Strange Birds este un film nostalgic şi delicat, adorabil pentru cei pasionaţi de lectură. Sau, mai bine zis, pentru acei pasionaţi de lectură aflaţi în plină criză existenţială. Epuizaţi de rutina propriei vieţi, ei ar fi gata să o schimbe cu acea rutină a boemului sătul de prezent. Este boemul ce îşi face timp pentru a readuce în prezentul profanat acel Paris sacru din fotografiile şi filmele anilor ’60. Celorlalţi, mai puţin visători, acest film scurt, de doar 75 de minute, li se va părea interminabil şi monoton până la insuportabil. Nu se întâmplă nimic în afara unor plimbări între cafenele, bulevardele faimoase, podurile captate în amintirile romanticilor şi librăriile vechi, pitite printre străduţele înguste.
Filmul regizat de Elise Girard are farmecul unei reverii pariziene cu apus violet pe al cărui fundal clădirile şi podurile iconice capătă nuanţe stranii, picturale. Îi va face să ofteze pe cei ce nu au ajuns încă pe malul stâng al Senei. Aceştia se vor uita cu jind la imaginile în care Mavie, o tânără venită să-şi facă un rost în Oraşul Luminilor, citeşte ediţiile Gallimard ale unor opere cult şi aşează volumele pe rafturile unei librării ca parte a unui job pentru care bookaholicii şi-ar da şi sufletul. Mavie (Lolita Chammah) îi va face pe anumiţi spectatori să se gândească la fluiditatea timpului în capitala boemilor visători. Îşi vor aminti de reflecţiile lui Patrick Modiano, cu ale sale romane devenite capsule de melancolie în care Parisul îşi are propriul timp.
Din când în când rutina unei reverii devenite bula de oxigen a nostalgicilor ce încă n-au vizitat Parisul, dar îl cunosc datorită filmelor şi cărţilor preferate, este întreruptă de o ploaie de pescăruşi. La anumite intervale, ei cad pe neaşteptate din cer, fără a se şti cauzele. Dar nici acest detaliu nu este fructificat de regizoare pentru a resuscita latura narativă a scenariului. Nici măcar pentru a induce stranietatea metaforică la care te-ai fi aşteptat de la un film realizat special pentrun public tolerant cu lipsa unei poveşti liniare sau cu experimentele vizuale indefinibile, ale unui regizor ce preferă libertatea zonei independente. De fapt, acest detaliu (aparent) aberant pentru logica scenariului -- eşuarea şi prăbusirea unor pescăruşi, tocmai când plimbarea protagonistei se transformă într-o plutire melancolică -- se leagă de o serie de imagini atribuite Parisului renăscut în anii ’60. Parisul debranşat de la explicaţii (exclusiv) coerente şi mai apropiat de experimentul cinematografic. Parisul ludic. Parisul tinerilor profunzi, care dădeau impresia că nu se mai iau în serios. Parisul care îşi permitea să fie şi trândav, şi copilăresc de nesăbuit. În care se găsea mereu timp pentru discuţiile ce nu duceau într-un punct anume şi pentru lentoarea visătorilor. În care se respira în ton cu accelerarea ideilor şi acţiunilor unor tineri înfierbântaţi de nevoia de a schimba lumea, de a protesta confiscând timpul şi ritmul oraşului.
S-ar putea să ai impresia că Elise Girard a vrut să ofere un omagiu realist acelui Paris al hazardului ce aduce împreună un bărbat şi o femeie care se influenţează reciproc. Regăseşti în filmul regizoarei multe referiri la acel Paris magic al sincronicităţii artistice, al străzilor ce oferă singura coloană sonoră admisă, de la Nouvelle Vague moştenire, al copiilor teribili ce ocupă bulevarde, cafenele şi universităţi protestând. Însă este un omagiu cu picioarele pe pământ. Îi trezeşte la realitate pe cei ce aşteaptă eterna reîntoarcere a tot ce era frumos în trecut. Iar această amară trezire la realitate este exprimată cel mai bine de mizantropul atipic Georges (Jean Sorel), proprietarul librăriei la care s-a angajat protagonista. Văzând că nimeni nu îi mai calcă pragul şi deplângând apetitul din ce în ce mai scăzut al omenirii pentru lectura în cafenele, afirmă: Nici nu zici că au trecut anii ’60 pe aici.
Nici povestea de iubire dintre Mavie şi Georges nu pare o copie fidelă a filmelor cu tineri impetuoşi, dar şi extrem de sentimentali, în care îi vedeai pe Belmondo şi pe Jean Seberg. De fapt, Georges este trecut bine de prima tinereţe, şi mai este şi ursuz pe deasupra, iar actriţa Lolita Chammah, care o interpretează pe Mavie, este departe de şarmul degajat al starurilor din filmele lui Godard. Ea are mai degrabă aerul unei Isabelle Huppert în varianta unei introvertite fragile, ce pare să rămână toată viaţa la aceeaşi vârstă: adolescenţa. O adolescenţă atemporală, cu multe cărţi, debusolare şi reverii.
Nici protestele tinerilor ecologişti nu mai seamănă cu ale tinerilor din anii ’60, şi nici cafenelele nu mai răsună de idei filosofice apărate cu patos. Doar străzile mai puţin cunoscute, librăriile micuţe şi posibilitatea de a întâlni un străin într-o sală de cinema aproape goală, care să-ţi aline singurătatea, au rămas ca altădată. Deşi nu au carisma ravisantă a starurilor din filmele de altădată, interpretarea actorilor se încadrează perfect în farmecul desuet al filmului, în atmosfera căzută din timp, din cotidian. Timida şi visătoarea Mavie şi causticul erudit Georges amintesc, fără a se lamenta, de parizienii care o citeau pe Duras. Ei nu se grăbeau, deşi erau nerăbdători să consume orice trăire adusă la intensitate maximă. Iubeau francheţea, dar şi relaţiile cu minciuni şi replici evazive. Datorită celor doi protagonişti, acest film capătă farmecul desuet al unuia văzut în sala intimă a unei cinamateci.
Strange Birds poate fi imaginea unui Paris existent doar în imaginarul visătorilor. Chiar şi scenele par decupate de real. Nu sunt invadate de forfota prezentului. Nimic nu perturbă fundalul tipic unui film parizian vechi, ce oferă un aer straniu plimbărilor solitare ale protagonistei. Ritmul filmului decuplează lumea personajelor de la cotidianul celorlalţi, încât să ai impresia că protagoniştii, Mavie şi Georges, au un timp al lor, paralel. Că trăiesc într-un Paris din trecut, despărţit de prezent prin geamul unei cafenele sau al unei librării a cărei linişte creează iluzia unui spaţiu părăsit (dar nu şi dezolant). Într-un astfel de spaţiu chic şi desuet, protagonista se încăpăţânează să rămână, pentru a povesti prin tăcerile contemplative despre o lume plină de frenezie, însă dispărută.
Terminându-se aşa cum începe -- fără a da impresia că scenariul duce într-o anumită direcţie, spre un mesaj sau spre un deznodământ clar şi memorabil -- filmul regizat de Elise Girard are o mare calitate (dacă îi suporţi lentoarea). Te scoate din cotidian şi îţi oferă câteva zeci de minute în care să îi permiţi ritmului tău să încetinească. Anumite scene au frumuseţea unei vederi dintr-un magazin cu suveniruri, unde mai poţi găsi fotografii cu visători. Nişte visători aşa cum erau odată. Care mai citesc într-o cafenea retrasă, ziua în amiaza mare, nestingheriţi de joburi cu deadline-uri. Sau care pot să-şi ofere luxul de a frecventa cinemateca mai devreme de ora 18, când se termină programul de lucru al majorităţii.
Filmul a fost proiectat în premieră, în România, la Bucharest International Film Festival 2017, fiind inclus în secţiunea competiţională.
LYTE video
Citeşte şi Din dragoste pentru Paris – 10 filme cu şi în Paris
3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumoşii nebuni ai Parisului
În cafeneaua tinereţii pierdute – O timidă care seduce
3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului
In cafeneaua tineretii pierdute – Despre o timida care seduce
