Facebook
Acasă Articole Pagină 141

Articole

Ultimele

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Adriana Gionea
-
1
Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Acea Sicilie controlată de mafie are încă multe poveşti zguduitoare, demne de un scenariu de film. Una dintre acestea, care a şocat întreaga Italie în anii ’90, este cea a lui Giuseppe Di Matteo, fiul unui bărbat ce a părăsit mafia pentru a colabora cu poliţia.

Deşi povestea lui Giuseppe ia o turnură şocantă, nu realismul insuportabil este cheia readucerii sale în memoria colectivă. Sicilian Ghost Story – care deschide Semaine de la critique, la Cannes – îţi arată de fapt cât de puternic devine la nivelul conştiinţei impactul unei poveşti în care se infiltrează fantasticul. Vei găsi în povestea lui Giuseppe atmosfera magică din filmele lui Tim Burton, iubirile adolescentine ale unor personaje rebele care îşi pun lumea-n cap pentru a-şi face auzite părerile şi acea Italie a mafioţilor siniştri, cunoscută de părinţii noştri datorită serialului Caracatiţa (La Piovra).

Regizorii Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza au preferat să învăluie detaliile terifiante în vraja unui realism magic având rădăcini în folclorul sicilian. Poţi spune că filmul întăreşte ideea ce susţine că aspectele terifiante, greu de suportat, ce fac din realitate un scenariu horror, trezesc nişte mecanisme vechi din copilărie. Sunt acele mecanisme ce fac din basmele cu detalii morbide o exprimare securizantă a celor mai puternice frici, printre care şi cea de moarte, de o dispariţie fără urmă.

Aceste detalii atinse în film de realismul magic nu fac povestea mai puţin cutremurătoare şi revoltătoare. Dimpotrivă, prin oscilaţia dintre planul real şi cel al imaginarului ce ţine de inocenţa copilăriei furate, cumplita dramă a lui Giuseppe te atinge mult mai puternic decât ar fi făcut-o o poveste filmată într-un mod hiperrealist. Doar că îţi oferă acea experienţă cinematografică asociată unui film în care elementele morbide au fost scufundate în imagini cu păduri şi lacuri ce respiră mister, demne de un basm pentru oameni mari. De altfel, regizorii s-au inspirat dintr-o proză scurtă scrisă de Marco Mancassola, care a preferat să preia fapte sângeroase din istoria Italiei, pe care să le repovestească în cheie fantastică.

Poţi considera Sicilian Ghost Story o tentativă de salvare simbolică a inocenţei sacrificate şi un omagiu cinematografic impresionant datorită scenelor poetice. Este un omagiu adus unei copilării furate de brutalitatea unei perioade în care sudul Italiei era un câmp de bătălie între mafie şi autorităţi, pe de-o parte, şi între mafie şi locuitorii dornici de a-şi vedea oraşele curăţate de crima organizată, pe de altă parte.

Pentru a denunţa forţa maleficului fără limite, regizorii folosesc nişte imagini feerice, desprinse din fotografiile cu păduri enigmatice şi lacuri peste care tremură o pâclă ce sclipeşte în lumina lunii. Toate aceste imagini îţi dau impresia că ai nimerit nu într-o lume blestemată să îndure toate scursurile pământului, ci într-un tărâm al poveştilor cu fiinţe din altă lume. Astfel, în acest film, te apropii de realitatea dură prin elemente ce ţin mai degrabă de un nelumesc redat pictural, nu prin scene cu bălţi de sânge.

Directorul de imagine al lui Paolo Sorrentino, Luca Bigazzi, face dintr-o poveste sinistră un film străbătut de frumuseţea unor scene ce se ridică la nivelul artei fotografice, în care prima iubire şi libertatea imaginaţiei devin singura cale de supravieţuire împotriva răului în stare pură. Există un rău vizibil, simbolizat de actele răpitorilor. Acest rău este slab reprezentat la nivel vizual. Nu vezi scene de tortură sau bătăi. Adevăratul rău ce vrea să înghită lumea personajelor se insinuează tăcut şi pervers în detalii-metaforă şi în peisaje  – unul diurn, rău-prevestitor, ce reflectă ariditatea unor zone din Sicilia, şi unul nocturn, reprezentând un lac înconjurat de pădure, lacul fiind în legendele zonei poarta spre lumea de dincolo.

Sicilian Ghost Story îi redă lui Giuseppe Di Matteo demnitatea furată de nişte răpitori brutali. Giuseppe era fiul unui mafiot local, implicat în uciderea celebrului judecător Falcone, devenit inamicul mafiei. După ce tatăl său decide să colaboreze cu autorităţile, denunţându-şi camarazii şi arătându-i opiniei publice mecanismele unei grupări mafiote, acesta devine ţinta unei răzbunări crunte. Neputând ajunge la el, deoarece se afla într-un program de protecţie a martorilor, foştii camarazi mafioţi îi răpesc fiul. Speră astfel să îl atragă într-o capcană pe trădătorul ce a încălcat regula de aur numită şi legea Omerta, care le interzice mafioţilor colaborarea cu poliţia. Dar mafiotul devenit un colaborator al poliţiei nu cedează uşor, de aceea sechestrarea fiului său va scăpa de sub control.

Sechestrarea lui Giuseppe ajunge să spulbere mitul romantic al bunul mafiot, care îşi mai păstrează un dram de umanitate când vine vorba despre femeile şi copiii duşmanilor. Reinterpretată în acest film, drama lui Giuseppe devine o poveste despre cum cei dispăruţi îi ajută pe cei iubiţi, care îi plâng, să poată supravieţui traumei. Salvându-i povestea de la uitare, cei doi regizori au ales un punct de vedere oferit de Luna (Julia Jedikowska), colega lui de clasă, alături de care Giuseppe (Gaetano Fernandez) trăia o iubire secretă.

Luna este adevăratul personaj central din acest film. Polarizează toată atenţia spectatorilor, pe măsură ce Giuseppe devine o fantomă pentru cei din jur, pe care doar memoria ei vrea să o readucă la viaţă. Ea reflectă emoţiile intense ale spectatorilor impresionaţi de povestea băiatului răpit. Modul uimitor şi expresiv prin care Julia Jedikowska interpretează un personaj aflat la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, asaltat de propriile revolte împotriva părinţilor obtuzi şi de trăirile puternice asociate primei iubiri, le da glas opiniilor şi gândurilor pe care nu le poate rosti spectatorul în timpul filmului. Indiferent de vârsta pe care o ai, te vei identifica rapid cu acest personaj supărat pe o comunitate gata să închidă ochii, să tacă, să se conformeze, ba chiar să negocieze cu mafioţii, respectând vechea tradiţie a solidarităţii cu cei din partea locului, vânaţi de autorităţile străine Siciliei, venite din cealaltă parte a Italiei. Într-o ţară considerată de mulţi schizofrenă, în care există o ruptură între Nordul modernizat şi acel Sud patriarhal, rural, Luna devine vocea răspicată a celor ce aleg să rupă tăcerea. Ea face orice astfel încât să tulbure apele complicităţii mute, sfidând cu determinare şi o încăpăţânare ieşite din comun mai ales interdicţiile impuse de familia ei, care se temea de faima căpătată de fiul trădătorului.

foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com

Introducând-o pe Luna ca personaj înzestrat cu forţa imaginaţiei duse în zona întâmplărilor suprarealiste, regizorii au reuşit să folosească nişte imagini de o frumuseţe demnă de basmele moderne pentru a scoate ce este mai urât din oameni. La fel ca într-un basm în care se luptă Binele şi Răul, urâţenia şi frumuseţea inocenţei se întâlnesc în lumea lui Giuseppe şi a iubitei sale, Luna. Doar că nu este un basm tipic. Rolurile sunt inversate. Nu cavalerul înfruntă pericole şi găseşte metode ingenioase pentru a o salva pe vulnerabila prinţesă din captivitate, ci personajul feminin va face orice pentru a-şi salva prinţul, considerat sufletul-pereche. Iar orice înseamnă, în acest film, înfruntarea unei mame reci şi manipulatoare, asemănătoare unei vrăjitoare, sfidarea comunităţii indiferente la drama copilului răpit, încercarea de a-l căuta pe cel uitat, luptându-se cu părinţii şi curajul de a-şi pune viaţa în pericol.

Un alt element atipic este plasarea elementului malefic ieşit din comun. Detaliile înfiorătoare nu aparţin lumii fantastice. Ele se regăsesc de fapt în realitatea de zi cu zi a Siciliei acelei decade. Adevăraţii căpcăuni şi elemente malefice din basmele clasice sunt, în lumea celor doi îndrăgostiţi, ura, laşitatea, conformismul şi violenţa perpetuate de fiecare generaţie. Fantasticul capătă rolul unui pansament, atât pentru Luna, cât şi pentru spectatorul şocat (de povestea reală, nu neapărat de imaginile filmului). Acest fantastic este introdus pentru a transforma în metafore vizuale detaliile morbide, astfel încât să fie recuperată demnitatea victimei.

În ajutorul personajului feminin va veni cea mai bună prietenă. Pe lângă povestea de iubire vei avea parte şi de imaginea prieteniei perfecte devenite o alianţă feminină indestructibilă într-o societate machistă. Luna şi cea mai bună prietenă sunt o oază de solidaritate sănătoasă în complicitatea generală şi de normalitate într-o comunitate reprezentată în acest film ca fiind una bolnavă şi retrogradă. În timp ce prietena ei, datorită opiniilor avute, reprezintă legătura cu tabloul realităţii primitive, Luna se lasă trasă într-o altă lume, ce i-l redă pe Giuseppe. Pentru a lupta împotriva răului, copilul lipsit de apărare şi de înţelegerea adulţilor se va refugia în propriul univers. Ajuns captiv, Giuseppe îşi imaginează scrisorile primite şi răspunsurile trimise iubitei sale, curajoasa Luna. Luna umple pereţii camerei sale cu desene ce redau viziunea ei asupra dramei, se transformă într-un detectiv fără pic de frică, se împrieteneşte cu o bufniţă, acea fiinţă care vede foarte departe, acolo unde oamenilor le este imposibil (o metaforă a orbirii psihologice răspândite la nivelul comunităţii în faţa răului) şi pune la cale un plan de evadare pentru Giuseppe.

foto: Cannes Film Festival/variety.com/2017/film

Învecinarea imaginilor misterioase, reprezentând peisaje acvatice pe fundal nocturn, cu maleficul a creat un film care te va bântui printr-o poveste demnă de un thriller cu accente horror, fără a avea însă imagini groteşti. Deşi te va revolta încât îţi va veni să strigi povestea lui Giuseppe, să o afle o lume întreagă, Sicilian Ghost Story are multe scene pline de candoare, menite să aline suferinţa şi furia spectatorului ce simte neputinţa protagoniştilor care se zbat în faţa răului absolut. Exact când îţi arată ce are specia umană mai urât, apar şi imaginile care îţi redau încrederea în frumuseţea sufletească, salvată în lumea inventată de Luna. Sunt imaginile din scenele în care Luna, colega îndrăgostită de Giuseppe, vrea cu orice preţ o lume în care tăcerea să nu mai îngroape faptele abominabile şi în care să îşi poată salva marea iubire, aşa cum este cea din adolescenţă: impetuoasă, idealizată, rebelă, suficient de intensă pentru a înfrunta regulile şi frica de ameninţări şi de pericole.

Vei aprecia acest film şi datorită calităţilor vizuale ce pun în valoare talentul regizorilor de a suprapune imaginarul peste scenele realiste. Această suprapunere se face astfel încât să existe o continuitate firească între real şi fantastic. Scenele cu potenţial angoasant se prelungesc în imagini poetice, deloc artificiale în contextul dramei, iar metaforele vizuale întâmpină terifiantul debarasându-l de grotesc, deşi fiorii de pe şira spinării nu sunt alungaţi. Regizorii te readuc în zona filmelor psihologice bazate pe acea simbioza old school între peisajul mirific şi răul ascuns. Dar în acest film, natura devine o alinare şi degajă o frumuseţe necontaminată de brutalitate. Frumuseţea peisajelor feerice transformate într-un refugiu nu este profanată de intenţiile abominabile. Contrastul dintre sinistrul degajat de imaginea maşinilor ce duc prizonierul spre destinaţia finală şi imaginea fotografică a ruinelor antice pe fundal marin descriu cel mai bine o natură devenită al treilea protagonist, dar şi un cod secret între Luna şi Giuseppe.

Sicilian Ghost Story este o metaforă a luptei împotriva răului prin resuscitarea memoriei colective. Invitat la evenimentul Les Films de Cannes a Bucarest, Antonio Piazza, unul dintre regizori, a declarat, la finalul proiecţiei, că au prezentat filmul şi în şcolile din Sicilia. Contemporani cu lupta împotriva mafiei din anii ’90, cu atentatele ce-i vizau pe judecători şi cu dispariţiile nerezolvate de poliţie, regizorii au vrut să le reamintească spectatorilor mai tineri de ravagiile făcute de crima organizată şi mai ales de complicitatea colectivă.


LYTE video

Citeşte şi O lebădă sălbatică şi alte poveşti – Vindecătoare pentru omul modern

O lebada salbatica si alte povesti – Vindecatoare pentru omul modern

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Adriana Gionea
-
3
120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Aşa cum există un Paris al cafenelelor, al mansardelor unde îşi fac de cap visătorii şi al boemei avangardiste, la fel de bine există şi un Paris al protestelor. Este acel Paris ce pulsează în ritmul tinerilor solidari, care au schimbat mentalităţi şi legi. Noul film al lui Robin Campillo îţi aminteşte cât de ofertant poate fi acest Paris din punct de vedere cinematografic.

Văzând filmul 120 BPM, distins cu Grand Prix la Cannes, în 2017, îţi dai seama cum fiecare generaţie, de la Revoluţia Franceză încoace, a vrut să îşi găsească identitatea colectivă prin protestele care să schimbe societatea din temelii. Fiecare generaţie s-a simţit obligată moral să aduca tributul cerut de stradă, de spaţiul public. Un spaţiu unde se întâlnesc idei, palpită suferinţe şi unde gândurile se transformă în energia nesupunerii. Iar nesupunerea este dublată, în acest film, de perseverenţa ieşită din comun, indispensabilă pentru contracararea unei tăceri complice, perpetuate de politcienii iresponsabili. Personajele amintesc de cei ce au obligat autorităţile să recunoască o problemă-tabu, strigând-şi suferinţa provocată de o maladie despre care se pomenea mai mult în şoaptă.

Pentru generaţia cineastului Robin Campillo, energia degajată de proteste a reprezentat singura cale de a supravieţui într-o lume guvernată de legea tăcerii. Şi prin supravieţuire nu se înţelege sensul metaforic, legat de partea psihologică. În acest film uimitor datorită modului în care pofta de viaţă şi moartea se întâlnesc, supravieţuirea este înţeleasă în sensul corporal, palpabil. Fără protestele din anii ’90 ale activiştilor cum erau şi cei din grupul Act Up – din care a făcut parte însuşi regizorul în perioada studenţiei – bolnavii de SIDA din Franţa nu ar fi avut acces la tratament gratuit, iar elevii nu ar fi fost atât de bine informaţi cu privire la pericolul bolilor cu transmitere sexuală, care pot duce şi la moarte. Personajele din acest film exprimă fidel ce a trăit regizorul şi sunt interpretate de nişte actori ce uimesc prin rolurile năucitoare, duse la capăt cu naturaleţe şi într-un mod convingător.

120 BPM (120 Beats Per Minute) şi-a câştigat locul în categoria filmelor despre care se va vorbi şi peste zeci de ani. Nu datorită scenelor sexuale gay, pe care unii le-ar găsi scandaloase, deşi sunt străbătute de o candoare şi-o poezie vizuală demne de arta fotografică. Filmul ţi se întipăreşte în minte datorită unui tur de forţă actoricesc oferit de Nahuel Perez Biscayart, Adele Haenel (La fille inconnue) şi Arnaud Valois, dar mai ales valului de emoţii trezite. Vei fi branşat la universul afectiv al personajelor şi datorită coloanei sonore ce include acel amestec dintre voluptate, melancolie şi abandon, regăsit în muzica electronică din anii ’80 -’90.

Piesele alese descriu foarte bine acel vibe din anii în care noul val de libertate sexuală coincidea cu primele ştiri şocante despre creşterea numărului de morţi provocate de SIDA. Însuşi titlul filmului se referă la beatul stilului muzical devenit popular în acea perioadă. Iar Robin Campillo este un regizor care ştie să identifice exact acea piesă ce trebuie repetată obsesiv în film pentru a reda stări intraductibile care sunt precum un cocktail ce include euforia hedonistă, frica, entuziasmul, melancolia şi expansiunea atracţiei electrizante. Aceste stări oferă au inspirat filmarea celor mai frumoase scene ale filmului. Sunt scenele ce surprind poetic dorinţa de a uita de sine în amnezia iluzorie inspirată de siluetele care dansează precum nişte umbre anonine în semintunericul clubului frecventat de personaje. După ce vei vedea filmul, vei avea impresia că auzi toată esenţa vieţii şi voluptatea derivei în Smalltown Boy, hitul celor de la Bronski Beat, remixat hipnotic şi răscolitor de Arnaud Rebotini.

120 BPM este un film care te uluieşte din mai multe perspective. În primul rând vei fi năucit şi atras în lumea personajelor datorită unei învecinări ameţitoare a energiei vitale cu moartea. Personajele se aruncă în valul de proteste pentru a uita de moartea ce ameninţă să vină dintr-o clipa într-alta, pentru a le strica ultima petrecere de care se pot bucura după ce medicii le-au dat un verdict la fel de necruţător precum autorităţile lipsite de empatie, ce se temeau de reacţiile pudibonzilor, în loc să deruleze campanii despre pericolul reprezentat de SIDA. În al doilea rând, vei fi uimit de cât de credibilă este la nivelul interpretării actoriceşti acea trecere de la tristeţe şi disperare la entuziasmul protestelor în timpul cărora personajele recurg la metode inventive şi de mare impact asupra activităţii unor politicieni şi manageri de companiil farmeceutice.

De fapt, nu letargia bolii cumplite domină filmul, ci trepidaţiile poftei de viaţă. Este o poftă de viaţă care străbate filmul de la un cap la altul. O vei simţi chiar şi în cea mai apăsătoare scenă, care îi va lovi în plex pe cei înzestraţi cu o mare doză de compasiune. Această poftă de viaţă uneşte cele două planuri ale filmului: planul social, simbolizat de scenele alerte reprezentând cutremurul declanşat de protestele ce redau atmosfera tensionată a unei decade, şi planul relaţiilor dintre personaje. Acest plan oferă o perspectivă empatică asupra legăturilor afective, adesea ignorate datorită modului caricatural în care ajunge să fie prezentată comunitatea gay în mediile tradiţionaliste.

Unind cele două planuri -social şi intim -, îţi dai seama că energia şi pofta de viaţă devin liantul dintre personajele asociate unei minorităţi şi ceilalţi. Vitalitatea unei minorităţi ajunge să rezoneze în acest film cu preocupările majorităţii. Interesul universal pentru activismul neobosit şi agăţarea de ultimele clipe intense trăite alături de persoana iubită înaintea sfârşitului scoate filmul din zona celor destinate unui public restrâns, creând o legătură puternică între spectator şi personaje, indiferent de identitatea spectatorului.

Mulţi vom intra în sala de cinema pregătiţi să vedem un film despre forţa mulţimii ce apără un interes comun, esenţial pentru o societate civilizată, mai ales când acest interes devine strâns legat de responsabilitatea autorităţilor faţă de cetăţean. Este adevărat, filmul abundă în scene care prezintă în mod autentic forţa îmbinării dintre hotărâre şi creativitate la nivel colectiv. Dar ce îţi va rămâne în memorie ţine de planul afectiv. Filmul este un elogiu adus fiinţei umane capabile să contracareze disperarea prin apropierea de celălalt, prin acel devotament ce merge până la capăt.

Vei aprecia la acest film tocmai calităţile vizuale, ce trimit la arta fotografică, prin care lumea intimă a personajelor este racordată la schimbările sociale, la pulsul colectiv al unei generaţii aflate între euforia senzuală şi abisul agoniei. Personajele se încăpăţânează să se bucure de viaţă, în timp ce-i ajută pe cei din jur să devină conştienţi de urmările terifiante ce pândesc la finalul petrecerii continue urmate de abandonul în plăcerea sexuală, în absenţa informaţiilor legate de mijloacele de protecţie. Sincronizând aceste două planuri – social şi personal-, Robin Campillo a reuşit să atingă două scopuri. Unul este atragerea atenţiei asupra unor drame sociale, fără a ignora estetica unui film de artă prin tonul denunţător. Al doilea scop este revizitarea epocii asociate anilor ’80-’90, ce a coincis cu noul val de contestare a tabuurilor şi cu marele dezgeţ al tăcerii ce învăluia subiectele incomode, adesea înlăturate din agenda publică.

Robin Campillo te mai surprinde şi prin modul în care elege să reprezinte lumea unor oameni care ştiu că nu se mai pot vindeca. Nu există macabru în acest film, nici ritm depresiv. Personajele sunt precum coloana sonoră: un vulcan de trăiri intense ce se transformă în stranietatea melancolică exprimată prin ritmurile energice ale unei petreceri cu muzica electronică din anii ’80-’90.

Folosind muzica pentru a racorda natural momentele de intimitate la strigătul public împotriva ignoranţei ucigaşe, Robin Campillo exprimă de fapt spiritul unei întregi generaţii zguduite de groaza răspândită de ştirile despre SIDA. Era o generaţie care se arunca mereu cu capul înainte în plăcerile vieţii şi apoi se anestezia cu transa muzicii electronice, într-o perioadă în care acest gen exprima o nostalgie difuză, o evaziune în mijlocul siluetelor anonime ce dansau scăldate de o lumină stridentă ce străpunge semiobscuritatea. Această lumină permite o trecere de la scenele hedoniste la discuţiile răscolitoare.

Deşi poate fi considerat de unii conservatori drept un film care promovează cultura gay, Robin Campillo pune accent pe ce a însemnat de fapt mişcarea Act Up pentru întreaga societate. Ţelul personajelor gay nu este obţinerea simpatiei celor din jur. Sunt asumate şi fără confirmarea majorităţii. Ele vor să extindă conştientizarea asupra modului în care TOŢI oamenii pot ajuge seropozitivi, indiferent de orientarea lor sexuală. Minoritatea reprezentată de oamenii contaminaţi este cea care îşi cere drepturile în acest film, nu cea sexuală (deşi persoanele gay au fost primele expuse la stigmatizarea publică).

Fără să îşi propună să realizeze un film educativ ce ar putea fi proiectat în scopuri didactice, Robin Campillo a reuşit totuşi acest lucru. Datorită succesului răsunător la Cannes – în sens propriu, deoarece anunţul premiului câştigat a fost urmat de ropote de aplauze – filmul regizorului atrage atenţia nu numai asupra pericolului, ci mai ales asupra modului în care mobilizarea solidară a cetăţenilor poate schimba lumea, începând cu legislaţia.

120 BPM este genul de film care poate înlocui multe lecţii despre importanţa informării, a discuţiilor incomode şi a respectului faţă de alteritate. Fără un ton militantist, care să atragă acuzaţia de prozelitism, Robin Campillo sensibilizează opinia publică. Dar nu o face prin identificarea unor victime neputincioase, ci prin imaginea unor oameni frumoşi, care te fac să ai încredere în compasiune şi în acea relaţie afectivă ce rezistă sub ameninţarea degradării fizice, aşa cum este cea dintre Sean (Nahuel Perez Biscayart) şi Nathan (Arnaud Valois).

Prin momentele de intimitate afectivă, regizorul a găsit acel mod echilibrat de a lega vibraţia unei decade tumultuoase de experienţa personală. Scenele în care fiecare personaj îşi împărtăşeşte clipele dramatice trăite alături de partenerii din trecut au acelaşi impact cu al scenelor efervescente din timpul protestelor (foarte bine gestionate din punct de vedere vizual, amintind de talentul unui fotoreporter ce surprinde deopotrivă forţa mulţimii, cât şi individualitatea expresivă). În scenele de viaţă personală găseşti aceeaşi energie care luptă împotriva resemnării, a capitulării în faţa bolii. De fapt, îţi dai seama că nu imaginea trupurilor bolnave (aproape absentă) este cea care te va răscoli, ci poezia exprimării erotice devenite expresia unei continuităţi a vieţii, care să fie răbdătoare şi să amâne momentul final, cât să mai fie loc de o ultimă clipă de voluptate.

Datorită interpretării oferite de actorii, mesajul incluziunii unei minorităţi trece dincolo de predica umanistă. Dragostea celor doi protagonişti nu are nevoie de pledoaria cerută de corectitudinea politică. Ea se încadrează în ritmul firesc al aspiraţiilor umane. Deşi personajele fac parte dintr-o categorie marginalizată, îţi vine să pui afecţiunea degajată de ele în centrul universului, deoarece este afecţiunea ce reflectă nevoia de solidaritate, încrederea în celălalt şi acea relaţie matură care trece proba cinică a bolii.

120 BPM a fost proiectat în premieră (în România) în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.


LYTE video

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

Adriana Gionea
-
0
The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

The Beguiled (varianta Sofiei Coppola) are turnura imprevizibilă a unui thriller cu personaje feminine ce şi-au pus în minte să ademenească acelaşi bărbat. Jocul seducţiei se desfăşoară în scene care fac trimitere la stilul poveştilor gotice petrecute într-un conac izolat, specific Americii sudiste. Nu lipsesc nici acele calităţi vizuale tipice unui film de epocă precum o galerie de tablouri cu femei graţioase.

În noul ei film apreciat la Cannes, regizoarea Sofia Coppola duce feminitatea arhetipală a Sudului tradiţionalist în zona intenţiilor întunecate, ivite brusc de sub masca unui chip angelic. Vei avea impresia că a vrut să răstoarne modelele impuse de romanele clasice. În filmul ei, femeia cu educaţie rigidă, ţinută departe de lumea exterioară, nu mai ajunge să fie victima unui bărbat reprezentând ispita, iar vulnerabilitatea ei ascunde multă forţă în ducerea la bun sfârşit a planurilor diabolice. Te face să te întrebi dacă nu cumva este o privire ironică aruncată scriitorilor ce au construit un tablou fals al Sudului reprezentat de acel ideal de femeie seducătoare şi labilă, captivă într-o lume a trecutului patriarhal şi a dependenţei emoţionale.

foto: American Zoetrope/FR Productions/Focus Features/www.nybooks.com/

Acţiunea filmului se petrece aproape de finalul Războului Civil, în anul 1864, într-o casă izolată din statul Virginia. Casa devenise un pension şi un refugiu unde au fost adăpostite fetele de familie bună din Sudul invadat de yankei. Unul dintre aceşti yankei – interpretat de Colin Farrell – este rănit în luptă şi ajunge să fie îngrijit (şi râvnit) de profesoarele şi de elevele acestui internat, iscând rivalităţi şi gelozii ce pot duce la soluţii şocante. Povestea se transformă uşor, uşor într-o parabolă despre tragediile ce se pot naşte din transformarea în obsesie a dorinţei erotice reprimate.

Toate elementele vizuale ale filmului îţi promit o poveste în care se vor dezlănţui suspansul tenebros, intrigile şi pasiunile trezite la viaţă de apariţia unui străin considerat fermecător de locatarele casei izolate. Vei aprecia modul în care este creată atmosfera ce promite o evoluţie palpitantă a evenimentelor. La această atmosferă stranie contribuie din plin misterul în care plutesc reşedinţa somptuoasă în stil colonial, înconjurată de vegetaţie, decorurile elegante, ţinutele elaborate şi unele cadre în care feţele personajelor feminine sunt scăldate în clarobscurul unui salon rafinat, luminat doar de câteva lumânări. Dar, în schimbul unui film plin de suspansul exploziv alimentat de intenţiile feminine ascunse, primeşti o poveste mai puţin tumultuoasă decât promiteau întâlnirea elevelor unui pension sudist cu un yankeu sau potenţialul actoricesc al lui Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning şi Colin Farrell.

Deşi a fost premiat în cadrul unui festival dedicat cinematografiei de artă, The Beguiled a fost promovat printr-un trailer ce promite un film capabil să concureze fără probleme, în lupta pentru atragerea spectatorilor, cu producţiile comerciale de la mall. Nu este un film pretenţios, ci seamănă mai degrabă cu unul de tip hollywoodian, debarasat însă de turnura plină de clişee şi de finalul previzibil. Raportat însă la aşteptările publicului ce-şi imagina un film cu personaje feminine ce se luptă pentru acelaşi bărbat ispititor, trailerul este unul mincinos. Nu vei găsi dramatismul trepidant şi nici povestea suculentă promisă, cu pasiuni, trădări şi reacţii vulcanice.

foto: Focus Features/www.centralmaine.com

The Beguiled, prin care Sofia Coppola a câştigat Premiul pentru regie la Cannes, în 2017, face parte din categoria filmelor în care un personaj vulnerabil nimereşte într-o casă uitată de lume, unde îl aşteaptă prezenţe malefice având chipuri angelice. Doar că soldatul rănit şi cele trei sudiste atrase de el nu devin personajele unui film cu jocuri psihologice sofisticat construite, iubiri imposibile şi trădări. Faptele au o desfăşurare mult prea subtilă, cu mici momente comice oferite de încercarea elevelor de a păstra aparenţele de fete sfioase, deşi nu ştiu cum să se strecoare mai repede în camera yankeului.

foto: Focus Features/www.indiewire.com

În loc să vezi o escaladare explozivă a rivalităţilor, care să ducă la conflicte puternice între personajele feminine interpretate de Nicole Kidman, Kirsten Dunst şi Elle Fanning, vei descoperi mai degrabă o expunere sumbră a urmărilor nefaste ce se nasc dintr-o defulare necontrolată a dorinţelor sexuale, ca urmare a educaţiei puritane. Totuşi, defularea acestor dorinţe are loc gradat, la fel şi evoluţia rivalităţilor feminine ce vor duce la momentul hotărâtor pentru deznodământ (rămas imprevizibil până la final).

Tocmai această gradare ce-ţi permite să observi fiecare tipologie feminină în parte şi care pune în valoarea interpretarea actoricească, poate deveni în ochii unor spectatori un punct slab. Vor fi dezamăgiţi cei veniţi în sala de cinema pentru a vedea un film cu turnură incandescentă, promisă de întâlnirea dintre un yankeu seducător şi frumuseţile Sudului ce abia aşteaptă să se debaraseze de haina rigidă a pudibonderiei ipocrite exersate la pension. Solidaritatea feminină păzită de Miss Martha (Nicole Kidman), care ajunge să conducă şcoala de fete cu mână forte, nu permite o evoluţie trepidantă a rivalităţilor trezite de străinul ispititor, astfel încât să te ţină cu sufletul la gură datorită scenelor pline de tensiuni. Aşadar nu te aştepta la un cat fight sau la intrigi feminine ingenioase, ce fac să dea în clocot invidia ce arde la foc mic.

foto: Focus Features/www.wsj.com/video

Ce-i drept, Sofia Coppola îţi dă de înţeles la un moment dat că poate intensifica elementele specifice unui film alert. Pentru a te face să crezi într-o turnură inflamabilă, introduce o scenă în care flirtul dintre soldat şi profesoara de franceză interpretată de Kirsten Dunst se prelungeşte cu mărturisirea nefericirii celei emancipate, dornice de a fugi departe de pensionul izolat. Vei aştepta astfel o încercare de evadare a uneia dintre femei, alături de yankeu, care vor dori să o saboteze celelalte personaje femine invidioase că n-au fost ele în postura alesei. Unul dintre aceste personaje ostile iubirii ce pare să se înfiripe între soldat şi profesoara de franceză este o eleva ispititoare şi mult prea îndrăzneaţă pentru statutul de fată provenită din lumea tradiţionalistă a Sudului.

foto: Focus Features/comolivingmag.com

Interpretată de Elle Fanning astfel încât să promită detaliile picante ale filmului, Alicia, eleva şireată devine tipologia adolescentei neruşinate având un chip angelic, dar care va face orice pentru a se strecura în patul soldatului. Ademenitoare şi lipsită de inhibiţii, ea va declanşa episodul ce va răsturna aşteptările spectatorului – atât pe cele referitoare la oscilaţia între solidaritatea femină şi obsesia pentru soldat, cât şi pe cele privind naivitatea personajului masculin nimerit în universul complicat din mintea personajelor feminine transformate în vânători răbdători cu prada. La un moment dat, vei avea impresia că se pot schimba rolurile, iar prada poate deveni un vânător capabil să răstoarne în favoarea lui tendinţele manipulatoare ale femeilor întărâtate, din ce în ce mai îndrăzneţe, în ciuda educaţiei restrictive în ceea ce priveşte asumarea propriei feminităţi.

În ciuda elementelor ce ar fi făcut din el un film tipic hollywoodian în decoruri de epocă, The Beguild te convinge să-l urmăreşti până la capăt nu datorită acţiunii, ci aşteptărilor întreţinute de aducerea laolaltă a unor tipologii femine ce pot reacţiona diferit în faţa unui fruct oprit. Sofia Coppola ştie cum să te ducă abil cu zăhărelul schiţând portrete psihologice opuse ce reprezintă faţetele şi vârstele diferite ale femeii ispitite şi dezamăgite. Fiecare protagonistă va folosi câte un truc în prezenţa bărbatului ce devine ţinta obsesiei. Una va juca rolul inaccesibilei neînfricate, care pune mâna pe arme când are impresia că vin inamicii. Altele vor chicoti obraznic pentru a capta atenţia precum niste prostuţe adorabile. Însă doar una dintre ele va surprinde prin senzualitatea bine mascată, dar adulmecată rapid de yankeul uns cu toate alifiile.

foto: Feature Films/www.vulture.com

Totuşi, aceste portrete nu au consistenţa unei observaţii psihologice minuţioase care să dezvăluie mecanismele obscure ale dorinţei. Nu vezi o abordare cu tentă psihanalitică dusă până la capat, menită să exploateze cinematografic nevroza feminină alimentată de o societate constrângătoare în raport cu sexualitatea. Motivele din spatele deciziilor crude rămân un mister. Spectatorul are acces doar la stările afective dezvăluite prin scăpările unor gesturi spontane sau prin mimica unor personaje ce dau glas unor gânduri interzise, bine disimulate…până într-un punct.

În această poveste, Colin Farrell interpretează un personaj cu alură de rebel, dar cu maniere de gentleman în faţa doamnelor. Acest personaj se dovedeşte a fi un bun cunoscător al replicilor din arsenalul curtoaziei măgulitoare cu femeile ce ţin la reputaţie, chiar şi atunci când au curajul de a-şi urma latura dezinhibată. La un moment dat, soldatul îţi dă impresia că are planuri ascunse, pe care vrea să le pună în practică băgându-se pe sub pielea fiecărui personaj feminin în parte.

foto: Les Films de Cannes a Bucarest

Dialogurile şi aluziile ironice dintre soldat şi Miss Martha par să ţină locul acţiunii, promiţând acea tensiune ce va degenera. Exact când te aştepţi la reacţii inflamabile, vei descoperi de fapt că Sofia Coppola vrea doar să creeze o galerie de portrete femine care să ofere un spectacol al metamorfozelor provocate de confruntarea cu propria lume erotică atât de blamată de convenţiile morale din acea perioadă. Foloseşte personajul masculin pentru a elibera francheţea inhibată de rigiditatea educaţiei. Această sinceritate cu efecte devastatoare va fi scoasă la suprafaţă de încercările de a obţine validarea feminităţii de către singurul bărbat ce avea acces la universul lor izolat de lumea înconjurătoare. Importanţa acordată ritualurilor feminine de captare a interesului astfel încât să nu atragă dezaprobarea celei ce veghea castitatea poate compensa, în ochii unor spectatori, clasica desfăşurare furtunoasă a unei iubiri interzise.

Chiar dacă nu are desfăşurarea alertă la care invită amestecul atâtor ingrediente din zona filmului de epocă şi a thrillerului psihologic, zona de mister din fiecare portret lasă o fereastră deschisă pentru reacţiile imprevizibile ce te ţin captiv în sala de cinema până la final. Acest imprevizibil ţine şi de evitarea unor portrete despre care poţi spune că sunt tipice. Nici eleva gata să încalce tabuurile (interpretată de Elle Fanning) prin gesturi de viitoare curtezană precoce, şi nici profesoara sobră şi reţinută nu corespund unor stereotipuri. Fiecare personaj va împrumuta comportamente şi reacţii specifice şi unei alte tipologii, astfel încât să nu ai impresia unei abordări facile.

Vei mai aprecia şi decizia Sofiei Coppola de a nu împinge scenele, decorurile şi ţinutele de epocă în zona exagerărilor de dragul unor imagini spectaculoase pentru visătorii ce vor să retraiască imaginar atmosfera altui secol. Imaginile nu au acel pictural artificial de butaforie, şi nici personajele feminine ce au primit o educaţie de modă veche nu au afectarea exagerată a fecioarelor ce se simt prinse între ispită şi vinovăţie. Suspinele teatrale au fost înlocuite de naturaleţea asumării dorinţei, fie ea şi una discretă, iar această naturaleţe lasă loc umorului strecurat prin breşa dintre adevăratele intenţii şi masca fetei cuminţi, afişate în prezenţa severului personaj interpretat de Nicole Kidman.

The Beguiled îţi va rămâne în minte drept un film în care mesajul este unul difuz, la care nu ajungi, mascat parcă de straturile materialelor preţioase ce alcătuiesc rochiile ample ale personajelor. Nu îţi vor fi clare mecanismele psihologice. Poţi bănui însă o replică dată de regizoare filmelor ce au impus un anumit ideal de frumuseţe sudistă sau celor în care absurditatea războului se răsfrânge asupra existenţelor feminine. Dar în acest film, efectele ţin de abisurile inaccesibile ale psihicului. Segregarea dintre Sud şi Nord este eclipsată de urmările întunecate ale segregării dintre feminin şi masculin. Războiul nu face decât să coaguleze trăirile reprimate, reuşind să le transforme pe elevele internatului în prizonierele propriilor dorinţe, în timp ce soluţiile crude vor fi singurele ce vor putea rupe lanţurile unei educaţii puritane.

The Beguiled a fost proiectat în premieră (în România) în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017


LYTE video

Citeşte şi Top 10 filme de epocă 

Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri – Cu greu de saturi de istoriile Sudului

Acum ne despărţim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Top 10 filme de epoca pe care trebuie sa le vezi

Un trandafir pentru Emily si alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei ratacitoare

Adriana Gionea
-
0
Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei ratacitoare

Protagonista filmului Jeune femme ar stârni invidia multora ce vor să-şi schimbe viaţa schimbând şi oraşul. Aparent, ea îşi permite luxul de a începe o viaţă nouă pe malul stâng al Senei, acel paradis la care tânjesc toţi visătorii care nu îmbătrânesc niciodată. Dar Paula este departe de a avea o relaţie de iubire cu Parisul la care se întoarce după zece ani de absenţă.

Regăsirea Parisului, de care a vrut să se îndepărteze cât mai mult posibil, nu înseamnă pentru debusolata Paula reluarea peregrinărilor prin cafenele. Începutul filmului ţi-o arată în plină criză de nervi, dând violent cu capul în uşa iubitului ce a lăsat-o de izbelişte după zece ani de relaţie. Acesta nu se lasă înduplecat, iar Paula este abandonată, fără prea multe opţiuni de refacere a vieţii. Din acest moment, şederea în Paris începe să fie o rătăcire între confuzia unei naufragiate ce umblă bezmetic în căutarea unui (nou) loc al ei şi entuziasmul petrecerilor cu muzica pe care ai vrea la rândul tău să dansezi toată noaptea.

foto: www.viennale.at/en

Debutul regizoarei Leonor Serraille – dinstins cu premiul Camera d’Or la Cannes în 2017 – s-ar fi putut numi la fel de bine şi Fără un şfanţ prin Paris, rescriind peripeţiile lui Orwell din Fără un şfanţ prin Paris şi prin Londra. Doar că-n povestea de viaţă a Paulei disperarea nu alungă nonşalanţa a la francaise. Chiar şi în momentele în care problemele atrag noi probleme, disperarea se topeşte în mici oaze de răgaz oferite de viaţa de noapte, de un nou bărbat de care se simte atrasă, de întâlnirile cu prietenii boemi. Nu de alta, dar Paula este o debusolată a vremurilor noastre, pentru care 31 devine vârsta noului început, unul cu mici momente de entuziasm strecurate printre uşi închise brutal, una câte una. Primul care închide uşa este iubitul sud-american – un fotograf care după ce a transformat-o în muza lui o dă afară din apartamentul ce populează visurile multora ce şi-ar dori să traiască la Paris fără griji. De pe urma relaţiei, Paula se alege cu pisica neastâmpărată a iubitului, devenită noul partener de căutare a unui acoperiş deasupra capului. După ce rămâne şi fără ultimii bani, descoperă că până şi uşa mamei rămâne închisă.

foto: Be For Films/www.cineuropa.org

Salvarea Paulei, una efemeră, vine din partea unei necunoscute, care o ajută să-şi găsească un job într-un mall, şi din partea unei femei ce îi permite să-şi rotunjească veniturile ca bonă pentru fiica ei (până apar opinii divergente privind educaţia copilului). Problemele Paulei devin precum piesele unui joc de domino. Una o mişcă pe cealaltă, într-un lanţ obositor al unor evenimente care sunt întâmpinate cu aparentă degajare.

Cu toate că a pierdut orice reper şi pe deasupra mai află şi o veste care o presează să-şi facă un rost cât mai repede, exact atunci când toţi par să o fi abandonat, protagonista are ceva din seninătatea frumoşilor nebuni ai Parisului din anii ’60. Îşi trăieşte angoasele şi neputinţele fără a le striga, lăsându-se mai degrabă purtată de ritmul oraşului, decât de cel al problemelor stresante. Iar acest ritm al oraşului este susţinut de o coloană sonoră sezuală ce reflectă cel mai bine farmecul vieţii trăite într-un prezent continuu de o generaţie cu adolescenţă prelungită. Totuşi, Parisul nu este prezent prin locurile iconice, regăsite de obicei în imaginile marilor fotografi, ci prin efervescenţa redată de coloana sonoră şi de mişcările camerei de filmat capabile de a capta starea de plutire în derivă. Însă regăseşti o derivă căruia Parisul îi imprimă acea voluptate ce-i consolidează reputaţia de loc ideal pentru cei a căror existenţă şi-a pierdut sensul fără a lăsa gravitatea să anuleze plăcerile prezentului.

foto: /www.screendaily.com/reviews

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) te va seduce şi datorită intepretării oferite de actriţa Laetitia Dosch, care, datorită acestui rol, intră în galeria personajelor feminine iconice, pe care să le asociezi cu Parisul celor fără vârstă. Ea devine un simbol al unei generaţii, dar şi al unui Paris tributar erei Nouvelle Vague. Pare să vină din acea perioadă ce a dat nişte personaje sub a căror nonşalanţă vecină cu superficialitatea imaturilor incurabili se ascundea înţelepciunea celor capabili de a se bucura de fiecare moment. Paula este de fapt fiecare femeie din clubul 30+ ce nu intră în categoria maturilor validaţi de normele majorităţii. O vor înţelege cel mai bine spectatorii care nu se uită cu stupoare la un personaj ce se redescoperă şi încă mai bâjbâie la vârsta la care alţii au impresia că s-au realizat.

foto: youtube/trailer

Pentru cei ce se regăsesc în modul de a fi al Paulei, filmul nu pare unul nerealist. Protagonista nu li se va părea deloc un personaj inautentic. Nu vor considera o scăpare la nivelul scenariului faptul că pentru ea veştile grele ce vin una dupa alta nu capătă forţa unui puhoi ce ar o face-o să-şi strige disperarea, ci îi în schimb permit să se lase purtată de plăcerea instabilităţii. Paula este o celebrare a vieţii trăite fără planuri, ce topeşte angoasele în rătăciri nocturne. Portretul ei este unul în care se regăsesc mulţi tineri occidentali pentru care etapa căutării unui scop în viaţă este una mai îndelungată, ce le permite să încerce multe experienţe prin refuzul stabilităţii. Întâlnirea Paulei cu un personaj masculin suportiv, obligat să accepte un job sub pregătirea lui pentru a-şi creste fiica, poate fi considerat un truc folosit de regizoare pentru a le arăta oglinda incomodă tinerilor occidentali de azi, despre care se tot afirmă că trăiesc într-o bulă a privilegiaţilor ce îşi pot inventa un prezent fără obligaţii. Dar le arată oglinda astfel încât să nu le pară o altă contestatară a fisolosofiei lor de viaţă sau o regizoare ce nu face decât să exploateze superficial şi acuzator aplecarea spre hedonismului fără sfârşit.

foto: www.kviff.com/en/programme

Filmul nu atrage neapărat printr-un plot bine închegat. Acţiunea este aproape inexistentă. Doar momentele în care Paula primeşte veşti proaste sau este căutată de fostul iubit ce o vrea înapoi mai amplifică tensiunea care ar oferi acel ritm dinamic (aşteptat în zadar). Filmul pare făcut mai degrabă pentru cei dornici de a fi martorii unei transformări tăcute a personajului central, o transformare care să lase loc interpretărilor şi care să se desfăşoare fără a perturba voluptatea rătăcirii prin Paris.

Datorită maturizării în urma peregrinărilor dintr-un colţ în altul al oraşului şi dintr-o casă în alta, poţi afirma că vezi un film tipic parizian. Dacă vei trece peste lipsa acţiunii, vei putea aprecia modul în care Leonor Serraille a transpus legătura obilicală dintre personaj, spiritul şi ritmul Parisului. Un Paris în care visează să hoinarească fără ţintă admiratorii filmelor din anii ’60 -’70.  Reacţiile personajului feminin asaltat de probleme şi modul în care deriva ce o poartă de la un capăt la altul al oraşului este reprezentată prin scene pline de culoare, desprinse parcă din revistele fashion pentru boemi, alcătuiesc o replică dată de o regizoare contemporană filmelor iconice dedicate Parisului.

foto: hiff.fi/elokuvat

Paula îţi arată în ce s-ar fi transformat personajele filmelor nouvelle vague dacă ar fi fost inventate în zilele noastre. Datorită acestui exerciţiu de imaginaţie, lipsa reacţiilor ostentative cerute de situaţiile apăsătoare ce năvălesc în existenţa ei nu te va face să o consideri un personaj neconvingător, lipsit de autenticitate. Dimpotrivă, prin acest personaj feminin, regizoarea livrează un portret cât se poate de lucid şi de incomod, însă fără a perturba până la capăt relaţia idilică a spectatorului cu Parisul râvnit.


LYTE video

Citeşte şi Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumoşii nebuni ai Parisului

Frances Ha – dansând în întuneric

Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Frances Ha – dansand in intuneric

 

12 carti noi aduse de octombrie in librarie

Adriana Gionea
-
0
12 carti noi aduse de octombrie in librarie

Poveşti din Mozambic şi din China (medievală şi contemporană). Istorii halucinante ce-ţi dau fiori, aduse din Argentina. Două femei unite de un tablou misterios. Tainele unei familii americane. Un roman scris de cel aflat în spatele serialului Downton Abbey. O istorie amoroasă a umanităţii. Toate se regăsesc în recomandările de lectură pentru luna octombrie.

 

Confesiunile leoaicei – Mia Couto

Editura Polirom, 2017

Cărţile scrise de Mia Couto sunt o călătorie plină de suspans în Mozambic. Unul dintre cele mai bune romane ale acestuia – Confesiunile leoaicei – te poartă într-o lume africană unde mitul şi realitatea coexistă. Acţiunea se petrece într-un sat din nordul Mozambicului. Aici, locuitorii trăiesc sub teroarea leilor care se apropie din ce în ce mai mult de case. Poveştile halucinante ale satului îţi sunt relatate de Marimar, una dintre locuitoare, şi de vânătorul care trebuie să alunge leii.

Literatura portugheză din spaţiul african a devenit foarte apreciată de cititori şi critici, judecând mai ales după notorietatea unor autori precum Jose Eduardo Agualusa şi Mia Couto. S-ar putea ca numele scriitorului născut în Mozambic, Mia Couto, să-ţi sune cunoscut datorită romanului Veranda cu frangipani.

 

 E-un rege nebun în Danemarca

Editura Humanitas Fiction, 2017

Parafrazând, în titlu, o replică din Hamlet, Dario Fo scrie o satiră despre vremurile noastre, deghizată într-un roman istoric. Acţiunea romanului se petrece la curtea daneză, în secolul al XVIII-lea, al Iluminismului, dar şi al marilor libertini. În acest decor se desfăşoară povestea de iubire dintre Caroline Mathilde şi regele Christian al VII-lea, care decide să iniţieze nişte reforme considerate scandaloase în acea perioadă: interzicerea torturii, abolirea legării de glie şi a privilegiilor deţinute de nobili. Apogeul deciziilor excentrice îl constituie libertatea presei.

Totuşi, acest rege iluminat a suferit din cauza stigmatului căzut asupra celor având probleme psihice. Dar laureatul Premiului Nobel pentru Literatură face din acest rege un vizionar ca nimeni altul. Dario Fo susţinea că a fi nebun nu este neapărat un rău, ba uneori nebunii se dovedesc mai buni. E-un rege nebun în Danemarca vine să îmbogăţească într-un mod tragicomic galeria de personaje istorice pline de mesaje satirice, după romanul dedicat Lucreziei Borgia – Fiica papei.

 

 Belgravia

Editura Nemira, 2017

Fanii serialului Downton Abbey au parte de o surpriză. Creatorul serialului, Julian Fellowes, a scris un nou roman ce readuce în prezent atmosfera unui film de epocă plin de intrigi, secrete de familie şi decoruri elegante. Belgravia te va introduce în culisele aristocraţiei britanice de la 1800. În această perioadă are loc balul fastuos al ducesei de Richmond, care va fi amintit drept unul cu final tragic. Balul este organizat chiar înaintea bătăliei de la Waterloo, iar o parte dintre participanţi vor ajunge din luxoasele saloane pe câmpul de bătălie. După 25 de ani, în centrul atenţiei ajunge familia Sophiei Trenchard, care se va muta în zona rezidenţială denumită şi Belgravia.

 

 Acasă

Editura Litera, 2017

Acasă este un roman despre legăturile dintr-o familie, zdruncinate după ce fiul rătăcitor, pe nume Jack, se întoarce. Vei regăsi lumea tipică orăşelelor americane, a căror linişte ascunde multe secrete. Aceste secrete vor fi răscolite de un personaj masculin rebel, gata pentru a contesta din nou principiile unui tată conservator. Doar că sfidătorul Jack este doar o umbră a celui ce a fost cândva. După mai bine de douăzeci de ani de absenţă, Jack începe să vadă cu alţi ochi disensiunile apărute între el şi tată, apropiindu-se mai mult de sora lui, la rândul ei întoarsă acasă după relaţii eşuate.

Romanul lui Marilynne Robinson este considerat unul dintre cele mai bune, scrise în ultimii ani, despre universul familiei americane aflate între conservatorism şi nevoia de schimbare. A fost distins cu Orange Prize în 2009 şi finalist al National Book Award, în 2008.

 

Ce-am pierdut în foc

Editura Art, 2017

Povestirile din volumul Ce-am pierdut în foc te vor ajuta să o descoperi pe una dintre cele mai bune scriitoare argentiniene. Mariana Enriquez creează imaginea unei lumi populate de femei confruntate cu evenimente în care dramele iau o turnură suprarealistă. Nu lipsesc elementele sordide, gotice şi macabre, prin care autoarea vrea să reinterpreteze nişte evenimente reale, despre care a citit în presă. Realismul magic va căpăta în prozele sale aspecte înfricoşătoare, prin care autoarea vrea să îşi şocheze cititorul până la zguduirea conştiinţei. Nu degeaba criticii au considerat povestirile ei un amestec între Poe, Stephen King şi Julio Cortazar.

 

Muza

Editura Humanitas Fiction, 2017

Romanul scris de Jessie Burton promite un amestec între suspans, mister şi poveşti de viaţă fascinante. Personajele principale sunt două femei – o pictoriţă debutantă ce a trăit în Spania anilor ’30 şi o imigrantă din Caraibe, dornică de a deveni scriitoare în Londra anilor ’60. Cele două protagoniste sunt legate de un tablou enigmatic, redescoperit peste ani. Muza este lectură potrivită atunci când îţi doreşti o carte despre nişte personaje feminine emancipate, ce vin din perioade ce au schimbat lumea.

 

 Fata care citea în metrou

Editura Nemira, 2017

Romanul Fata care citea în metrou invită la genul de lectură pentru suflet, cu oameni frumoşi, evenimente surprinzătoare şi acel Paris la care visăm deseori. În centrul romanului  scris de una dintre cele mai citite autoare franceze (Christine Feret-Fleury) se află Juliette. Ea merge cu metroul în fiecare zi, la aceeaşi oră, spre job. Metroul îi dă ocazia de a vedea oameni citind. Imaginea acestora o captivează şi îi stârneşte interesul faţă de cărţi. Într-o zi, decizia de a coborâ cu două staţii înainte de locul unde lucrează îi schimbă viaţa.

 

 Iubire cu “i” mic

Editura Humanitas Fiction, 2017

Tot un roman pentru suflet este şi Iubire cu “i” mic. Este scris de un popular autor catalan, Francesc Miralles, cunoscut datorită unui duet literar cu faimoasa Care Santos, duet ce a dus la scrierea bestseller-ului Cel mai frumos loc din lume e chiar aici. Vei descoperi în noua carte tradusă –  Iubire cu “i” mic – o îmbinare între un roman inspiraţional şi o comedie romantică despre ieşirea din singuratate cu ajutorul unui prieten din lumea necuvântătoarelor. În cazul profesorului universitar Samuel, acest prieten este pisica Mishima. O pisică a nimănui, Mishima îi intră în casă, unde îşi face de cap prin lumea lui ticsită de cărţi şi de multe discuri, apoi îl obligă să se apropie de oameni cu vieţi interesante. Printre aceştia sunt o mare iubire din trecut, regăsită cu ajutorul pisicii, dar şi vecinii hazlii.

 

 O undiţă pentru bunicul meu

Editura Polirom, 2017

O undiţă pentru bunicul meu este o colecţie de povestiri ce surprinde viaţa cotidiană din China. Iubiri tulburate de frici, o întâmplare cu efecte neaşteptate, evenimente supranaturale şi amintiri din copilărie se amestecă bizar în lumea unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori chinezi.

Volumul poate fi considerat o revelaţie pentru cei interesaţi de operele scriitorilor asiatici. După ce Mo Yan a câştigat premiul Nobel, cititorii şi-au îndpretat atenţia spre literatura chineză, dorind să afle mai multe despre autorii contemporani. Dar înaintea lui Mo Yan, a mai existat un scriitor chinez pe lista celor distinşi cu Nobel. Este vorba despre Gao Xingjian. Lui i-a fost decernat Nobelul în 2000. Spre deosebire de Mo Yan, Gao Xingjian a preferat calea exilului, transformând Parisul în a doua sa casă, unde este cunoscut şi în calitate de pictor.

 

 O istorie intimă a omenirii

Editura Nermira, 2017

Trăirile umane şi modul în care manifestarea lor au fost şlefuită de trecerea secolelor sunt analizate îndrăzneţ în cartea lui Theodore Zeldin, considerat unul dintre cei mai apreciaţi autori francezi. O istorie intimă a omenirii promite să ofere noi detalii care să nuanţeze întrebări vechi de când lumea. Sunt întrebările ce privesc relaţiile de cuplu, teama de singurătate sau diferenţele dintre bărbaţi şi femei. Vei regăsi o istorie a omenirii povestită altfel, cu mai multă savoare şi culoare.

 

Arta corpului

Editura Polirom, 2017

Noul roman al lui Don DeLillo (tradus în limba română) te ademeneşte printr-o poveste de iubire stranie. Protagoniştii sunt Lauren, un body artist, şi un vizitator ce pare a fi la jumătatea drumului dintre copil şi bărbat. Acesta îşi face simţită prezenţa în vila artistei, aflată într-o zonă de coastă aproape pustie. Apariţia misteriosului străin îi va alina suferinţa după sinuciderea soţului, apoi va schimba relaţia pe care Lauren o are cu arta ei.

 

Favorita

Editura Humanitas Fiction, 2017

Yasushi Inoue ştie cum să readucă în prezent nişte personaje feminine care au influenţat viaţa conducătorilor din Japonia sau China. După captivantul personaj feminin din Japonia medievală, întâlnit în romanul Nobila doamnă din Yodo, cititorii o vor cunoaşte pe concubina preferată a împăratului chinez Xuanzong, din epoca dinastiei Tang (considerată una de aur în istoria Chinei). Este vorba despre faimoasa Yang Guifei, devenită un ideal de frumuseţe în cultura chineză. Romanul Favorita îi este dedicat ei. Acţiunea se întinde pe o perioadă de 16 ani, cât a durat relaţia de iubire ce i-a inspirat pe artiştii dinastiei Tang, dar i-a îngrijorat pe apropiaţii împăratului, care se temeau de puterea unei femei asupra conducătorului.

Favorita este un roman care te va introduce în universul extravagant al curţii imperiale din timpul dinastiei Tang. Vei cunoaşte personalităţile unei perioade în care artele au înflorit sub privirea a doi dintre cei mai mari poeţi orientali – Li Tai-Pe (Li Po) şi Du Fu. Yasushi Inoue a scris un roman despre frumuseţea şi efemerul ce plutesc deasupra unei iubiri pătimaşe, din cercurile puterii. O iubire trăită de preferata împăratului sub amenintţarea fricii de a sfârşi tragic, din cauza intrigilor ce urmăreau eliminarea brutală a concubinelor influente.

Citeşte şi articolul 7 cărţi noi pentru începutul toamnei

10 cărţi interesante găsite în librăria Kyralina

7 carti noi pentru inceputul toamnei

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

 

Miss Hokusai – O pictorita japoneza misterioasa

Adriana Gionea
-
0
Miss Hokusai – O pictorita japoneza misterioasa

Numele lui Hokusai le vine în minte multor oameni atunci când se gândesc la pictura japoneză. Celebra stampă în care valurile iau forma unor gheare ameninţătoare, gata să înşface o micuţă ambarcaţiune, sau peisajele cu muntele Fuji au devenit un fetiş pentru cei fascinaţi de arta niponă. Impresioniştii le-au adaptat la stilul la artei occidentale, iar unele companii le-au exploatat pentru amatorii de suveniruri. Din păcate, s-a cam uitat că multe dintre stampele semnate de Hokusai au fost realizate cu ajutorul fiicei sale, devenite ucenic şi ajutor de nădejde.

foto: GKids/www.cartoonbrew.com

Miss Hokusai aminteşte de fiica marelui pictor – O-Ei (Oi) – şi de viaţa cotidiană în vechiul Tokio, denumit şi Edo până în anul 1868. Acţiunea se petrece în perioada în care pictorii îşi găseau modelele în celebrele stabilimente din cartierul plăcerilor, Yoshiwara, un rai al celor ce au fantezii cu gheişe delicate sau curtezane în chimonouri sofisticate. Totuşi, Miss Hokusai nu seamănă cu o înşiruire de stampe în stilul unor pictori precum Utamaro sau de scene incandescente în care defilează siluetele prelungi ale unor curtezane rafinate. Imaginile au farmecul desenelor animate în stilul lui Sailor Moon sau manga (animaţia este adaptarea unei serii manga din anii ’80, realizată de Hinako Sugiura). Ce-i drept, s-a păstrat eleganţa imaginilor pitoreşti ale vechiului oraş pictat de artiştii din vremea lui Hokusai, datorită optării pentru animaţia 2D. Vezi poduri de lemn, magia de culori specifică hainelor din acea perioadă, ivite din forfota străzilor cu prăvălii, căsuţe cu lampioane şi uşi glisante, bărcuţe pline de gheişe cântând la shamisen, acoperişuri de pagode răsărind printre cireşii abia înfloriţi sau luntraşi înaintând pe canalele ce despart străduţele cu locuinţe tradiţionale.

foto: youtube/trailer

În această animaţie ce întruneşte calităţile vizuale promise de o creaţie niponă, O-Ei Hokusai devine o tânără ce avea parte de o libertate permisă doar bărbaţilor cu viaţă de artist dezordonat. Putea umbla nestingherită prin cartierul plăcerilor în căutare de modele sau de iniţieri senzuale. I se permitea chiar să picteze scene erotice, denumite shunga şi devenite, peste secole, nişte delicatese pentru cei pasionaţi de istoria sexualităţii în Orient. Totuşi, despre viaţa ei nu se ştiu multe. O-Ei a rămas o enigmă, pe care occidentalii au putut-o descoperi şi datorită romanului de succes – Fiica lui Hokusai.

foto: GKids/ www.littleniak.com/blog

Regizorul acestui film – Keiichi Hara – nu a recreat biografia lui O-Ei Hokusai, aşadar filmul nu are coerenţa unei poveşti, ci este mai degrabă o succesiune de scene în care pictoriţa se plimbă între atelier şi oraşul-furnicar. A fost interesat mai degrabă de relaţia ei cu arta şi cu sora mai mică, dar şi de primul eveniment amoros.

foto: animatedviews.com/2017/miss-hokusai/

Miss Hokusai o animaţie care va fi pe placul celor ce preferă mai degrabă un personaj feminin atipic şi curajos pentru epoca sa. Protagonista se va suprapune peste acea tipologie a femeii inteligente aflate în plin proces de maturizare – afectivă şi artistică – într-o societate patriarhală. Iar pentru fiica lui Hokusai, maturizarea lega arta de redescoperirea feminităţii. Venirea unui tânăr pictor în atelierul tatălui ei coincide cu primele întrebări legate de propria feminitate, mai ales într-un moment în care i se spunea că are talent, însă nu şi experienţa erotică necesară pentru a le oferi curtezanelor din picturile ei acea notă senzuală ce-i incita pe viitorii cumpărători.

foto: www.electric-shadows.com

Dorind să-şi perfecţioneze stilul, meticuloasa O-Ei iese din atelier pentru a cutreiera casele de plăceri. Aici întâlneşte personaje stranii, ale căror încăperi sunt bântuite de prezenţe mitologice. Evenimentele bizare la care asistă fac trimitere la tradiţia literară japoneză, în care abunda poveştile cu fantome şi oameni posedaţi de spirite malefice. Doar că sunt nişte trimiteri sofisticate, realizate printr-o eleganţă vizuală demnă de nişte picturi, neavând nimic din senzaţionalismul facil al unor ghosts stories de duzină.

foto: thefilmstage.com/reviews

Aceste trimiteri la poveştile cu demoni şi fantome sunt omniprezente în momentele de creaţie. Dragonii pictaţi se transformă în nori ameninţători. În camera unei curtezane un demon îşi face simţită prezenţa sub forma unei pâcle, iar picturile budiste iau forma unor imagini suprarealiste ce înghit realitatea şi eliberează demonii infernului. Datorită acestor trimiteri spre adâncurile culturii japoneze, îţi dai seama că adevăratul scop al regizorilor nu a fost acela de a prezenta (doar) zbaterile unei artiste japoneze emancipate, ci de a reaminti de abundenţa miturilor exploatate în multe capodopere ale picturii nipone. Forţa legăturii dintre mit, superstiţie şi pictură este reflectată cel mai bine de o scenă plină de metafore budiste, în care una dintre picturi alungă demonii care bântuie dormitorul unei nobile, după ce în trecut a fost expusă o altă pictura, una înfricoşătoare, ce reprezenta caznele păcătoşilor înhăţaţi de monştri iadului.

Miss Hokusai îţi va rămâne în memorie nu printr-o desfăşurare dramatică sau printr-o defilare seducătoare a prezenţelor feminie asociate cu lumea picturii japoneze, ci prin faptul că ţi-a infirmat aşteptările într-un mod original, insistând mai mult asupra creării atmosferei stranii. Anumite scene par desprinse dintr-o fantasmagorie onirică străbătută de fiorii unui film cu bântuiţi, stimulând inventivitatea în amestecul nuanţelor menite să bucure ochiul.

Chiar dacă refuzul lui Keiichi Hara de a introduce un fir narativ abundent poate dezamăgi, vei fi impresionat de calităţile vizuale prin care sunt explorate subtil anumite superstiţii şi mituri din tradiţia japoneză. Miss Hokusai nu oferă o poveste cu tentă feministă, deşi are toate datele necesare. Nici măcar nu elucidează misterul pictoriţei. În schimb restaurează vizual un Tokio pierdut, vital pentru evoluţia picturii japoneze din secolele XVIII-XIX. În acelaşi timp, îi asigură pe nostalgici de continuitatea animaţiei nipone 2D, un spectacol estetic rar. Animaţia mai oferă acea evadare în imagini delicate, pline de culoare. Vei rămâne cu plăcerea unui răgaz smuls din programul înţesat de termene-limită şi cu dorinţa de a cunoaşte mai multe despre superstiţiile şi poveştile stranii din cultura japoneză.

Animaţia Miss Hokusai a fost văzută în cadrul Anim’est 2017.


LYTE video

Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum n-ai mai văzut

Fiica negustorului de sake – Primele poveşti cu detectivi japonezi

Loving Vincent – Festivalul culorilor intr-un film cum n-ai mai vazut

Fiica negustorului de sake – Primele povesti cu detectivi japonezi

 

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Adriana Gionea
-
0
Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Philippe Besson are toate şansele de a deveni scriitorul preferat al celor pentru care paginile unei cărţi rămân singura cale de a mai recupera amintirile despre marile iubiri destrămate. A dovedit-o cel mai bine într-un alt roman tradus în limba română – Rătăcitori prin Lisabona. Doar că-n noul roman tradus – Încetează cu minciunile tale – marea iubire nu poate fi asumată în perioada în care este trăită, adolescenţa. Nici măcar declarată faţă de prietenii apropiaţi. Această iubre este considerată un tabu periculos, ce poate duce la pedeapsa maximă într-o lume ordonată: excluderea.

Autorul, devenit narator, şi iubitul său, Thomas, decid să înăbuşe, în public, orice amănunt ce ar putea da de înţeles că ei sunt mai mult decât simpli colegi ai unui liceu provincial. Ostilitatea celor din jur riscă să fie pe măsura trăirilor intense ce îi unesc. Aşadar, scufundă în clandestinitate ceea ce pare imposibil de ascuns: acea primă iubire din adolescenţă, sălbatică şi zguduitoare la nivelul conştiinţei. Iar iubirea din acest roman avea toate şansele pentru a evolua precum o tornadă, atât pentru cei doi, cât şi pentru mica localitate unde trăiau. Ar fi putut deveni acea furtună ce adună în trecerea ei iluzii sparte zgomotos, frici din care se nasc reacţii ostentative sau euforia ce trece dincolo de limitele intimităţii când se ia la trântă cu dezaprobarea celorlalţi. Însă cei doi reuşesc să tacă în public, deşi întâlnirile au acel amestec strident dintre vertijul erotic, exuberanţa posedării fructului interzis şi o senzualitate melancolică asociata unei iubiri ce nu poate fi trăită liber.

Cea mai mare nedreptate care i se poate face acestui roman este catalogarea lui drept unul de nişă, înţeles doar de persoanele gay sau de cei lipsiţi de prejudecăţi în faţa alterităţii. Fiecare pagină îţi demonstrează că ai în faţă unul dintre cele mai sensibile şi bine scrise romane despre orice iubire din perioada adolescenţei, ce trece dincolo de împărţirea oamenilor în heterosexuali şi gay. Modul în care îşi trăiesc povestea scurtă de iubire cei doi protagonişti este unul universal.

Naraţiunea la persoana I, ce transformă romanul într-un omagiu confesiv adus celui ce nu mai este, oglindeşte impresiile, gândurile şi trăirile foarte multor oameni ce au trecut prin adolescenţă. O vârstă în care dorinţa de a încălca norme rigide se mai învecina, uneori, cu teama de inadecvare, de reacţiile colective. De fapt, povestea dintre cei doi liceeni – unul care avea toată viaţa înainte şi care alege să devină scriitor, celălalt, pe nume Thomas, care a preferat să-şi nege sinele, să rămână captiv într-o aşezare tradiţionalistă pentru a se îngriji de ferma părinţilor – este una despre oscilaţia dintre propriile sentimente, care se cer a fi recunoscute în procesul de formare a unei identităţi, şi mascarea lor de dragul aprecierii colective, a integrării, vitale în perioada adolescenţei. Titlul romanului capătă una dintre cele mai dureroase conotaţii, pe măsură ce te apropii de sfârşit. Sunt nişte conotaţii oferite de toate efectele dure ale fricii de a deveni cine eşti de fapt, de a fi tu însuţi şi de a a-ţi asuma firescul înţeles drept nevoia de tandreţe, indiferent de persoană aleasa pentru a o întruchipa.

Chiar dacă ai în faţă o dramă ce pare să vizeze doar o anumită comunitate, una marginalizată, elementele ce duc la amplificarea ei vorbesc despre noi toţi, aşa cum suntem sau am fost în perioada maturizării. Intoleranţa colectivă în raport cu dorinţele individuale, teama de propriile trăiri, ezitarea în a recunoaşte atracţia faţă de o persoană ce poate fi respinsă de grup sau de mediul social pot fi întâlnite în multe iubiri adolescentine, indiferent de orientarea sexuală a partenerilor. În câte filme sau cărţi nu am întâlnit poveşti în care lui îi e teamă să recunoască atracţia pentru ea deoarece nu face parte din liga lui, sau în care ea face totul pentru a masca sentimentele faţă de băiatul ironizat de grupul ei de prietene.

Romanul lui Philippe Besson te cucereşte încă de la primele pagini, aşa cum o fac romanele despre iubirile adolescentine ce au urmări pe termen lung. Dar o face într-un mod neaşteptat. Nu găseşti în romanul său acea adolescenţă gălăgioasă, plină de reacţii vijelioase, ce mătură totul în cale, mai ales când intervin detalii cu potenţial scandalos la nivelul unei comunităţi restrânse. Farmecul romanului se ascunde în plăcerea furată, care încalcă regulile pe cât de frenetic, pe atât de discret. Regăseşti voluptatea unei iubiri ce împarte realitatea în două: realitatea trăită separat de fiecare protagonist împreuna cu toţi ceilalţi, la petreceri, în familie, în sala de clasă ori pe holurile liceului, şi realitatea personală, împărtăşită doar cu persoana ce devine sursa trăirilor interzise. Această scindare devine subiectul multor pagini pe care le vrei aprecia datorită consistenţei psihologice a observaţiilor.

Pe lângă obstacolul reprezentat de tabu, în roman mai apare unul, care leagă personajele de lumea tuturor cititorilor. Este obstacolul ce amplifică orice iubire desfăşurată sub ameninţarea timpului şi a drumurilor ce se vor despărţi. Thomas, iubitul naratorului, ştia că examenul de Bac este sabia lui Damocles. Că până la urmă el va rămâne la ferma părinţilor, iar partenerul său va pleca. De fapt, naratorul este singurul ce are şansa plecării dintr-un loc tern pentru oamenii cu planuri de viaţă. Thomas este atras de viitorul scriitor tocmai datorită statutului de adolescent ce va reuşi în viaţă după terminarea liceului, iar statutul invidiat are forţa unui afrodiziac în sporirea atracţiei. Acest detaliu va învălui relaţia în aura irezistibilă a iubirii ce rămâne intactă peste ani tocmai pentru că a stat, la un moment dat, sub semnul efemerului. Exista o voluptate datorată unui timp neprietenos cu adolescenţii cărora această vârstă le dă impresia că devine apogeul intensităţii afective, dincolo de care îi aşteaptă plafonarea conformismului impus de responsabilităţile omului matur.

Romanul mai are o calitate: aceea de a-ţi prezenta un adolescent care nu se teme să recunoască faţă de el însuşi trăirile inflamabile în ochii celorlalţi. Varianta din adolescenţă a lui Philippe Besson te va face să-ţi spui că ţi-ar fi plăcut să-l fi avut pe scriitor în grupul de prieteni din liceu. Are curajul dublat de profunzime. Refuză conformismul de dragul popularităţii. Nu se ia după turma intolerantă ce-i bănuia orientarea sexuală. Nu crede în prejudecăţile ce vizează definiţia păcatului suprem. Şi, mai presus de toate, nu se teme să-şi exploreze sentimentele ce-i pot atrage blamul colectiv. De fapt, adolescentul care va deveni scriitor şi va spune povestea lui Thomas nu va denunţa niciodată teama fostului iubit, care s-a prefăcut în relaţiile sociale, optând să rămână în comunitatea închisă a locului natal, pentru a-şi întemeia o familie tradiţională.

Frica lui Thomas nu se transformă în laşitate. Nu este dispreţuită în amintirile derulate în acest roman. Iubirea din adolescenţă se păstrează nealterată şi devine fertilă pentru cariera de scriitor. De aceea poţi considera acest roman una dintre cele mai frumoase revizitări ale adolescenţei, acea adolescenţă care invită la profunzime, la dialoguri îndelungate cu sine, la împăcarea cu toate contradicţiile fiinţei umane.

Citeşte şi Celălalt pe care-l adoram – Bărbatul care putea avea totul

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

 

Octav – Un film de epoca despre copilaria idilica

Adriana Gionea
-
0
Octav – Un film de epoca despre copilaria idilica

Octav este un film ce va fi pe placul sentimentalilor pentru care Interbelicul este un paradis pierdut. Vor revedea acel Interbelic ideal(izat), cu oameni eleganţi, bijuterii arhitecturale şi un timp mai răbdător.

Protagonistul filmului Octav se reîntoarce de la Paris pentru a regăsi tocmai acest Interbelic rafinat, simbolizat de Vila Golescu din Câmpulung Muscel. Vila Golescu devine casa unde a copilărit personajul principal, Octav. Casa a fost filmată astfel încât să capete aer mitic, amintindu-ţi de conacele atemporale, scăldate în vegetaţie. În această casă trecutul prinde viaţă la propriu, deoarece amintirile nu se derulează prin flashbackuri, ci invadează prezentul. Este un prezent în care adultul ce îşi trăieşte ultimii ani din viaţă şi copilul care a fost odată locuiesc împreună, într-un spaţiu al timpului magic.

foto: www.cotidianul.ro

Regizorul Serge Ioan Celibidachi mizează în primul rând pe acea participare afectivă a spectatorului care, în paralel, îşi derulează propriul film despre copilărie. Urmăreşte să îţi inducă atât o nostalgia după o perioadă netrăită, cât şi nostalgia după copilăria reprezentată sub forma unui timp al inocenţei şi al prieteniilor ce durează o viaţă. Nu întâmplător şi actorii aflaţi la vârsta copilăriei Alessia Tofan şi Eric Aradits au roluri la fel de expresive în raport cu acelea oferite lui Victor Rebenciuc şi Marcel Iureş, pentru a recrea imaginea drăgălăşeniei pierdute.

foto: Cityplex Vaslui

Filmul vrea să te readucă în momentele fericite ale copilăriei prin călătoria personajului în trecut. Modul în care memoria lui Octav retrezeşte amintiri este demn de o poveste împinsă de regizorul Serge Ioan Celibidachi în zona fantasticului. O poveste în care prietenii din copilărie nu mai sunt fantome ale memoriei, ci prezenţe în carne şi oase. Ei au rămas la aceeaşi vârstă şi cutreieră împrejurimile vilei cochete de parcă timpul a stat în loc. Animă casa veche la care s-a întors personajul trecut de 80 de ani, interpretat de Marcel Iureş care seamănă, în film, cu marele dirijor Sergiu Celibidache (filmul este regizat chiar de fiul acestuia).

foto: www.gds.ro

Filmul este de fapt o proiecţie vizuală, ce alunecă în fantastic, a gândurilor celui reîntors într-o casă uitată de prezent, dar unde a găsit locatari din trecut, unii văzuţi doar de el. Aceşti locatari sunt varianta lui din copilărie, interpretată duios de Eric Aradits, şi prietenii de atunci. Prietenii din copilărie se perindă nestingheriţi prin faţa lui Octav (cel din prezent). Se ţin de şotii, râd, se aleargă unii pe alţii şi cutreieră prin saloanele conacului. Doar că ei nu-l văd pe Octav, cu excepţia unei fetiţe ce îi aminteşte de prima febleţe din copilărie. De fapt, întregul film este o retrospectivă a unei copilării trăite în atmosfera idilică din La Medeleni. Dar este o retrospectivă în care trecutul nu este evocat ca trecut, ci trezit în prezent, asemenea unei fiinţe îngheţate şi readuse la viaţă după un somn adânc. Nu vezi ipostaza matură a prietenilor din copilărie ai lui Octav. Ei au rămas tot la vârsta pe care o aveau când oaza lor a fost invadată de istoria neprietenoasă. Reîntoarcerea în casa din copilărie seamănă cu acea redescoperire a unui timp care a stat în loc la propriu. Aici copiii nu au îmbătrânit, iar jocurile nu le-au fost întrerupte. Doar din când în când mai revine imaginea tristă a mamei (Lia Bugnar) şi melancolia ce-l adânceste pe tată în tăcere (Ioan Andrei Ionescu).

foto: www.natgeo.ro/noutati

Poţi considera acest film o pledoarie pentru conservarea unui timp al rafinamentului. Acest timp este simbolizat de casa lui Octav, devenit un spaţiu în care timpul a încremenit. Dar prezentul ostil cu domnii de altădată bate la uşă, sub forma cumpărătorilor. Octav ar vrea să vândă casa, unde şi-a găsit refugiul, între timp, şi cel mai bun prieten, interpretat de Victor Rebenciuc, singurul prieten prezentat în varianta matură şi care face parte din planul real. Întâlnirea cu prietenul din copilărie, ajuns păzitorul vilei cât timp Octav a fost în exil, devine o pendulare între decizia de a vinde şi de păstra casa. Imaginile copilăriei încep să devină o rugăminte sacră pentru păstrarea ei. Aceste imagini sunt derulate pe măsura ce protagonistul revede fiecare încăpere şi retrăieşte momentele ce i-au marcat despărţirea de copilărie.

foto: romanialibera.ro/cultura/arte

Octav le va atinge coarda sensibilă visătorilor dornici de a vedea un film în care se alunecă brusc din prezent în trecut. Prezentul este mai degrabă tern şi voalat, reprezentat doar de băiatul celui mai bun prieten al lui Octav (interpretat de Andi Vasluianu). În schimb, trecutul a rămas intact. Readucerea lui în prezent îi dă lui Octav acel farmecul desuet specific unui film de epocă despre inocenţa regăsită şi despre iubiri neîmplinite. Decorurile, liniştea nelumească din împrejurimi, plasarea casei în mijlocul vegetaţiei şi lumina blândă ce inundă nostalgic fiecare scenă corespund cu elementele asociate unui film pentru visătorii îndrăgostiţi de interbelic. De fapt, acesta a fost şi scopul regizorului: transmiterea unor emoţii, fără alte pretenţii sofisticate la nivel stilistic.

foto: evz.ro

Filmul place aşa cum place un tablou de epocă, datorită căruia ai impresia că a existat mereu o lume mult mai frumoasă, mai cochetă şi mai rafinată decât în prezent. Vor rezona cu personajele filmului mai ales cei ce privesc fotografiile interbelice drept o fereastră spre un paradis pierdut. Iar acest tablou idealizat se sprijină pe interpretarea lui Victor Rebenciuc şi a lui Marcel Iureş. Tonul şi timbrul vocii, dar şi dialogurile readuc în prezent imaginea domnilor de altădată, care ştiau cum să îşi mascheze trăirile vulcanice şi dezamăgirile, pentru a păstra intact un stil elegant.

foto: www.cotidianul.ro

Octav mai este şi un film despre o reîntâlnire vindecătoare cu sine prin revizitarea casei locuite în copilărie. Dar este o întâlnire fără gravitate, în ciuda unor separări dureroase. Protagonistul priveşte în urmă cu seninătate, chiar dacă îşi amineşte şi de momentele în care a pierdut acest paradis, atunci când problemele familiei s-au intersectat cu situaţia politica tulbure din anii ‘40.

În ciuda primelor scene şi a dialogului dintre mama lui Octav şi tatăl acestuia cu privire la ascensiunea legionară, Serge Ioan Celibidachi le-a îndeplinit visul spectatorilor supăraţi că filmele româneşti premiate la marile festivaluri prezintă doar acea Românie considerată urâtă şi alienantă. România lui Octav nu este contaminată de regrete ce pot deveni contondente pentru legătura afectivă a personajului cu tărâmul natal. Cu toate că a pierdut cei mai frumoşi ani din relaţia cu locul şi oamenii de care îl leagă cele mai frumoase amintiri, Octav nu denunţă zgomotos regimurile nefaste. Nu îşi arată dispreţul. Vrea doar să se piardă într-o bulă ce a i-a conservat copilăria perfectă, cu tot cu prieteniile din acea perioadă.

foto: www.cotidianul.ro

Regizorul a reuşit să recreeze convingător această bulă de timp, aşa cum o vezi în fotografiile interbelice. Scenele pline de nostalgie sunt scăldate într-o lumină candidă, iar personajele se suprapun peste acele tipologii umane imprimate în memoria colectivă datorită succesului pe care îl au romanele actuale ce revizitează interbelicul într-un mod captivant. Încercarea de a readuce în prezent eleganţa atribuită acelei perioade este reflectată mai ales de interpretarea oferită de actorul Ioan Andrei Ionescu. Acesta intră în rolul tatălui de viţă nobilă, care îşi arăta discret afecţiunea, aşa cum o cere eticheta educaţiei alese. Tatăl lui Octav reprezintă mai bine decât toate personajele acea Românie idealizată, în care ne refugiem când vrem să ne spunem că nu suntem în coada acelor clasamente prin care se măsoară dovezile de civilizare a unei ţări est-europene după căderea dictaturii.


LYTE video

Citeşte şi Blestemul tâlharului mustăcios – Îţi potoleşte foamea de poveşti. Boieroaicele focoase, intrigile şi comicul sunt incluse în reţetă

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viaţă, din Paris până la Vama Veche

Blestemul talharului mustacios – Iti potoleste foamea de povesti. Boieroaicele focoase, intrigile si comicul sunt incluse in reteta

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

Adriana Gionea
-
0
Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

În romanul Celălalt pe care-l adoram vei descoperi unul dintre cele mai seducătoare personaje masculine. Îl cheamă Thomas Bulot şi întruchipează idealul ce străbate fanteziile multor femei pasionate de artă, ce adoră amestecul dintre inteligenţă şi dezinhibarea erotică.

Thomas este un bărbat carismatic la care visează o femeie emancipată a timpului nostru. Este şarmant şi capabil de a purta discuţii interminabile despre literatură şi cinematografie. Un rătăcitor al zonelor boeme şi un amant ce încalcă sofisticat tabuurile. După terminarea unei relaţii, poate deveni confidentul perfect şi cel mai bun prieten.

Fiind genul de intelectual rebel şi lipsit de inhibiţii, se mai poate spune despre el că este şi un Casanova al campusurilor universitare. Studenţii sunt şi ei seduşi de Thomas. Pentru ei, devine proful ideal. Acel prof ce deţine un bagaj erudit nelimitat, atent şi cu studioşii mai sobri, dar permisiv şi cu nonconformiştii, cărora le dă voie să fumeze un joint alături de el în timp ce discută despre filosofie, muzică simfomică, jazz sau despre filmele cult ale marilor cineaşti. Atunci când nu frecventează biblioteca, devine vedeta petrecerilor electrizante.

Ai fi acuzat-o pe Catherine Cusset de naivitate deoarece a inventat un astfel de personaj, care le are pe toate: şi farmec, şi erudiţie, şi tandreţe şi pe deasupra a mai găsit şi marele secret al uniunii dintre sexualitate şi intelect, dintre carne şi spirit. Dar afli repede că Thomas Bulot a existat în realitate. I-a fost iubit, apoi un foarte bun prieten acestei autoare devenite naratoarea ce scrie despre el la persoana a II-a singular. Şi mai afli un amănunt răvăşitor, devoalat în primele pagini, dar care nu te va face să încetezi lectura: Thomas a dispărut exact când avea atâtea de oferit celor din jur, în urma unui act sinucigaş.

Romanul nu caută răspunsul la întrebarea legată de motivele sinuciderii. Catherine Cusset nu-i aduce un omagiu unui om fragil. Demersul ei literar are ca scop tocmai alungarea din memoria colectivă a imaginii unui sinucigaş. Această sinucidere nu trebuie să-l eclipseze pe acel Thomas Bulot irezistibil şi exuberant, ce ar fi putut să devină unul dintre cei mai apreciaţi şi magnetici intelectuali de renume internaţional. Thomas merită să rămână în memoria tuturor aşa cum era: un însetat de viaţă, de artă şi de senzualitate. Nu trebuie compătimit, ci readus în minte ori de câte ori asculţi melodiile Ninei Simone, vezi un film-cult sau citeşti un autor controversat.

În ciuda morţii lui şocante pentru cei din jur, lectura degajă energia unei călătorii pe mai multe continente, asezonată cu petreceri efervescente, hoinăreli, aventuri erotice şi multe lecturi bune. Poţi compara viaţa lui Thomas Bulot cu periplul în timpul căruia viaţa pare să ofere cele mai frumoase lucruri. O viaţă trăită în prezentul tinereţii pline de promisiuni din partea unui viitor ce se pretinde a fi unul generos pentru un tânăr dependent de cunoaştere şi care stârneşte interesul unor femei la fel de inteligente şi dezinvolte, venite din toată lumea.

Poţi spune că Thomas este iubit de zei. Gustă ce are viaţa mai frumos de oferit. Chiar şi momentele de criză se sfârşesc în petreceri ce i se prelungesc într-o melancolie languroasă. Dar căderea din paradis vrea să-şi joace rolul amânat. După ani de aşteptare în umbra euforiei, prăbuşirea se dezlănţuie. Este bruscă. Se petrece într-un ritm la fel de alert precum urcarea până la raiul extazului. Se manifestă prin deziluzii şi prin momente de tristeţe sfâşietoare, care pândesc în viaţa oricărui om neînţeles. Iar Thomas era neînţelesul prin excelente, a cărui viaţă devine la un moment dat o continuă pendulare între un extaz voluptuos şi agonia depresiei severe.

Finalul este anunţat de primele eşecuri academice. În ciuda unei pasiuni ieşite din comun pentru cunoaştere, dublată de carismă, şi a unei culturi generale impresionante, lui Thomas nu i s-a permis accesul în marile universităţi, ca profesor. A fost eliminat de la catedră în urma jocurilor de culise gata să-i favorizeze pe mediocrii al căror singur merit a fost acela de a nu-i pune în umbra pe colegii mai vechi. Iar aceste eşecuri academice au amplificat efectele unei vieţi dezordonate care pentru o persoană bipolară ca Thomas pot fi majore.

În loc să-ţi trezească mila, Thomas îţi stârneşte mai dragrabă invidia. Ţi-ai fi dorit să fii ca el, să călătoreşti, să porţi cu nonşalanţă conversaţii în prezenţa unor mari personalităţi din lumea artei, pe care le admiri. Să ai aceeaşi dezinhibare în care se ghiceşte un amestec năucitor ce face dintr-o persoană studioasă una cuceritoare chiar şi pentru cei ce se tem de aşa-zişii tocilari. Ţi-ai fi dorit să-ţi fie prof, bun prieten şi ghid la trecerea de la adolescenţă la studenţie. Această trecere prelungită oferă adevărata plăcere a lecturii, deoarece, în cazul lui Thomas, năucitoarea tranziţie s-a desfăşurat pe fundalul unei epoci în care un intelectual era şi un spirit libertin ce nu-şi refuză nici o plăcere vinovată la ieşirea dintr-o bibliotecă sau din campus.

Thomas Bulot avea magnetismul unui parizian demn de un film memorabil. Un film în care dezmăţul, revolta şi discuţiile profunde i-ar fi oferit spectatorului nişte scene efervescente şi o coloană sonoră pe măsură. Un film despre nebunii frumoşi ai Parisului, ce trăiesc fiecare moment cu voluptate carnală, dar şi cu profunzimea ideilor. Dar Thomas Bulot îţi arată partea nevăzuta a unui alt spaţiu. El a trăit în anii în care intelectualii francezi erau atraşi de mirajul Americii. Părăseşte aşadar Parisul şi te face să descoperi cât de intensă poate fi viaţa unui student eurpoean în campusurile universităţilor americane. De la jocurile politice din culisele selecţiei pentru posturile de profesor te aruncă direct în fecunda şi scandaloasă viaţă a studenţilor din New York sau Portland, Oregon (acolo unde petrecerea de final de an devenea un cocktail cu sex, marijuana şi exibiţionism, chiar în grădinile universităţii, de zici că s-au înfrăţit participanţii de la banchetele romane, de la bacanalele grecilor şi de la petrecerile hippioţilor.

Această carte îţi va plăcea şi datorită accesului oferit la partea neştiută a universităţilor americane. Vei afla detalii inedite şi despre nişte universităţi mai puţin cunoscute de europeni, dar şi despre oportunităţile oferite de oraşele din apropierea lor. Informaţiile sunt preţioase mai ales datorită răsturnării unor mituri. Vei citi despre teatrele avangardiste din capitala mormonilor şi despre cinematografele în care se difuzează filme de artă sau experimentale din Richmond, Virginia, unde există cel mai mare eveniment dedicat filmului francez din America. Nu întâmplător cartea lui Catherine Cusset a fost preferata studenţilor francofoni din întreaga lume pentru marele Premiu Goncourt. Le oferă celor aflaţi în căutarea unui drum acel personaj în care să se regăsească, pe care să-l admire, apoi pe care să-l salveze, măcar imaginar.

Indiferent de reacţiile pe care le va trezi gestul final, protagonistul romanului Celălalt pe care-l adoram va ramane în memoria ta aşa cum şi-a dorit Catherine Cusset: un om ce iese din mulţime printr-o minte sclipitoare şi genul de umor molipsitor. Un om care te învaţă cum să te bucuri de viaţă, de acea viaţă care se măsoară în clipele răpite unui timp alert. Sunt nişte clipe în care bucuria de fiecare zi pătrunde prin artă. Existenţa lui, aşa cum a prezentat-o scriitoarea ce i-a fost şi bună prietenă, îţi redă încrederea în posibilitatea de a întâlni oameni frumoşi, care să te inspire, dar îţi lasă acelaşi gust amar simţit de fiecare dată când ajungi să descoperi povestea unui om sufocat de regulile adaptării la patul lui Procust.

 Citeşte şi 15 cărţi de beletristică noi, pe care să nu le ratezi

15 carti de beletristica noi – pe care sa nu le ratezi

 

3 surprize care te asteapta la festivalului Les Films de Cannes a Bucarest (2017)

Adriana Gionea
-
0
3 surprize care te asteapta la festivalului Les Films de Cannes a Bucarest (2017)

Pe lângă filmele premiate la Cannes în 2017, vei mai descoperi câteva surprize cu ocazia ediţiei de anul acesta a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest (13-22 octombrie).

 

Focus China

Cele mai bune filme chineze ale anului vor putea fi văzute într-o secţiune specială a evenimentului, organizată cu sprijinul unui critic de la Variety, specializat în cinematografia din ţara lui Confucius. Unul dintre filme este câştigătorul marelui trofeu al festivalului de la Locarno – Mrs. Fang.


LYTE video

Regizorii Bela Tarr şi Laurent Cantet vin la Bucureşti

Cinefilii împătimiţi îşi vor putea întâlni doi idoli la Bucureşti. Unul dintre aceştia este Bela Tarr, considerat ultimul cineast dornic de a conserva tradiţia cinemaului tarkovskian. Celălalt este Laurent Cantet, regizorul filmului Entre le murs (The Class), distins cu Palme d’Or în 2008.

Cu ocazia venirii la Bucureşti a celor doi regizori, publicul va avea parte de o retropesctivă ce include atât filme cult, dar şi ultimele lor creaţii. Din retrospectiva dedicată lui Bela Tarr fac parte filmele: Almanac of Fall (1984), The Turin Horse (2011), Ursul de Argint la Berlinală, Werckmeister Harmonies (2000) şi capodopera Satantango.

Filmul Satantango, care durează şapte ore va fi marea surpriză a retrospectivei şi va fi difuzat într-un maraton cinefil, pe data de 15 octombrie.

Retrospectiva dedicată regizorului Laurent Cantet este deschisă de filmul Entre le murs (The Class), proiectat pe 13 octombrie, la Cinema Elvire Popesco. Tot în cadrul retrospectivei poţi vedea în premieră noul film, L’Atelier (The Workshop), selectat în 2017 la Cannes. Filmul va fi precedat de primul scurtmetraj al regizorului – Tout a la manif, pentru care a primit premiul Jean Vigo în 1994.

Celelalte două filme incluse în retrospectivă sunt Retour a Ithaque/Return to Ithaca (prezentat în 2014 la Festivalul de la Veneţia) şi L’emploi du temps (Time Out).

 

Filmele româneşti prezentate la marile festivaluri, văzute în avanpremiera

Cei interesaţi de cinematografia autohtonă vor avea parte de câteva avanpremiere. Vom anunţa lista completă a lor pe măsură ce vom primi noi informaţii.

 

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026