ultimul cineast dornic de a conserva tradiţia cinemaului tarkovskian. Celălalt este Laurent Cantet, regizorul filmului Entre le murs (The Class), distins cu Palme d’Or în 2008.
Cu ocazia venirii la Bucureşti a celor doi regizori, publicul va avea parte de o retropesctivă ce include atât filme cult, dar şi ultimele lor creaţii. Din retrospectiva dedicată lui Bela Tarr fac parte filmele: Almanac of Fall (1984), The Turin Horse (2011), Ursul de Argint la Berlinală, Werckmeister Harmonies (2000) şi capodopera Satantango.
Filmul Satantango, care durează şapte ore va fi marea surpriză a retrospectivei şi va fi difuzat într-un maraton cinefil, pe data de 15 octombrie.
Retrospectiva dedicată regizorului Laurent Cantet este deschisă de filmul Entre le murs (The Class), proiectat pe 13 octombrie, la Cinema Elvire Popesco. Tot în cadrul retrospectivei poţi vedea în premieră noul film, L’Atelier (The Workshop), selectat în 2017 la Cannes. Filmul va fi precedat de primul scurtmetraj al regizorului – Tout a la manif, pentru care a primit premiul Jean Vigo în 1994.
Celelalte două filme incluse în retrospectivă sunt Retour a Ithaque/Return to Ithaca (prezentat în 2014 la Festivalul de la Veneţia) şi L’emploi du temps(Time Out).
Filmele româneşti prezentate la marile festivaluri, văzute în avanpremiera
Cei interesaţi de cinematografia autohtonă vor avea parte de câteva avanpremiere. Vom anunţa lista completă a lor pe măsură ce vom primi noi informaţii.
Les Films de Cannes a Bucarest (13-22 octombrie) este aşteptat cu sufletul la gură de cei dornici de a vedea filme despre care îşi vor aminti multă vreme de la ieşirea din sala de cinema. Filmele premiate anul acesta la Cannes impresionează prin ingeniozitatea regizorilor şi prin subiectele ce iau o turnură neobişnuită.
The Square – Palme d’Or
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Unul dintre filmele despre care se va discuta multă vreme de acum în colo este chiar marele câştigător – The Square. Filmul este o satiră plină de suspans la adresa unei societăţi ipocrite. Folosindu-se de pretextul organizării unei expoziţii de artă contemporană, regizorul Ruben Östlund (Force Majeure) pune în scenă un spectacol absurd cu desfăşurare halucinantă. Evenimentele ieşite din comun încep din momentul în care personajul principal, devenit curatorul unui muzeu avangardist, află că i-a fost furat smartphone-ul. Găseşte o soluţie ciudată pentru a depista autorul furtului, care va avea efecte imprevizibile. În paralel trebuie să gestioneze şi avalanşa de reacţii ostile, care au explodat după lansarea unui clip devenit viral. Clipul şocant a fost creat pentru atragarea atenţiei asupra expoziţiei organizate de protagonist. Piesa centrală a expoziiei este un pătrat. Arată simplu, da are semnificaţii complexe.
Filmul a fost lăudat pentru turnura neobişnuită pe care o iau detaliile mărunte şi pentru originalitatea în tratarea unor teme comune în cinematografia de artă. Poţi citi şirecenzia.
LYTE video
120 de bătăi pe minut (120 BPM) – Grand Prix
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
120 Battements par minute a fost ovaţionat prin cele mai multe aplauze la Cannes, fiind ales pentru a reprezenta Franţa la Premiile Oscar. Filmul regizorului franco-marocan Robin Campillo te va purta în atmosfera Franţei din anii ’90, acea Franţă în care tinerii luptau pentru idealurile lor. Din rândul lor vin şi protagoniştii, care vor să atragă atenţia asupra maladiei ce începea să şocheze lumea, dar considerată în acei ani un subiect tabu.
Povestea protagoniştilor este inspirată de eforturile răsunătoare ale grupului activist Act-Up, care lupta împotriva autorităţilor obtuze pentru dreptul de a derula campanii de conştientizare la nivelul populaţiei tinere, expuse la pericolul de a se îmbolnăvi de SIDA.
LYTE video
The Beguild – Premiul pentru regie
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Noul film al Sofiei Coppola atrage datorită unei poveşti de iubire pline de trădări, gelozii şi personaje misterioase, pe fundalul Războiului Civil din Statele Unite. Le vei revedea pe Nicole Kidman, Elle Fanning (The Neon Demon) şi Kirsten Dunst în rolurile unor femei retrase într-un conac din Virginia, devenit o şcoală de fete manierate. Ele vor face orice pentru a sta departe de lupta dezlănţuită şi de pericolele aduse de bărbaţi. Exact când aveau impresia că pot scăpa de haosul din jur, apare un soldat rănit, interpretat de Collin Farrell. Acesta va deveni ţinta unor emoţii răvăşitoare, care vor testa solidaritatea feminină. Toate îl vor dori, iar una dintre ele va recurge la acţiuni riscante pentru a-l păstra doar pentru ea.
The Beguild este o rescriere ce pune în valoare perspectiva personajelor feminine a poveştii ce a stat la baza filmului cu acelaşi titlul, realizat în 1971.
LYTE video
You Were Never Really Here – Premiul pentru scenariu şi pentru interpretare masculină
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
You Were Never Really Here a fost considerat de critici un Taxi Driver al zilelor noastre. În locul lui Robert De Niro îl vei (re)descoperi pe Joaquin Phoenix. El joacă rolul unui fost agent FBI ajuns un mercenar brutal. Noua sa misiune dură este recuperarea fiicei răpite a unui politician. Ce pare a fi o sarcină cu date precise devine un vârtej al minciunilor ce oferă suspansul şi acel ritm trepidant asociat unui astfel de film.
Pelicula regizată de Lynne Ramsay îţi dezvăluie un Joaquin Phoenix surprinzător, într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, recompensat cu trofeul pentru cel mai bun actor la Cannes.
LYTE video
Loveless – Premiul Juriului
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Din Rusia vine Loveless, unul dintre cele mai tulburătoare filme ale festivalului. În centrul poveştii sunt doi parteneri aflaţi în plin divorţ, care descoperă că fiul lor a dispărut în timp ce se întorcea de la şcoală. Iniţial, poliţiştii au considerat dispariţia un act de rebeliune al unui puşti de 12 ani care se simţea neglijat. Când trec mai multe zile şi copilul nu se întoarce, părinţii îşi unesc forţele pentru a-l găsi, încercând să depăşească momentele tensionate.
Loveless este regizat de Andrey Zvyagintsev, unul dintre cei mai apreciaţi cineaşti ruşi la Cannes. A devenit celebru datoriă filmelor Leviathan (Cel mai bun scenariu, Cannes 2014) şi Elena (Premiul Special al Juriului la Cannes 2011, secţiunea Un Certain Regard).
LYTE video
Jeune Femme (Montparnasse Bienvenue) – Premiul Camera d’Or
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Boemii zilelor noastre care visează la Parisul cartierelor frecventate de artişti vor fi atraşi de povestea femeii din filmul Jeune Femme (Montparnasse Bienvenue). Îi vor înţelege dorinţa de a se reîntoarce, după ani de absenţă, la Paris. Totodată, vor mai înţelege că nu-ţi trebuie multe planuri de viaţă pentru a pluti nonşalant pe străzile visătorilor ce trăiesc în prezent. O vei putea vedea, în rolul protagonistei, pe actriţa Laetitia Dosch.
Filmul regizat de Leonor Seraille a fost prezentat în cadrul secţiunii Un Certain Regard şi recompensat cu premiul Camera d’Or.
LYTE video
Wind River – Premiul pentru regie (secţiunea Un Certain Regard)
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Wind River este un thriller a cărui acţiune se petrece în ţinutul sălbatic al unei rezervaţii de amerindieni. Regizroul Taylor Sheridan, cunoscut datorită filmelor Sicario şi Hell of High Water, a creat o poveste plină de mister. În centrul poveştii sunt o agentă FBI începătoare şi un bărbat care ştie multe secrete dintr-o coumunitate unde are loc o crimă. În această lume ostilă străinilor, agenta FBI trebuie să-l găsească pe ucigaşul unei adolescente dintr-o rezervaţie de indieni.
Filmui regizat de Taylor Sheridan a primt Premiul pentru regie în cadrul secţiunii Un Certain Regard.
LYTE video
Makala – Marele Premiu Semaine de la Critique
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Cei dorinici de a vedea filme ce le arată realităţile unor ţări mai puţin reprezentate în cinematografie pot alege Makala. Vor fi purtaţi într-un Congo văzut prin ochii unui vânzător de mangal, care va face orice pentru a-şi scoate familia din sărăcie. Acest documentar semnat de Emmanuel Gras a fost proiectat în cadrul Semaine de la Critique, primind Marele Premiu.
LYTE video
Ava – Premiul SACD (Societe des Auteurs et Compositeurs Dramatiques)
foto: Les Films de Cannes a Bucarest
Frmuseţea şi tristeţea apăsătoare se întâlnesc într-un film despre o femeie care îşi pierde treptat vederea. O cheamă Ava şi iubeşte viaţa. Filmul prezintă modul în care aceasta îşi ia rămas bun de la o lume a imaginilor care au bucurat-o atât de mult de-a lungul vieţii. Filmul regizat de Lea Mysius a fost realizat folosind pelicula de 35 mm, un lucru din ce în ce mai rar în zilele noastre.
LYTE video
Le Redoutable – pentru fanii lui Godard
foto: filmedefestival.ro
Cei îndrăgostiţi de filmele din perioada Nouvelle Vague, atunci când Jean-Luc Godard era un zeu controversat, pot alege Le Redoutable. Regizorul Michel Hazanavicius prezintă schimbările produse în conştiinţa rebelului cineast de modul în care a fost receptat La chinoise, filmul în care a distribuit-o pe una dintre muzele şi marile sale iubiri – Anne Wiazemsky.
Vei regăsi în acest film Parisul anilor ’60, al intelectualilor de stânga şi al grevelor studenţeşti. Un Paris descris atât de bine în două romane autobiografice semnate de Anne Wiazemsky. Unul dintre ele a fost tradus la Editura Nemira (Un an de studiu). Celălalt se numeşte Un an apres. Rolul lui Godard este interpretat de Louis Garrel, iar în rolul muzei sale o vei putea revedea pe Stacy Martin.
LYTE video
Ismael’s Ghosts – Charlotte Gainsbourg şi Marion Cotillard în rolurile unor femei rivale
foto: filmedefestival.ro
În Ismael’s Ghosts le poţi vedea pe două dintre cele mai iubite actriţe franceze – Charlotte Gainsbourg şi Marion Cotillard. Charlotte Gainsbourg va interpreta rolul noii iubite a unui regizor (Mathieu Amarlic) aflat în plin avânt creator. În timp ce acesta filmează noua sa producţie, este vizitat de fosta iubită (Marion Cotillard), pe care o crezuse moartă. În filmul lui Arnaud Desplechin îl vei revedea şi pe Louis Garrel (care a jucat alături de Marion Cotillard în Mal de pierres).
Trebuie să vezi The Square, una dintre vedetele ediţiei din 2017 a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest. Şi nu numai datorită curiozităţii stârnite de câştigarea marelui trofeu Palme d’Or, ci datorită originalităţii prin care un regizor transformă situaţiile banale într-o bombă cu ceas.
O plimbare în timpul căreia o voce de femeie terifiată răsare de nicăieri sau o cină plictisitoare în decor strălucitor te ţin cu sufletul la gură. Aceste detalii se unesc într-un joc psihologic al efectelor disproporţionate. Sunt nişte efecte bine calculate, astfel încât să te întrebi până unde vor merge personajele ce dau buzna răvăşind viaţa lui Christian, un şarmant curator al unui muzeu de artă contemporană, interpretat convingator de Claes Bang.
Ruben Östlund (Force Majeure) îşi transformă filmul într-un spectacol imprevizibil ce abordează problemele societăţii şi crizele existenţiale. Un spectacol având suspansul unui thriller şi voluptatea unei satire. La această voluptate contribuie din plin şi coloana sonoră ce îţi dă impresia că depistezi amuzamentul unui martor nevăzut ce priveşte zbaterile personajelor şi-ţi zâmbeşte complice.
Vei descoperi un film cum n-ai mai văzut, datorită modului bizar şi inteligent în care sunt gestionate elementele scandaloase ce scot viaţa unui om din mersul ei firesc. Te surprinde prin oscilaţia fulgerătoare de la calm la ieşirile vulcanice ale unor personaje ce trec de la râsul frivol la gravitatea omului disperat. În centrul evenimentelor ieşite din matca rutinei se află Christian, un suedez cu viaţă liniştită, iubitor de artă şi de femei. El se trezeşte într-un vârtej de evenimente pe cât de amuzante, pe atât de năucitoare. Toate i se vor trage de la încercarea de a prinde, pe cont propriu, un infractor.
În paralel cu goana după omul dubios, în viaţa profesională a lui Christian se petrec lucruri ce scapă de sub control, după ce echipa de PR a muzeului unde lucrează găseşte o idee şocantă pentru a promova o expoziţie ce nu avea mari şanse pentru a ieşi în evidenţă. Echipa se gândeşte să lege ideile abstracte ale artei contemporane de preocupările omului obişnuit, bombardat de informaţii din toate părţile. Caută astfel trucuri geniale pentru ca mesajul expoziţiei să devină viral în social media. Iar soluţia salvatoare, găsită pentru a se diferenţia de celelalte informaţii şi evenimente ce se derulează ameţitor pe ecranul unui smartphone, este una provocatoare. Toată vizibilitatea câştigată se întoarce împotriva lui Christian având forţa unui bumerang, după ce declanşează o explozie de indignare la nivelul opiniei publice.
foto: www.nziff.co.nz
The Square este un film care te ţine în priză de la început până la final. Dar nu o face printr-o acţiune furtunoasă, ci printr-o avalanşă ingenioasă de reacţii imprevizibile şi excentricitate. Regizorul a găsit ceea ce au căutat mereu cei din marketing pentru a monopoliza atenţia volatila a omului modern – acel mix irezitibil de controversă, reacţii scandaloase, care să inflameze, să provoace stupefacţia celor normali. Mai adaugă frica prin care sporeşte interesul, exagerarea unor efecte şi acel dominou ce provoacă desfăşurarea nebunească a unor banalităţi. Este mixul la care visează mulţi creatori de campanii publicitare astfel încât să-ţi stârnească pofta ieşită din comun pentru nişte produse banale.
În acest film, produsul banal ce trebuie vândut unui numar cât mai mare de consumatori este un pătrat. Dar nu este orice pătrat, ci unul devenit piesa centrală a unei expoziţii de artă contemporană. Este acel gen de expoziţie ce mizează pe transformarea în artă a unor obiecte fade, neluate în seamă în viaţa de zi cu zi. O expoziţie din care majoritatea oamenilor nu înţeleg nimic şi pe care o consideră de o simplitate jignitoare, pe nedrept expusă în fostul palat regal suedez (acţiunea se petrece după o presupusă abdicare a monarhiei).
Pentru oamenii obişnuiţi, un pătrat făcut din neoane este doar un pătrat. Însă pentru artist, pătratul este un simbol abstract al încrederii în omenire şi al altruismului. Laturile sale, ce au dimensiuni egale, pot exprimă de fapt acea egalitate securizantă a drepturilor şi obligaţiilor, pe care se sprijină o societate civilizată. Greu de receptat acest mesaj fără informaţii suplimentare, de aceea sunt angajaţi doi guru ai comunicării pe înţelesul celor neiniţiaţi.
foto: TriArtFilm/www.indiewire.com
De la expunerea pătratului se ajunge la întrebarea care declanşează firul evenimentelor de un comic absurd: Cum îi faci pe oameni să depisteze acest mesaj complex exprimat prin simplitatea pătratului? Cum îi ţii atenţi pentru a urmări până la final informaţiile din teaserul expoziţiei? Recurgi la o campanie şocantă. Modul în care actorul Claes Bang interpretează rolul intelectualului neînţeles de majoritatea ce se scaldă în mediocritate este ideal pentru a lega efectele campaniei de micile drame din viaţa unui locuitor al ţărilor civilizate. Acel om cinstit lovit din plin de un gest barbar pe care îl credea posibil în altă lume, una înapoiată, care nu putea invada şi tara lui perfectă.
Prin reacţiile protagonistului interpretat de Claes Bang, care nasc o furtună într-un pahar cu apă, filmul capătă vigoarea unei satire care te uimeşte până la stupefacţie. O satiră care loveşte exact în imaginea perfectă de care se bucură această societate ideală a corectitudinii politice trâmbiţate oficial, dar încălcate frecvent. Aşa cum pătrratul simbolizează la nivel abstract egalitatea oamenilor în faţa dreptului la demnitate, Suedia reprezintă societatea ideală în care ideile nobile devin realitate. Nu şi în lumea personajului din acest film. El asistă zi de zi la situaţii în care care valorile declarate sunt nişte piese de muzeu în faţa cărora snobii ce se pretind mecena pentru a se da culţi se prosternează fără a înţelege mare lucru. Scena în care sunt ridiculizaţi snobii care aşteaptă ospăţul rafinat ce încheie vernisajul organizat în fostele apartamente regale devine reconfortantă. Îţi demonstrează că până şi la case mai mari oamenii se îmbulzesc spre mâncare, nu numai la chermezele mioritice.
Când a vrut să denunţe mesajele umaniste exploatate senzaţionalist, Ruben Östlund a reuşit să aplice el însuşi ideile personajelor din echipa de marketing a muzeului din filmul său. Era conştient de faptul că discuţiile înflăcărate despre echitatea socială şi nevoia de altruism au devenit obositoare şi au fost duse de prea multe ori în derizoriu. Pentru a deveni vizibil prin filmul său, şi-a obligat protagoniştii să inventeze reacţii aberante care să devină unda de şoc propagată în rândul spectatorilor. Aceşti spectatori vor povesti mai departe despre film datorită unei scene în care un bărbat ce imită o mainuţă şochează burghezia strânsă la un banchet caritabil prin reacţiile primitive faţă de o femeie dezirabilă. Este scenă reprodusă pe afişul filmului şi difuzată de toate posturile de televiziune după anunţul privind decernarea trofeului Palme d’Or.
foto: www.theupcoming.co.uk
Modul poetic şi deopotrivă şocant în care a fost gestionată alunecarea în halucinant din timpul acestei scene o include într-un top al celor memorabile, la care se va face referire şi peste zeci de ani. Scena cu omul ce joacă rolul primatei ar putea fi considerată adevărata cheie prin care se deschide sertarul interpretărilor. Una dintre ele este devoalată de sfaturile unui coleg al protagonistului ce provine din rândul imigranţilor. El îl sfătuieşte să nu mai fie atât de suedez şi să-l înveţe minte pe infractorul ce i-a furat butonii de aur dăruiţi de bunic şi telefonul mobil.
Omul ce imită mainuţa care năvăleşte la o cină simandicoasă poate fi o formă suprarealistă prin care Ostlund exprimă urmările absurde ale reprimării excesive ce ţine în frâu trăirile vulcanice, reprimare care inhibă uneori autenticitatea afectivă. Ar mai putea fi şi o parodie la adresa opiniei conform căreia tratarea barbarilor periculoşi prin valorile corectidunii politice îl transformă pe occidentalul civilizat într-un impotent în faţa vitalităţii arhaice. La fel de neputincioşi sunt şi cei intimidaţi de bărbatul-primată devenit un mascul alfa ce îşi revendică teritoriul şi dreptul de a o poseda pe una dintre femeile invitate la cina elegantă.
Totodată, scena halucinantă din film poate fi legată de obsesia omului modern pentru atenţia strâns legată de talentul de a se face remarcat şi de a domina. Aflat într-o cursă acerbă pentru fondurile ce depind mai ales de notorietate, muzeul adoptă reţeta facilă a senzaţionalismului. Furia primatei ce îţi dă fiori atinge un climax prin care este caricaturizată societatea dependentă de exagerări şi care trebuie şocată pentru a mai reacţiona.
În loc să-ţi confirme interpretările, Ruben Östlund te lasă perplex. Regizorul ţine la această perplexitate şi la absurdul ce refuză interpretarea, după cum şi artiştii contemporani invitaţi să expună la muzeul condus de protagonist preferă o zonă de ambiguiate. Fără această ambiguitate întreţinută de absurd, The Square ar fi fost încă un film despre valorile esenţiale încălcate în societatea noastră. Dar acest film trebuie să se diferenţieze, într-o lume în care atragerea atenţiei este o regulă a supravieţuirii.
În ciuda reacţiei şocante ce transformă o anumită scenă într-un manifest care ţi se va imprima în memorie, nu ai impresia unei exagerări cu iz pur senzaţionalist, care, deşi nu se încadrează în coerenţa filmului, a fost introdusă pentru a crea valurile necesare unei promovări intrnaţionale. Dimpotrivă, reacţiile sălbatice, menite să-l facă pe spectator să simtă o tensiune angoasantă, sunt obţinute printr-o eleganţă vizuală ce străbate tot filmul, paradoxală pentru scenele ce dezvăluie regresul la starea de brută. Ruben Östlund se dovesdeşte capabil de a face să coexiste civilizaţia cu sălbăticia pentru a crea acea stranietate ce ţine de estetica aberantului asumat. În filmul său, palatul regal devine o fereastră spre jungla părăsită de umanitatea ajunsă la cel mai înalt grad al civilizaţiei. Dar în acest film, civilizatia ascunde alienarea vecină cu epuizarea pe care au simţit-o mulţi artişti ce au apelat la arta abstractă contemporană, la care se face trimitere şi în acest film.
foto: www.telegraph.co.uk
Deşi filmul îţi dă impresia că i se adresează exclusiv părţii dezvoltate a naturii umane, capabile să facă analogii şi să ofere interpretări dintre cele mai complicate, există multe detalii ce trimit spre latura sălbatică a naturii umane. O simţi până şi în spaţiul minimalist şi organizat, specific unui muzeu de artă contemporană unde arhitectura trebuie să fie discretă pentru a pune mai bine în lumina exponatele. În acest spaţiu curat şi elegant pluteşte un haos, o angoasă indefinibilă. Scena petrecerii în care angajaţii dansează frenetic apoi îşi fac de cap în fostele saloane regale te poate ajuta să vezi firul aproape invizibil ce îi leagă de o animalitate pe care educaţia le-o reprimă. Cu această animalitate devenită impulsivitate se va confrunta protagonistul când goana lui după un hoţ din zona rău famată a oraşului îi prelejuieşte o întâlnire cu acel străin gălăgios, ce înţelege să rezolve diferit problemele, adică tranşant.
Aparent un film adresat unui spectator elitist şi avizat, care devorează cărţi despre arta contemporană, The Square este departe de a fi unul de nişă. Regizorul a găsit o reţetă democratică precum ideea pătratului. Sala de cinema devine pătratul unde toţi au drepturi egale în procesul de înţelegere a mesajului. Se simt respectaţi şi cei pentru care arta contemporană este o păcăleală, o aşezare pretenţioasă a unor obiecte comune sub pretextul unei creaţii personale originale, dar şi cei supăraţi deoerece arta contemporana este subapreciată de cei mândri de propria mediocritate. Se vor simţi satisfăcuţi şi cei ce preferă cinematografia de artă, dar şi cei fără pretenţii de cinefil erudit, care vin să vadă un film altfel, trăznit, despre care au auzit că are o scenă şocantă, cu un om ce se crede Tarzan şi deranjează un eveniment de snobi căutând-o pe Jane.
Cum ar fi să poţi intra în tablourile lui Vincent van Gogh? Să îţi petreci o seară în cafeneaua pictată în culori ameţitoare sau să joci biliard într-unul dintre localurile pictate, ascultând poveştile oamenilor din capodoperele sale? Să treci pe lângă acele câmpuri de un portocaliu atât de intens, încât să ai impresia că te absoarbe cu totul, asemenea unei iluzii optice? Răspunsul îţi este promis de filmul Loving Vincent, prima animaţie realizată exclusiv pe baza unor picturi în ulei.
Loving Vincent poate fi considerat unul dintre cele mai curajoase proiecte cinematografice din ultimii ani. Este un film ce trece dincolo de animaţie. Poţi spune că oferă experienţa vizuală pe o care meritau nu numai admiratorii tablourilor create de Vincent van Gogh, ci toţi cei dornici de a se bucura de frumuseţea vieţii. Anim’est le-a făcut o surpriză spectatorilor veniţi la deschiderea ediţiei din 2017, oferindu-le în premieră acest film.
Pentru a-ţi îmbăia retina în nuanţele sălbatice din universul lui van Gogh, Dorota Kobiela şi Hugh Welchman au mers până-n pânzele albe. Galbenul hipnotic, albastrul vibrant şi contrastele orbitoare transformă ecranul într-un dans frenetic al culorilor datorită unui vis regizoral aparent imposibil de realizat. Acest vis nebunesc al regizorilor a constat în pictarea fiecărui cadru, fără apelarea la tehnologie. 115 artişti au pictat cele 65.000 de frame-uri ce alcătuiesc filmul. Aşadar, pictural nu este un simplu adjectiv în descrierea acestei experienţe vizuale ce include 120 dintre picturile lui van Gogh, transformate în animaţii. Imaginează-ţi un film cu actori adevăraţi, dar ale cărui scene au devenit o succesiune de tablouri reale, ce recompun momente din viaţa cotidiană a lui van Gogh, regăsite în multe dintre picturile ce l-au făcut celebru. Nu filmul te duce spre picturile din trecut, ci picturile devin un film. Practic, vezi o poveste în care sunt derulate 12 picturi pe secundă.
foto: Making Of/www.widewalls.ch
Loving Vincent renunţă la reţeta unui film biografic despre un geniu chinuit. Nu te copleşeşte prin derularea unei existenţe apăsătoare, cum a fost cea a lui Vincent van Gogh, artistul ce trecea de la exaltare la greaua melancolie. Regizorii preiau reţeta noului val de cineaşti interesati mai degrabă de un anumit episod important din biografia unei personalităţi iconice, pe care să-l transforme într-un joc halucinant de perspective. Vei descoperi astfel un joc al mărturisirilor derutante, în care aşa-zisa nebunie se află în mintea celor lipsiţi de sensibilitate, nicidecum în viaţa unui artist internat cândva într-un azil.
În acest film, cauza morţii lui Vincent van Gogh devine începutul unui demers cu tentă detectivistă. Dintr-o simplă curiozitate, acest demers devine obsesia unui personaj secundar din viaţa pictorului. Este vorba despre fiul poştaşului ce îl ajutase pe marele pictor să expedieze scrisorile către fratele său Theo, scrisori ce aveau să fie incluse într-un volum de corespondenţă, tradus în toate limbile şi devenit bestseller.
foto: Loving Vincent/nightflight.com
Fiul poştaşului călătoreşte în orăşelul unde van Gogh şi-a petrecut ultimele zile. Aici discută cu psihiatrul ce i-a urmărit evoluţia şi care îşi dorea la rândul său o carieră de pictor. Află detalii inedite de la femeia ce deţinea hanul în care trăia van Gogh şi de la unii localnici pentru care marele pictor era o prezenţă excentrică. Detaliile adunate se bat cap în cap, adâncind şi mai mult misterul. Unii spun că pictorul a fost împuşcat de un tânăr de bani gata care-l tot necăjea, umilindu-l. Alţii pariază pe varianta unei morţi accidentale, în timp ce mulţi dau vina pe o iubire secretă sau pe o rătăcire de moment.
Fiecare variantă va trezi emoţii puternice în spectatorul sensibil. Unele personaje-martor îţi vor trezi admiraţia datorită compasiunii faţă de pictorul însingurat. Altele, în schimb, te vor scârbi şi vor trezi revolta faţă de plăcerea unor semeni de a se amuza pe seama unui om vulnerabil, dar suficient de puternic pentru a mai spera totuşi în alinarea prin artă. Vei descoperi un van Gogh care vedea cele mai frumoase detalii ale unei existenţe care l-a pus la încercare. Un pictor încrezător în forţa lui creativă pe măsură ce toţi îl considerau din ce în ce mai labil. Urii colective, acesta îi răspundea printr-o paletă de culori vesele. Întunecimii din mintea celor ignoranţi i-a oferit peisaje inundate de lumină.
Loving Vincent – Annecy Film Festival/variety.com
Multitudinea de perspective înşelătoare ar fi putut schimba titlul filmului în Cine l-a împuşcat pe Vincent van Gogh? Dar acest unghi de abordare detectivist este mai degrabă un pretext pentru a-l scoate pe van Gogh din imaginea plină de clişee a omului slab, a nebunului ce renunţă la viaţă fără luptă. Prin ochii personajului ce îşi propune să afle adevărul despre ultimele zile de viaţă, moartea unui aşa-zis nebun este mai mult decât o problemă personală. Este de fapt moartea compasiunii umanizante faţă de cel aflat în suferinţă şi naşterea dispreţului faţă de oamenii plini de calităţi, dar sabotaţi de propriul psihic tocmai atunci când aveau atâtea de oferit celor din jur.
Loving Vincent/nightflight.com
Filmul nu prezintă omagiul adus de un admirator înfocat al lui van Gogh. Personajul ce vrea să elucideze adevăratele cauze ale morţii făcea parte din rândul mulţimii ce l-a alungat pe van Gogh din oraş. Îl credea un smintit ce nu a ştiut să aprecieze darul de a trăi la adevărata lui valoare. Devenit singurul care simţise compasiune faţă de pictorul ce-i şocase pe localnici după ce şi-a aruncat urechea tăiată pe masa unui bordel, tatăl personajului-anchetator îi spune fiului dispreţuitor la adresa pictorului că viaţa îi poate îngenunchea până şi pe cei puternici. Îi va da o lecţie de viaţă încredinţându-i ultima scrisoare nelivrată a lui van Gogh.
foto: Loving Vincent/www.wsj.com
Călătorind pentru a distribui scrisoarea, personajul-narator va evolua. Plecat spre locul unde trăia acest ultim destinatar al gândurilor lui van Gogh, bărbatul ce ironiza gestul final ce a dus la moartea pictorului începe un lung dialog cu el însuşi. Din simplu mesager devine un colecţionar de indicii privind moartea pictorului. Dar indiciile nu duc spre un adevăr limpede. Nu moartea trebuie înţeleasă, ci umanitatea vie, reprezentată de ipostazele ce roiau în jurul pictorului.
foto: Annecy Film Festival/ www.hollywoodreporter.com
Investigarea morţii celui ce avea să devină unul dintre cei mai iubiţi pictori este o pledoarie pentru viaţă şi pentru toleranţa faţă de cei diferiţi. Regizorul preferă să-l readucă în atenţia spectatorului nu pe van Gogh povestit de el însuşi prin intermediul scrisorilor, ci pe acel van Gogh văzut de un om care nu l-a putut înţelege la început. Personajul devenit un investigator este de fapt ochiul străinului asupra unui om vulnerabil, uşor de catalogat drept un ţicnit care îşi merită soarta şi care ameninţă normalitatea unei comunităţi. Prin ochii personajului devenit naratorul ultimelor zile ale lui van Gogh, filmul devine mai degrabă o reflecţie pictată asupra întregii umanităţi, aflate între opacitate şi aspiraţia spre frumuseţea reprezentată de libertatea artei.
Pe strada Biserica Amzei nr.10, într-o casă interbelică, poţi găsi raiul celor îndrăgostiţi de limba franceză. Aici se află Kyralina, una dintre librăriile preferate ale celor împătimiţi de lectură. De cum auzi sunetul clopoţelului prin care se anunţă intrarea unui nou cititor în librărie, începi să te simţi de parcă ai fi la Paris – micul şi marele Paris. Regăseşti acea tihnă chic a librăriei amenajate într-o locuinţă cochetă de altădată. Fiecare încăpere inundată de lumină ascunde comori din mai multe domenii, de la beletristică, psihologie, filosofie, sociologie, autobiografii şi istoria artei la cărţi pentru copii şi adolescenţi. Vei putea răsfoi multe cărţi noi apărute în Franţa, printre care şi titlurile de pe lista scurtă a marilor premii literare. Aşadar, vizitând librăria, vei putea vorbi de la egal la egal cu amicii francezi despre starea literaturii contemporane din ţara lor.
foto: pagina de Facebook a librariei Kyralina
În cazul în care nu găseşti o anumită carte în stocul librăriei, o poti comanda. Librarii amabili şi calzi sunt dornici de a te ajuta să ai cartea dorită. Preţurile variază între 10 şi 150 de lei. Ediţiile de buzunar ale romanelor apărute recent nu prea depăşesc 35-45 de lei. De asemenea, în fiecare an – iarna şi vara – librăria are o câte o săptămână de reduceri. În această săptămână vei descoperi titluri interesante al căror preţuri sunt reduse cu 30% – 50%. Îţi vei putea face şi un card de fidelitate, care îţi va oferi alte reduceri (la fiecare volum cumpărat, în afara perioadei de reduceri).
Poţi consulta şi lista de 10 cărţi alese de noi. Te vor purta în ţări îndepărtate sau în epoci pline de personaje cu poveşti seducătoare.
Les dix enfants que madame Ming n’a jamais eus
Cărţile scrise de Eric-Emmanuel Schmitt îţi redau încrederea în bunătatea fiinţelor umane, iar Les dix enfants que madame Ming n’a jamais eus nu face excepţie. Întâlnirea celor doi protagonişti – un bărbat din Vest şi o femeie din China – se transformă într-o lectură de care te îndrăgosteşti. Vei descoperi povestea plină de tandreţe a unui bărbat aflat în plină criză existenţială după câteva relaţii de cuplu eşuate. Ajuns în China, în interes de serviciu, el o va întâlni pe doamna Ming, angajată la hotelul unde se cazează. Pentru a-i alina singurătatea, doamna Ming îi va spune poveşti despre fiecare dintre cei zece copii ai săi. Bărbatul occidental o consideră la început o mincinoasă, deoarece, în China pe care o ştie el, oamenilor le este interzis prin lege să aibă mai mulţi copii, pentru a opri suprapopularea. Plăcerea lecturii îţi va fi întreţinută, până la final, tocmai de această pendulare a bărbatului între suspiciunea faţă de sinceritatea femeii din China şi dovezile ambigue oferite de această mamă cu talent de povestitoare.
Les dix enfants que madame Ming n’a jamais eus are toate ingredientele ce transformă cărţile scrise de Eric-Emmanuel Schmitt într-un bestseller: o protagonistă plină de enigme, minciuni ce duc la un final neaşteptat şi mesajul optimist din spatele unor situaţii de viaţă dramatice.
Parte ficţiune, parte confesiune ghidusă, cartea lui Alexandre Jardin este greu de trecut cu vederea datorită titlului ademenitor. În această carte, autorul devenit narator povesteşte despre femeile ce l-au inspirat de-a lungul vieţii. Te vei întâlni cu nişte ipostaze feminine descrise în episoade pline de senzualitate şi nostalgie. Fiecare atrage printr-o poveste sau printr-o personalitate demnă de un roman pe care să nu-l mai laşi din mână.
Chaque femme est un roman redefineşte feminitatea în raport cu scrisul. Vocea naratorului din carte prezintă femeia drept o fereastră spre nonconformism. Retrospectiva prezenţelor feminine din trecut devine o declaraţie de iubire pentru cele ce-i învaţă pe bărbaţi – din ipostaza de mame sau de amante – să accepte dezordinea afectivă ca pe un dar. Cea mai bună lecţie predată de o femeie pentru scrierea unui roman este asumarea trăirilor şi acceptarea că viaţa nu este croită după reguli şi tipare, ci înseamnă alungarea temerilor faţă de imprevizibil.
Dernier voyage a Buenos Aires
Romanul scris de Louis-Bernard Robitaille îţi aminteşte de prima iubire, care schimbă modul de a privi lumea. Pentru Jefferson, un american ajuns la Paris datorită visului de a deveni un mare scriitor, prima iubire a fost o femeie misterioasă. Au trăit o poveste intensă, pe fundalul celebrelor cafenele din cartierele boeme la care visăm cu toţii, apoi ea a dispărut fără urmă din viaţa lui.
Peste mulţi ani, când Jefferson află că suferă de o boală gravă, decide să lase în urmă Parisul şi să plece într-o călătorie la Buenos Aires. Aici va căuta urmele femeii devenite marea lui iubire. Dernier voyage a Buenos Aires este povestea unui periplu vindecător, dar şi tulburător. În primele pagini descoperi şi povestea fascinantului Paris din anii ’60, aşa cum l-a cunoscut protagonistul în anii studenţiei. Venise din Statele Unite pentru a se pierde în Parisul visat, precum boemii din fotografiile lui Doisneau şi Bresson, ori precum rebelii din filmele Nouvelle Vague.
Le voyage d’Octavio
Tot despre un rătăcitor a cărui viaţă este schimbată de o femeie este vorba şi în romanul Le voyage d’Octavio. Doar că pentru Octavio, protagonistul lui Miguel Bonnefoy, prima femeie de care se îndrăgosteşte este şi prima lui profesoară…de alfabetizare. Până să o întâlnească pe Venezuela (femeia ce are acelaşi nume cu al ţării din care provine Octavio), protagonistul nu putea să descifreze un text scris. Întâlnirea cu Venezuela îl invită în două călătorii. Una duce spre lumea cuvântului scris, iar cealaltă spre adâncul ţării natale, ce poartă numele femeii iubite. Călătoria în inima ţării este una menită să-l vindece de suferinţa despărţirii de această femeie, după un jaf nereuşit a cărui ţintă a fost chiar apartamentul ei.
Romanul parizianului cu origini sud-americane a fost considerat o adevărată revelaţie literară în Franţa. Impresionează printr-un personaj ce îţi trezeşte simpatia încă de la primele rânduri şi prin unele scene în care îşi face apariţia realismul magic (strâns legat de universul sud-american).
România este prezentă în multe romane scrise de Catherine Cusset. Însă nu acea Românie apărută în ştirile despre hoţi, traficanţi şi cerşetori. Având un partener de viaţă român, scriitoarea franceză dezvăluie o Românie plină de sensibilitate şi de senzualitate, cu personaje încântătoare şi ademenitoare. Un astfel de personaj este şi Al, amantul protagonistei din La blouse roumaine (titlul face trimitere la celebrul tablou al lui Matisse, datorită căruia a devenit faimoasă ia autohtonă). El va perturba stabilitatea unui mariaj de zece ani şi o va arunca pe Alice, personajul central, într-un joc amoros plin de riscuri.
Dans le jardin de l’ogre
Infidelitatea feminină şi nimfomania sunt de fapt personajele romanului incandescent Dans le jardin de l’ogre. Ele vor căpăta nişte sensuri diferite în lumea lui Adele, protagonista inventată de Leila Slimani. În viaţa lui Adele, o jurnalistă ce pare să aibă familia perfectă, nimfomania este mai degrabă un simbol al nesupunerii faţă de ipocrizia înaltei societăţi decât o boală. Aventurile pasagere sunt bine ascunse, până în ziua în care soţul ei are un accident. Di fericire, el scapă cu viaţă, dar căsnicia lor bazată pe minciuni este avariată, obligându-i pe amândoi să ia nişte decizii surprinzătoare.
Despre scriitoarea Leila Slimani vei mai auzi. În 2016 a primit unul dintre cele mai importante premii literare – Premiul Goncourt. Romanul prin care şi-a câştigat notorietatea – Dans le jardin de l’ogre – îţi rămâne în minte nu neapărat prin scenele fierbinţi, cât prin interpretarea curajoasă oferită infidelităţii şi ninfomaniei. Acţiunile aparent necugetate ale personajului central dinamitează miturile femeii împlinite, cu statut înalt în lumea bună a societăţii franceze.
Cei fascinaţi de Paris îl vor (re)descoperi prin ochii a trei femei. Ele sunt personajele nuvelelor incluse în volumul Des inconnues. Sunt femei ce provin din lumi diferite, cu aspiraţii incompatibile şi existenţe paralele, însă unite prin dorinţa de a începe o viaţă nouă într-un Paris al emancipării. Una dintre ele este o tânără abia ieşită din adolescenţă, care ajunge la Paris după ce este respinsă la o selecţie de manechine pentru magazinul de lux din oraşul natal. Întâlnirea cu o straină unsă cu toate alifiile o va ademeni în lumea boemei rafinate. Al doilea personaj feminin este o tânără abandonată de mama ei într-un internat. Sătulă de normele rigide şi de educaţia oferită de maici, fuge. Încercând să afle adevărul despre trecutul controversat al tatălui, învăluit în mister, se trezeşte în situaţii-limită în drumul spre mult-visata libertate pariziană. Al treilea personaj este o londoneză. Ea cunoaşte Parisul după ce decide să accepte oferta unor prieteni de a avea grijă de apartamentul lor.
Fiecare dintre cele trei personaje feminine caută o lume în care să îşi regăsească libertatea. Parisul devine acea lume în care se pot ascunde, pentru a nu fi ajunse din urmă de un trecut sufocant. Este un Paris fotografic, al fugarilor visători. Acest Paris te face să iubeşti cărţile scrise de Patrick Modiano, laureatul Premiului Nobel în 2014.
Henri Cartier-Bresson este cunocut drept unul dintre cei mai importanţi fotografi. A devenit celebru datorită imaginilor ce surprindeau farmecul vieţi cotidiene din Paris. De fapt, Parisul a intrat în visurile multor străini tocmai datorită fotografiilor sale cuceritoare. Viaţa lui şi relaţia cu Parisul sunt analizate de scriitorul şi jurnalistul Pierre Assouline în Cartier-Bresson. L’œil du siecle. Vei descoperi o poveste demnă de un serial de mare audienţă, deoarece Bresson a trăit intens un secol tumultuos. A fost în mijlocul războaielor şi al revoltelor şi a devenit martorul expansiunii unor metropole importante după cel de-al Doilea Război Mondial.
Bresson a fost considerat ochiul prin care mulţi au privit schimbările secolului XX. I-a cunoscut pe Gandhi şi pe marii artişti avangardisti, de la pictori, sculptori şi autori la cineaşti faimosi. Evenimentele din viaţa sa curg astfel încât să ai impresia că vezi un film ce redă evenimente despre care se va vorbi cu mult interes şi peste sute de ani.
Congo Inc., le testament de Bismarck
Ai tot auzit despre globalizare şi despre efectele colonialismului în ţările africane. Dar modul în care sunt privite în acest roman este unul care te surprinde prin originalitate. Congo Inc., le testament de Bismarckeste o călătorie într-o realitate mai putin cunoscută. În loc să te înspăimânte încât să renunţi la roman, te va face din ce în ce mai curios datorită unui personaj central diferit de ceea ce te-ai fi aşteptat să găseşti într-o astfel de carte.
În centrul acestui roman este un pigmeu inventiv, cu visuri de antreprenor. Deşi este nepotul unui şef de trib, el nu dă doi bani pe moştenirea şi valorile străbunilor. Îşi părăseşte aşezarea din junglă pentru a deveni cineva la oraş, iar acest oraş este capitala statului Congo. Nu este un pigmeu ce poate fi considerat înapoiat. Ştie să utilizeze un computer şi este la curent cu oportunităţile oferite de globalizare. Ajuns în Kinsasha, va face slalom printre capcane şi locuitorii cu poveşti halucinante. Unii îi vor deveni prieteni, alţii îşi vor arăta ostilitatea faţă de aşa-zisul sălbatic venit din junglă, râzând în hohote de planurile lui de afaceri.
Congo Inc., le testament de Bismarckeste un roman satiric prin care scriitorul In Koli Jean Bofane demontează rând pe rând stereotpurile din mintea cititorului. Deşi pleacă de la o imagine comună a unei Africi sărace, devastate de războaie civile, modul în care se derulează acţiunea este imprevizibil.
Viata unui matematician poate semăna cu a unui rock star descoperit la o vârstă fragedă. Poate fi trepidantă şi dezordonată, plină de excese de tot felul. Asta demonstrează cartea lui Francois-Henri Deserable.
Evariste îţi oferă plăcerea asociată unei lecturi despre viaţa unui aventurier inteligent, care a trăit intens fiecare clipă. Romanul este inspirat de biografia unui personaj real – un matematician precoce, ucis într-un duel. Este vorba despre matematicianul Evariste Galois, considerat un geniu al epocii sale şi care, la vârsta majoratului, a revoluţionat ştiinţa, dar odată atinsa promiţătoarea vârstă de 20 de ani, pasiunea şi înflăcărarea îi aduceau sfârşitul.
Evariste a devenit unul dintre cele mai vândute romane în Franţa. Autorul său, un fost hocheist, este considerat o vedetă a noii generaţii de scriitori. A fost premiat încă de la debutul prin volumul de povestiri despre Revoluţia Franceză – Tu montreras ma tête au people.
Ouăle lui Tarzan este un documentar despre care poţi spune că îţi arată realitatea unui loc mai puţin cunoscut şi explorat în cinematografie. O terra incognita pentru occidentali, un tărâm exotic şi pentru mulţi estici, deşi nu este greu de ajuns la el. În acest loc s-a petrecut un episod şi mai puţin cunoscut (în zilele noastre) al istoriei, considerat a fi controversat şi născător de mituri cu genii malefice, la graniţa dintre ştiinţă, utopie SF şi grotesc.
Deşi este un documentar ce intrigă şi naşte întrebări legate de istorie şi (in)umanitate, modul în care Alexandru Solomon pune cap la cap informaţiile te face să te întrebi dacă este real ceea ce vezi pe ecran. Dacă nu cumva urmăreşti un hibrid între un mockumentary şi ecranizarea experimentală a unui roman distopic. Acel gen de roman în care apar nişte cercetători excentrici, la limita nebuniei, un decor futurist devenit o ruină în urma unei invazii şi o ţară inventată, dar ai căror locuitori îşi revendică dreptul la recunoaşterea identităţii naţionale şi la prezentul palpabil, deşi timpul patriei lor pare să fi stat în loc. Dar în acest film, ţara este cât se poate de reală, chiar dacă nu este recunoscută oficial. Este vorba despre Abhazia, una dintre acele republici caucaziene separatiste. Aici, în anii ’20, se spune că Ivanov, un mare cercetător a încercat hibridizarea fiinţei umane cu maimuţele aduse din vestul Africii pentru cercetări. Se crede că se dorea crearea unui om nou, mai puţin inteligent, dar mai eficient în aplicarea ordinelor staliniste. Un om care să facă parte dintr-o armată indestructibilă a viitorului.
foto: www.ceaucinema.ro
După ce a citit despre experimentul nebunesc al lui Ivanov, ce pare ireal în zilele noastre, regizorul Alexandru Solomon s-a dus în Abhazia. Ajuns în oraşul (devenit capitală) Suhum, a vrut să vadă ce s-a ales de institutul de cercetare unde se foloseau primatele în scop experimental.
În imaginile de la începutul filmului, pe al căror fundal un voice over spune legenda locului, Abhazia pare mai degrabă un colaj suprarealist. Vezi un loc unde eleganţa caselor vechi, ce amintesc de un oraş-port interbelic, se învecinează cu grandomania exprimată prin construcţii sovietice aproape lăsate în paragină, ivite dintre palmieri. Legenda povesteşte despre o grădină a raiului oferită abhazului de către Dumnezeu, iar mişcările camerei îţi dau impresia că se află în căutarea acestei grădini, aşa cum şi-o imaginează mulţi – cu vegetaţie şi palmieri (capitala Abhaziei are o climă subtropicală). În această grădină dai de o statuie uriaşă reprezentând o mainuţă trufaşă, despre care afli că este de fapt un monument închinat unui animal ce a contribuit la ştiinţă în urma experimentelor la care a fost supus. Cercetătorii au folosit maimuţele aduse din Africa în Suhum pentru descoperirile din endocrinologie şi tot de aici au provenit şi maimuţele trimise de sovietici în spaţiu (apar nişte imagini poetice în care pereţii terni ai institutului devin ecranul de proiecţie a unor filme din arhivă, cu maimuţele în costum de astronaut).
foto: vocea.biz
De la statuia maimuţei eşti purtat chiar în camerele unde sunt ţinute şi azi aceste fiinţe sacrificate pentru experimentele institutului din Abhazia. Stupefiat şi revoltat, vei auzi angajaţii declarând că azi respectă normele internaţionale. Că le sedează înainte de a le recolta sânge. Că le oferă hrană şi mai mult spaţiu decât înainte. Într-adevăr, nu vezi detalii şocante, însă imaginea captivităţii lor într-o cuşcă destul de mică este suficientă pentru a le ridica tensiunea iubitorilor de animale care luptă pentru drepturile lor.
foto: https://1music.ro/news
Ouăle lui Tarzan este un film pe care îl poţi caracteriza mai degrabă prin cuvintele: insolit, original şi atipic. Este un documentar polifonic şi multistratificat, ce leagă povestea institutului de cercetare, îngheţat într-un trecut glorios utopic, de rănile unei istorii recente. Alexandru Solomon vrea să risipească dorinţa unor spectatori de a fi ghidaţi spre o anumită interpretare clară. Rezultatul este mai degrabă derutant precum istoria Caucazului în ochii străinilor. Informaţiile sunt verificate şi bazate pe o documentare îndelungată, cu multe surse, însă filmul oferă mai degrabă întrebări decât răspunsuri, îmbinând ştiinţa şi filosofia, dar fără a face evident acest aspect.
În ciuda imaginilor cu maimuţe captive, mulţi vor aprecia estetica documentarului, ce trimite spre stranietatea unui film experimental cu tentă existenţialist-poetică. Ar putea fi perceput asemenea unui film ce pleacă de la o realitate localizată geografic, dar care te va trimite într-o lume inventată, paralelă. Este precum o realitate în care luciditatea se dizolvă într-o atmosferă nelumească, unde ambiguitatea şi ieşirea din timpul prezent sunt la ele acasă. Iar această impresie pare asumată de regizorul Alexandru Solomon tocmai prin decizia de a fragmenta adevărul unilateral (căutat în anumite documentare) prin multitudinea de perspective ce-l relativizează. Perspectivele variante sunt oferite de angajaţii institutului. Ei fac parte din generaţii diferite, cu opinii divergente asupra legăturii şi asemănării biologice dintre om şi primate şi despre modul în care teoria evoluţionistă se împacă, sau nu, cu nevoia omului de spiritualitate, de a crede în Dumnezeul ce a creat lumea, găsit prin religie.
foto: youtube/trailer
Descoperi astfel tipologii diferite de angajaţi şi de cercetători. Vei fi revoltat de răceala unora în relaţie cu maimuţele-cobai, pusă pe seama dezumanizării. Vei fi înduioşat, în schimb, de legătura maternă dintre o femeie ce lucrează la institut şi un pui de maimuţă pe care l-a luat acasă, pentru a-l ţine departe de experimente. Unii angajaţi vor confirma imaginea detaşată a omului de ştiinţă aflat deasupra moralei şi a milei faţă de animalele supuse experimentelor. Pentru ei, scopul cercetării scuză mijloacele. Alţii vor aminti de imaginea geniului a cărui inteligenţă superioară a devenit arma expansiunii sovietice în lumea ştiinţei.
Angajaţii mai tineri voi uimi prin întrebările cu tentă filosofică, prin care vor să înţeleagă coexistenţa, în viaţa lor, a credinţei şi a fidelităţii ştiinţifice faţă de teoria evoluţionistă. Vei descoperi astfel o contradicţie în interiorul fiecăruia, dar la care ei se raportează ca la un dat firesc. Prin intermediul perspectivei oferite de cercetătorii din noua generaţie va deschide Alexandru Solomon o fereastră ce face legătura dintre un timp îngheţat, captiv în clădirile institutului, şi prezentul inflamabil al Abhaziei. Una dintre cercetatoare va aminti de patriotismul abhazilor ce îşi doresc o ţară a lor, independentă. În anii ’90, abhazii s-au luptat cu gruzinii pentru a se desprinde de Georgia. Independenţa lor – câştigată în urma unui război sângeros, ale cărui urme se văd în imaginile clădirilor devastate şi ale ruinelor ce-ţi dau impresia unui oraş ce şi-a pierdut splendoare de altădată – nu este recunoscută decât de Rusia.
Documentarul lui Alexandru Solomon poate fi considerat şi o imersiune stranie într-un spaţiu aflat între două lumi şi mai multe epoci. Te vei întreba, la un moment dat, unde se termină veridicitatea informaţiilor şi unde începe fantasmagoria cu iz distopic, nefiindu-ţi clară delimitarea. Iar această percepţie a bizarului îţi este indusă de alternanţa dintre imaginile ce surprind interiorul clădirilor sovietice şi exterior. În afara institutului descoperi o altă lume, reprezentată de poveştile unor localnici ospitalieri, de farmecul oraşului vechi, pre-sovietic, sau de peisajele specifice unei clime subtropicale, în care marea şi muntele se întâlnesc.
Prin introducerea informaţiilor privind istoria recentă a regiunii, Alexandru Solomon îţi consolidează impresia că te afli în faţa unei realităţi confirmate prin date obictive, dar care va continua să rămână suspendată în altă dimensiune, de parcă ar exista o rupere de nivel între timpul Abhaziei şi al nostru. Modul în care se îmbină imaginile unui institut în care se făceau experimente considerate azi halucinante – într-o perioadă în care luciditatea era înlocuită de utopie (catalogată drept o distopie de către democraţiile occidentale) – cu prezentul Abhaziei te lasă năucit, suspendat între certitudini şi confuzie. Iar această oscilaţie nu apare în urma unei desincronizări între informaţiile prezentate sau a unei scăpări legate de coerenţa lor în rezultatul final. Pare pare mai degrabă una căutată special pentru a te face să treci la următorul nivel – al reflecţiei asupra naturii umane, percepţiei legate de timpul istoric, de legitimitatea revendicării unui teritoriu şi de identitatea în relaţie cu ţara natală.
Ouăle lui Tarzan impresionează nu doar prin noutatea informaţiilor sau prin imaginile captivităţii în numele unei idei (considerate) halucinante. Îţi rămâne în memorie mai ales prin modul de a creea vizual experienţa irealului pornind chiar de la realul atestat documentar. La final îţi vei aminti de impresiile intraductibile rămase în urma unor lecturi în care ficţiunea este invadată de amănunte ştiinţifice futuriste sau monstruoase, iar detaliile ştiinţifice sunt manipulate astfel încât să creeze o atmosferă atemporală, suprarealistă, fără a fi alterate detaliile palpabile, verificabile.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
