Există femei timide care atrag atenţia tocmai datorită efortului de a rămâne în umbra grupului gălăgios în care vor să se piardă. Una dintre acestea este şi Louki, o prezenţă ştearsă pentru zilele noastre, dar a cărei discreţie putea fi considerată un accesoriu strident, o excentricitate în cafeneaua studenţilor boemi fără viitor, dornici să se înfrupte oricând şi oricum din substanţele interzise consumate de idolii lor artistici, la fel cum o făceau şi cu operele lor. Deşi era un extraterestru în lumea lor, Louki ajunge să le domine memoria.
De fapt, nu o chema Louki, aceasta era doar numele primit în urma botezului monden din cafeneaua tinerilor fără ţintă, dar cu mesele pline de poezii şi romane-cult. Un detectiv va zice despre ea că a vrut să fugă de un soţ cu aspiraţii burgheze. La rândul ei, le va spune că a vrut să cutreiere Parisul, dincolo de graniţele paradisului nocturn format din vestitele nume ale mitologiei deocheate- Pigalle şi Clichy, pentru a scăpa din universul limitat al mamei ce a fost cândva o dansatoare la Moulin Rouge. Ajunsă în lumea plutitoare a studenţilor ce animau cafeneaua pierzaniei, devenită un templu al aşa-zisei generaţii pierdute, ea va capta atenţia unor fotografi obsedaţi de instantaneele ce aveau să devina adevărate comori pentru exploratorii unui Paris magic, aşa cum apărea în fotografiile lui Bresson, Doisneau sau Brassai. Unul dintre cronicarii acestor clipe trecătoare voia să capteze traseul clienţilor din marele furnicar ce anima cafenelele din Oraşul Luminilor prin găsirea punctelor fixe ale unui periplu nonşalant, pe care mulţi îl credeau o mişcare browniană adaptată la viaţa dezordonată a boemilor. Acestor martori ai trecătoarei Louki li se alătura un bărbat ce participase, alături de ea, la şedinţele bizare ale unui guru cu pretenţii de orientalist.
Fuga, negarea identităţii până la înlocuirea ei, deghizarea sau răspunsurile evazive oferite pentru a-şi anula datele biografice devin trăsăturile personajelor din marile romane scrise de Patrick Modiano, printre care şi Bulevardele de centură sau Câinele-fantomă. Louki este un astfel de personaj, în schimb, romanul În cafeneaua tinereţii pierdute ar putea fi considerat atipic pentru lumea creată de Modiano. Louki, spre deosebire de alte protagoniste misterioase, este forţată de scriitor să ţi se destăinuie, chiar dacă ea adânceşte şi mai mult enigma privind cauza evadării sale, a dorinţei de se refugia în cafeneaua studenţilor pierde-vară. Pentru cei care l-au cunoscut pe Modiano datorită operelor în care personajul misterios este privit doar prin ochii unui admirator ce vrea să-şi recupereze propriul trecut prin restaurarea biografiilor unor persoane care l-au fascinat în tinereţe, acea parte a romanului în care Louki vorbeşte despre ea însăşi, despre adolescenţa ei, devine o surpriză şi o deviere de la traseul obişnuit spre care duc de obicei mărturisirile protagoniştilor.
Louki putea fi personajul inocent care priveşte spectacolul decadenţei de la fereastra unui imobil ce dă spre piaţa inundată de luminile cabaretelor faimoase ale Parisului burlesc. Dacă ar fi trăit în alt deceniu, ar fi fost pescuită de Henry Miller de pe cheiurile Senei, intrigat de senzualitatea ei melancolică, înrtr-una dintre peregrinările sale mai puţin picante. Dar Modiano face din acest roman o fotografie în care nişte contururi ferme şi nişte repere clare au o singură finalitate: o evaporare bruscă, asemenea siluetelor de pe o peliculă fotografică expusă prea mult la soare. Cu cât vocile celor trei bărbati care au cunoscut-o vor să găsească un sens în trecutule ei, cu atât Louki fuge din prim-plan, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva existenţa ei nu a fost altceva decât un truc inventat de imaginaţia personajelor dornice să îşi recupereze trecutul prin inventarea unei protagoniste formate din umbre, deoarece istoria lor de viaţă are nevoie de fapt de rupturi pentru a le permite jocul preferat: escapismul în clipa-fotografie.
În cafeneaua tinereţii pierdute este un roman aparte în Parisul văzut de Modiano, care, prin ochii personajelor ce vor să o înteleagă pe Louki, începe să devină un oraş al Eternei Reîntoarceri, în care banalul este plin de goluri formate la intersectarea unor străzi obscure, considerate şi zone libere sau neutre. În acest labirint se ascund boemii fugari, oamenii ce nu au mai dat pe-acasă de zeci de ani şi cei ale căror urme s-au pierdut în dispariţii bruşte. Tocmai datorită acestui periplu cu note uşor ezoterice, bine camuflate în cotidian, exact cum se întâmpla cu atmosfera din Bucureştiul lui Eliade, În cafeneaua tinereţii pierdute ţi se prelinge pe sub piele dacă ai darul de a te bucura de voluptatea nostalgiei ridicate la rang de artă în cărţile scriitorului francez.
Editura Art, 2014
imagini: Robert Doisneau (www.facebook.com/pages/Robert-Doisneau si www.filmsnotdead.com)
[…] Poţi citi şi recenzia. […]