Articole

8 carti pe care sa le citesti in noiembrie

Adriana Gionea

-

noiembrie 6, 2017

8 carti pe care sa le citesti in noiembrie

Intriga detectivistă construită într-unul dintre cele mai bune romane africane, cărţi premiate, poveşti complicate despre oamenii ce trăiesc în acelaşi bloc, o iubire din Paris, noi dezvăluiri despre Pablo Escobar şi personaje uimitoare se regăsesc în lecturile aduse de noiembrie.

Contează pe mine

Editura Polirom

Poveştile de iubire ale Parisului nu încetează să fascineze. Despre o astfel de iubire poţi citi şi în Contează pe mine, considerat unul dintre cele mai bune romane franţuzeşti ale anului 2016. Protagoniştii acestei idile imaginate de Serge Joncour sunt Aurore, o celebră stilistă, şi Ludovic, un fermier ce s-a reconvertit profesional, acceptând să devină recuperator. Deşi trăiesc în acelaşi imobil, cei doi nu ar fi interacţionat dacă nu ar fi intervenit nişte corbi faţă de care Aurore simte o teamă puternică. Ludovic o ajută să treacă peste această frică. Prietenia dintre ei se va transforma într-o legătură mult mai puternică, menită să reflecte ciocnirea dintre lumea personală şi mediul urban, dar şi conflictul dintre mentalitatea orăşeanului şi a francezului venit din mediul rural.

Trei etaje

Editura Humanitas Fiction

Tot despre nişte personaje care locuiesc în acelaşi imobil este vorba şi în romanul unuia dintre cei mai buni autori israelieni contemporani, Eshkol Nevo. De data aceasta, acţiunea se petrece într-un bloc destinat înaltei societăţi din Tel Aviv. Blocul este locuit de trei familii ale căror vieţi se întrepătrund, scoţând la suprafaţă mecanisme psihologice sofisticate. Având studii de psihologie, autorul va folosi romanul Trei etaje pentru a reinterpreta, într-o manieră inedită, o celebra teorie freudiană.

Cântec lin

Editura Pandora M

Considerat unul dintre cele mai şocante romane apărute în ultimii ani, Cântec lin îţi oferă ocazia de a intra în mintea unor personaje a căror întâlnire le schimbă radical existenţele. Este vorba despre Myriam, o mamă preocupată de cariera ei, şi Louise, bona angajată de aceasta. Louise va deveni indispensabilă pentru familie, până în momentul în care Myriam face o descoperire cumplită. Romanul i-a adus autoarei Leila Slimani marele Premiu Goncourt în 2016.

Petale de sânge

Editura Polirom

Petale de sânge a devenit un roman emblematic pentru literatura africană contemporană. Autorul kenyan Ngũgĩ wa Thiong’o transformă enigma legată de moartea proprietarului unei fabrici de bere într-o călătorie trepidantă prin ţara natală. Cartea este un portret colectiv al Kenyei din anii de după câştigarea independenţei. Vei descoperi o lume plină de contraste prin ochii celor patru bărbaţi consideraţi suspecţi de crimă. Investigaţia scoate la suprafaţă detalii înşelătoare, adâncind misterul din jurul crimei pe măsură ce imaginea unei ţări în derivă devine din ce în ce mai clară. Acest roman a stârnit furia autorităţilor după impactul avut asupra cititorilor, deoarece a demascat problemele generate de corupţie.

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar

Editura Litera

Există personalităţi malefice despre care se vor scrie multe cărţi. Regele drogurilor, Pablo Escobar, este una dintre ele. În această carte, povestea lui este spusă de fosta iubită, devenită martorul-cheie al unor procese ce au zguduit universul traficantului de temut. O cheamă Virginia Vallejo şi este considerată un ideal de frumuseţe în Columbia, ţara pe care a părăsit-o în secret după ce a început şirul dezvăluirilor ce ameninţau reputaţia unor politicieni şi oameni din justiţie care au fost complicii lui Escobar. De la povestea de dragoste dintre regina frumuseţii şi zeul afacerilor murdare se ajunge la detalii înfricoşătoare despre reţeaua de corupţie şi influenţă creată de Pablo Escobar. Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar este o lectură ce poate concura cu serialele de mare audienţă despre o personalitate controversată. Are intrigi tenebroase, jocuri de putere, trădări şi dezvăluiri explozive despre cercurile în care se iau deciziile ce afectează întreaga lume. Cartea a fost ecranizată anul acesta (Loving Pablo), avându-i pe Javier Bardem şi Penelope Cruz în rolurile principale.

Cronica unui negustor de sânge

Editura Humanitas Fiction

Din tulburătoarea Columbie ajungi în China absurdului ce îşi face simţită prezenţa după venirea la putere a lui Mao. Yu Hua, cunoscut de cititori mai ales datorită romanului În viaţă, a creat un personaj capabil de a transforma evenimentele apăsătoare în poveşti captivante. Vei descoperi în Cronica unui negustor de sânge povestea stranie a unui muncitor de la o fabrică de mătase, care va face multe sacrificii pentru a fi alături de una dintre cele mai frumoase femei din oraş. În spatele poveştii se ascunde o satiră nemiloasă la adresa opresiunii. Romanul a fost ecranizat, în 2015, de regizorul sud-coreean Ha Jung-woo.

Povestiri şi miniaturi

Editura Univers

Îţi era dor de literatura din Rusia? Atunci poţi alege volumul Povestiri şi miniaturi, ce reuneşte scrierile lui Alexandr Soljeniţîn din anii ’60. Rusia, cu dramele, tradiţiile, rezistenţa locuitorilor şi poveştile anonimilor devine personajul central din prozele scurte ale unuia dintre cei mai vânaţi scriitori anti-comunişti.

Accident la teleportare

Editura Pandora M

Dacă preferi un roman în care să întâlneşti genul acela de personaj ce poate călători dintr-o epocă în alta, îţi recomandăm Accident la teleportare, nominalizat la Man Booker Prize în 2012. Scriitorul Ned Beauman transformă rătăcirile erotice ale personajului său într-un periplu amuzant şi bizar. Eroul romanului, Egon Loeser, se bucură de tot ce are de oferit Interbelicul mai sofisticat în materie de sexualitate. Din teatrele experimentale ale Berlinului anilor ’30 ajunge în barurile pariziene unde absintul este rege, apoi în laboratoarele de fizică din Los Angeles. Când nu este preocupat de latura erotică a existenţei, Egon încearcă să rezolve o enigmă din biografia unei personalităţi pe care o admiră. Această personalitate este Adriano Lavicini, cel mai mare scenograf al secolului al XVII-lea, bănuit că ar fi facut un pact cu Diavolul.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani

Cărţi despre Ele, scrise de Ei

https://www.postmodern.ro/articol/13-romane-de-dragoste-aparute-in-ultimii-ani-pe-care-sa-nu-le-ratezi/

Carti despre Ele, scrise de Ei

Bright Sunshine In (Un beau soleil interieur) – Farmecul lui Juliette Binoche in conversatiile despre viata de cuplu

Adriana Gionea

-

noiembrie 3, 2017

0

Bright Sunshine In (Un beau soleil interieur) – Farmecul lui Juliette Binoche in conversatiile despre viata de cuplu

Există şi clişee de care nu ne săturăm cu una, cu două. În filmul Un beau soleil interieur sunt exploatate amuzant şi tandru două dintre ele. Unul este legat de femeia aflată într-o eternă căutare a iubirii, chiar şi la vârsta la care unii i-ar spune că ar cam trebui să se lase de vânat parteneri ideali şi să-şi ia mai degrabă un fidel animăluţ de companie sau o nouă plantă decorativă. Al doilea clişeu este Parisul. Acel Paris al celor veşnic tineri, cu suflet de artist, duplicitate de amanţi lunecoşi (că doar este capitala ţării ce a ridicat amantlâncul la rang de artă sofisticată) şi care invită la o viaţă dezordonată ce păstrează aerul chic-boemo-visător.

Totuşi, în ciuda unor clişee, acest film este salvat de turnura uşor parodică pe care o iau situaţiile tipice unei comedii romantice şi de rolul feminin interpretat de Juliette Binoche, mai caldă şi mai plină de romantism ca niciodată. Filmul pleacă de la un subiect ofertant – rătăcirile amoroase ale unei protagoniste aflate în căutarea sufletului-pereche. Acestui subiect i se adaugă noua tipologie explorată în comediile romantice recente– femeia trecută de 40 de ani. Juliette Binoche joacă rolul femeii-artist, care este în acelaşi timp şi mamă singură. La vârsta la care altele se tem de bătrâneţe ca de un pericol iminent, ea încă se mai simte dezirabilă din punct de vedere erotic. Aşadar, nimic nu pare să o ţină departe de speranţa unei noi relaţii şi de Parisul efervescent al nomazilor afectivi.

Un beau soleil interieur se bazează pe o reţetă care nu prea duce la rateuri. Este acea reţetă ce presupune îmbinarea dintre un subiect atractiv, un oraş ce îndeamnă la un veşnic libertinaj care să condimenteze îndrăzneţ reţeta clasicei comedii romantice şi interpretarea credibilă a unei actriţe versatile precum Juliette Binoche. Totuşi, filmul nu impresionează nici prin originalitate, nici prin desfăşurarea încurcăturilor amoroase. Îi lipseste acea poveste cu tentă cathartică, datorită căreia să te eliberezi de propriile nemulţumiri după ce te iei la harţă cu personajul principal ce se autosabotează, după ce s-a produs mai întâi identificarea cu el. Nu că asta ar fi un minus pentru cei visători, cărora le sunt de ajuns Parisul şi nişte dialoguri despre legături eşuate, infidelităţi, teama de un nou început sau de implicarea afectivă. De fapt, îţi dai seama din primele 20 de minute că filmul a fost realizat special pentru cei ce s-ar pierde ore întregi într-o conversaţie ce reia temele dezbătute în romanele sau eseurile despre iubire, scrise de autorii francezi. De altfel, la baza filmului stă cartea Fragments d’un discours amoureux (A Lover’s Discourse: Fragments), semnată de Roland Barthes.

Pentru cei dornici de a vedea un film cu scene în care o rătăcire amoroasă trebuie să provoace hohote de râs datorită şirului interminabil de încurcături atât de bine exploatate în comediile franţuzeşti, Un beau soleil interior este unul nesatisfăcător. Poate fi considerat obositor de plictisitor de către spectatorii ce se aşteptau la o comedie mult mai spumoasă. Ei nu vor găsi evoluţia spectaculoasă a relaţiei dintre o femeie nonconformistă, de profesie pictoriţă, şi amanţii reprezentând mai toate categoriile sociale bune de exploatat într-o comedie satiric-rafinată despre crizele existenţiale.

Te vei întreba dacă nu cumva regizoarea Claire Denis a vrut să polemizeze subtil cu autorii filmelor de gen, mai ales că a surprins la Cannes printr-un film atipic viziunii ei. Cei obişnuiţi cu alte subiecte în filmele lui Claire Denis vor descoperi un personaj cu nişte rătăciri care nu mai sunt conectate la problemele grave ale societăţii moderne, cum ar fi violenţa produsă de alienare sau de noul colonialism. După filme cu teme grele şi drame (uneori) sufocante, regizoarea a venit pe Croazetă pentru a prezenta un fel de comedie amoroasă. Este o comedie în timpul căreia nu trebuie să râzi în hohote, ci doar să preiei acel contrast irezistibil dintre pofta de viaţă şi debusolarea urmată de gesturi absurde. Juliette Binoche ştie cum să transmită acea tandreţe reconfortantă degajată de instabilitatea unei protagoniste în care se regăsesc multe femei cu deziluzii sentimentale la activ, dar care nu vor să se dea bătute.

Filmul are însă o mare calitate, apreciată de visătorii ce idealizează Parisul. Redă perfect acea o plutire pariziană într-un prezent al căutărilor fără sfârşit. Este un prezent încropit dintr-o succesiune de ieşiri în oraş, devenite nişte tentative mai mult sau mai puţin reuşite de găsire a sufletului-pereche. Astfel, se perindă prin existenţa protagonistei debusolate nişte personaje masculine ce pot alimenta latura comică a filmului. Vei descoperi portretul caricatural al bancherului grandoman, sătul de căsnicia burgheză fadă. Este urmat în galeria nestatornicilor de actorul carismatic, la fel de epuizat de propria căsnicie. În faţa pescăriei cu aspect pitoresc vintage, care aminteşte de farmecul Parisului din fotografii, apare insistent şi vecinul de cartier, mereu curtenitor. Are o expresivitate comică, tipică unui provincial bonom, dar uşor demodat, nimerit în inina Parisului mult prea sofisticat. Acestor personaje li se alătură misteriosul străin cu aer de boem dubios, care agaţă prin cluburi, şi nişte colegi de breaslă, mai mult sau mai puţin însuraţi, cărora li se scurg ochii dupa femeia ce poate, la 40+, să-şi păstreze corpul sexy de la 20.

Nici unul dintre bărbaţii ce-i ies în cale nu reuşeşte să-i ofere protagonistei confortul emoţional de la finalul unei partide de sex. Unii vor juca rolul veşnicului adolescent confuz, alţii de soţi neînţeleşi. Există şi excepţia celui deghizat într-un guru cu puteri ezoterice. Acesta este interpretat savuros de un Gerard Depardieu intrat în rolul celui dornic de a-i oferi alinarea, promiţându-i găsirea unui soare interior, ce alungă umbra îndoielilor şi a confuziilor care nu mai vor să plece.

Un beau soleil interieur se bazează exclusiv pe schimbul de replici dintre personajul feminin şi amanţii care nu staţionează mult. Datorită acestor dialoguri, câştigă la capitolul naturaleţe şi candoare transmisă celor din sală, însă aceste calităţi vor fi apreciate doar de cei ce pot suporta un film în care discuţiile înlocuiesc evenimentele. Naturaleţea şi căldura pe care Juliette Binoche le insuflă personajului feminin asigură acel element indispensabil pentru genul de film ce îmbină comedia dulce-amară şi romantismul: canalul de legătura emoţională dintre spectator şi protagonista sentimentală.

Un beau soleil interieur a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

Uita-te la acest video de pe YouTube

LYTE video

Citeşte şi Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei rătăcitoare

Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Frances Ha – dansand in intuneric

In cafeneaua tineretii pierdute – Despre o timida care seduce

Carti despre Ele, scrise de Ei

Muza – Povestile tabloului misterios

Adriana Gionea

-

octombrie 31, 2017

1

Muza îţi oferă un film în proză. Este un film pe care să îl povesteşti cu precauţie la o ieşire cu prietenii care încă nu l-au văzut, deoarece n-ai vrea să fii acuzat de spoiler. Răsturnările de situaţie te obligă să păşeşti cu mare grijă pe terenul minat al enigmelor ce se ascund în spatele personajelor, mai ales atunci când nu vrei să risipeşti voluptatea oferită de fiecare indiciu în parte.

Jessie Burton ar fi putut crea un sceanariu menit să te ţină cu sufletul la gură. Poate condimenta abundent relaţia dintre iubirea explozivă şi artă folosind mistere, rivalităţi şi prietenii între personaje feminine captivante, pasiuni devastatoare în vreme de război civil, furturi de identitate şi dispariţii misterioase urmate de reveniri spectaculoase într-o altă epocă. Exista o frază în roman ce descrie perfect acest amestec de mister, emoţii puternice şi pasiunea pentru artă: Tabloul a plantat nişte bombe cu efect întârziat, care-au tot explodat – uneori cu blândeţe, alteori cu o forţă perturbatoare – de-a lungul deceniilor scurse.

Romanul Muza are două mari calităţi apreciate de cei ce adoră poveştile alambicate precum un puzzle ale cărui piese au fost împrăştiate pe unde nici nu ţi-ar fi dat prin cap. Prima reflectă abilitatea scriitoarei de a reda acele tipologii umane care atrag încurcăturile cu desfăşurări ce scapă de sub control, datorită unor existenţe tumultuoase. Însă autoarea evită reţetele facile, obligându-şi cititorul să se debaraseze de prejudecăţile ce se pot naşte din supraexpunerea unor astfel de tipologii umane în romanele considerate adesea comerciale.

A doua calitate rezidă în dozarea misterului. Jessie Burton face în aşa fel încât să îţi dea impresia că te afli într-o casă unde poţi deschide în sfârşit uşa interzisă pentru a găsi de fapt o altă uşă. Unui mister îi răspunde prin alt mister, amplificând plăcerea lecturii. În cazul acestui roman, uşa intrzisă duce spre adevărata paternitate – a unui tablou, considerat o capodoperă a suprarealismului spaniol, şi a băiatului ce a moştenit această pictură. Vei fi impresionat nu doar de legendele şi de poveştile ţesute în spatele picturii, ci şi de pasajele uluitoare ce o descriu. Jessie Burton ştie atât de bine să picteze un tablou avangardist cu ajutorul cuvintelor, încât îi va face pe cei ce iubesc arta suprarealistă să încerce să afle dacă Isaac Robles, presupusul autor al picturii, a existat cu adevărat.

Dar cine este acest Isaac Robles care dă peste cap vieţile personajelor femine? Se poate spune despre el că este un pictor andaluz avangardist, ce le-ar fi putut da clasă unor vizionari precum Dali, Picasso, Miro sau Oscar Domínguez, dar care a sfârşit-o prea devreme, precum Federico Garcia Lorca – adică ucis de adepţii lui Franco. Unul dintre cele mai bune tablouri ale sale este redescoperit de specialiştii unui faimos muzeu londonez. La acest muzeu sunt angajate Odelle, una dintre protagoniste, dar şi protectoarea ei, Marjorie Quick, despre care Odelle bănuieşte că ştie mult mai multe despre acest pictor decât şi-ar dori să afle cei din jur. Tabloul va duce la un schimb de secrete între tânăra debusolată pe nume Odelle şi Marjorie, şefa ei unsă cu toate alifiile şi înzestrată cu şarmul unei emancipate din perioada interbelică.

Sosită din Caraibe pentru a-şi îndeplini visul de a deveni scriitoare, Odelle ajunge să îşi câştige traiul din joburi mărunte, până când Marjorie o ia sub aripa ei protectoare, ajutând-o să înfrunte mai usor rasismul din anii ’60. Dar viaţa se dovedeşte a fi cea mai bună sursă de inspiraţie când în viaţa lui Odelle îşi face loc un tânăr atrăgător. Acesta vrea să vândă un tablou semnat de Isaac Robles, idealistul de stânga ucis în Războiul Civil din Spania anilor ’30. Tabloul este singurul lucru de preţ rămas după moartea mamei lui.

Pe măsură ce angajaţii muzeului pentru care lucrează Odelle şi Marjorie vor să devoaleze simbolurile picturii ce îmbină subiecte renascentiste şi tehnici demne de pictura suprarealistă de cea mai bună calitate, încep să iasă la suprafaţă poveştile oamenilor ce l-au inspirat pe artist. Astfel, din ploioasa Londră te trezeşti sub soarele ce scaldă zilele petrecute la moşia unei ducese andaluze, care şi-a închiriat conacul unui dealer de artă. Acest dealer era însurat cu o femeie bogată şi labilă emoţional şi avea o fată adolescentă ce îşi dorea să devină pictoriţă. Printre miresmele plantaţiilor de portocali şi de măslini din apropierea oraşului Malaga, se înfiripă atât o relaţie de iubire între pictorul Isaac Robles, pe atunci un revoluţionar al claselor oropsite de latifundiari, şi Olive, fiica dealerului de artă ce o cunoştea pe însăşi Peggy Guggenheim, devenită protectoarea noilor artişti nonconformişti din perioada interbelică.

Aflată în umbra unei mame ce acaparează întreaga atenţie a celor din jur pentru a uita de nefericirea ce o copleseşte, şi neînţeleasă de tatăl căruia îi este teamă să îi arate picturile sale, Olive se refugiază în aventura cu Isaac Robles. Olive se simte atrasă de el încă din ziua în care acesta a venit alături de sora lui, Teresa, pentru a se angaja la casa închiriată de parinţii lui Olive. Spre deosebire de Olive, Isaac şi Teresa proveneau din clasa de jos a societăţii. Ca fii nerecunoscuţi ai unui om influent, ei sunt nevoiţi să accepte slujbele prost plătite, oferite de străinii boemi, care închiriau reşedinţele nobiliare din Andaluzia, până la izbucnirea sângerosului Război Civil. Deşi nu prea are timp de pictat, fiind implicat în revoluţia ce dorea să răstoarne societatea tradiţionalistă, Isaac va accepta să îi facă portretul mamei lui Olive, seducătoarea Sarah. Dar Olive ajunge să îi acapareze atenţia, transformându-l în idealul bărbatului dorit, care să îi ofere iniţierea erotică, însoţită de prima iubire. În lumea lui Olive, Isaac ajuge să fie declanşatorul unor emoţii puternice. Aceste emoţii o vor inspira să creeze nişte picturi uimitoare, pe care le arată noii sale prietene, Teresa, nimeni alta decât sora lui Isaac.

Mai puţin visătoare decât Olive, Teresa are planuri legate de tablou. Planurile ei vor declanşa nişte evenimente dramatice, iar legătura ascunsă dintre Olive şi Isaac va duce la nişte gesturi necugetate. Efectele acţiunilor impetuoase vor deveni cheia secretului ce stă în spatele faimoasei picturi dispărute în Spania anilor ’30 şi reapărute în Londra, peste trei decenii. Încercând să descifreze misterul din jurul tabloului, Odelle va descoperi o poveste mult mai densă decât îşi imaginase. Cititorul pasionat de artă şi de poveştile cu multe secrete va trăi alături de ea uluirea provocată de apariţia unui indiciu nou, care îi va schimba percepţia asupra fiecărui personaj în parte, chiar şi asupra celor banale.

Muza seamănă cu tablourile a căror interpretare poate fi schimbată cu 360 de grade atunci când un critic nonconformist ia o lupă şi reanalizează simbolul unui detaliu pierdut în fundal. Şi în acest roman vieţile personajelor centrale sunt date peste cap de cele aparent simple, pe care le vei considera fade şi lipsite de viitor. De fapt, simbolurile din pictura suprarealistă atribuită lui Isaac prevestesc evenimentele ce răvăşesc vieţile personajelor, iar schimbările dramatice din realitate sunt expuse alegoric în compoziţia halucinantă.

Aparent, Muza este genul de roman despre care ai fi tentat să spui că poate fi trecut pe lista lecturilor uşoare, care îţi umplu valizele pentru o vacanţă însorită. Dar în spatele unor personaje ce promit suculenţa unui scenariu hollywoodian de mare succes poţi descoperi nişte detalii care incită la discuţii serioase despre legătura dintre artă şi biografia unui artist sau despre cum implicarea într-o cauză socială influenţează consistenţa unei opere de artă.

Dincolo de intriga cu tentă detectivistă, cartea lui Jessie Burton invită la reflecţii legate de importanţa experienţelor tulburătoare în şlefuirea unui artist, despre neîncrederea în calităţile unui artist de gen feminin, despre modul în care prejudecăţile de gen influenţează percepţia asupra unei picturi. Aceste reflecţii te poartă într-o lume a complicităţii feminine ce luptă împotriva unei societăţi ce şi-a păstrat rigiditatea, indiferent de progresul afişat. O lume în care iluziile şi minciunile pot fi o metodă bizară de conservare a lucidităţii, dar mai ales a libertăţii creatoare.

Citeşte şi Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, între extaz, patimă şi damnare

Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe din Parisul interbelic

Poporul cărţii – Cât de palpitantă poate deveni căutarea unui manuscris

Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare

Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

Adriana Gionea

-

octombrie 29, 2017

0

Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

Arta corpului este un roman care preia mitul străinului venit pe neaşteptate în viaţa unei femei, pentru a o vindeca de tristeţea provocată de pierderea bărbatului iubit. Dar fiind vorba despre un roman scris de un maestru al realităţii ce ia o turnură halucinantă, nu vei găsi o poveste siropoasă, ci una mai mult decât ieşită din comun.

Bărbatul misterios din roman întruchipează stranietatea pură, acea stranietate pe care unii ar pune-o pe seama unei labilităţi emoţionale ce scapă oricărui diagnostic precis. De fapt, stranietatea guvernează întreaga lume a personajelor, ce pare desprinsă dintr-un film psihologic bizar, premiat la marile festivaluri.

Don DeLillo îţi permite o scufundare lentă în lumea ciudată a romanului său. Mai întâi fixează reperele geografice, demne de o atmosferă din altă lume. Îşi plasează personajele într-o cabană de lux, construită pe o coastă izolată a oceanului. Locatarii sunt şi ei nişte oameni speciali, ce pot fi încadraţi în categoria artiştilor cu aplecări avangardiste şi abordări neobişnuite ale creativităţii. Ea, pe nume Lauren, este un body artist, adică un artist ce face din corpul său o exponată vie, pentru a exprima cu ajutorul posturilor stările abisale, în stilul Marinei Abramovic. El, Rey, este un regizor premiat la Cannes, apreciat datorită filmelor neconvenţionale. În cazul său, nu doar filmele sunt ieşite din comun, ci întregul comportament, aşa cum lasă de înţeles fosta lui soţie, ce-l prezintă drept un geniu seducător, dar şi nimicitor pentru psihicul celor atrase de el.

Adevărata stranietate îşi face loc după sinuciderea lui Rey. La câteva zile după moartea acestuia, Lauren, ultima lui soţie, mult mai tânără decât el, descoperă un locatar străin într-una dintre încăperi. Corpul locatarului reflectă o vârstă încertă, aflată între copilărie şi maturitate, o vârstă care, în cazul lui, pare îngheţată în timp. Străinul comunică prin replici incoerente, de parcă ar fi un extraterestru care abia învaţă graiul pământenilor. Dar nu modul în care se exprimă o şochează pe Lauren, ci faptul că străinul imită perfect vocea şi replicile soţului ei, din ultimele zile petrecute de acesta alături de ea, înainte de a se sinucide.

Lauren este la început stupefiată, apoi începe să se ataşeze de străinul cu înfăţişare şi vorbire ciudate. Decide să îşi prelungească şederea în casa izolată. Încearcă să afle mai multe despre el şi îl roagă să imite vocea lui Rey, marea ei iubire, dispărută brutal. Ai avea impresia că vrea să-l transforme pe străin în fantoma soţului ori într-un medium ce poate comunica uşor cu lumea de dincolo. Însă Don DeLillo îşi obligă personajele să înceapă o relaţie greu de încadrat şi de explicat logic, deoarece străinul nu poate duce la bun sfârşit un dialog prin care să răspundă coerent la întrebările din ce în ce mai insistente puse de Lauren.

Arta corpului este un roman care va fi apreciat în special de cei captivaţi de acel insolit degajat de arta contemporană (vor avea parte de nişte descrieri ingenioase ale unui performance avangardist). Îi va impresiona şi pe cei familiarizaţi cu stilul romanelor în care acţiunea este înlocuită de jocurile din mintea personajelor. Iar Don DeLillo a dovedit că poate fi un autor cât se poate de sofisticat atunci când îl ajută pe cititor să plonjeze în mintea personajelor sale cu o viaţă interioară bogată, dar care aleg să întreţină, de cele mai multe ori, nişte relaţii aride cu mediul exterior, numit de alţii realitate.

Pentru cititorii dornici de a vedea o desfăşurare spectaculoasă a relaţiei dintre artista văduvă şi intrusul excentric, acest roman va fi unul monoton, tern şi dezamăgitor. Se vor pierde în trecerea bruscă de la persoana a III-a la persoana a II-a în planul narativ, care poate genera confuzie. Unora li se va părea un roman ce aminteşte de operele de artă abstracte, care invită la trăiri bulversante, intraductibile în cuvinte. Alţii îl vor considera o traspunere în ficţiune a unor concepte greu de exprimat, legate de limbaj şi de percepţia subiectivă a timpului.

Pe cât de captivaţi vor fi cei seduşi de romanele psihologice în care universul interior al personajelor excentrice absoarbe realitatea exterioară, pe atât de nedumeriţi s-ar putea să fie cei ce nu vor aprecia deloc modul în care Don DeLillo foloseşte pagini întregi pentru a transforma dialogurile sumare dintre cei doi protagonişti într-o reflecţie asupra modului în care ne raportăm la celălalt folosind un cod stabilit în comun. Totuşi, fanii lui Don DeLillo vor fi satisfăcuţi. Ei vor găsi aceeaşi breşă în real prin care pot intra evenimentele şi personajele considerate bizare, dar care devin simbolul unei pledoarii pline de originalitate pentru nevoia de unicitate, de renunţare la omogenizarea devenită sinonimul normalităţii.

Citeşte şi The Double Lover (L’amant double) – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil – Ritualurile vindecării într-un performance stupefiant

Aloys – Cum să fii inventiv când scoţi un singuratic din carapacea izolării

https://www.postmodern.ro/articol/lamant-double-double-lover-fantezii-cu-gemeni-intr-un-thriller-psihanalitic/

The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil – Ritualurile vindecarii intr-un performance stupefiant

United States of Love – Patimile femeii neintelese, varianta poloneza

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

Adriana Gionea

-

octombrie 28, 2017

0

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

Lynne Ramsay (We Need to Talk About Kevin) este genul de regizoare intrigată de romanele cu psihopaţi. Le trasnformă în ecranizări ce fac valuri şi care incită la schimburi de opinii, după vizionare. Aşa este şi noul său film, You Were Never Really Here, distins cu două premii la Cannes – pentru scenariu şi pentru interpretarea masculină oferită de Joaquin Phoenix.

Reţeta folosită de Ramsay este una care îi poate aduce în aceeaşi sală de cinema pe devoratorii de filme pline de acţiune, ce se duc de obicei la mall, şi pe cei ce preferă filmele psihologice având final deschis, proiectate în cadrul unui festival dedicat cinematografiei de artă. Ambele categorii de spectatori vor aprecia la filmul You Were Never Really Here acea combinaţie dintre peisajul urban alienant, în care pericolele pândesc la tot pasul, furia unui mercenar brutal ce arată partea urâtă a înaltei societăţi frecventate de politicieni corupţi, suspansul ce respiră şiret în fiecare detaliu şi răpirea unui personaj feminin angelic, învăluită în misterul ce promite acele turnuri imprevizibile. Acestor elemente li se adaugă o desfăşurare halucinantă, calităţile unui crime thriller cu potenţial de film cult şi un personaj interpretat de un actor versatil, ce se poate plia pe multe portrete şi tipologii umane, cum este Joaquin Phoenix. Actorul va fi de nerecunoscut în rolul ucigaşului plătit care trebuie să facă o faptă bună: salvarea unei adolescente din ghearele unor traficanţi care ofera delicii interzise perverşilor plini de bani.

Totuşi, în ciuda imprevizibilului care întoarce povestea cu 360 de grade, acest film riscă să îi dezamăgească tocmai pe spectatorii veniţi să vadă o desfăşurare trepidantă care să accelereze pulsul. Nu că i-ar lipsi elementele de suspans, însă este vorba despre acel suspans alimentat mai mult de prezenţa demonilor în mintea personajului interpretat de Joaquin Phoenix, nicidecum de faptele sale ce ar fi dus la clasicul film plin de urmăriri, reacţii explozive şi confruntări decisive cu băieţii răi. Deşi unele scene promit un mix între Taxi Driver şi Tarantino, filmul va fi catalogat drept unul incoerent de către spectatorii ce nu tolerează ambiguitatea prelungită, exasperant întreţinută de flashbackurile din trecutul personajului, care intrerferează obsesiv cu acţiunea din planul prezentului exact când filmul promitea să devină mai alert. Intervenţia flashbackurilor devine frustrantă pentru anumiţi spectatori, deoarece nu elucidează cauzele unor acţiuni, ci diluează coerenţa narativă până la confuzie.

Vei avea indicii despre o existenţă trecută a personajului, chinuită de traumele din copilărie sau de vinovăţii, dar aceste flashbackuri sunt neclare. Ele nu duc la continuitatea de tip cauză-efect între acel trecut neclar al personajului şi acţiunile sale din film. Vei descoperi că Lynne Ramsay nu vrea să ai o imagine clarificatoare, asemenea unui puzzle rezolvat până la capăt. Piesele acestui puzzle încropit din amintirile personajului rămân despărţite, rolul lor fiind mai degrabă de a realiza legătura dintre mintea lui şi atmosfera alienantă a unei metropole.

Vestea bună pentru cei mai puţin răbdători în faţa detaliilor psihologice suspendate în ambiguitate este legată de coloana sonoră, capabilă să compenseze lipsa dinamismului aşteptat. Coloana sonoră induce fiorii şi acea stare de alertă necesară unui astfel de film, punctând şi trecerea de la planul exterior la universul interior al mercenarului. Totodată, vei aprecia şi modul în care au fost sincronizate fragmentele muzicale cu dozarea intensităţii luminii, prin trecerea de la umbrele ce pândesc pe străzile întunecate la neoanele stridente pe fundalul metropolei. Astfel, piesele au un rol bine definit în imersiunea spectatorului şi în crearea unei atmosfere tenebroase demne de un film neo-noir. Vei regăsi de la piese clasice ale anilor ‘50’- ’60, introduse pentru a potenţa caustic sinistrul, la muzica semnată de Johnny Greenwood, chitaristul formaţiei Radiohead sau la stranietatea hipnotică prezentă în ultimele secunde ale noii piese Depeche Mode – Cover Me.

Pe cât de frustrant poate fi din cauza promisiunii făcute de trailer – aceea de a oferi un film de acţiune ce-l poartă pe spectator în subteranele murdare ale unui mare oraş – pe atât de surprinzător, în sensul pozitiv al cuvântului, poate deveni pentru cei interesaţi de modul în care un regizor găseşte noi forme de a te face să plonjezi în mintea unui personaj ce reflectă de fapt maladiile unei întregi societăţi. Iar acest film asta face de fapt. Pretextul salvării unei adolescente minore ajunse din cercurile înaltei societăţi în lumea sordidă a bordelurilor ilegale (nu vei vedea scene şocante) ascunde intenţia regizoarei de a explora de fapt reîntâlnirea unui personaj rutinat în crime la comandă cu empatia, sensibilitatea şi nevoia umană de a-l proteja pe cel vulnerabil.

Cu fiecare scenă, filmul devine mai degrabă o reinterpretare a întâlnirii dintre abrutizarea simbolizată de un criminal plătit, ce acţionează cu sânge rece lichidându-şi victimele într-un mod primitiv, folosind un ciocan, şi fragilitatea luminoasă a Ninei, personajul feminin aflat între adolescenţă şi copilărie. Având un chip angelic, de păpuşă delicată aruncată într-o lume crudă, acest personaj feminin interpretat enigmatic de Ekaterina Samsonov este introdus pentru a scoate la suprafaţă flashbackuri legate de copilăria ucigaşului plătit.

Totuşi, Nina pare la fel de închisă în propria lume ca protagonistul. Are un farmec ireal, de fiinţă venită din altă lume, încadrându-se perfect în intenţia regizoarei de a nu elucida stările şi trecutul personajelor. Chipul de păpuşă enigmatică al Ninei contribuie la ambiguitatea detaliilor ce îţi dau de înţeles că ai nimerit într-o lume care este nu numai dezumanizantă, ci total anarhică. Menţinerea flashbackurilor în zona ambuguităţii exprimă absenţa logicii din seria de acte brutale, ce au cauze mult mai greu de elucidat decât o puteau face nişte explicaţii ce riscau să devină simpliste.

Personajul feminin mai are un rol: de a oferi acel contrast dintre o lume dezolantă, sufocant de abrutizată, şi ultima fărâmă de umanitate rămasă intactă în personalitatea criminalului. Dar acest contrast nu este dezvoltat în mod clişeistic. Regizoarei i-au fost suficiente câteva replici şi o secvenţă poetică pentru a scoate la suprafaţă fragilitatea protagonistului şi ultima rămăşiţă a compasiunii. Această rămăşiţă umanizantă este legată de hotărârea de a o salva pe adolescenta răpită, chiar şi atunci când misiunea ameninţă să se întoarcă împotriva lui după ce descoperă un plan diabolic ascuns, în care sunt implicaţi politicieni influenţi.

Interpretarea oferită de Joaquin Phoenix contrazice mitul psihopatului impunător şi carismatic, devenit o vedetă a mediului subteran. Personajul nu îţi dă impresia durului ce se bucură de o notorietate răsunătoare. El este mai degrabă un dur atipic. Trăieşte cu mama lui, dependentă de filmele vechi, printre care Psycho. Nu îşi construieşte o viaţă dublă, prin care să mimeze normalitatea transformată în paravanul pentru activitatea murdară care îi aduce banii. Este discret, mai degrabă un taciturn însingurat, cu acţiuni robotizate ce-l fac să pară o maşină de ucis. Are mers de om al cavernei şi înfăţişarea unui despresiv care începe să îşi neglijeze corpul, arătând asemenea unui homeless. Aşadar, nu pare un psihopat care vrea să le inspire teamă celor din jur. Dimpotrivă, când nu ucide, are apatia unui învins al marilor oraşe, ce vrea să devină invizibil, să se scufunde în abisul propriei minţi până la dispariţie, aşa cum arată metaforic şi cea mai poetică scenă din film.

Personajul aminteşte de tipologia alienatului din thrillerele-cult, pe fundalul unui mare oraş, filme sub a căror desfăşurare plină de suspans descoperi o interpretare apăsătoare şi nihilistă a legăturii dintre societate şi fiinţa umană. Actorul interpretează credibil acest personaj bizar, greu de încadrat într-o tipologie cinematografică devenită arhetipală în memoria colectivă. Descoperi acel personaj care se sustrage unei etichetări clare. Tocmai datorită modului în care a fost interpretat acest personaj, mulţi spectatori îi vor ierta regizoarei decizia de a face un film care excelează mult prea mult la capitolul ambiguitate, acea ambiguitate din mintea psihopatului autoizolat, ce duce la o fragmentare a naraţiunii, vecină cu lipsa de coerenţă.

Filmul You Were Never Really Here a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.

Uita-te la acest video de pe YouTube

LYTE video

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascusă în detaliile frumoase

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Adriana Gionea

-

octombrie 26, 2017

1

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Acea Sicilie controlată de mafie are încă multe poveşti zguduitoare, demne de un scenariu de film. Una dintre acestea, care a şocat întreaga Italie în anii ’90, este cea a lui Giuseppe Di Matteo, fiul unui bărbat ce a părăsit mafia pentru a colabora cu poliţia.

Deşi povestea lui Giuseppe ia o turnură şocantă, nu realismul insuportabil este cheia readucerii sale în memoria colectivă. Sicilian Ghost Story – care deschide Semaine de la critique, la Cannes – îţi arată de fapt cât de puternic devine la nivelul conştiinţei impactul unei poveşti în care se infiltrează fantasticul. Vei găsi în povestea lui Giuseppe atmosfera magică din filmele lui Tim Burton, iubirile adolescentine ale unor personaje rebele care îşi pun lumea-n cap pentru a-şi face auzite părerile şi acea Italie a mafioţilor siniştri, cunoscută de părinţii noştri datorită serialului Caracatiţa (La Piovra).

Regizorii Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza au preferat să învăluie detaliile terifiante în vraja unui realism magic având rădăcini în folclorul sicilian. Poţi spune că filmul întăreşte ideea ce susţine că aspectele terifiante, greu de suportat, ce fac din realitate un scenariu horror, trezesc nişte mecanisme vechi din copilărie. Sunt acele mecanisme ce fac din basmele cu detalii morbide o exprimare securizantă a celor mai puternice frici, printre care şi cea de moarte, de o dispariţie fără urmă.

Aceste detalii atinse în film de realismul magic nu fac povestea mai puţin cutremurătoare şi revoltătoare. Dimpotrivă, prin oscilaţia dintre planul real şi cel al imaginarului ce ţine de inocenţa copilăriei furate, cumplita dramă a lui Giuseppe te atinge mult mai puternic decât ar fi făcut-o o poveste filmată într-un mod hiperrealist. Doar că îţi oferă acea experienţă cinematografică asociată unui film în care elementele morbide au fost scufundate în imagini cu păduri şi lacuri ce respiră mister, demne de un basm pentru oameni mari. De altfel, regizorii s-au inspirat dintr-o proză scurtă scrisă de Marco Mancassola, care a preferat să preia fapte sângeroase din istoria Italiei, pe care să le repovestească în cheie fantastică.

Poţi considera Sicilian Ghost Story o tentativă de salvare simbolică a inocenţei sacrificate şi un omagiu cinematografic impresionant datorită scenelor poetice. Este un omagiu adus unei copilării furate de brutalitatea unei perioade în care sudul Italiei era un câmp de bătălie între mafie şi autorităţi, pe de-o parte, şi între mafie şi locuitorii dornici de a-şi vedea oraşele curăţate de crima organizată, pe de altă parte.

Pentru a denunţa forţa maleficului fără limite, regizorii folosesc nişte imagini feerice, desprinse din fotografiile cu păduri enigmatice şi lacuri peste care tremură o pâclă ce sclipeşte în lumina lunii. Toate aceste imagini îţi dau impresia că ai nimerit nu într-o lume blestemată să îndure toate scursurile pământului, ci într-un tărâm al poveştilor cu fiinţe din altă lume. Astfel, în acest film, te apropii de realitatea dură prin elemente ce ţin mai degrabă de un nelumesc redat pictural, nu prin scene cu bălţi de sânge.

Directorul de imagine al lui Paolo Sorrentino, Luca Bigazzi, face dintr-o poveste sinistră un film străbătut de frumuseţea unor scene ce se ridică la nivelul artei fotografice, în care prima iubire şi libertatea imaginaţiei devin singura cale de supravieţuire împotriva răului în stare pură. Există un rău vizibil, simbolizat de actele răpitorilor. Acest rău este slab reprezentat la nivel vizual. Nu vezi scene de tortură sau bătăi. Adevăratul rău ce vrea să înghită lumea personajelor se insinuează tăcut şi pervers în detalii-metaforă şi în peisaje – unul diurn, rău-prevestitor, ce reflectă ariditatea unor zone din Sicilia, şi unul nocturn, reprezentând un lac înconjurat de pădure, lacul fiind în legendele zonei poarta spre lumea de dincolo.

Sicilian Ghost Story îi redă lui Giuseppe Di Matteo demnitatea furată de nişte răpitori brutali. Giuseppe era fiul unui mafiot local, implicat în uciderea celebrului judecător Falcone, devenit inamicul mafiei. După ce tatăl său decide să colaboreze cu autorităţile, denunţându-şi camarazii şi arătându-i opiniei publice mecanismele unei grupări mafiote, acesta devine ţinta unei răzbunări crunte. Neputând ajunge la el, deoarece se afla într-un program de protecţie a martorilor, foştii camarazi mafioţi îi răpesc fiul. Speră astfel să îl atragă într-o capcană pe trădătorul ce a încălcat regula de aur numită şi legea Omerta, care le interzice mafioţilor colaborarea cu poliţia. Dar mafiotul devenit un colaborator al poliţiei nu cedează uşor, de aceea sechestrarea fiului său va scăpa de sub control.

Sechestrarea lui Giuseppe ajunge să spulbere mitul romantic al bunul mafiot, care îşi mai păstrează un dram de umanitate când vine vorba despre femeile şi copiii duşmanilor. Reinterpretată în acest film, drama lui Giuseppe devine o poveste despre cum cei dispăruţi îi ajută pe cei iubiţi, care îi plâng, să poată supravieţui traumei. Salvându-i povestea de la uitare, cei doi regizori au ales un punct de vedere oferit de Luna (Julia Jedikowska), colega lui de clasă, alături de care Giuseppe (Gaetano Fernandez) trăia o iubire secretă.

Luna este adevăratul personaj central din acest film. Polarizează toată atenţia spectatorilor, pe măsură ce Giuseppe devine o fantomă pentru cei din jur, pe care doar memoria ei vrea să o readucă la viaţă. Ea reflectă emoţiile intense ale spectatorilor impresionaţi de povestea băiatului răpit. Modul uimitor şi expresiv prin care Julia Jedikowska interpretează un personaj aflat la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, asaltat de propriile revolte împotriva părinţilor obtuzi şi de trăirile puternice asociate primei iubiri, le da glas opiniilor şi gândurilor pe care nu le poate rosti spectatorul în timpul filmului. Indiferent de vârsta pe care o ai, te vei identifica rapid cu acest personaj supărat pe o comunitate gata să închidă ochii, să tacă, să se conformeze, ba chiar să negocieze cu mafioţii, respectând vechea tradiţie a solidarităţii cu cei din partea locului, vânaţi de autorităţile străine Siciliei, venite din cealaltă parte a Italiei. Într-o ţară considerată de mulţi schizofrenă, în care există o ruptură între Nordul modernizat şi acel Sud patriarhal, rural, Luna devine vocea răspicată a celor ce aleg să rupă tăcerea. Ea face orice astfel încât să tulbure apele complicităţii mute, sfidând cu determinare şi o încăpăţânare ieşite din comun mai ales interdicţiile impuse de familia ei, care se temea de faima căpătată de fiul trădătorului.

**foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com**

Introducând-o pe Luna ca personaj înzestrat cu forţa imaginaţiei duse în zona întâmplărilor suprarealiste, regizorii au reuşit să folosească nişte imagini de o frumuseţe demnă de basmele moderne pentru a scoate ce este mai urât din oameni. La fel ca într-un basm în care se luptă Binele şi Răul, urâţenia şi frumuseţea inocenţei se întâlnesc în lumea lui Giuseppe şi a iubitei sale, Luna. Doar că nu este un basm tipic. Rolurile sunt inversate. Nu cavalerul înfruntă pericole şi găseşte metode ingenioase pentru a o salva pe vulnerabila prinţesă din captivitate, ci personajul feminin va face orice pentru a-şi salva prinţul, considerat sufletul-pereche. Iar orice înseamnă, în acest film, înfruntarea unei mame reci şi manipulatoare, asemănătoare unei vrăjitoare, sfidarea comunităţii indiferente la drama copilului răpit, încercarea de a-l căuta pe cel uitat, luptându-se cu părinţii şi curajul de a-şi pune viaţa în pericol.

Un alt element atipic este plasarea elementului malefic ieşit din comun. Detaliile înfiorătoare nu aparţin lumii fantastice. Ele se regăsesc de fapt în realitatea de zi cu zi a Siciliei acelei decade. Adevăraţii căpcăuni şi elemente malefice din basmele clasice sunt, în lumea celor doi îndrăgostiţi, ura, laşitatea, conformismul şi violenţa perpetuate de fiecare generaţie. Fantasticul capătă rolul unui pansament, atât pentru Luna, cât şi pentru spectatorul şocat (de povestea reală, nu neapărat de imaginile filmului). Acest fantastic este introdus pentru a transforma în metafore vizuale detaliile morbide, astfel încât să fie recuperată demnitatea victimei.

În ajutorul personajului feminin va veni cea mai bună prietenă. Pe lângă povestea de iubire vei avea parte şi de imaginea prieteniei perfecte devenite o alianţă feminină indestructibilă într-o societate machistă. Luna şi cea mai bună prietenă sunt o oază de solidaritate sănătoasă în complicitatea generală şi de normalitate într-o comunitate reprezentată în acest film ca fiind una bolnavă şi retrogradă. În timp ce prietena ei, datorită opiniilor avute, reprezintă legătura cu tabloul realităţii primitive, Luna se lasă trasă într-o altă lume, ce i-l redă pe Giuseppe. Pentru a lupta împotriva răului, copilul lipsit de apărare şi de înţelegerea adulţilor se va refugia în propriul univers. Ajuns captiv, Giuseppe îşi imaginează scrisorile primite şi răspunsurile trimise iubitei sale, curajoasa Luna. Luna umple pereţii camerei sale cu desene ce redau viziunea ei asupra dramei, se transformă într-un detectiv fără pic de frică, se împrieteneşte cu o bufniţă, acea fiinţă care vede foarte departe, acolo unde oamenilor le este imposibil (o metaforă a orbirii psihologice răspândite la nivelul comunităţii în faţa răului) şi pune la cale un plan de evadare pentru Giuseppe.

**foto: Cannes Film Festival/variety.com/2017/film**

Învecinarea imaginilor misterioase, reprezentând peisaje acvatice pe fundal nocturn, cu maleficul a creat un film care te va bântui printr-o poveste demnă de un thriller cu accente horror, fără a avea însă imagini groteşti. Deşi te va revolta încât îţi va veni să strigi povestea lui Giuseppe, să o afle o lume întreagă, Sicilian Ghost Story are multe scene pline de candoare, menite să aline suferinţa şi furia spectatorului ce simte neputinţa protagoniştilor care se zbat în faţa răului absolut. Exact când îţi arată ce are specia umană mai urât, apar şi imaginile care îţi redau încrederea în frumuseţea sufletească, salvată în lumea inventată de Luna. Sunt imaginile din scenele în care Luna, colega îndrăgostită de Giuseppe, vrea cu orice preţ o lume în care tăcerea să nu mai îngroape faptele abominabile şi în care să îşi poată salva marea iubire, aşa cum este cea din adolescenţă: impetuoasă, idealizată, rebelă, suficient de intensă pentru a înfrunta regulile şi frica de ameninţări şi de pericole.

Vei aprecia acest film şi datorită calităţilor vizuale ce pun în valoare talentul regizorilor de a suprapune imaginarul peste scenele realiste. Această suprapunere se face astfel încât să existe o continuitate firească între real şi fantastic. Scenele cu potenţial angoasant se prelungesc în imagini poetice, deloc artificiale în contextul dramei, iar metaforele vizuale întâmpină terifiantul debarasându-l de grotesc, deşi fiorii de pe şira spinării nu sunt alungaţi. Regizorii te readuc în zona filmelor psihologice bazate pe acea simbioza old school între peisajul mirific şi răul ascuns. Dar în acest film, natura devine o alinare şi degajă o frumuseţe necontaminată de brutalitate. Frumuseţea peisajelor feerice transformate într-un refugiu nu este profanată de intenţiile abominabile. Contrastul dintre sinistrul degajat de imaginea maşinilor ce duc prizonierul spre destinaţia finală şi imaginea fotografică a ruinelor antice pe fundal marin descriu cel mai bine o natură devenită al treilea protagonist, dar şi un cod secret între Luna şi Giuseppe.

Sicilian Ghost Story este o metaforă a luptei împotriva răului prin resuscitarea memoriei colective. Invitat la evenimentul Les Films de Cannes a Bucarest, Antonio Piazza, unul dintre regizori, a declarat, la finalul proiecţiei, că au prezentat filmul şi în şcolile din Sicilia. Contemporani cu lupta împotriva mafiei din anii ’90, cu atentatele ce-i vizau pe judecători şi cu dispariţiile nerezolvate de poliţie, regizorii au vrut să le reamintească spectatorilor mai tineri de ravagiile făcute de crima organizată şi mai ales de complicitatea colectivă.

Uita-te la acest video de pe YouTube

LYTE video

Citeşte şi O lebădă sălbatică şi alte poveşti – Vindecătoare pentru omul modern

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Adriana Gionea

-

octombrie 18, 2017

3

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Aşa cum există un Paris al cafenelelor, al mansardelor unde îşi fac de cap visătorii şi al boemei avangardiste, la fel de bine există şi un Paris al protestelor. Este acel Paris ce pulsează în ritmul tinerilor solidari, care au schimbat mentalităţi şi legi. Noul film al lui Robin Campillo îţi aminteşte cât de ofertant poate fi acest Paris din punct de vedere cinematografic.

Văzând filmul 120 BPM, distins cu Grand Prix la Cannes, în 2017, îţi dai seama cum fiecare generaţie, de la Revoluţia Franceză încoace, a vrut să îşi găsească identitatea colectivă prin protestele care să schimbe societatea din temelii. Fiecare generaţie s-a simţit obligată moral să aduca tributul cerut de stradă, de spaţiul public. Un spaţiu unde se întâlnesc idei, palpită suferinţe şi unde gândurile se transformă în energia nesupunerii. Iar nesupunerea este dublată, în acest film, de perseverenţa ieşită din comun, indispensabilă pentru contracararea unei tăceri complice, perpetuate de politcienii iresponsabili. Personajele amintesc de cei ce au obligat autorităţile să recunoască o problemă-tabu, strigând-şi suferinţa provocată de o maladie despre care se pomenea mai mult în şoaptă.

Pentru generaţia cineastului Robin Campillo, energia degajată de proteste a reprezentat singura cale de a supravieţui într-o lume guvernată de legea tăcerii. Şi prin supravieţuire nu se înţelege sensul metaforic, legat de partea psihologică. În acest film uimitor datorită modului în care pofta de viaţă şi moartea se întâlnesc, supravieţuirea este înţeleasă în sensul corporal, palpabil. Fără protestele din anii ’90 ale activiştilor cum erau şi cei din grupul Act Up – din care a făcut parte însuşi regizorul în perioada studenţiei – bolnavii de SIDA din Franţa nu ar fi avut acces la tratament gratuit, iar elevii nu ar fi fost atât de bine informaţi cu privire la pericolul bolilor cu transmitere sexuală, care pot duce şi la moarte. Personajele din acest film exprimă fidel ce a trăit regizorul şi sunt interpretate de nişte actori ce uimesc prin rolurile năucitoare, duse la capăt cu naturaleţe şi într-un mod convingător.

120 BPM (120 Beats Per Minute) şi-a câştigat locul în categoria filmelor despre care se va vorbi şi peste zeci de ani. Nu datorită scenelor sexuale gay, pe care unii le-ar găsi scandaloase, deşi sunt străbătute de o candoare şi-o poezie vizuală demne de arta fotografică. Filmul ţi se întipăreşte în minte datorită unui tur de forţă actoricesc oferit de Nahuel Perez Biscayart, Adele Haenel (La fille inconnue) şi Arnaud Valois, dar mai ales valului de emoţii trezite. Vei fi branşat la universul afectiv al personajelor şi datorită coloanei sonore ce include acel amestec dintre voluptate, melancolie şi abandon, regăsit în muzica electronică din anii ’80 -’90.

Piesele alese descriu foarte bine acel vibe din anii în care noul val de libertate sexuală coincidea cu primele ştiri şocante despre creşterea numărului de morţi provocate de SIDA. Însuşi titlul filmului se referă la beatul stilului muzical devenit popular în acea perioadă. Iar Robin Campillo este un regizor care ştie să identifice exact acea piesă ce trebuie repetată obsesiv în film pentru a reda stări intraductibile care sunt precum un cocktail ce include euforia hedonistă, frica, entuziasmul, melancolia şi expansiunea atracţiei electrizante. Aceste stări oferă au inspirat filmarea celor mai frumoase scene ale filmului. Sunt scenele ce surprind poetic dorinţa de a uita de sine în amnezia iluzorie inspirată de siluetele care dansează precum nişte umbre anonine în semintunericul clubului frecventat de personaje. După ce vei vedea filmul, vei avea impresia că auzi toată esenţa vieţii şi voluptatea derivei în Smalltown Boy, hitul celor de la Bronski Beat, remixat hipnotic şi răscolitor de Arnaud Rebotini.

120 BPM este un film care te uluieşte din mai multe perspective. În primul rând vei fi năucit şi atras în lumea personajelor datorită unei învecinări ameţitoare a energiei vitale cu moartea. Personajele se aruncă în valul de proteste pentru a uita de moartea ce ameninţă să vină dintr-o clipa într-alta, pentru a le strica ultima petrecere de care se pot bucura după ce medicii le-au dat un verdict la fel de necruţător precum autorităţile lipsite de empatie, ce se temeau de reacţiile pudibonzilor, în loc să deruleze campanii despre pericolul reprezentat de SIDA. În al doilea rând, vei fi uimit de cât de credibilă este la nivelul interpretării actoriceşti acea trecere de la tristeţe şi disperare la entuziasmul protestelor în timpul cărora personajele recurg la metode inventive şi de mare impact asupra activităţii unor politicieni şi manageri de companiil farmeceutice.

De fapt, nu letargia bolii cumplite domină filmul, ci trepidaţiile poftei de viaţă. Este o poftă de viaţă care străbate filmul de la un cap la altul. O vei simţi chiar şi în cea mai apăsătoare scenă, care îi va lovi în plex pe cei înzestraţi cu o mare doză de compasiune. Această poftă de viaţă uneşte cele două planuri ale filmului: planul social, simbolizat de scenele alerte reprezentând cutremurul declanşat de protestele ce redau atmosfera tensionată a unei decade, şi planul relaţiilor dintre personaje. Acest plan oferă o perspectivă empatică asupra legăturilor afective, adesea ignorate datorită modului caricatural în care ajunge să fie prezentată comunitatea gay în mediile tradiţionaliste.

Unind cele două planuri -social şi intim -, îţi dai seama că energia şi pofta de viaţă devin liantul dintre personajele asociate unei minorităţi şi ceilalţi. Vitalitatea unei minorităţi ajunge să rezoneze în acest film cu preocupările majorităţii. Interesul universal pentru activismul neobosit şi agăţarea de ultimele clipe intense trăite alături de persoana iubită înaintea sfârşitului scoate filmul din zona celor destinate unui public restrâns, creând o legătură puternică între spectator şi personaje, indiferent de identitatea spectatorului.

Mulţi vom intra în sala de cinema pregătiţi să vedem un film despre forţa mulţimii ce apără un interes comun, esenţial pentru o societate civilizată, mai ales când acest interes devine strâns legat de responsabilitatea autorităţilor faţă de cetăţean. Este adevărat, filmul abundă în scene care prezintă în mod autentic forţa îmbinării dintre hotărâre şi creativitate la nivel colectiv. Dar ce îţi va rămâne în memorie ţine de planul afectiv. Filmul este un elogiu adus fiinţei umane capabile să contracareze disperarea prin apropierea de celălalt, prin acel devotament ce merge până la capăt.

Vei aprecia la acest film tocmai calităţile vizuale, ce trimit la arta fotografică, prin care lumea intimă a personajelor este racordată la schimbările sociale, la pulsul colectiv al unei generaţii aflate între euforia senzuală şi abisul agoniei. Personajele se încăpăţânează să se bucure de viaţă, în timp ce-i ajută pe cei din jur să devină conştienţi de urmările terifiante ce pândesc la finalul petrecerii continue urmate de abandonul în plăcerea sexuală, în absenţa informaţiilor legate de mijloacele de protecţie. Sincronizând aceste două planuri – social şi personal-, Robin Campillo a reuşit să atingă două scopuri. Unul este atragerea atenţiei asupra unor drame sociale, fără a ignora estetica unui film de artă prin tonul denunţător. Al doilea scop este revizitarea epocii asociate anilor ’80-’90, ce a coincis cu noul val de contestare a tabuurilor şi cu marele dezgeţ al tăcerii ce învăluia subiectele incomode, adesea înlăturate din agenda publică.

Robin Campillo te mai surprinde şi prin modul în care elege să reprezinte lumea unor oameni care ştiu că nu se mai pot vindeca. Nu există macabru în acest film, nici ritm depresiv. Personajele sunt precum coloana sonoră: un vulcan de trăiri intense ce se transformă în stranietatea melancolică exprimată prin ritmurile energice ale unei petreceri cu muzica electronică din anii ’80-’90.

Folosind muzica pentru a racorda natural momentele de intimitate la strigătul public împotriva ignoranţei ucigaşe, Robin Campillo exprimă de fapt spiritul unei întregi generaţii zguduite de groaza răspândită de ştirile despre SIDA. Era o generaţie care se arunca mereu cu capul înainte în plăcerile vieţii şi apoi se anestezia cu transa muzicii electronice, într-o perioadă în care acest gen exprima o nostalgie difuză, o evaziune în mijlocul siluetelor anonime ce dansau scăldate de o lumină stridentă ce străpunge semiobscuritatea. Această lumină permite o trecere de la scenele hedoniste la discuţiile răscolitoare.

Deşi poate fi considerat de unii conservatori drept un film care promovează cultura gay, Robin Campillo pune accent pe ce a însemnat de fapt mişcarea Act Up pentru întreaga societate. Ţelul personajelor gay nu este obţinerea simpatiei celor din jur. Sunt asumate şi fără confirmarea majorităţii. Ele vor să extindă conştientizarea asupra modului în care TOŢI oamenii pot ajuge seropozitivi, indiferent de orientarea lor sexuală. Minoritatea reprezentată de oamenii contaminaţi este cea care îşi cere drepturile în acest film, nu cea sexuală (deşi persoanele gay au fost primele expuse la stigmatizarea publică).

Fără să îşi propună să realizeze un film educativ ce ar putea fi proiectat în scopuri didactice, Robin Campillo a reuşit totuşi acest lucru. Datorită succesului răsunător la Cannes – în sens propriu, deoarece anunţul premiului câştigat a fost urmat de ropote de aplauze – filmul regizorului atrage atenţia nu numai asupra pericolului, ci mai ales asupra modului în care mobilizarea solidară a cetăţenilor poate schimba lumea, începând cu legislaţia.

120 BPM este genul de film care poate înlocui multe lecţii despre importanţa informării, a discuţiilor incomode şi a respectului faţă de alteritate. Fără un ton militantist, care să atragă acuzaţia de prozelitism, Robin Campillo sensibilizează opinia publică. Dar nu o face prin identificarea unor victime neputincioase, ci prin imaginea unor oameni frumoşi, care te fac să ai încredere în compasiune şi în acea relaţie afectivă ce rezistă sub ameninţarea degradării fizice, aşa cum este cea dintre Sean (Nahuel Perez Biscayart) şi Nathan (Arnaud Valois).

Prin momentele de intimitate afectivă, regizorul a găsit acel mod echilibrat de a lega vibraţia unei decade tumultuoase de experienţa personală. Scenele în care fiecare personaj îşi împărtăşeşte clipele dramatice trăite alături de partenerii din trecut au acelaşi impact cu al scenelor efervescente din timpul protestelor (foarte bine gestionate din punct de vedere vizual, amintind de talentul unui fotoreporter ce surprinde deopotrivă forţa mulţimii, cât şi individualitatea expresivă). În scenele de viaţă personală găseşti aceeaşi energie care luptă împotriva resemnării, a capitulării în faţa bolii. De fapt, îţi dai seama că nu imaginea trupurilor bolnave (aproape absentă) este cea care te va răscoli, ci poezia exprimării erotice devenite expresia unei continuităţi a vieţii, care să fie răbdătoare şi să amâne momentul final, cât să mai fie loc de o ultimă clipă de voluptate.

Datorită interpretării oferite de actorii, mesajul incluziunii unei minorităţi trece dincolo de predica umanistă. Dragostea celor doi protagonişti nu are nevoie de pledoaria cerută de corectitudinea politică. Ea se încadrează în ritmul firesc al aspiraţiilor umane. Deşi personajele fac parte dintr-o categorie marginalizată, îţi vine să pui afecţiunea degajată de ele în centrul universului, deoarece este afecţiunea ce reflectă nevoia de solidaritate, încrederea în celălalt şi acea relaţie matură care trece proba cinică a bolii.

120 BPM a fost proiectat în premieră (în România) în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.

Uita-te la acest video de pe YouTube

LYTE video

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

Adriana Gionea

-

octombrie 17, 2017

0

The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

The Beguiled (varianta Sofiei Coppola) are turnura imprevizibilă a unui thriller cu personaje feminine ce şi-au pus în minte să ademenească acelaşi bărbat. Jocul seducţiei se desfăşoară în scene care fac trimitere la stilul poveştilor gotice petrecute într-un conac izolat, specific Americii sudiste. Nu lipsesc nici acele calităţi vizuale tipice unui film de epocă precum o galerie de tablouri cu femei graţioase.

În noul ei film apreciat la Cannes, regizoarea Sofia Coppola duce feminitatea arhetipală a Sudului tradiţionalist în zona intenţiilor întunecate, ivite brusc de sub masca unui chip angelic. Vei avea impresia că a vrut să răstoarne modelele impuse de romanele clasice. În filmul ei, femeia cu educaţie rigidă, ţinută departe de lumea exterioară, nu mai ajunge să fie victima unui bărbat reprezentând ispita, iar vulnerabilitatea ei ascunde multă forţă în ducerea la bun sfârşit a planurilor diabolice. Te face să te întrebi dacă nu cumva este o privire ironică aruncată scriitorilor ce au construit un tablou fals al Sudului reprezentat de acel ideal de femeie seducătoare şi labilă, captivă într-o lume a trecutului patriarhal şi a dependenţei emoţionale.

**foto: American Zoetrope/FR Productions/Focus Features/www.nybooks.com/**

Acţiunea filmului se petrece aproape de finalul Războului Civil, în anul 1864, într-o casă izolată din statul Virginia. Casa devenise un pension şi un refugiu unde au fost adăpostite fetele de familie bună din Sudul invadat de yankei. Unul dintre aceşti yankei – interpretat de Colin Farrell – este rănit în luptă şi ajunge să fie îngrijit (şi râvnit) de profesoarele şi de elevele acestui internat, iscând rivalităţi şi gelozii ce pot duce la soluţii şocante. Povestea se transformă uşor, uşor într-o parabolă despre tragediile ce se pot naşte din transformarea în obsesie a dorinţei erotice reprimate.

Toate elementele vizuale ale filmului îţi promit o poveste în care se vor dezlănţui suspansul tenebros, intrigile şi pasiunile trezite la viaţă de apariţia unui străin considerat fermecător de locatarele casei izolate. Vei aprecia modul în care este creată atmosfera ce promite o evoluţie palpitantă a evenimentelor. La această atmosferă stranie contribuie din plin misterul în care plutesc reşedinţa somptuoasă în stil colonial, înconjurată de vegetaţie, decorurile elegante, ţinutele elaborate şi unele cadre în care feţele personajelor feminine sunt scăldate în clarobscurul unui salon rafinat, luminat doar de câteva lumânări. Dar, în schimbul unui film plin de suspansul exploziv alimentat de intenţiile feminine ascunse, primeşti o poveste mai puţin tumultuoasă decât promiteau întâlnirea elevelor unui pension sudist cu un yankeu sau potenţialul actoricesc al lui Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning şi Colin Farrell.

Deşi a fost premiat în cadrul unui festival dedicat cinematografiei de artă, The Beguiled a fost promovat printr-un trailer ce promite un film capabil să concureze fără probleme, în lupta pentru atragerea spectatorilor, cu producţiile comerciale de la mall. Nu este un film pretenţios, ci seamănă mai degrabă cu unul de tip hollywoodian, debarasat însă de turnura plină de clişee şi de finalul previzibil. Raportat însă la aşteptările publicului ce-şi imagina un film cu personaje feminine ce se luptă pentru acelaşi bărbat ispititor, trailerul este unul mincinos. Nu vei găsi dramatismul trepidant şi nici povestea suculentă promisă, cu pasiuni, trădări şi reacţii vulcanice.

**foto: Focus Features/www.centralmaine.com**

The Beguiled, prin care Sofia Coppola a câştigat Premiul pentru regie la Cannes, în 2017, face parte din categoria filmelor în care un personaj vulnerabil nimereşte într-o casă uitată de lume, unde îl aşteaptă prezenţe malefice având chipuri angelice. Doar că soldatul rănit şi cele trei sudiste atrase de el nu devin personajele unui film cu jocuri psihologice sofisticat construite, iubiri imposibile şi trădări. Faptele au o desfăşurare mult prea subtilă, cu mici momente comice oferite de încercarea elevelor de a păstra aparenţele de fete sfioase, deşi nu ştiu cum să se strecoare mai repede în camera yankeului.

**foto: Focus Features/www.indiewire.com**

În loc să vezi o escaladare explozivă a rivalităţilor, care să ducă la conflicte puternice între personajele feminine interpretate de Nicole Kidman, Kirsten Dunst şi Elle Fanning, vei descoperi mai degrabă o expunere sumbră a urmărilor nefaste ce se nasc dintr-o defulare necontrolată a dorinţelor sexuale, ca urmare a educaţiei puritane. Totuşi, defularea acestor dorinţe are loc gradat, la fel şi evoluţia rivalităţilor feminine ce vor duce la momentul hotărâtor pentru deznodământ (rămas imprevizibil până la final).

Tocmai această gradare ce-ţi permite să observi fiecare tipologie feminină în parte şi care pune în valoarea interpretarea actoricească, poate deveni în ochii unor spectatori un punct slab. Vor fi dezamăgiţi cei veniţi în sala de cinema pentru a vedea un film cu turnură incandescentă, promisă de întâlnirea dintre un yankeu seducător şi frumuseţile Sudului ce abia aşteaptă să se debaraseze de haina rigidă a pudibonderiei ipocrite exersate la pension. Solidaritatea feminină păzită de Miss Martha (Nicole Kidman), care ajunge să conducă şcoala de fete cu mână forte, nu permite o evoluţie trepidantă a rivalităţilor trezite de străinul ispititor, astfel încât să te ţină cu sufletul la gură datorită scenelor pline de tensiuni. Aşadar nu te aştepta la un cat fight sau la intrigi feminine ingenioase, ce fac să dea în clocot invidia ce arde la foc mic.

**foto: Focus Features/www.wsj.com/video**

Ce-i drept, Sofia Coppola îţi dă de înţeles la un moment dat că poate intensifica elementele specifice unui film alert. Pentru a te face să crezi într-o turnură inflamabilă, introduce o scenă în care flirtul dintre soldat şi profesoara de franceză interpretată de Kirsten Dunst se prelungeşte cu mărturisirea nefericirii celei emancipate, dornice de a fugi departe de pensionul izolat. Vei aştepta astfel o încercare de evadare a uneia dintre femei, alături de yankeu, care vor dori să o saboteze celelalte personaje femine invidioase că n-au fost ele în postura alesei. Unul dintre aceste personaje ostile iubirii ce pare să se înfiripe între soldat şi profesoara de franceză este o eleva ispititoare şi mult prea îndrăzneaţă pentru statutul de fată provenită din lumea tradiţionalistă a Sudului.

**foto: Focus Features/comolivingmag.com**

Interpretată de Elle Fanning astfel încât să promită detaliile picante ale filmului, Alicia, eleva şireată devine tipologia adolescentei neruşinate având un chip angelic, dar care va face orice pentru a se strecura în patul soldatului. Ademenitoare şi lipsită de inhibiţii, ea va declanşa episodul ce va răsturna aşteptările spectatorului – atât pe cele referitoare la oscilaţia între solidaritatea femină şi obsesia pentru soldat, cât şi pe cele privind naivitatea personajului masculin nimerit în universul complicat din mintea personajelor feminine transformate în vânători răbdători cu prada. La un moment dat, vei avea impresia că se pot schimba rolurile, iar prada poate deveni un vânător capabil să răstoarne în favoarea lui tendinţele manipulatoare ale femeilor întărâtate, din ce în ce mai îndrăzneţe, în ciuda educaţiei restrictive în ceea ce priveşte asumarea propriei feminităţi.

În ciuda elementelor ce ar fi făcut din el un film tipic hollywoodian în decoruri de epocă, The Beguild te convinge să-l urmăreşti până la capăt nu datorită acţiunii, ci aşteptărilor întreţinute de aducerea laolaltă a unor tipologii femine ce pot reacţiona diferit în faţa unui fruct oprit. Sofia Coppola ştie cum să te ducă abil cu zăhărelul schiţând portrete psihologice opuse ce reprezintă faţetele şi vârstele diferite ale femeii ispitite şi dezamăgite. Fiecare protagonistă va folosi câte un truc în prezenţa bărbatului ce devine ţinta obsesiei. Una va juca rolul inaccesibilei neînfricate, care pune mâna pe arme când are impresia că vin inamicii. Altele vor chicoti obraznic pentru a capta atenţia precum niste prostuţe adorabile. Însă doar una dintre ele va surprinde prin senzualitatea bine mascată, dar adulmecată rapid de yankeul uns cu toate alifiile.

Totuşi, aceste portrete nu au consistenţa unei observaţii psihologice minuţioase care să dezvăluie mecanismele obscure ale dorinţei. Nu vezi o abordare cu tentă psihanalitică dusă până la capat, menită să exploateze cinematografic nevroza feminină alimentată de o societate constrângătoare în raport cu sexualitatea. Motivele din spatele deciziilor crude rămân un mister. Spectatorul are acces doar la stările afective dezvăluite prin scăpările unor gesturi spontane sau prin mimica unor personaje ce dau glas unor gânduri interzise, bine disimulate…până într-un punct.

În această poveste, Colin Farrell interpretează un personaj cu alură de rebel, dar cu maniere de gentleman în faţa doamnelor. Acest personaj se dovedeşte a fi un bun cunoscător al replicilor din arsenalul curtoaziei măgulitoare cu femeile ce ţin la reputaţie, chiar şi atunci când au curajul de a-şi urma latura dezinhibată. La un moment dat, soldatul îţi dă impresia că are planuri ascunse, pe care vrea să le pună în practică băgându-se pe sub pielea fiecărui personaj feminin în parte.

**foto: Les Films de Cannes a Bucarest**

Dialogurile şi aluziile ironice dintre soldat şi Miss Martha par să ţină locul acţiunii, promiţând acea tensiune ce va degenera. Exact când te aştepţi la reacţii inflamabile, vei descoperi de fapt că Sofia Coppola vrea doar să creeze o galerie de portrete femine care să ofere un spectacol al metamorfozelor provocate de confruntarea cu propria lume erotică atât de blamată de convenţiile morale din acea perioadă. Foloseşte personajul masculin pentru a elibera francheţea inhibată de rigiditatea educaţiei. Această sinceritate cu efecte devastatoare va fi scoasă la suprafaţă de încercările de a obţine validarea feminităţii de către singurul bărbat ce avea acces la universul lor izolat de lumea înconjurătoare. Importanţa acordată ritualurilor feminine de captare a interesului astfel încât să nu atragă dezaprobarea celei ce veghea castitatea poate compensa, în ochii unor spectatori, clasica desfăşurare furtunoasă a unei iubiri interzise.

Chiar dacă nu are desfăşurarea alertă la care invită amestecul atâtor ingrediente din zona filmului de epocă şi a thrillerului psihologic, zona de mister din fiecare portret lasă o fereastră deschisă pentru reacţiile imprevizibile ce te ţin captiv în sala de cinema până la final. Acest imprevizibil ţine şi de evitarea unor portrete despre care poţi spune că sunt tipice. Nici eleva gata să încalce tabuurile (interpretată de Elle Fanning) prin gesturi de viitoare curtezană precoce, şi nici profesoara sobră şi reţinută nu corespund unor stereotipuri. Fiecare personaj va împrumuta comportamente şi reacţii specifice şi unei alte tipologii, astfel încât să nu ai impresia unei abordări facile.

Vei mai aprecia şi decizia Sofiei Coppola de a nu împinge scenele, decorurile şi ţinutele de epocă în zona exagerărilor de dragul unor imagini spectaculoase pentru visătorii ce vor să retraiască imaginar atmosfera altui secol. Imaginile nu au acel pictural artificial de butaforie, şi nici personajele feminine ce au primit o educaţie de modă veche nu au afectarea exagerată a fecioarelor ce se simt prinse între ispită şi vinovăţie. Suspinele teatrale au fost înlocuite de naturaleţea asumării dorinţei, fie ea şi una discretă, iar această naturaleţe lasă loc umorului strecurat prin breşa dintre adevăratele intenţii şi masca fetei cuminţi, afişate în prezenţa severului personaj interpretat de Nicole Kidman.

The Beguiled îţi va rămâne în minte drept un film în care mesajul este unul difuz, la care nu ajungi, mascat parcă de straturile materialelor preţioase ce alcătuiesc rochiile ample ale personajelor. Nu îţi vor fi clare mecanismele psihologice. Poţi bănui însă o replică dată de regizoare filmelor ce au impus un anumit ideal de frumuseţe sudistă sau celor în care absurditatea războului se răsfrânge asupra existenţelor feminine. Dar în acest film, efectele ţin de abisurile inaccesibile ale psihicului. Segregarea dintre Sud şi Nord este eclipsată de urmările întunecate ale segregării dintre feminin şi masculin. Războiul nu face decât să coaguleze trăirile reprimate, reuşind să le transforme pe elevele internatului în prizonierele propriilor dorinţe, în timp ce soluţiile crude vor fi singurele ce vor putea rupe lanţurile unei educaţii puritane.

The Beguiled a fost proiectat în premieră (în România) în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017

Uita-te la acest video de pe YouTube

LYTE video

Citeşte şi Top 10 filme de epocă

Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri – Cu greu de saturi de istoriile Sudului

Acum ne despărţim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Filme de epocă – TOP filme de epocă de văzut

Elegbara – Borges in Brazilia

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei ratacitoare

Adriana Gionea

-

octombrie 15, 2017

0

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei ratacitoare

Protagonista filmului Jeune femme ar stârni invidia multora ce vor să-şi schimbe viaţa schimbând şi oraşul. Aparent, ea îşi permite luxul de a începe o viaţă nouă pe malul stâng al Senei, acel paradis la care tânjesc toţi visătorii care nu îmbătrânesc niciodată. Dar Paula este departe de a avea o relaţie de iubire cu Parisul la care se întoarce după zece ani de absenţă.

Regăsirea Parisului, de care a vrut să se îndepărteze cât mai mult posibil, nu înseamnă pentru debusolata Paula reluarea peregrinărilor prin cafenele. Începutul filmului ţi-o arată în plină criză de nervi, dând violent cu capul în uşa iubitului ce a lăsat-o de izbelişte după zece ani de relaţie. Acesta nu se lasă înduplecat, iar Paula este abandonată, fără prea multe opţiuni de refacere a vieţii. Din acest moment, şederea în Paris începe să fie o rătăcire între confuzia unei naufragiate ce umblă bezmetic în căutarea unui (nou) loc al ei şi entuziasmul petrecerilor cu muzica pe care ai vrea la rândul tău să dansezi toată noaptea.

Debutul regizoarei Leonor Serraille – dinstins cu premiul Camera d’Or la Cannes în 2017 – s-ar fi putut numi la fel de bine şi Fără un şfanţ prin Paris, rescriind peripeţiile lui Orwell din Fără un şfanţ prin Paris şi prin Londra. Doar că-n povestea de viaţă a Paulei disperarea nu alungă nonşalanţa a la francaise. Chiar şi în momentele în care problemele atrag noi probleme, disperarea se topeşte în mici oaze de răgaz oferite de viaţa de noapte, de un nou bărbat de care se simte atrasă, de întâlnirile cu prietenii boemi. Nu de alta, dar Paula este o debusolată a vremurilor noastre, pentru care 31 devine vârsta noului început, unul cu mici momente de entuziasm strecurate printre uşi închise brutal, una câte una. Primul care închide uşa este iubitul sud-american – un fotograf care după ce a transformat-o în muza lui o dă afară din apartamentul ce populează visurile multora ce şi-ar dori să traiască la Paris fără griji. De pe urma relaţiei, Paula se alege cu pisica neastâmpărată a iubitului, devenită noul partener de căutare a unui acoperiş deasupra capului. După ce rămâne şi fără ultimii bani, descoperă că până şi uşa mamei rămâne închisă.

**foto: Be For Films/www.cineuropa.org**

Salvarea Paulei, una efemeră, vine din partea unei necunoscute, care o ajută să-şi găsească un job într-un mall, şi din partea unei femei ce îi permite să-şi rotunjească veniturile ca bonă pentru fiica ei (până apar opinii divergente privind educaţia copilului). Problemele Paulei devin precum piesele unui joc de domino. Una o mişcă pe cealaltă, într-un lanţ obositor al unor evenimente care sunt întâmpinate cu aparentă degajare.

Cu toate că a pierdut orice reper şi pe deasupra mai află şi o veste care o presează să-şi facă un rost cât mai repede, exact atunci când toţi par să o fi abandonat, protagonista are ceva din seninătatea frumoşilor nebuni ai Parisului din anii ’60. Îşi trăieşte angoasele şi neputinţele fără a le striga, lăsându-se mai degrabă purtată de ritmul oraşului, decât de cel al problemelor stresante. Iar acest ritm al oraşului este susţinut de o coloană sonoră sezuală ce reflectă cel mai bine farmecul vieţii trăite într-un prezent continuu de o generaţie cu adolescenţă prelungită. Totuşi, Parisul nu este prezent prin locurile iconice, regăsite de obicei în imaginile marilor fotografi, ci prin efervescenţa redată de coloana sonoră şi de mişcările camerei de filmat capabile de a capta starea de plutire în derivă. Însă regăseşti o derivă căruia Parisul îi imprimă acea voluptate ce-i consolidează reputaţia de loc ideal pentru cei a căror existenţă şi-a pierdut sensul fără a lăsa gravitatea să anuleze plăcerile prezentului.

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) te va seduce şi datorită intepretării oferite de actriţa Laetitia Dosch, care, datorită acestui rol, intră în galeria personajelor feminine iconice, pe care să le asociezi cu Parisul celor fără vârstă. Ea devine un simbol al unei generaţii, dar şi al unui Paris tributar erei Nouvelle Vague. Pare să vină din acea perioadă ce a dat nişte personaje sub a căror nonşalanţă vecină cu superficialitatea imaturilor incurabili se ascundea înţelepciunea celor capabili de a se bucura de fiecare moment. Paula este de fapt fiecare femeie din clubul 30+ ce nu intră în categoria maturilor validaţi de normele majorităţii. O vor înţelege cel mai bine spectatorii care nu se uită cu stupoare la un personaj ce se redescoperă şi încă mai bâjbâie la vârsta la care alţii au impresia că s-au realizat.

Pentru cei ce se regăsesc în modul de a fi al Paulei, filmul nu pare unul nerealist. Protagonista nu li se va părea deloc un personaj inautentic. Nu vor considera o scăpare la nivelul scenariului faptul că pentru ea veştile grele ce vin una dupa alta nu capătă forţa unui puhoi ce ar o face-o să-şi strige disperarea, ci îi în schimb permit să se lase purtată de plăcerea instabilităţii. Paula este o celebrare a vieţii trăite fără planuri, ce topeşte angoasele în rătăciri nocturne. Portretul ei este unul în care se regăsesc mulţi tineri occidentali pentru care etapa căutării unui scop în viaţă este una mai îndelungată, ce le permite să încerce multe experienţe prin refuzul stabilităţii. Întâlnirea Paulei cu un personaj masculin suportiv, obligat să accepte un job sub pregătirea lui pentru a-şi creste fiica, poate fi considerat un truc folosit de regizoare pentru a le arăta oglinda incomodă tinerilor occidentali de azi, despre care se tot afirmă că trăiesc într-o bulă a privilegiaţilor ce îşi pot inventa un prezent fără obligaţii. Dar le arată oglinda astfel încât să nu le pară o altă contestatară a fisolosofiei lor de viaţă sau o regizoare ce nu face decât să exploateze superficial şi acuzator aplecarea spre hedonismului fără sfârşit.

Filmul nu atrage neapărat printr-un plot bine închegat. Acţiunea este aproape inexistentă. Doar momentele în care Paula primeşte veşti proaste sau este căutată de fostul iubit ce o vrea înapoi mai amplifică tensiunea care ar oferi acel ritm dinamic (aşteptat în zadar). Filmul pare făcut mai degrabă pentru cei dornici de a fi martorii unei transformări tăcute a personajului central, o transformare care să lase loc interpretărilor şi care să se desfăşoare fără a perturba voluptatea rătăcirii prin Paris.

Datorită maturizării în urma peregrinărilor dintr-un colţ în altul al oraşului şi dintr-o casă în alta, poţi afirma că vezi un film tipic parizian. Dacă vei trece peste lipsa acţiunii, vei putea aprecia modul în care Leonor Serraille a transpus legătura obilicală dintre personaj, spiritul şi ritmul Parisului. Un Paris în care visează să hoinarească fără ţintă admiratorii filmelor din anii ’60 -’70. Reacţiile personajului feminin asaltat de probleme şi modul în care deriva ce o poartă de la un capăt la altul al oraşului este reprezentată prin scene pline de culoare, desprinse parcă din revistele fashion pentru boemi, alcătuiesc o replică dată de o regizoare contemporană filmelor iconice dedicate Parisului.

Paula îţi arată în ce s-ar fi transformat personajele filmelor nouvelle vague dacă ar fi fost inventate în zilele noastre. Datorită acestui exerciţiu de imaginaţie, lipsa reacţiilor ostentative cerute de situaţiile apăsătoare ce năvălesc în existenţa ei nu te va face să o consideri un personaj neconvingător, lipsit de autenticitate. Dimpotrivă, prin acest personaj feminin, regizoarea livrează un portret cât se poate de lucid şi de incomod, însă fără a perturba până la capăt relaţia idilică a spectatorului cu Parisul râvnit.

Uita-te la acest video de pe YouTube

LYTE video

Citeşte şi Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumoşii nebuni ai Parisului

Frances Ha – dansând în întuneric

In cafeneaua tineretii pierdute – Despre o timida care seduce

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

Frances Ha – dansand in intuneric

12 carti noi aduse de octombrie in librarie

Adriana Gionea

-

octombrie 12, 2017

0

12 carti noi aduse de octombrie in librarie

Poveşti din Mozambic şi din China (medievală şi contemporană). Istorii halucinante ce-ţi dau fiori, aduse din Argentina. Două femei unite de un tablou misterios. Tainele unei familii americane. Un roman scris de cel aflat în spatele serialului Downton Abbey. O istorie amoroasă a umanităţii. Toate se regăsesc în recomandările de lectură pentru luna octombrie.

Confesiunile leoaicei – Mia Couto

Editura Polirom, 2017

Cărţile scrise de Mia Couto sunt o călătorie plină de suspans în Mozambic. Unul dintre cele mai bune romane ale acestuia – Confesiunile leoaicei – te poartă într-o lume africană unde mitul şi realitatea coexistă. Acţiunea se petrece într-un sat din nordul Mozambicului. Aici, locuitorii trăiesc sub teroarea leilor care se apropie din ce în ce mai mult de case. Poveştile halucinante ale satului îţi sunt relatate de Marimar, una dintre locuitoare, şi de vânătorul care trebuie să alunge leii.

Literatura portugheză din spaţiul african a devenit foarte apreciată de cititori şi critici, judecând mai ales după notorietatea unor autori precum Jose Eduardo Agualusa şi Mia Couto. S-ar putea ca numele scriitorului născut în Mozambic, Mia Couto, să-ţi sune cunoscut datorită romanului Veranda cu frangipani.

E-un rege nebun în Danemarca

Editura Humanitas Fiction, 2017

Parafrazând, în titlu, o replică din Hamlet, Dario Fo scrie o satiră despre vremurile noastre, deghizată într-un roman istoric. Acţiunea romanului se petrece la curtea daneză, în secolul al XVIII-lea, al Iluminismului, dar şi al marilor libertini. În acest decor se desfăşoară povestea de iubire dintre Caroline Mathilde şi regele Christian al VII-lea, care decide să iniţieze nişte reforme considerate scandaloase în acea perioadă: interzicerea torturii, abolirea legării de glie şi a privilegiilor deţinute de nobili. Apogeul deciziilor excentrice îl constituie libertatea presei.

Totuşi, acest rege iluminat a suferit din cauza stigmatului căzut asupra celor având probleme psihice. Dar laureatul Premiului Nobel pentru Literatură face din acest rege un vizionar ca nimeni altul. Dario Fo susţinea că a fi nebun nu este neapărat un rău, ba uneori nebunii se dovedesc mai buni. E-un rege nebun în Danemarca vine să îmbogăţească într-un mod tragicomic galeria de personaje istorice pline de mesaje satirice, după romanul dedicat Lucreziei Borgia – Fiica papei.

Belgravia

Editura Nemira, 2017

Fanii serialului Downton Abbey au parte de o surpriză. Creatorul serialului, Julian Fellowes, a scris un nou roman ce readuce în prezent atmosfera unui film de epocă plin de intrigi, secrete de familie şi decoruri elegante. Belgravia te va introduce în culisele aristocraţiei britanice de la 1800. În această perioadă are loc balul fastuos al ducesei de Richmond, care va fi amintit drept unul cu final tragic. Balul este organizat chiar înaintea bătăliei de la Waterloo, iar o parte dintre participanţi vor ajunge din luxoasele saloane pe câmpul de bătălie. După 25 de ani, în centrul atenţiei ajunge familia Sophiei Trenchard, care se va muta în zona rezidenţială denumită şi Belgravia.

Acasă

Editura Litera, 2017

Acasă este un roman despre legăturile dintr-o familie, zdruncinate după ce fiul rătăcitor, pe nume Jack, se întoarce. Vei regăsi lumea tipică orăşelelor americane, a căror linişte ascunde multe secrete. Aceste secrete vor fi răscolite de un personaj masculin rebel, gata pentru a contesta din nou principiile unui tată conservator. Doar că sfidătorul Jack este doar o umbră a celui ce a fost cândva. După mai bine de douăzeci de ani de absenţă, Jack începe să vadă cu alţi ochi disensiunile apărute între el şi tată, apropiindu-se mai mult de sora lui, la rândul ei întoarsă acasă după relaţii eşuate.

Romanul lui Marilynne Robinson este considerat unul dintre cele mai bune, scrise în ultimii ani, despre universul familiei americane aflate între conservatorism şi nevoia de schimbare. A fost distins cu Orange Prize în 2009 şi finalist al National Book Award, în 2008.

Ce-am pierdut în foc

Editura Art, 2017

Povestirile din volumul Ce-am pierdut în foc te vor ajuta să o descoperi pe una dintre cele mai bune scriitoare argentiniene. Mariana Enriquez creează imaginea unei lumi populate de femei confruntate cu evenimente în care dramele iau o turnură suprarealistă. Nu lipsesc elementele sordide, gotice şi macabre, prin care autoarea vrea să reinterpreteze nişte evenimente reale, despre care a citit în presă. Realismul magic va căpăta în prozele sale aspecte înfricoşătoare, prin care autoarea vrea să îşi şocheze cititorul până la zguduirea conştiinţei. Nu degeaba criticii au considerat povestirile ei un amestec între Poe, Stephen King şi Julio Cortazar.

Muza

Editura Humanitas Fiction, 2017

Romanul scris de Jessie Burton promite un amestec între suspans, mister şi poveşti de viaţă fascinante. Personajele principale sunt două femei – o pictoriţă debutantă ce a trăit în Spania anilor ’30 şi o imigrantă din Caraibe, dornică de a deveni scriitoare în Londra anilor ’60. Cele două protagoniste sunt legate de un tablou enigmatic, redescoperit peste ani. Muza este lectură potrivită atunci când îţi doreşti o carte despre nişte personaje feminine emancipate, ce vin din perioade ce au schimbat lumea.

Fata care citea în metrou

Editura Nemira, 2017

Romanul Fata care citea în metrou invită la genul de lectură pentru suflet, cu oameni frumoşi, evenimente surprinzătoare şi acel Paris la care visăm deseori. În centrul romanului scris de una dintre cele mai citite autoare franceze (Christine Feret-Fleury) se află Juliette. Ea merge cu metroul în fiecare zi, la aceeaşi oră, spre job. Metroul îi dă ocazia de a vedea oameni citind. Imaginea acestora o captivează şi îi stârneşte interesul faţă de cărţi. Într-o zi, decizia de a coborâ cu două staţii înainte de locul unde lucrează îi schimbă viaţa.

Iubire cu “i” mic

Editura Humanitas Fiction, 2017

Tot un roman pentru suflet este şi Iubire cu “i” mic. Este scris de un popular autor catalan, Francesc Miralles, cunoscut datorită unui duet literar cu faimoasa Care Santos, duet ce a dus la scrierea bestseller-ului Cel mai frumos loc din lume e chiar aici. Vei descoperi în noua carte tradusă – Iubire cu “i” mic – o îmbinare între un roman inspiraţional şi o comedie romantică despre ieşirea din singuratate cu ajutorul unui prieten din lumea necuvântătoarelor. În cazul profesorului universitar Samuel, acest prieten este pisica Mishima. O pisică a nimănui, Mishima îi intră în casă, unde îşi face de cap prin lumea lui ticsită de cărţi şi de multe discuri, apoi îl obligă să se apropie de oameni cu vieţi interesante. Printre aceştia sunt o mare iubire din trecut, regăsită cu ajutorul pisicii, dar şi vecinii hazlii.

O undiţă pentru bunicul meu

Editura Polirom, 2017

O undiţă pentru bunicul meu este o colecţie de povestiri ce surprinde viaţa cotidiană din China. Iubiri tulburate de frici, o întâmplare cu efecte neaşteptate, evenimente supranaturale şi amintiri din copilărie se amestecă bizar în lumea unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori chinezi.

Volumul poate fi considerat o revelaţie pentru cei interesaţi de operele scriitorilor asiatici. După ce Mo Yan a câştigat premiul Nobel, cititorii şi-au îndpretat atenţia spre literatura chineză, dorind să afle mai multe despre autorii contemporani. Dar înaintea lui Mo Yan, a mai existat un scriitor chinez pe lista celor distinşi cu Nobel. Este vorba despre Gao Xingjian. Lui i-a fost decernat Nobelul în 2000. Spre deosebire de Mo Yan, Gao Xingjian a preferat calea exilului, transformând Parisul în a doua sa casă, unde este cunoscut şi în calitate de pictor.

O istorie intimă a omenirii

Editura Nermira, 2017

Trăirile umane şi modul în care manifestarea lor au fost şlefuită de trecerea secolelor sunt analizate îndrăzneţ în cartea lui Theodore Zeldin, considerat unul dintre cei mai apreciaţi autori francezi. O istorie intimă a omenirii promite să ofere noi detalii care să nuanţeze întrebări vechi de când lumea. Sunt întrebările ce privesc relaţiile de cuplu, teama de singurătate sau diferenţele dintre bărbaţi şi femei. Vei regăsi o istorie a omenirii povestită altfel, cu mai multă savoare şi culoare.

Arta corpului

Editura Polirom, 2017

Noul roman al lui Don DeLillo (tradus în limba română) te ademeneşte printr-o poveste de iubire stranie. Protagoniştii sunt Lauren, un body artist, şi un vizitator ce pare a fi la jumătatea drumului dintre copil şi bărbat. Acesta îşi face simţită prezenţa în vila artistei, aflată într-o zonă de coastă aproape pustie. Apariţia misteriosului străin îi va alina suferinţa după sinuciderea soţului, apoi va schimba relaţia pe care Lauren o are cu arta ei.

Favorita

Editura Humanitas Fiction, 2017

Yasushi Inoue ştie cum să readucă în prezent nişte personaje feminine care au influenţat viaţa conducătorilor din Japonia sau China. După captivantul personaj feminin din Japonia medievală, întâlnit în romanul Nobila doamnă din Yodo, cititorii o vor cunoaşte pe concubina preferată a împăratului chinez Xuanzong, din epoca dinastiei Tang (considerată una de aur în istoria Chinei). Este vorba despre faimoasa Yang Guifei, devenită un ideal de frumuseţe în cultura chineză. Romanul Favorita îi este dedicat ei. Acţiunea se întinde pe o perioadă de 16 ani, cât a durat relaţia de iubire ce i-a inspirat pe artiştii dinastiei Tang, dar i-a îngrijorat pe apropiaţii împăratului, care se temeau de puterea unei femei asupra conducătorului.

Favorita este un roman care te va introduce în universul extravagant al curţii imperiale din timpul dinastiei Tang. Vei cunoaşte personalităţile unei perioade în care artele au înflorit sub privirea a doi dintre cei mai mari poeţi orientali – Li Tai-Pe (Li Po) şi Du Fu. Yasushi Inoue a scris un roman despre frumuseţea şi efemerul ce plutesc deasupra unei iubiri pătimaşe, din cercurile puterii. O iubire trăită de preferata împăratului sub amenintţarea fricii de a sfârşi tragic, din cauza intrigilor ce urmăreau eliminarea brutală a concubinelor influente.

Citeşte şi articolul 7 cărţi noi pentru începutul toamnei

10 cărţi interesante găsite în librăria Kyralina

3 carti dedicate visatorilor din cafenele

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani

Citeşte şi Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei rătăcitoare

Citeşte şi Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, între extaz, patimă şi damnare

Citeşte şi The Double Lover (L’amant double) – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascusă în detaliile frumoase

Citeşte şi O lebădă sălbatică şi alte poveşti – Vindecătoare pentru omul modern

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Citeşte şi Top 10 filme de epocă

Citeşte şi Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

Citeşte şi articolul 7 cărţi noi pentru începutul toamnei

Ultimele articole