Articole

Rodin – Viata in atelierul de sculptura

Adriana Gionea

-

November 15, 2017

Sculptorul Auguste Rodin face parte din rândul artiştilor pe care memoria colectivă îi leagă de reprezentarea senzuală a corpului uman (al celui feminin, în special). A vrăjit generaţii întregi de iubitori ai artei datorită nudurilor înlănţuite în timpul unui sărut pasional. A creat un nou ideal de frumuseţe datorită acelor siluete feminine a căror postură simboliza erotismul amestecat cu graţia şi melancolia. Aceste nuduri sculptate l-au inspirat pe regizorul Jacques Doillon să creeze una dintre cele mai frumoase scene dedicate feminităţii ademenitoare. În filmul său vei avea parte de scene în care trupurile unor modele venite în atelierul lui Rodin alcătuiesc nişte sculpturi vii, pline de elasticitate, dezinvoltură şi delicateţe.

De multe ori, există o simbioză creată în mintea iubitorilor de artă între creaţia unui artist şi universul său personal. Mulţi dintre cei ce admiră sculpturile lui Rodin s-au aşteptat la un film precum un spectacol vizual incitant. Înainte de începerea filmului le trecea deja prin faţa ochilor o succesiune de scene pline iubiri, abandonuri, multe rivalităţi între muzele pasagere şi reacţii înflăcărate, convertite într-o veritabilă energie creatoare. Din păcate pentru cei ce sperau să vadă o poveste plină de senzualitate despre iubirile pătimaşe ale unui artist ce i-a lăsat umanităţii unele dintre cele mai expresive nuduri sculptate vreodată, Rodin este un film scufundat în atmosfera austeră a unui atelier, în care protagonistul trudea precum un salahor. În schimb, va fi o voluptate oferită celor dornici de a se urca într-o maşină a timpului pentru a nimeri cu sute de ani în urmă, chiar în atelierul sculptorului preferat.

Actorul Vincent Lindon (La loi du marche) îl readuce la viaţă pe acel Rodin captiv în atelierul său, cu haine pătate, care pregăteşte gipsul pentru sculpturi şi caută obsesiv forma perfectă. Datorită interpretării actoriceşti convingătoare ai impresia că asişti de fapt la o lecţie practică de sculptură. Tocmai prezentarea cât mai veridică a incursiunii în atelierul unde luau naştere siluetele senzuale poate fi considerată o distrugere brutală a imaginii sublime ce îi duce în extaz pe cei ce preferă opera finalizată, fără pic de imperfecţiune, pe care o admiră la muzeu sau la care visează atingând candid pagina lucioasă a unui album de artă.

Deşi evită picanteriile unei biografii cu tentă lubrică, demnă de un artist banuit c-a întâlnit multe tentaţii la viaţa lui, regizorul nu exclude în totalitate episoadele amoroase, din care nu lipseşte nici triunghiul infidelităţii. Din când în când activitatea intensă din atelier, ce seamănă cu a unui meşteşugar în haine de salahor, este întreruptă de apariţia patimaşei eleve, sculptoriţa Camille Claudel, de certurile soţiei cu amanta sau de clienţii bogaţi ce îşi dau cu părerea despre curajul lui Rodin de a elibera corpul feminin de pudonderia burgheză.

Rodin este un film comandat pentru a comemora un secol de la dispariţia fizică a marelui sculptor. Poate fi considerat, aşadar, o transpunere cinematografică a stilului monumental reprezentat de statuile celebre ale metropolelor occidentale. Filmul are ceva din tonul unui elogiu adus unui geniu sacrificat pe altarul artei. Trimiterile către rolul artei de a retrezi interesul omenirii pentru marile figuri ale civilizaţiei sunt evidente şi în scenele acestui film. Aşadar, în Rodin se insistă mai mult asupra efoturtilor depuse de artist pentru a crea o sculptură din categoria monumentelor comandate de stat pentru a elogia grandios (şi grandoman) o mare figură din lumea literară – scriitorul Balzac.

Referirea la nudurile sculptate în legătură cu eliberarea corpului apare discret în scenele în care îţi sunt arătate încercările lui Rodin de a realiza prima lui comandă oficială reprezentând porţile infernului din faimoasa Divina Comedia. Preferinţa pentru acele trupuri contorsionate senzual din reprezentarea infernului sub forma unei sculpturi se transformă într-un dialog sensibil purtat alături de eleva lui preferată, Camille Claudel. Aceasta devine şi iubita ce-l inspira prin talentul său şi care se lasă inspirată, la rândul ei, de sculpturile maestrului şi apoi copleşită de personalitatea lui (vezi filmul Camille Claudel 1915, în care rolul artistei este interpretat de Juliette Binoche).

Despre legătura dintre Camille Claudel şi Rodin s-ar putea scrie multe romane care să descrie o iubire ce poartă un personaj feminin de la agonie la extaz. Mulţi spectatori vor fi dezamăgiţi de modul superficial în care Jacques Doillon explorează cinematografic relaţia dintre sculptor şi eleva lui preferată, ce i-a devenit şi amantă, apoi transformată într-una dintre acele figuri feminine iconice din galeria artistelor ce au fost eclipsate într-o societate masculină.

Actriţei Izia Higelin i s-a distribuit un rol prea simplist conturat, lipsit de consistenţa răvăşitoare a celui interpretat de Juliette Binoche în memorabilul film al lui Bruno Dumont. De fapt, în acest film despre Rodin, prezenţele feminine par lipsite de consistente psihologică. Atât portretul soţiei casnice, transformate în servitoare devotată, ce înghite multe infidelităţi, unele petrecute chiar sub ochii ei, cât şi al amantei-sculptoriţă, care se poate bucura de o libertate rară în lumea femeilor din acel secol sunt reduse la crize de gelozie, replici sentimentale banale, iluzii amoroase neîmplinite şi nefericirea trăită mai mult în tăcere.

Aparent, cele două fac parte dintr-un univers diferit, iar acest aspect este bine redat vizual. Soţia cu aspect de ţărancă zdupeşă având ten lăptos aminteşte de scenele domestice din picturile flamande cu lăptărese (i-ar fi putut servi drept model lui Vermeer). Scenele în care îşi face simţită prezenţa au la rândul lor un decor ce aminteşte de tihna conjugală păzită de soţia devotată. Actriţa Severine Caneele face un rol mult mai credibil decât cel al artistei, întruchipând acea tipologie a nevestei răbdătoare, care se ştie indispensabilă datorită calităţilor organizatorice de menajeră ireproşabilă şi de parteneră ce şi-a consolidat statutul oferind stabilitatea securizantă din interiorul căminului.

Primele interacţiuni dintre soţia mereu înşelată şi talentata Camille Claudel te fac să-i plângi de milă consoartei needucate şi condamnate la statutul de sclavă neglijată. Este victima perfectă a mentalităţii colective, în timp ce amanta poate spera la respectul marelui Rodin şi al întregii societăţi datorită sculpturilor sale. Dar îţi dai repede seama că nici măcar femeia-artist nu este scutită de amărăciunea celei anonime din societatea tradiţionalistă. În timp ce soţia îşi ascunde tristeţea şi frustrările în umbra gospodăriei, Camille Claudel trece prin suferinţa renunţărilor ce lasă urme adânci. Cunoaşte drama sacrificării maternităţii pe altarul artei, fără ca bărbatul pe care îl idolatrizează să-i ofere măcar un semn de compasiune. Deşi pare mult mai sofisticată, drama ei seamănă cu a soţiei considerate ignorantă, Camille fiind la rândul ei condamnată la uitare, la o existenţă invizibilă, mereu în umbra bărbatului ridicat la statutul de geniu. Singura diferenţă dintre cele două constă în modul în care îşi revendică drepturile. Spre deosebire de soţie, sculptoriţa se poate lupta pe acelaşi teritoriu cu bărbatul ingrat şi îşi poate permite luxul replicilor vulcanice.

Tratarea mult prea simplistă, aproape clişeistică, a relaţiilor psihologice dintre sculptor şi femeile ce i-au marcat existenţa permite ca întregul interes al spectatorului să se concentreze asupra activităţii din atelierul pictorului. Totuşi, acest aspect îi poate face pe mulţi să afirme că preocuparea pentru munca din atelier, potrivită mai degrabă pentru un film documentar decât pentru unul de ficţiune, face din povestea lui Rodin un film tern, caracterizat de acea lentoare epuizantă a scenelor monotone. Mulţi consideră că scenele din atelier sunt mult prea detaliate în raport cu scenele reprezentând acea dinamică afectivă din relaţiile în care arta şi iubirea se întâlnesc şi se influenţează reciproc. Pe cât de profundă este relaţia dintre artist şi creaţiile sale, pe atât de superficial este reprezentată relaţia lui cu artista Camille Claudel. Modul în care este redată această legătură mediată de artă i-ar mulţumi pe amatorii de melodrame în decoruri de epocă, nicidecum pe cei ce vor o desfăşurare mult mai complexă a relaţiei copleşitoare dintre doi artişti, într-o perioadă ce anunţa emanciparea femeii având preocupari intelectuale.

Rodin rămâne un film de referinţă doar pentru spectatorii ce au un cult pentru Rodin, deja familiarizaţi cu opera sculptorului şi cu spiritul epocii în care a trăit acesta. De fapt, regizorul a vrut să creeze un personaj ce ajunge să îi eclipseze pe toţi cei din jur şi care să fie adulat de elitele vremii, ce susţineau expunerea monumentului ireverenţios până la caricatural, dedicat lui Balzac. Filmul este mai mult o meditaţie asupra legăturii artistului cu opera sa, în faţa căreia pălesc toate celelalte prezenţe umane semnificative. Îi lipseşte însă acea frământare din procesul de creaţie a unei opere grandioase, ce poate face din atmosfera solitară a unui atelier o poveste captivantă despre un titan al sculpturii, cum a fost cea din filmul Agonie şi extaz, dedicat lui Michelangelo.

Filmul Rodin a fost proiectat în premieră, în România, cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Citeşte şi Mr. Turner – Natură moartă în stil dickensian

Muza – Poveştile tabloului misterios

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viaţă, din Paris până-n Vama Veche

Mr. Turner – Natura moarta in stil dickensian, cu aer laptos

Muza – Povestile tabloului misterios

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

Adriana Gionea

-

November 14, 2017

1

Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

Trei etaje este genul de roman care te face să te ataşezi atât de personaje, cât şi de autorul despre care vei dori să ştii mai multe prin intermediul altor cărţi.

Eshkol Nevo este considerat un fin cunoscător al societăţii israeliene, mai ales a celei reprezentate de familia din clasa de mijloc, dependentă de o imagine idealizată (inventată) despre sine. Asemenea altor autori traduşi, cum ar fi Amos Oz sau Zeruya Shalev, nu ezită să înfăţişeze societatea israeliană cu toate contrastele, idealurile şi crizele sale. Însă cititorii din afara Israelului vor găsi în romanul Trei etaje o descriere a întregii umanităţi din zilele noastre. Este o descriere ce devine din ce în ce mai reconfortantă pentru cititor pe măsură ce detaliile cu privire la dramele personajelor sunt mai apăsătoare. Personajele te vor face să te simţi mai eliberat, deoarece fiecare dintre cele trei poveşti de viaţă, ce se preling dincolo de uşa apartamentelor dintr-un imobil cu locatari mai mult decât respectabili, este de fapt o pledoarie pentru toleranţa şi compasiunea faţă de oamenii care greşesc, riscând astfel să piardă totul.

Trei etaje este genul de roman care te face să-ţi schimbi percepţia asupra motivelor din spatele unor greşeli majore, care pot distruge armonia unei familii. Te va determina să meditezi şi să te raportezi altfel la oamenii care te surprind prin alegerile ce ajung să contrazică valorile sau opiniile general acceptate.

Eshkol Nevo are studii de psihologie şi îţi vine să afirmi că datorită lor a reuşit atât de bine să creeze acel spaţiu imaginar securizant, în care şi cititorul, alături de personaje, îşi poate recunoaşte, măcar în tăcere, alegerile pe care el sau ceilalţi le-ar fi putut critica mult prea aspru. Fiecare personaj îţi va da impresia că îţi poate prelua apăsările pentru a-ţi demonstra că toate acele amintiri sau faptele de care te ruşinezi sunt o consecinţă firească a unei presiuni la care ai fost supus ori a unei traume despre care nu ai putut vorbi cu nimeni.

Acţiunea romanului se petrece într-un bloc dintr-un cartier select, construit pentru o clasă de mijloc dornică de a evada la marginile oraşului Tel Aviv, unde să fie aproape şi de miresmele unei livezi. Blocul este locuit de intelectuali. Trei dintre locatari – un designer de interior, o femeie ce a renunţat la propria carieră pentru a se dedica familiei şi o judecătoare –povestesc propria viaţă sau, mai bine zis, acel eveniment ce le-a schimbat brusc traiectoria existenţială.

Arnon, unul dintre locatari, îi povesteşte celui mai bun prieten (un scriitor) despre cum a ajuns într-o situaţie-limită, ce ameninţă să arunce în aer tihna familiei sale. Aparent este vorba despre frecventa cădere în ispita unei aventuri extraconjugale după certurile frecvente avute cu soţia devenită din ce în ce mai critică. Dar cauzele singurei dăţi petrecute alături de altă femeie ţin de un eveniment cu potenţial traumatic în care a fost implicat un membru al familiei şi de care unul dintre vecinii respectabili nu pare a fi străin. Asupra adevărului privind evenimentul dramatic pluteşte misterul, iar încercarea lui Arnon de a descoperi adevărul va duce la o succesiune de întâmplări neprevăzute, la finalul cărora va fi greşit înţeles. Disperat, apelează la cel mai bun prieten pentru a obţine un sfat înţelept.

La un alt etaj o vei întâlni pe Hani, o femeie căreia i se spune văduva, deoarece soţul ei este mai mult absent, fiind mai mereu plecat în călătorii de afaceri. Drama ei are loc mai mult în propria minte, de care se teme ori de câte ori îşi aminteşte de boala psihică a mamei sale. După căsătorie, viaţa de soţie casnică a îndepărtat-o de lumea reală, de creativitatea manifestată la locul de muncă, dar mai ales de prezenţa unei prietene în care să poată avea încredere. Singura ei prietenă apropiată s-a mutat în Statele Unite. Din ce în ce mai însingurată, Hani decide să-i scrie prietenei stabilite în America pentru a-şi mărturisi actracţia faţă de cumnatul ei, pe care îl ascunde în propria casă atunci cand soţul este plecat. Deşi cunoaşte faptele de care este acuzat şarmantul cumnat, precum şi ostilitatea soţului ei faţă de acesta, ce ascunde o veche rivalitate fraternă, Hani îşi alină tristeţea în prezenţa cumnatului. Atracţia este alimentată de momentele în care el dovedeşte nişte calităţi paterne în relaţia cu cei doi copii ai ei, pe care partenerul de viaţă nu la are.

Cea mai intensă destăinuire îi aparţine însă unei judecătoare pe nume Devora. Povestea ei ar putea fi transformată într-un foarte bun scenariu de film. Implică întâlnirea cu un bărbat misterios de care o leagă un trecut pe care a vrut să-l lase în urmă, are suspans, câteva secrete devoalate lent, precedate de indicii înşelătoare, iar la final îţi face poftă de o conversaţie profundă cu prietenii, alături de care să întorci pe toate părţile urmările educaţiei parentale, legitimitatea valorilor, relativizarea adevărului în funcţie de profesia aleasă de cel ce îl analizează şi limitele responsabilităţii.

Pensionarea şi moartea soţului o pun pe Devora faţă-n faţă cu acea parte a psihicului ei ce îi scapă unui raţionament prin care ea împărţea lumea între bine şi rău, eliminând nuanţele ambigue. Noile evenimente din viaţa ei îi demonstrează că nu se poate comporta în relaţia cu oamenii şi cu fiul său răzrătit de parcă ar fi la tribunal. Retrasă din activitatea de judecător, Devora conştientizează că faptele oamenilor ascund nişte cauze mult prea complicate pentru a putea fi catalogate printr-o sentinţă fermă, de neatacat.

Când îşi dă seama că nu mai suportă să locuiască într-un apartament gol şi într-un cartier mult prea burghez, populat de oameni fără cusur, Devora începe să poarte conversaţii imaginare cu soţul ei. Se redescoperă pe măsură ce părăseşte eleganta suburbie pentru a li se alătura tinerilor ce protestează pe străzile din Tel Aviv. Le oferă consultanţă juridică protestatarilor din generaţia tânără, pentru a-şi face mai bine auzite revendicările şi le susţine cauzele. Odată ajunsă în cortul psihologilor care au ocupat şi ei străzile, descoperă cum mărturisirile privind fantasme, dorinte, fapte sau emoţii condamnabile în tribunal sunt acceptate ca fiind, în anumite situaţii, nişte consecinţe fireşti.

Unul dintre protestatari o va duce pe Devora în apartamentul unui bărbat ce pretinde că a mai întâlnit-o şi în alte împrejurări. El o va determina să vorbească despre cauzele rupturii dintre ea şi fiul ei răzvrătit în faţa unor părinţi judecători, unii dintre cei mai buni şi onesti ai ţării. Povestea Devorei este o parabolă despre limitele dreptăţii acolo unde litera legii şi mecanismele psihice se despart sau, dimpotrivă, ajung să trăiască într-un permanent conflict.

Te va uimi în romanul scris de Eshkol Nevo modul în care personajele ce locuiesc în acelaşi bloc interacţionează unele cu altele. Pentru cei din spaţiul fostelor ţări comuniste, acest bloc este unul atipic. Nu îl mai pot considera un sat pe verticală, unde vecinii se judecă aspru, se spionează unii pe ceilalţi pentru a crea bârfe suculente despre infidelităţi sau comportamente ruşinoase. În acest bloc, fiecare personaj pare captiv în propria capsulă a însingurării, la care nu au acces vecinii. Fiecăruia îi vine să-şi strige singurătatea în care mocnesc nişte secrete chinuitoare. De aceea, singurul mod prin care personajele ce se simt înstrăinate de cei din jur îşi mai pot conserva luciditatea în raport cu ele însele este confesiunea. Unii găsesc un ascultător din afara cartierului, alţii îşi inventează unul sau readuc în prezent fantoma cuiva dispărut.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi cumpăra acest roman de pe Libris sau Cărtureşti

Citeşte şi Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel văzut dincolo de clişee

Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

Adriana Gionea

-

November 13, 2017

0

4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

Una dintre surprizele ediţiei din 2017 a festivalului dedicat cinefililor pasionaţi de arhitectură – UrbanEye Film Festival – a fost proiecţia a patru scurt-metraje de artă ce pot fi considerate veritabile bijuterii. Cele patru filme scurte au fost alese de criticul Joachim Lepastier de la Cahiers du cinema. Scurt-metrajele prezentate sunt o voluptate pentru cei ce simt poezia din spatale unei clădiri emblematice sau care nu îşi pot imagina un film de artă reuşit fără acea relaţie stranie, uneori suprarealistă, dintre gândurile sau trăirile intense ale personajelor şi arhitectura oraşului în care locuiesc.

The Caryatids (Les dites Cariatides), r: Agnes Varda, 12 min.

Faimoasa cineastă Agnes Varda le oferă un răsfăţ vizual celor îndrăgostiţi de Paris şi de poezia lui Baudelaire. Vei redescoperi acel Paris seducător, iubit datorită arhitecturii ce invită la plimbări nesfârşite. Un Paris în care faţadele îi cheamă pe cei pasionaţi de fotografie la o vânătoare de comori ascunse în detaliile ornamentale. The Caryatids (Les dites cariatides) captează poezia tăcută a detaliilor, regizoarea alegând să scoată din anonimat siluetele feminine ale sculpturilor ce înfrumuseţau clădirile elegante. Numite cariatide, aceste nuduri feminine graţioase transformate în sculpturi deveniseră nelipsite din planurile arhitecţilor ce au redefinit eleganţa Parisul între 1860 şi 1880 (anii de glorie ai cariatidelor pariziene).

Omniprezente, ispititoare şi totodată discrete, aceste siluete feminine ce au contribuit la magia şi la miturile Parisului rafinat te vor face să ieşi din prezent şi să vii alături de ele într-o lume din alt timp. Această lume este surprinsă de Agnes Varda prin suprapunerea demnă de arta fotografică a unor detalii din prezent peste un trecut la care ne raportăm întreţinând fantasmele noastre estetice, încurajate de nevoia de evaziune.

Love Exists (L’amour existe), r: Maurice Pialat, 20 min.

Love Exists (L’amour existe) este un scurt-metraj de referinţă datorită modului în care Maurice Pialat îmbină calităţile unui film de artă cu simbolurile şi povestea unui Paris necunoscut, într-o continuă schimbare. De data aceasta este vorba despre un Paris al periferiei, unde se întâlnesc stranietatea căderii din timp cu melancolia degajată de imaginile degradării, ale dispariţiei unei epoci. Filmul va fi considerat o bijuterie redescoperită de cei inspiraţi de fotografiile lui Bresson, de cinematografia anilor ’60 şi de Parisul revizitat în romanele scrise de Patrick Modiano, în care bulevardele, străduţele şi cartierele de la periferie căpătau un aer fantomatic. Imaginile de arhivă redau acea învecinare a nostalgiei cu întristarea, o învecinare suspendată într-un timp al amintirilor. Înainte de a fi remodelată de construcţiile alienante ale anilor ’60, periferia pariziană avea un aer boem, regăsit azi doar în fotografiile cu tineri scăldându-se în Marna, copii jucându-se pe străduţele înguste sau cu scene din vechile săli de cinema.

Filmul lui Maurice Pialat a reuşit să transforme credibil dezolarea într-o succesiune de imagini ce invită la nostalgie. Periferia surprinsă la graniţa dintre două epoci este o poezie vizuală unde se întâlnesc lipsa de speranţă şi candoarea pierdută. Deşi este un spaţiu în care oamenii săraci rămân captivi până la sfârşitul existenţei, modul în care îţi este prezentată drama lor are un farmec nelumesc, asociat adesea locurilor ce urmează să dispară, capabile de a crea iluzia unei frumuseţi iluzorii, datorate tocmai existenţei efemere. Fără a evita redarea copleşitoare a lipsei de speranţă şi a modului în care periferia exercită o violenţă psihologică asupra locuitorilor săi deveniţi invizibili pentru restul parizienilor mai norocoşi, regizorul a reuşit să trasmită poezia nevăzută a mahalalei, deopotrivă sentimentală şi brutală, aşa cum făceau marii cineaşti neorealişti din generaţia lui.

Love Exists (L’amour existe) poate fi considerat atât un film de artă pentru cei pasionaţi de fotografiile alb-negru, cât şi un document preţios. Este un document ce abia aşteaptă să fie analizat de cei dornici de a înţelege modul în care aspectul rural al periferiei pariziene a fost modificat prin ridicarea unor blocuri ce amintesc de cartierele socialiste şi de apariţia aeroporturilor în locul fostelor maidane.

All The Memory of the World (Toute la memoire du monde), r: Alain Resnais, 21 min.

După ce ai străbătut Parisul, din centrul dominat de graţia cariatidelor până la periferiile căzute din timp, e timpul să descoperi un alt Paris, cel aflat între zidurile unei fortăreţe dedicate memoriei. Fortăreaţa este grandioasa Bibliotecă Naţională. Măreţia ei impozantă naşte două tipuri de trăiri. Una este admiraţia faţă de acest paradis al cuvintelor scrise în toate limbile pământului, chiar şi în cele declarate moarte, dar mai vii ca niciodată în documentele păstrate cu sfinţenie. Celălalt tip de trăire este legat de teama în faţa atâtor proceduri şi actiuni ce îi transformă pe angajaţi în roboţei.

Aglomerarea sufocantă a milioanelor de volume sau pagini de ziare în care a fost descoperită, printre altele, şi prima poezie a lui Baudelaire, transformă acest scurt-metraj într-un tablou suprarealist. Gesturile repetitive, rutina conservării documentelor, obsesia pentru organizare şi ritualul procedurilor capătă o notă comic-absurdă în acest film scurt, dar fără a-ţi da impresia că sunt luat în derizoriu efortul şi dedicatia angajaţilor. Dimpotrivă, regizorul Alain Resnais le aduce un omagiu cuvântului scris şi bibliotecarilor din întreaga lume, însă o face arătând şi graniţa fină dintre pasiunea pentru un anumit domeniu şi turnura halucinantă pe care o pot lua efortul şi grija în ochii celor neiniţiaţi.

Villeneuve, r: Agathe Poche, 33 min.

Orice idee vizionară poate fi considerată de unii absurdă şi plină de consecinţe nefaste pe termen lung. Aşa se întâmplă şi în cazul unui nou proiect arhitectural menit să schimbe viaţa unei comunităţi. Acesta pare să fie mesajul regizoarei Agathe Poche, care a realizat un film scurt despre viaţa oamenilor din Villeneuve, un cartier modern, construit în anii ’60, în Grenoble. Cartierul ar fi trebuit să reprezinte o viziune revoluţionară şi echitabilă asupra unei aşezări umane, care să înlăture barierele dintre clasele sociale şi diversele etniile din Franţa postbelică, marcată de sosirea imigranţilor din fostele colonii.

Filmul pare o analiză satirică, dar plină de empatie şi nostalgie, a ceea ce pare a fi o utopie modernă, transformată într-un oraş de tip nou. Nu doar clădirile erau noi, ci şi valorile induse locuitorilor. Omogenizarea spaţiului de locuit, sub forma unor blocuri ce aveau acelaşi stil, se reflectă în dinamitarea barierelor dintre clasele sociale, categoriile profesionale şi grupurile etnice. Aici se întâlneau francezi, imigranţi, muncitori şi intelectuali, tineri şi vârstnici. Încercau să ia decizii împreună, iar un comitet de întâmpinare le făcea adaptarea mai uşoară noilor veniţi. Până într-un punct, ai impresia că ai nimerit într-o comunitate perfectă, unde nimeni nu este izolat sau exclus. Până şi educatia este una ce reflectă atmosfera cosmopolită. Elevii nu mai trebuie să respecte regulile considerate rigide şi învaţă să se bucure de noua libertate, aşa cum era înţeleasă în anii ’60, ai emancipării şi ai deschiderii.

Vei aprecia modul în care Agathe Poche îmbină imaginile de arhivă cu mărturiile despre modul în care educaţia primită în Villeneuve a influenţat viaţa de cuplu a părinţilor ei. Regizoarea a surprins cu multă compasiune şi profunzime ieşirea din bula utopiei, odată cu apariţia viziunilor diferite asupra unor probleme. Astfel, vei asista la spargerea iluziilor odată cu observarea modului în care diferenţele culturale şi educaţionale fac imposibilă utopia cartierului modern perfect, ce aminteşte de mitul omului nou. Acest film scurt reuşeşte să arate cele două feţe ale schimbărilor urbane: inovaţia, primită cu entuziasm, şi eşecul provocat de perspectiva nerealistă asupra diversităţii umane, ce nu poate fi redusă la nişte preocupări comune, induse artificial pentru a suda o colectivitate.

Citeşte şi Flori de ruină – Suspansul în Parisul boem

Suspendarea pedepsei – În căutarea escrocilor pierduţi

Flori de ruina – Suspansul in Parisul cu tenta boema

Suspendarea pedepsei – In cautarea escrocilor pierduti

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Adriana Gionea

-

November 12, 2017

0

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Vei tot auzi vorbindu-se despre God’s Own Country în România. Motivul nu ţine (doar) de subiectul filmului – relaţia de iubire ce duce la maturizarea emoţională a unuia dintre protagonişti – un subiect cât se poate de firesc, însă inflamabil şi controversat pentru spectatorii tradiţionalişti, deoarece relaţia se înfiripă între doi bărbaţi. Interesul pentru film va fi stârnit mai ales de alegerea unui actor roman pentru unul dintre rolurile principale dintr-un film străin. Este vorba despre Alec Secăreanu, care a fost nominalizat la British Independent Film Awards. Acesta interpretează rolul lui Gheorghe, un imigrant din România care se angajează la ferma deţinută de familia lui Johnny, un tânăr ce îşi îneacă amarul unei vieţi cenuşii în beţii şi aventuri pasagere.

Debutul în lungmetraj al regizorului Francis Lee, God’s Own Country schimbă percepţia publicului larg atât asupra filmelor având o tematică LGBT, cât şi asupra celor în care apare imigrantul român ajuns într-o ţară civilizată. Imigrantul nu este nici hoţ, nici sclav, nici inadaptat, nici sălbaticul agresiv ce trebuie cizelat. Dimpotrivă, Gheorghe vorbeşte o engleză impecabilă (este fiul unei profesoare de limba engleză) şi este mult mai deschis la minte decât personajul britanic. Nu vei mai vedea nici vechea luptă a protagoniştilor gay cu atitudinea colectivă ostilă, şi nici izolarea lor sau oscilaţia chinuitoare între afirmarea statutului şi clandestinitate.

Deşi acţiunea se petrece în Anglia rurală, în inima unuia dintre cele mai pitoreşti ţinuturi – Yorkshire, atât Johnny, cât şi Gheorghe îşi asumă trăirile, nefiind frământaţi de vinovăţii sau de ruşine. Drama şi problemele din viaţa lor nu sunt cauzate de blamul căzut asupra orientării sexuale sau de o existenţă falsă ce serveşte drept paravan în ochii celor din jur. Problemele celor doi protagonişti sunt cauzate de lipsa unei perspective, de abandonarea visurilor, de singurătatea lui Johhny. El trebuie să se ocupe singur de fermă din cauza bolii tatălui său, acceptând responsabilităţi epuizante la vârsta la care alţii pleacă la studii sau duc un trai boem într-un mare oraş.

Prin ochii lui Johnny, interpretat memorabil şi convingător de Josh O’Connor, tabloul idilic al ţinuturilor occidentale este distrus. Britanicii văd replica sarcastică la adresa miturilor ce întreţin imaginea idilică a satelor englezeşti, mai ales a celor din Yorkshire (numit şi Ţinutul lui Dumnezeu), iar cei din Europa de Est văd o imagine aspră, ce sparge iluziile cu privire la Vestul înfrumuseţat de poveştile celor plecaţi să-şi câştige traiul. Ai putea spune că Francis Lee a inversat perspectivele. Şi a făcut acest lucru demitizând lumea occidentală prin intermediul personajelor britanice secundare, devenite obtuze în faţa schimbărilor aduse de propria lume civilizată. În schimb, l-a înzestrat pe imigrantul din Est cu trăsăturile umanizante, ce-l pot scoate pe amantul britanic din carapacea barbariei manifestate prin reducerea legăturilor umane la pulsiunile sexuale desprinse de emoţii.

Sursa conflictelor nu este aşadar lupta cu alţi semeni homofobi, ci fuga de sine şi refuzul unui alt tip de asumare – a nevoii de a afecţiune manifestate prin relaţia ce trece dincolo de atracţia fizică. De fapt, regizorul Francis Lee înlocuieşte evitarea asumării identităţii sexuale în faţa celorlalţi cu frica faţa de sine însuşi. Este frica declanşată nu de preferinţele sexuale ce pot fi blamate de comunitate, ci de conştientizarea trecerii de la o simplă atracţie fizică la nevoia unei legături emoţionale stabile şi mult mai profunde. Johnny, pe a cărui evoluţie se concentrează regizorul, trebuie să lupte cu propria frică de ataşament, nicidecum cu intoleranţa celor din jur, iar venirea personajului de origine română, care îl ajută la fermă, va coincide cu maturizarea emoţională.

În ciuda stupefacţiei pe care legătura de iubire dintre doi bărbaţi o provoacă în unele comunităţi, regizorul acestui film se concentrează exclusiv pe evoluţia cuplului, pe împărtăşirea intimităţii sexuale şi emoţionale a personajelor. Nu vei avea deloc parte de scene în care gloata primitivă îi umileşte pe cei demascaţi ca fiind gay. Colectivitatea este aproape absentă, încât ai impresia că protagoniştii sunt singuri, izolaţi în lumea lor, unde se redescoperă. Aproape toate scenele se concentrează asupra metamorfozei afective a lui Johhny, care, datorită interpretării expresive şi emoţionante oferite de actorul Josh O’Connor, capătă farmecul adolescentului debusolat şi răzvrătit, ascuns în carapacea unui adult vulnerabil. Johhny va evolua în raport cu gesturile şi reactiile lui Gheorghe faţă de purtările sale ostile de la început. Irascibil şi dispreţuitor, Johnny trece de la jignirile de teribilist xenofob ce-şi maschează fragilitatea la conştientizarea nevoii de afecţiune, de legătură securizantă, dincolo de atracţia intensă.

Ceea ce te va impresiona la acest film este mai ales modul în care Francis Lee a vrut să exprime foamea de afecţiune a personajelor şi maturizarea lui Johnny. Este o nevoie de afecţiune pe cât de evidentă, pe atât de tăcut exprimată. Spre deosebire de Gheorghe, ce pare mult mai cizelat la nivel psihologic şi mai stăpân pe emoţiile sale (de aceea nu evoluţia lui este în prim-plan), Johnny se pliază pe tipologia celui acaparat de munca grea în preajma animalelor, neobişnuit cu prezenţa umană ce necesită exprimarea prin cuvinte. Deşi nu are trăsăturile şi nici statura unui neanderthalian, incapacitatea exprimării prin cuvinte îl transformă într-un om primitiv atunci când vrea să iniţieze o relaţie.

Personajele nu îşi dezvăluie trăirile. Nu sunt acaparate de conflicte interioare sofisticate şi nu poartă nici discuţii clarificatoare cu privire la ceea ce simt sau gândesc, sau despre ceea ce se tem. Cuvintele sunt înlocuite de schimburi de priviri şi de gesturi imprevizibile ce permit defularea unor tensiuni acumulate. Astfel, tăcerea face din dorinţa sexuală un tur de forţă actoricesc menit să exprime un paradox: cizelarea emoţională printr-o legătură ce nu promite să treacă de planul corporal. Meritul regizorului şi al actorilor constă mai ales în deturnarea sexualităţii din zona manifestărilor instinctuale în cea a sentimentelor ce devin rezultatul unei maturizări afective. Dar această deturnare se face tot prin exprimarea corporală, ce înlocuieşte aproape în totalitate cuvintele şi clasicile dovezi de afecţiune asociate sentimentalismului.

Înlocuirea verbalului cu nonverbalul atrage atenţia asupra celor două puncte forte ale filmului. Unul este legat folosirea intensităţii luminii pentru a reda cristalizarea intimităţii emoţionale, umbrele de pe chipurile personajelor amintind de acele picturi care se bazează pe efectele clarobscurului. Al doilea punct forte este interpretarea actoricească. Josh O’Connor şi Alec Secăreanu interpretează nişte personaje ce vin din lumi diferite şi care au personalităţi opuse. Însă nu vei descoperi o abordare facilă a diferenţelor ce duc la o tachinare cu scop sexual, care să consolideze mitul contrastelor ce se atrag. Nici răzvrătitul Johnny, supărat pe viaţă, nu ţine prea mult la masca xenofobului, şi nici Gheorghe nu-şi păstrează mult atitudinea celui pasiv şi supus din cauza statutului umil.

Între cei doi nu se declanşează jocul de putere asociat cu atracţia între un occidental şi un est-european sărac. Regizorul se concentrează mai degrabă asupra acelor sentimente reconfortante asociate cu apariţia unei persoane speciale. Filmul urmăreşte modul în care sensibilitatea şi candoarea se preling în viaţa dură pe care o duce Johnny la ferma tatălui său, renunţând la alte visuri…până la apariţia lui Gheorghe. Această candoare se răsfrânge luminos asupra rutinei dezolante de la fermă, dar nu neapărat prin gesturi tandre. Între protagonişti se înfiripă genul de relaţie în care partea sensibilă a fiecăruia ţi se dezvăluie, paradoxal, prin reacţiile tumultuoase puse pe seama unor pulsiuni animalice, aţâţate de tachinări rasiste brutale sau de tentativa eşuata de iniţiere a unui joc de putere. Reacţiile aparent primitive se transformă rapid în gesturi de afecţiune, dar trecerea nu este marcată de nişte dialoguri lămuritoare, fiind aproape imperceptibilă.

Evoluţia relaţiei dintre personaje aminteşte de tranziţia adolescentină de la dispreţ la atracţie, ce strânge într-un ghem de contradicţii toate acele stări şi trăiri confuze. Johnny se arată nesuferit şi superior la întâlnirea cu angajatul venit dintr-o ţară săracă, însă i se poate ghici uşor bravada prin care îşi ascunde vulnerabilitatea şi debusolarea. Răspunsul lui Gheorghe la încercarea lui Johnny de a-l umili oferă consistenţă evoluţiei emoţionale a britanicului. Relaţia cu Gheorghe influenţează emanciparea socială a lui Johnny prin ieşirea de sub influenţa autoritară a tatălui său.

Unul dintre elementele ce alimentează consistenţa psihologică a personajelor şi pune în valoare interpretarea actorilor este relaţia dintre sensibilitatea protagoniştilor şi viaţa dură de la fermă. Nu vei observa contrastul previzibil dintre sufletele fragile şi duritatea vieţii. Între lumea interioară şi cea exterioară nu există o ruptură, ci are loc un transfer al sensibilităţii care va diminua influenţa unui mediu abrutizant. Calităţile vizuale ale imaginilor pastorale reflectă încercarea personajelor de a găsi frumuseţea într-o lume austeră, unde munca fizică nu mai lasă loc de autoanaliză sau de trăiri umanizante. În loc să se dezumanizeze într-o viaţă repetitivă plină de lipsuri, Johnny şi Gheorghe reuşesc să transfere propria sensibilitate asupra mediului dezolant. În multe scene, schimbul afectiv securizant dintre personaje are loc în timp ce un miel abia născut este hrănit sau în liniştea dinaintea zorilor ce anunţă o nouă zi de lucru solicitantă.

Vei aprecia la acest film şi modul în care firescul din planul afectiv înlocuieşte fatalitatea ce pluteşte asupra multor personaje din filmele cu personaje gay, prezentate în ultimii ani la marile festivaluri. Francis Lee nu simte dorinţa de a-şi trece protagoniştii prin situaţii extreme. Povestea lor se defăşoară lin, deşi trăirile ies la suprafaţă prin reacţii şi gesturi tumultuoase, care vor căpăta forma unei exteriorizări curajoase datorită modului fidel prin care Francis Lee redă viaţa de la fermă.

God’s Own Country se înscrie într-o nouă categorie de filme în care lumea personajelor gay nu mai este redusă exclusiv la perpetua luptă împotriva ostracizării. Modul în care protagoniştii se raportează la propriile trăiri nu îi plasează în zona unei minorităţi ce poate fi expusă doar în filmele de nişă. Evoluţia relaţiei lor trezeşte şi empatia spectatorilor hetero, deoarece sentimentele şi temerile faţă de propriile trăiri ale celor două personaje sunt unele comune tuturor celor care, într-un anumit moment al existenţei lor, au transformat o legătură puternică într-o etapă a maturizării, indiferent de orientarea sexuală.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Citeşte şi 120 BPM – Iubire şi proteste

Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Favorita – China unei concubine legendare

Adriana Gionea

-

November 9, 2017

0

Favorita – China unei concubine legendare

Mitul femeii seducătoare, care a dominat viaţa unui conducător influent, şi fastul de la curtea imperială chineză se întâlnesc într-un roman istoric scris de unul dintre cei mai buni autori japonezi.

Favorita demonstrează de ce Yasushi Inoue a dat cele mai multe romane ecranizate din istoria literaturii japoneze. Informaţiile bazate pe o documentare consistentă se transformă într-un spectacol vizual abundent, prin care viaţa de la curtea imperială este prezentată într-un mod captivant pentru cititor. Vei asista la banchete cu dansuri pline de culoare, transformate în reprezentaţii grandinoase cu sute de artişti. Vor defila prin faţa ta siluete şi portrete feminine devenite picturi vii datorită ţinutelor şi accesoriilor preţioase. Dar adevăratul spectacol este oferit de toată acea ţesătură complicată de intrigi şi rivalităţi pentru acapararea puterii şi de ceremonialul sofisticat datorită căruia fiecare gest se transformă într-un ritual alambicat.

Din fericire, Yasuhi Inoue şi-a păstrat interesul pentru cultură şi pentru autenicitatea căptuşită de rafinament. Acest interes l-a împiedicat să transforme povestea adulatei concubine Yang Guifei într-un roman cu detalii demne de filmele hollywoodiene ce transformă istoria unei ţări orientale într-un kitsch exotic. Scenele din Favorita seamănă mai debrabă cu acele picturi chineze la care visează orice pasionat de Orient. Aşa cum a reuşit şi în romanul despre una dintre cele mai influente femei din istoria Japoniei – Nobila doamnă din Yodo – scriitorul Yasushi Inoue a făcut din ascensiunea şi decăderea unei concubine influente o cronică pictată în culori vii. Romanul său aminteşte de faimoasele paravane orientale de mari dimensiuni, în care se întâlnesc scenele de intimitate cu forfota din jurul unui palat oriental.

Yasushi Inoue este conştient de atracţia cititorilor faţă de palatele Chinei medievale şi de faima concubinelor în a căror legendă se împletesc inteligenţa, arsenalul de seducţie inventiv şi cruzimea fără margini. De aceea este generos în detaliile despre arhitectura palatelor impresionante şi despre trucurile de manipulare folosite de controversatele concubine ale Chinei. Vei afla mai multe despre faimoasele concubine abile ce au transformat slăbiciunea erotică a suveranului încorsetat de povara ceremonialurilor într-o poveste de dragoste emblematică pentru o anumită perioadă. Citind Favorita vei descoperi o astfel de iubire legendară, înfiripată între o concubină şi temutul împărat chinez, pe fundalul uneia dintre cele mai înfloritoare epoci – dinastia Tang.

Acţiunea romanului se petrece în secolul al VIII-lea, într-o perioadă considerată a prosperităţii, armoniei şi înfloririi artelor. Totuşi, curtea imperială din timpul dinastiei Tang fusese zguduită de actele pline de cruzime ale unor concubine intrigante, ce au vrut să acapareze puterea, şi ale curtenilor sau eunucilor parveniţi, deveniţi aliaţii acestora. În această lume a splendorii exorbitante, în care băile împărăteşti erau din jad, iar încăperile dădeau pe afară de atâtea pietre scumpe, nimereşte Yang Guifei, transformată într-un ideal de frumuseţe pentru chinezii din generaţiile următoare.

Înainte de a fi concubina preferată a împăratului Xuanzong, Yang Guifei fusese consoarta unuia dintre prinţi. Frumuseţea ei l-a ademenit pe atotputernicul Xuanzong, încât a dat ordin să fie adusă în gineceul său. Deşi avea mii de rivale, ea a reuşit să devină indispensabilă, împiedicându-l pe împărat să-şi manifeste interesul şi pentru alte frumuseţi.

Yasushi Inoue acordă o mare importanţă modului în care Yang Guifei a devenit favorita împăratului, însă dă peste cap aşteptările cititorilor. Nu vei găsi descrieri erotice picante şi extravagante, care să întărească miturile despre senzualitatea ieşită din comun a femeii cu ochi migdalaţi. Yang Guifei a descoperit o altă cale de a se apropia de împărat: aceea de a-i afla temerile ascunse, angoasele şi vulnerabilităţile. Astfel, a transformat clipele petrecute alături de el într-un pansament sufletesc.

Yang Guifei a devenit influentă deoarece a descoperit rapid o contradicţie legată de viaţa la Curte. Deşi împăratul era venerat asemenea unui zeu, având supuşi ce se temeau de el deoarece avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor, acest om atotputernic era la rândul său prizonierul unor cutume ce îi limitau libertatea şi deciziile. Îşi putea îndeplini orice dorinţă, inclusiv de a o avea pe consoarta fiului său, însă era închis într-o colivie de aur. Viaţa în palatul imperial se desfăşura după un ceremonial rigid, stabilit cu mult înainte de naşterea lui. Teama de uzurpatori, de coaliţii fatale şi de comploturile puse la cale de rivalii şi de comandanţii de oşti deveniţi trădători peste noapte îi dădeau coşmaruri noapte de noapte. În prima ei noapte petrecută alături de împărat, Yang Guifei a descoperit coşmarurile acestuia, dar şi influenţa avută de marele eunuc, la rândul său un maestru al manipulării.

Vei aprecia acest roman nu numai datorită scenelor ce abundă în detalii estetice legate de cultura şi de viaţa cotidiană din China dinastiei Tang, ci şi datorită observaţiilor psihologice legate de consolidarea statutului de concubină preferată. Yasushi Inoue ştie cum să intre în psihicul ambelor personaje pentru a te face să înţelegi modul în care simţeau şi gândeau oamenii din altă epocă şi din altă cultură. Îţi vor da de gândit numeroasele pasaje în care scriitorul japonez îndrăgostit de China descrie modul în care o femeie cu simţul observaţiei se poate infiltra în cercurile puterii. Descrie cu multă atenţie talentul lui Yang Guifei de a se folosi de breşa creată între puterea absolută afişată ostentativ de împărat în relaţie cu subordonaţii şi temerile dezvăluite doar în momentele de intimitate, alături de concubina preferată şi de cel devenit eunucul sau de încredere. Această breşă între virilitatea despotică şi temerile ce scot la suprafaţă copilul speriat din adultul dominator devine poarta de intrare a lui Yang Guifei în galeria concubinelor ce aveau să eclipseze peste ani până şi faima de care se bucură de obicei marii împăraţi.

Deşi femeie fiind era considerată inferioară, ignorantă şi vulnerabilă, nimic altceva decât un obiect al plăcerii, dispensabil odată cu apariţia altei tinere atrăgătoare, Yang Guifei a depăşit, datorită legendelor, notorietatea împăratului pe care trupul ei trebuia să-l deservească. Nimbul creat de operele marilor poeţi şi de legendele puse pe seama unei femei influente a devenit din ce în ce mai strălucitor de-a lungul secolelor. Asemenea marilor concubine, Yang Guifei atrage şi respinge. Este admirată datorită capacităţii de a supravieţui într-un cuib de intrigi şi crime înfiorătoare, dar şi detestată, fiind acuzată de manipulare şi uneltiri.

Yasushi Inoue transformă povestea de iubire dintre împărat şi concubina preferată într-un tablou năucitor pentru cititorul occidental. Este un tablou al Chinei de altădată, ce are mai multe centre de interes. Unul dintre ele este dinamica relaţiei dintre cei doi protagonişti. Alt centru de interes este relaţia împăratului cu nobilii şi comandanţii aprigi care luptau împotriva barbarilor de la frontierele îndepartate, ce ameninţau stabilitatea dinastiei prin invazii sau jafuri. Totuşi, pasajele care vor capta atenţia cititorului sunt cele în care descoperi cum îşi consolidează Yang Guifei statutul. Ea se foloseşte de sfaturule eunucului şi de întrevederile măgulitoare cu marii comandanţi pentru a evita capcanele intinse de rivale sau de nobilii clevetitori ce nu văd cu ochi buni infleunţa unei femei asupra împăratului.

Un adept al documentarii minuţioase, autorul japonez descrie mecanismele ascensiunii la curtea imperială şi trucurile politice prin care o femeie ajunsă în dormitorul suveranului îşi poate consolida statutul. Vei fi uimit de contradicţiile, alianţele, tabuurile şi ritualurile ce defineau modul prin care împăratul se raporta la cei ajunşi în funcţii înalte sau la cei acuzaţi de trădare. În acest roman, curtea imperială încetează a mai fi (doar) un loc al desfătării şi al risipei de bogăţii adeuse din toată lumea, devenind scena unui spectacol alcătuit din ritualuri şi întrevederi banale transformate în ceremonialuri elaborate. O scenă a comploturilor şi a nenumăratelor alianţe, pe care se desfăşoară un spectacol al suspiciunii ce atrăgea condamnarea la moarte. Pe aceasta scenă, calităţile feminine erau considerate efemere, dar odată şlefuite, puteau face dintr-o banală concubină un obiect al obsesiei îndelungate.

Dincolo de povestea de iubire legendară, Favorita este o poartă de intrare în China de altădată, dar şi o reflecţie asupra vulnerabilităţii în faţa maleficului trezit în fiecare personaj odată ajuns deţinătorul unei puteri nelimitate. Vei descoperi o lume în care gândurile şi dorinţele pline de cruzime sunt justificate prin conservarea propriei vieţi într-un cuibar plin de intrigi şi de rivali ascunşi.

Citeşte şi Nobila doamnă din Yodo – În spatele oricărui luptător stă o femeie care iese la timp din castel

Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri – Satiră şi realism magic

Nobila doamna din Yodo – In spatele oricarui luptator sta o femeie care iese la timp din castel

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

8 carti pe care sa le citesti in noiembrie

Adriana Gionea

-

November 6, 2017

0

8 carti pe care sa le citesti in noiembrie

Intriga detectivistă construită într-unul dintre cele mai bune romane africane, cărţi premiate, poveşti complicate despre oamenii ce trăiesc în acelaşi bloc, o iubire din Paris, noi dezvăluiri despre Pablo Escobar şi personaje uimitoare se regăsesc în lecturile aduse de noiembrie.

Contează pe mine

Editura Polirom

Poveştile de iubire ale Parisului nu încetează să fascineze. Despre o astfel de iubire poţi citi şi în Contează pe mine, considerat unul dintre cele mai bune romane franţuzeşti ale anului 2016. Protagoniştii acestei idile imaginate de Serge Joncour sunt Aurore, o celebră stilistă, şi Ludovic, un fermier ce s-a reconvertit profesional, acceptând să devină recuperator. Deşi trăiesc în acelaşi imobil, cei doi nu ar fi interacţionat dacă nu ar fi intervenit nişte corbi faţă de care Aurore simte o teamă puternică. Ludovic o ajută să treacă peste această frică. Prietenia dintre ei se va transforma într-o legătură mult mai puternică, menită să reflecte ciocnirea dintre lumea personală şi mediul urban, dar şi conflictul dintre mentalitatea orăşeanului şi a francezului venit din mediul rural.

Trei etaje

Editura Humanitas Fiction

Tot despre nişte personaje care locuiesc în acelaşi imobil este vorba şi în romanul unuia dintre cei mai buni autori israelieni contemporani, Eshkol Nevo. De data aceasta, acţiunea se petrece într-un bloc destinat înaltei societăţi din Tel Aviv. Blocul este locuit de trei familii ale căror vieţi se întrepătrund, scoţând la suprafaţă mecanisme psihologice sofisticate. Având studii de psihologie, autorul va folosi romanul Trei etaje pentru a reinterpreta, într-o manieră inedită, o celebra teorie freudiană.

Cântec lin

Editura Pandora M

Considerat unul dintre cele mai şocante romane apărute în ultimii ani, Cântec lin îţi oferă ocazia de a intra în mintea unor personaje a căror întâlnire le schimbă radical existenţele. Este vorba despre Myriam, o mamă preocupată de cariera ei, şi Louise, bona angajată de aceasta. Louise va deveni indispensabilă pentru familie, până în momentul în care Myriam face o descoperire cumplită. Romanul i-a adus autoarei Leila Slimani marele Premiu Goncourt în 2016.

Petale de sânge

Editura Polirom

Petale de sânge a devenit un roman emblematic pentru literatura africană contemporană. Autorul kenyan Ngũgĩ wa Thiong’o transformă enigma legată de moartea proprietarului unei fabrici de bere într-o călătorie trepidantă prin ţara natală. Cartea este un portret colectiv al Kenyei din anii de după câştigarea independenţei. Vei descoperi o lume plină de contraste prin ochii celor patru bărbaţi consideraţi suspecţi de crimă. Investigaţia scoate la suprafaţă detalii înşelătoare, adâncind misterul din jurul crimei pe măsură ce imaginea unei ţări în derivă devine din ce în ce mai clară. Acest roman a stârnit furia autorităţilor după impactul avut asupra cititorilor, deoarece a demascat problemele generate de corupţie.

Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar

Editura Litera

Există personalităţi malefice despre care se vor scrie multe cărţi. Regele drogurilor, Pablo Escobar, este una dintre ele. În această carte, povestea lui este spusă de fosta iubită, devenită martorul-cheie al unor procese ce au zguduit universul traficantului de temut. O cheamă Virginia Vallejo şi este considerată un ideal de frumuseţe în Columbia, ţara pe care a părăsit-o în secret după ce a început şirul dezvăluirilor ce ameninţau reputaţia unor politicieni şi oameni din justiţie care au fost complicii lui Escobar. De la povestea de dragoste dintre regina frumuseţii şi zeul afacerilor murdare se ajunge la detalii înfricoşătoare despre reţeaua de corupţie şi influenţă creată de Pablo Escobar. Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escobar este o lectură ce poate concura cu serialele de mare audienţă despre o personalitate controversată. Are intrigi tenebroase, jocuri de putere, trădări şi dezvăluiri explozive despre cercurile în care se iau deciziile ce afectează întreaga lume. Cartea a fost ecranizată anul acesta (Loving Pablo), avându-i pe Javier Bardem şi Penelope Cruz în rolurile principale.

Cronica unui negustor de sânge

Editura Humanitas Fiction

Din tulburătoarea Columbie ajungi în China absurdului ce îşi face simţită prezenţa după venirea la putere a lui Mao. Yu Hua, cunoscut de cititori mai ales datorită romanului În viaţă, a creat un personaj capabil de a transforma evenimentele apăsătoare în poveşti captivante. Vei descoperi în Cronica unui negustor de sânge povestea stranie a unui muncitor de la o fabrică de mătase, care va face multe sacrificii pentru a fi alături de una dintre cele mai frumoase femei din oraş. În spatele poveştii se ascunde o satiră nemiloasă la adresa opresiunii. Romanul a fost ecranizat, în 2015, de regizorul sud-coreean Ha Jung-woo.

Povestiri şi miniaturi

Editura Univers

Îţi era dor de literatura din Rusia? Atunci poţi alege volumul Povestiri şi miniaturi, ce reuneşte scrierile lui Alexandr Soljeniţîn din anii ’60. Rusia, cu dramele, tradiţiile, rezistenţa locuitorilor şi poveştile anonimilor devine personajul central din prozele scurte ale unuia dintre cei mai vânaţi scriitori anti-comunişti.

Accident la teleportare

Editura Pandora M

Dacă preferi un roman în care să întâlneşti genul acela de personaj ce poate călători dintr-o epocă în alta, îţi recomandăm Accident la teleportare, nominalizat la Man Booker Prize în 2012. Scriitorul Ned Beauman transformă rătăcirile erotice ale personajului său într-un periplu amuzant şi bizar. Eroul romanului, Egon Loeser, se bucură de tot ce are de oferit Interbelicul mai sofisticat în materie de sexualitate. Din teatrele experimentale ale Berlinului anilor ’30 ajunge în barurile pariziene unde absintul este rege, apoi în laboratoarele de fizică din Los Angeles. Când nu este preocupat de latura erotică a existenţei, Egon încearcă să rezolve o enigmă din biografia unei personalităţi pe care o admiră. Această personalitate este Adriano Lavicini, cel mai mare scenograf al secolului al XVII-lea, bănuit că ar fi facut un pact cu Diavolul.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani

Cărţi despre Ele, scrise de Ei

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

Carti despre Ele, scrise de Ei

Bright Sunshine In (Un beau soleil interieur) – Farmecul lui Juliette Binoche in conversatiile despre viata de cuplu

Adriana Gionea

-

November 3, 2017

0

Bright Sunshine In (Un beau soleil interieur) – Farmecul lui Juliette Binoche in conversatiile despre viata de cuplu

Există şi clişee de care nu ne săturăm cu una, cu două. În filmul Un beau soleil interieur sunt exploatate amuzant şi tandru două dintre ele. Unul este legat de femeia aflată într-o eternă căutare a iubirii, chiar şi la vârsta la care unii i-ar spune că ar cam trebui să se lase de vânat parteneri ideali şi să-şi ia mai degrabă un fidel animăluţ de companie sau o nouă plantă decorativă. Al doilea clişeu este Parisul. Acel Paris al celor veşnic tineri, cu suflet de artist, duplicitate de amanţi lunecoşi (că doar este capitala ţării ce a ridicat amantlâncul la rang de artă sofisticată) şi care invită la o viaţă dezordonată ce păstrează aerul chic-boemo-visător.

Totuşi, în ciuda unor clişee, acest film este salvat de turnura uşor parodică pe care o iau situaţiile tipice unei comedii romantice şi de rolul feminin interpretat de Juliette Binoche, mai caldă şi mai plină de romantism ca niciodată. Filmul pleacă de la un subiect ofertant – rătăcirile amoroase ale unei protagoniste aflate în căutarea sufletului-pereche. Acestui subiect i se adaugă noua tipologie explorată în comediile romantice recente– femeia trecută de 40 de ani. Juliette Binoche joacă rolul femeii-artist, care este în acelaşi timp şi mamă singură. La vârsta la care altele se tem de bătrâneţe ca de un pericol iminent, ea încă se mai simte dezirabilă din punct de vedere erotic. Aşadar, nimic nu pare să o ţină departe de speranţa unei noi relaţii şi de Parisul efervescent al nomazilor afectivi.

Un beau soleil interieur se bazează pe o reţetă care nu prea duce la rateuri. Este acea reţetă ce presupune îmbinarea dintre un subiect atractiv, un oraş ce îndeamnă la un veşnic libertinaj care să condimenteze îndrăzneţ reţeta clasicei comedii romantice şi interpretarea credibilă a unei actriţe versatile precum Juliette Binoche. Totuşi, filmul nu impresionează nici prin originalitate, nici prin desfăşurarea încurcăturilor amoroase. Îi lipseste acea poveste cu tentă cathartică, datorită căreia să te eliberezi de propriile nemulţumiri după ce te iei la harţă cu personajul principal ce se autosabotează, după ce s-a produs mai întâi identificarea cu el. Nu că asta ar fi un minus pentru cei visători, cărora le sunt de ajuns Parisul şi nişte dialoguri despre legături eşuate, infidelităţi, teama de un nou început sau de implicarea afectivă. De fapt, îţi dai seama din primele 20 de minute că filmul a fost realizat special pentru cei ce s-ar pierde ore întregi într-o conversaţie ce reia temele dezbătute în romanele sau eseurile despre iubire, scrise de autorii francezi. De altfel, la baza filmului stă cartea Fragments d’un discours amoureux (A Lover’s Discourse: Fragments), semnată de Roland Barthes.

Pentru cei dornici de a vedea un film cu scene în care o rătăcire amoroasă trebuie să provoace hohote de râs datorită şirului interminabil de încurcături atât de bine exploatate în comediile franţuzeşti, Un beau soleil interior este unul nesatisfăcător. Poate fi considerat obositor de plictisitor de către spectatorii ce se aşteptau la o comedie mult mai spumoasă. Ei nu vor găsi evoluţia spectaculoasă a relaţiei dintre o femeie nonconformistă, de profesie pictoriţă, şi amanţii reprezentând mai toate categoriile sociale bune de exploatat într-o comedie satiric-rafinată despre crizele existenţiale.

Te vei întreba dacă nu cumva regizoarea Claire Denis a vrut să polemizeze subtil cu autorii filmelor de gen, mai ales că a surprins la Cannes printr-un film atipic viziunii ei. Cei obişnuiţi cu alte subiecte în filmele lui Claire Denis vor descoperi un personaj cu nişte rătăciri care nu mai sunt conectate la problemele grave ale societăţii moderne, cum ar fi violenţa produsă de alienare sau de noul colonialism. După filme cu teme grele şi drame (uneori) sufocante, regizoarea a venit pe Croazetă pentru a prezenta un fel de comedie amoroasă. Este o comedie în timpul căreia nu trebuie să râzi în hohote, ci doar să preiei acel contrast irezistibil dintre pofta de viaţă şi debusolarea urmată de gesturi absurde. Juliette Binoche ştie cum să transmită acea tandreţe reconfortantă degajată de instabilitatea unei protagoniste în care se regăsesc multe femei cu deziluzii sentimentale la activ, dar care nu vor să se dea bătute.

Filmul are însă o mare calitate, apreciată de visătorii ce idealizează Parisul. Redă perfect acea o plutire pariziană într-un prezent al căutărilor fără sfârşit. Este un prezent încropit dintr-o succesiune de ieşiri în oraş, devenite nişte tentative mai mult sau mai puţin reuşite de găsire a sufletului-pereche. Astfel, se perindă prin existenţa protagonistei debusolate nişte personaje masculine ce pot alimenta latura comică a filmului. Vei descoperi portretul caricatural al bancherului grandoman, sătul de căsnicia burgheză fadă. Este urmat în galeria nestatornicilor de actorul carismatic, la fel de epuizat de propria căsnicie. În faţa pescăriei cu aspect pitoresc vintage, care aminteşte de farmecul Parisului din fotografii, apare insistent şi vecinul de cartier, mereu curtenitor. Are o expresivitate comică, tipică unui provincial bonom, dar uşor demodat, nimerit în inina Parisului mult prea sofisticat. Acestor personaje li se alătură misteriosul străin cu aer de boem dubios, care agaţă prin cluburi, şi nişte colegi de breaslă, mai mult sau mai puţin însuraţi, cărora li se scurg ochii dupa femeia ce poate, la 40+, să-şi păstreze corpul sexy de la 20.

Nici unul dintre bărbaţii ce-i ies în cale nu reuşeşte să-i ofere protagonistei confortul emoţional de la finalul unei partide de sex. Unii vor juca rolul veşnicului adolescent confuz, alţii de soţi neînţeleşi. Există şi excepţia celui deghizat într-un guru cu puteri ezoterice. Acesta este interpretat savuros de un Gerard Depardieu intrat în rolul celui dornic de a-i oferi alinarea, promiţându-i găsirea unui soare interior, ce alungă umbra îndoielilor şi a confuziilor care nu mai vor să plece.

Un beau soleil interieur se bazează exclusiv pe schimbul de replici dintre personajul feminin şi amanţii care nu staţionează mult. Datorită acestor dialoguri, câştigă la capitolul naturaleţe şi candoare transmisă celor din sală, însă aceste calităţi vor fi apreciate doar de cei ce pot suporta un film în care discuţiile înlocuiesc evenimentele. Naturaleţea şi căldura pe care Juliette Binoche le insuflă personajului feminin asigură acel element indispensabil pentru genul de film ce îmbină comedia dulce-amară şi romantismul: canalul de legătura emoţională dintre spectator şi protagonista sentimentală.

Un beau soleil interieur a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Citeşte şi Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei rătăcitoare

Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei ratacitoare

Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

Femeia inventata – O adori sau o detesti

Muza – Povestile tabloului misterios

Adriana Gionea

-

October 31, 2017

1

Muza îţi oferă un film în proză. Este un film pe care să îl povesteşti cu precauţie la o ieşire cu prietenii care încă nu l-au văzut, deoarece n-ai vrea să fii acuzat de spoiler. Răsturnările de situaţie te obligă să păşeşti cu mare grijă pe terenul minat al enigmelor ce se ascund în spatele personajelor, mai ales atunci când nu vrei să risipeşti voluptatea oferită de fiecare indiciu în parte.

Jessie Burton ar fi putut crea un sceanariu menit să te ţină cu sufletul la gură. Poate condimenta abundent relaţia dintre iubirea explozivă şi artă folosind mistere, rivalităţi şi prietenii între personaje feminine captivante, pasiuni devastatoare în vreme de război civil, furturi de identitate şi dispariţii misterioase urmate de reveniri spectaculoase într-o altă epocă. Exista o frază în roman ce descrie perfect acest amestec de mister, emoţii puternice şi pasiunea pentru artă: Tabloul a plantat nişte bombe cu efect întârziat, care-au tot explodat – uneori cu blândeţe, alteori cu o forţă perturbatoare – de-a lungul deceniilor scurse.

Romanul Muza are două mari calităţi apreciate de cei ce adoră poveştile alambicate precum un puzzle ale cărui piese au fost împrăştiate pe unde nici nu ţi-ar fi dat prin cap. Prima reflectă abilitatea scriitoarei de a reda acele tipologii umane care atrag încurcăturile cu desfăşurări ce scapă de sub control, datorită unor existenţe tumultuoase. Însă autoarea evită reţetele facile, obligându-şi cititorul să se debaraseze de prejudecăţile ce se pot naşte din supraexpunerea unor astfel de tipologii umane în romanele considerate adesea comerciale.

A doua calitate rezidă în dozarea misterului. Jessie Burton face în aşa fel încât să îţi dea impresia că te afli într-o casă unde poţi deschide în sfârşit uşa interzisă pentru a găsi de fapt o altă uşă. Unui mister îi răspunde prin alt mister, amplificând plăcerea lecturii. În cazul acestui roman, uşa intrzisă duce spre adevărata paternitate – a unui tablou, considerat o capodoperă a suprarealismului spaniol, şi a băiatului ce a moştenit această pictură. Vei fi impresionat nu doar de legendele şi de poveştile ţesute în spatele picturii, ci şi de pasajele uluitoare ce o descriu. Jessie Burton ştie atât de bine să picteze un tablou avangardist cu ajutorul cuvintelor, încât îi va face pe cei ce iubesc arta suprarealistă să încerce să afle dacă Isaac Robles, presupusul autor al picturii, a existat cu adevărat.

Dar cine este acest Isaac Robles care dă peste cap vieţile personajelor femine? Se poate spune despre el că este un pictor andaluz avangardist, ce le-ar fi putut da clasă unor vizionari precum Dali, Picasso, Miro sau Oscar Domínguez, dar care a sfârşit-o prea devreme, precum Federico Garcia Lorca – adică ucis de adepţii lui Franco. Unul dintre cele mai bune tablouri ale sale este redescoperit de specialiştii unui faimos muzeu londonez. La acest muzeu sunt angajate Odelle, una dintre protagoniste, dar şi protectoarea ei, Marjorie Quick, despre care Odelle bănuieşte că ştie mult mai multe despre acest pictor decât şi-ar dori să afle cei din jur. Tabloul va duce la un schimb de secrete între tânăra debusolată pe nume Odelle şi Marjorie, şefa ei unsă cu toate alifiile şi înzestrată cu şarmul unei emancipate din perioada interbelică.

Sosită din Caraibe pentru a-şi îndeplini visul de a deveni scriitoare, Odelle ajunge să îşi câştige traiul din joburi mărunte, până când Marjorie o ia sub aripa ei protectoare, ajutând-o să înfrunte mai usor rasismul din anii ’60. Dar viaţa se dovedeşte a fi cea mai bună sursă de inspiraţie când în viaţa lui Odelle îşi face loc un tânăr atrăgător. Acesta vrea să vândă un tablou semnat de Isaac Robles, idealistul de stânga ucis în Războiul Civil din Spania anilor ’30. Tabloul este singurul lucru de preţ rămas după moartea mamei lui.

Pe măsură ce angajaţii muzeului pentru care lucrează Odelle şi Marjorie vor să devoaleze simbolurile picturii ce îmbină subiecte renascentiste şi tehnici demne de pictura suprarealistă de cea mai bună calitate, încep să iasă la suprafaţă poveştile oamenilor ce l-au inspirat pe artist. Astfel, din ploioasa Londră te trezeşti sub soarele ce scaldă zilele petrecute la moşia unei ducese andaluze, care şi-a închiriat conacul unui dealer de artă. Acest dealer era însurat cu o femeie bogată şi labilă emoţional şi avea o fată adolescentă ce îşi dorea să devină pictoriţă. Printre miresmele plantaţiilor de portocali şi de măslini din apropierea oraşului Malaga, se înfiripă atât o relaţie de iubire între pictorul Isaac Robles, pe atunci un revoluţionar al claselor oropsite de latifundiari, şi Olive, fiica dealerului de artă ce o cunoştea pe însăşi Peggy Guggenheim, devenită protectoarea noilor artişti nonconformişti din perioada interbelică.

Aflată în umbra unei mame ce acaparează întreaga atenţie a celor din jur pentru a uita de nefericirea ce o copleseşte, şi neînţeleasă de tatăl căruia îi este teamă să îi arate picturile sale, Olive se refugiază în aventura cu Isaac Robles. Olive se simte atrasă de el încă din ziua în care acesta a venit alături de sora lui, Teresa, pentru a se angaja la casa închiriată de parinţii lui Olive. Spre deosebire de Olive, Isaac şi Teresa proveneau din clasa de jos a societăţii. Ca fii nerecunoscuţi ai unui om influent, ei sunt nevoiţi să accepte slujbele prost plătite, oferite de străinii boemi, care închiriau reşedinţele nobiliare din Andaluzia, până la izbucnirea sângerosului Război Civil. Deşi nu prea are timp de pictat, fiind implicat în revoluţia ce dorea să răstoarne societatea tradiţionalistă, Isaac va accepta să îi facă portretul mamei lui Olive, seducătoarea Sarah. Dar Olive ajunge să îi acapareze atenţia, transformându-l în idealul bărbatului dorit, care să îi ofere iniţierea erotică, însoţită de prima iubire. În lumea lui Olive, Isaac ajuge să fie declanşatorul unor emoţii puternice. Aceste emoţii o vor inspira să creeze nişte picturi uimitoare, pe care le arată noii sale prietene, Teresa, nimeni alta decât sora lui Isaac.

Mai puţin visătoare decât Olive, Teresa are planuri legate de tablou. Planurile ei vor declanşa nişte evenimente dramatice, iar legătura ascunsă dintre Olive şi Isaac va duce la nişte gesturi necugetate. Efectele acţiunilor impetuoase vor deveni cheia secretului ce stă în spatele faimoasei picturi dispărute în Spania anilor ’30 şi reapărute în Londra, peste trei decenii. Încercând să descifreze misterul din jurul tabloului, Odelle va descoperi o poveste mult mai densă decât îşi imaginase. Cititorul pasionat de artă şi de poveştile cu multe secrete va trăi alături de ea uluirea provocată de apariţia unui indiciu nou, care îi va schimba percepţia asupra fiecărui personaj în parte, chiar şi asupra celor banale.

Muza seamănă cu tablourile a căror interpretare poate fi schimbată cu 360 de grade atunci când un critic nonconformist ia o lupă şi reanalizează simbolul unui detaliu pierdut în fundal. Şi în acest roman vieţile personajelor centrale sunt date peste cap de cele aparent simple, pe care le vei considera fade şi lipsite de viitor. De fapt, simbolurile din pictura suprarealistă atribuită lui Isaac prevestesc evenimentele ce răvăşesc vieţile personajelor, iar schimbările dramatice din realitate sunt expuse alegoric în compoziţia halucinantă.

Aparent, Muza este genul de roman despre care ai fi tentat să spui că poate fi trecut pe lista lecturilor uşoare, care îţi umplu valizele pentru o vacanţă însorită. Dar în spatele unor personaje ce promit suculenţa unui scenariu hollywoodian de mare succes poţi descoperi nişte detalii care incită la discuţii serioase despre legătura dintre artă şi biografia unui artist sau despre cum implicarea într-o cauză socială influenţează consistenţa unei opere de artă.

Dincolo de intriga cu tentă detectivistă, cartea lui Jessie Burton invită la reflecţii legate de importanţa experienţelor tulburătoare în şlefuirea unui artist, despre neîncrederea în calităţile unui artist de gen feminin, despre modul în care prejudecăţile de gen influenţează percepţia asupra unei picturi. Aceste reflecţii te poartă într-o lume a complicităţii feminine ce luptă împotriva unei societăţi ce şi-a păstrat rigiditatea, indiferent de progresul afişat. O lume în care iluziile şi minciunile pot fi o metodă bizară de conservare a lucidităţii, dar mai ales a libertăţii creatoare.

Citeşte şi Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, între extaz, patimă şi damnare

Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe din Parisul interbelic

Poporul cărţii – Cât de palpitantă poate deveni căutarea unui manuscris

Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

Adriana Gionea

-

October 29, 2017

0

Arta corpului – Femeia consolata de un strain ciudat

Arta corpului este un roman care preia mitul străinului venit pe neaşteptate în viaţa unei femei, pentru a o vindeca de tristeţea provocată de pierderea bărbatului iubit. Dar fiind vorba despre un roman scris de un maestru al realităţii ce ia o turnură halucinantă, nu vei găsi o poveste siropoasă, ci una mai mult decât ieşită din comun.

Bărbatul misterios din roman întruchipează stranietatea pură, acea stranietate pe care unii ar pune-o pe seama unei labilităţi emoţionale ce scapă oricărui diagnostic precis. De fapt, stranietatea guvernează întreaga lume a personajelor, ce pare desprinsă dintr-un film psihologic bizar, premiat la marile festivaluri.

Don DeLillo îţi permite o scufundare lentă în lumea ciudată a romanului său. Mai întâi fixează reperele geografice, demne de o atmosferă din altă lume. Îşi plasează personajele într-o cabană de lux, construită pe o coastă izolată a oceanului. Locatarii sunt şi ei nişte oameni speciali, ce pot fi încadraţi în categoria artiştilor cu aplecări avangardiste şi abordări neobişnuite ale creativităţii. Ea, pe nume Lauren, este un body artist, adică un artist ce face din corpul său o exponată vie, pentru a exprima cu ajutorul posturilor stările abisale, în stilul Marinei Abramovic. El, Rey, este un regizor premiat la Cannes, apreciat datorită filmelor neconvenţionale. În cazul său, nu doar filmele sunt ieşite din comun, ci întregul comportament, aşa cum lasă de înţeles fosta lui soţie, ce-l prezintă drept un geniu seducător, dar şi nimicitor pentru psihicul celor atrase de el.

Adevărata stranietate îşi face loc după sinuciderea lui Rey. La câteva zile după moartea acestuia, Lauren, ultima lui soţie, mult mai tânără decât el, descoperă un locatar străin într-una dintre încăperi. Corpul locatarului reflectă o vârstă încertă, aflată între copilărie şi maturitate, o vârstă care, în cazul lui, pare îngheţată în timp. Străinul comunică prin replici incoerente, de parcă ar fi un extraterestru care abia învaţă graiul pământenilor. Dar nu modul în care se exprimă o şochează pe Lauren, ci faptul că străinul imită perfect vocea şi replicile soţului ei, din ultimele zile petrecute de acesta alături de ea, înainte de a se sinucide.

Lauren este la început stupefiată, apoi începe să se ataşeze de străinul cu înfăţişare şi vorbire ciudate. Decide să îşi prelungească şederea în casa izolată. Încearcă să afle mai multe despre el şi îl roagă să imite vocea lui Rey, marea ei iubire, dispărută brutal. Ai avea impresia că vrea să-l transforme pe străin în fantoma soţului ori într-un medium ce poate comunica uşor cu lumea de dincolo. Însă Don DeLillo îşi obligă personajele să înceapă o relaţie greu de încadrat şi de explicat logic, deoarece străinul nu poate duce la bun sfârşit un dialog prin care să răspundă coerent la întrebările din ce în ce mai insistente puse de Lauren.

Arta corpului este un roman care va fi apreciat în special de cei captivaţi de acel insolit degajat de arta contemporană (vor avea parte de nişte descrieri ingenioase ale unui performance avangardist). Îi va impresiona şi pe cei familiarizaţi cu stilul romanelor în care acţiunea este înlocuită de jocurile din mintea personajelor. Iar Don DeLillo a dovedit că poate fi un autor cât se poate de sofisticat atunci când îl ajută pe cititor să plonjeze în mintea personajelor sale cu o viaţă interioară bogată, dar care aleg să întreţină, de cele mai multe ori, nişte relaţii aride cu mediul exterior, numit de alţii realitate.

Pentru cititorii dornici de a vedea o desfăşurare spectaculoasă a relaţiei dintre artista văduvă şi intrusul excentric, acest roman va fi unul monoton, tern şi dezamăgitor. Se vor pierde în trecerea bruscă de la persoana a III-a la persoana a II-a în planul narativ, care poate genera confuzie. Unora li se va părea un roman ce aminteşte de operele de artă abstracte, care invită la trăiri bulversante, intraductibile în cuvinte. Alţii îl vor considera o traspunere în ficţiune a unor concepte greu de exprimat, legate de limbaj şi de percepţia subiectivă a timpului.

Pe cât de captivaţi vor fi cei seduşi de romanele psihologice în care universul interior al personajelor excentrice absoarbe realitatea exterioară, pe atât de nedumeriţi s-ar putea să fie cei ce nu vor aprecia deloc modul în care Don DeLillo foloseşte pagini întregi pentru a transforma dialogurile sumare dintre cei doi protagonişti într-o reflecţie asupra modului în care ne raportăm la celălalt folosind un cod stabilit în comun. Totuşi, fanii lui Don DeLillo vor fi satisfăcuţi. Ei vor găsi aceeaşi breşă în real prin care pot intra evenimentele şi personajele considerate bizare, dar care devin simbolul unei pledoarii pline de originalitate pentru nevoia de unicitate, de renunţare la omogenizarea devenită sinonimul normalităţii.

Citeşte şi The Double Lover (L’amant double) – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil – Ritualurile vindecării într-un performance stupefiant

Aloys – Cum să fii inventiv când scoţi un singuratic din carapacea izolării

L’amant double (The Double Lover) – Fantezii cu gemeni intr-un thriller psihanalitic

The Space In Between: Marina Abramovic and Brazil – Ritualurile vindecarii intr-un performance stupefiant

Aloys – Cum sa fii inventiv cand scoti un singuratic din carapacea izolarii

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

Adriana Gionea

-

October 28, 2017

0

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

Lynne Ramsay (We Need to Talk About Kevin) este genul de regizoare intrigată de romanele cu psihopaţi. Le trasnformă în ecranizări ce fac valuri şi care incită la schimburi de opinii, după vizionare. Aşa este şi noul său film, You Were Never Really Here, distins cu două premii la Cannes – pentru scenariu şi pentru interpretarea masculină oferită de Joaquin Phoenix.

Reţeta folosită de Ramsay este una care îi poate aduce în aceeaşi sală de cinema pe devoratorii de filme pline de acţiune, ce se duc de obicei la mall, şi pe cei ce preferă filmele psihologice având final deschis, proiectate în cadrul unui festival dedicat cinematografiei de artă. Ambele categorii de spectatori vor aprecia la filmul You Were Never Really Here acea combinaţie dintre peisajul urban alienant, în care pericolele pândesc la tot pasul, furia unui mercenar brutal ce arată partea urâtă a înaltei societăţi frecventate de politicieni corupţi, suspansul ce respiră şiret în fiecare detaliu şi răpirea unui personaj feminin angelic, învăluită în misterul ce promite acele turnuri imprevizibile. Acestor elemente li se adaugă o desfăşurare halucinantă, calităţile unui crime thriller cu potenţial de film cult şi un personaj interpretat de un actor versatil, ce se poate plia pe multe portrete şi tipologii umane, cum este Joaquin Phoenix. Actorul va fi de nerecunoscut în rolul ucigaşului plătit care trebuie să facă o faptă bună: salvarea unei adolescente din ghearele unor traficanţi care ofera delicii interzise perverşilor plini de bani.

Totuşi, în ciuda imprevizibilului care întoarce povestea cu 360 de grade, acest film riscă să îi dezamăgească tocmai pe spectatorii veniţi să vadă o desfăşurare trepidantă care să accelereze pulsul. Nu că i-ar lipsi elementele de suspans, însă este vorba despre acel suspans alimentat mai mult de prezenţa demonilor în mintea personajului interpretat de Joaquin Phoenix, nicidecum de faptele sale ce ar fi dus la clasicul film plin de urmăriri, reacţii explozive şi confruntări decisive cu băieţii răi. Deşi unele scene promit un mix între Taxi Driver şi Tarantino, filmul va fi catalogat drept unul incoerent de către spectatorii ce nu tolerează ambiguitatea prelungită, exasperant întreţinută de flashbackurile din trecutul personajului, care intrerferează obsesiv cu acţiunea din planul prezentului exact când filmul promitea să devină mai alert. Intervenţia flashbackurilor devine frustrantă pentru anumiţi spectatori, deoarece nu elucidează cauzele unor acţiuni, ci diluează coerenţa narativă până la confuzie.

Vei avea indicii despre o existenţă trecută a personajului, chinuită de traumele din copilărie sau de vinovăţii, dar aceste flashbackuri sunt neclare. Ele nu duc la continuitatea de tip cauză-efect între acel trecut neclar al personajului şi acţiunile sale din film. Vei descoperi că Lynne Ramsay nu vrea să ai o imagine clarificatoare, asemenea unui puzzle rezolvat până la capăt. Piesele acestui puzzle încropit din amintirile personajului rămân despărţite, rolul lor fiind mai degrabă de a realiza legătura dintre mintea lui şi atmosfera alienantă a unei metropole.

Vestea bună pentru cei mai puţin răbdători în faţa detaliilor psihologice suspendate în ambiguitate este legată de coloana sonoră, capabilă să compenseze lipsa dinamismului aşteptat. Coloana sonoră induce fiorii şi acea stare de alertă necesară unui astfel de film, punctând şi trecerea de la planul exterior la universul interior al mercenarului. Totodată, vei aprecia şi modul în care au fost sincronizate fragmentele muzicale cu dozarea intensităţii luminii, prin trecerea de la umbrele ce pândesc pe străzile întunecate la neoanele stridente pe fundalul metropolei. Astfel, piesele au un rol bine definit în imersiunea spectatorului şi în crearea unei atmosfere tenebroase demne de un film neo-noir. Vei regăsi de la piese clasice ale anilor ‘50’- ’60, introduse pentru a potenţa caustic sinistrul, la muzica semnată de Johnny Greenwood, chitaristul formaţiei Radiohead sau la stranietatea hipnotică prezentă în ultimele secunde ale noii piese Depeche Mode – Cover Me.

Pe cât de frustrant poate fi din cauza promisiunii făcute de trailer – aceea de a oferi un film de acţiune ce-l poartă pe spectator în subteranele murdare ale unui mare oraş – pe atât de surprinzător, în sensul pozitiv al cuvântului, poate deveni pentru cei interesaţi de modul în care un regizor găseşte noi forme de a te face să plonjezi în mintea unui personaj ce reflectă de fapt maladiile unei întregi societăţi. Iar acest film asta face de fapt. Pretextul salvării unei adolescente minore ajunse din cercurile înaltei societăţi în lumea sordidă a bordelurilor ilegale (nu vei vedea scene şocante) ascunde intenţia regizoarei de a explora de fapt reîntâlnirea unui personaj rutinat în crime la comandă cu empatia, sensibilitatea şi nevoia umană de a-l proteja pe cel vulnerabil.

Cu fiecare scenă, filmul devine mai degrabă o reinterpretare a întâlnirii dintre abrutizarea simbolizată de un criminal plătit, ce acţionează cu sânge rece lichidându-şi victimele într-un mod primitiv, folosind un ciocan, şi fragilitatea luminoasă a Ninei, personajul feminin aflat între adolescenţă şi copilărie. Având un chip angelic, de păpuşă delicată aruncată într-o lume crudă, acest personaj feminin interpretat enigmatic de Ekaterina Samsonov este introdus pentru a scoate la suprafaţă flashbackuri legate de copilăria ucigaşului plătit.

Totuşi, Nina pare la fel de închisă în propria lume ca protagonistul. Are un farmec ireal, de fiinţă venită din altă lume, încadrându-se perfect în intenţia regizoarei de a nu elucida stările şi trecutul personajelor. Chipul de păpuşă enigmatică al Ninei contribuie la ambiguitatea detaliilor ce îţi dau de înţeles că ai nimerit într-o lume care este nu numai dezumanizantă, ci total anarhică. Menţinerea flashbackurilor în zona ambuguităţii exprimă absenţa logicii din seria de acte brutale, ce au cauze mult mai greu de elucidat decât o puteau face nişte explicaţii ce riscau să devină simpliste.

Personajul feminin mai are un rol: de a oferi acel contrast dintre o lume dezolantă, sufocant de abrutizată, şi ultima fărâmă de umanitate rămasă intactă în personalitatea criminalului. Dar acest contrast nu este dezvoltat în mod clişeistic. Regizoarei i-au fost suficiente câteva replici şi o secvenţă poetică pentru a scoate la suprafaţă fragilitatea protagonistului şi ultima rămăşiţă a compasiunii. Această rămăşiţă umanizantă este legată de hotărârea de a o salva pe adolescenta răpită, chiar şi atunci când misiunea ameninţă să se întoarcă împotriva lui după ce descoperă un plan diabolic ascuns, în care sunt implicaţi politicieni influenţi.

Interpretarea oferită de Joaquin Phoenix contrazice mitul psihopatului impunător şi carismatic, devenit o vedetă a mediului subteran. Personajul nu îţi dă impresia durului ce se bucură de o notorietate răsunătoare. El este mai degrabă un dur atipic. Trăieşte cu mama lui, dependentă de filmele vechi, printre care Psycho. Nu îşi construieşte o viaţă dublă, prin care să mimeze normalitatea transformată în paravanul pentru activitatea murdară care îi aduce banii. Este discret, mai degrabă un taciturn însingurat, cu acţiuni robotizate ce-l fac să pară o maşină de ucis. Are mers de om al cavernei şi înfăţişarea unui despresiv care începe să îşi neglijeze corpul, arătând asemenea unui homeless. Aşadar, nu pare un psihopat care vrea să le inspire teamă celor din jur. Dimpotrivă, când nu ucide, are apatia unui învins al marilor oraşe, ce vrea să devină invizibil, să se scufunde în abisul propriei minţi până la dispariţie, aşa cum arată metaforic şi cea mai poetică scenă din film.

Personajul aminteşte de tipologia alienatului din thrillerele-cult, pe fundalul unui mare oraş, filme sub a căror desfăşurare plină de suspans descoperi o interpretare apăsătoare şi nihilistă a legăturii dintre societate şi fiinţa umană. Actorul interpretează credibil acest personaj bizar, greu de încadrat într-o tipologie cinematografică devenită arhetipală în memoria colectivă. Descoperi acel personaj care se sustrage unei etichetări clare. Tocmai datorită modului în care a fost interpretat acest personaj, mulţi spectatori îi vor ierta regizoarei decizia de a face un film care excelează mult prea mult la capitolul ambiguitate, acea ambiguitate din mintea psihopatului autoizolat, ce duce la o fragmentare a naraţiunii, vecină cu lipsa de coerenţă.

Filmul You Were Never Really Here a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.

Watch this video on YouTube

LYTE video

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascusă în detaliile frumoase

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Citeşte şi Mr. Turner – Natură moartă în stil dickensian

Citeşte şi Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel văzut dincolo de clişee

Citeşte şi Flori de ruină – Suspansul în Parisul boem

Citeşte şi 120 BPM – Iubire şi proteste

Citeşte şi Nobila doamnă din Yodo – În spatele oricărui luptător stă o femeie care iese la timp din castel

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani

Citeşte şi Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei rătăcitoare

Citeşte şi Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, între extaz, patimă şi damnare

Citeşte şi The Double Lover (L’amant double) – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascusă în detaliile frumoase

Ultimele articole