Facebook
Acasă Articole Pagină 140

Articole

Ultimele

Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

Adriana Gionea
-
0
Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

Poţi trece pe listă filmul Tablou de vânătoare (Spoor/Pokot) dacă vrei să vezi un thriller psihologic plin de originalitate. Este un thriller ce are calităţile vizuale ale unui film de artă, în care misterul terifiant pluteşte peste frumuseţea peisajelor nocturne ce îţi taie răsuflarea. Nu lipsesc nici elementele alegorice sub care se ascunde un mesaj împotriva abuzurilor politice.

Agnieszka Holland, una dintre cele mai bune şi incommode regizoare poloneze, în colaborare cu fiica ei, Kasia Adamik, ştie cum să creeze genul acela de film în care atenţia spectatorului este menţinută prin amestecul dintre imprevizibilul răsturnărilor de situaţie, personaje excentrice, umor negru şi halucinantul bine dozat. Tot acest amestec devine şi mai promiţător datorită locului în care se desfăşoară acţiunea – o zona cu peisaje mirifice (la graniţa dintre Polonia şi Cehia, în Valea Klodzko din Silesia poloneză). În film, zona devine una perfectă pentru a furniza simboluri rău prevestitoare, pe lângă uimirea legată de frumuseţea naturii.

Încă de la primele imagini, vei păşi într-un tărâm ce poate fi considerat raiul celor pasionaţi de fotografie şi care adoră drumeţiile. Aici, peisajele montane picturale, surprinse prin variaţiile de lumină, înteţesc fiorii daţi de un thriller filmat într-o zonă în care pitorescul ascunde sinistrul. Este locul perfect pentru o regizoare care nu bruschează deloc verosimilul atunci când suprapune o viziune alegorică, mitică, peste legătura dintre personaje, natură şi crimele în serie ce au loc în micuţa aşezare înconjurată de păduri. Viziunea alegorică nu duce la evaziunea printr-un suprarealism evident, ci se se încadrează perfect în abordarea realistă a problemelor din Polonia contemporană. Modul în care a expus cârdăşia dintre autorităţile coprupte, interlopii locali şi habotnicii reprezentanţi ai bisericii le va da satisfacţie iubitorilor de animale, care şi-ar dori ca vânătorii (mai ales braconierii) şi cei ce fac abuz de putere să fie la rândul lor vânaţi.

În acest film, vânătorii (şeful poliţiei, primarul libidinos şi agresiv, sadicul om de afaceri, care jupoaie vulpile şi care deţine un bordel frecventat de mai-marii zonei, şi popa) devin vânat. Sunt găsiţi morţi, rând pe rând. Identitatea ucigaşului în serie este o enigmă, dar protagonista filmului – pe care toţi o consideră o babă nebună deoarece îi reclamă pe vânători şi cere judecarea lor pentru crime abominabile – este singura care ştie cine este adevăratul criminal. Datorită opiniilor ei, filmul capătă o turnură aberantă, dar care se încadrează verosimil în coerenţa scenariului şi în atmosfera acelei lumi ce ar fi putut fi una idilică dacă oamenii n-ar fi ajuns nişte sclavi ai autorităţilor. Descoperi astfel o lume unde frumuseţea peisajelor suportă cele mai urâte scursuri umane (atât de urâte sufleteşte, încât nu te vei simţi vinovat când te bucuri de necazul lor) şi unde viaţa oamenilor înzestraţi cu darul compasiunii este la fel de dispreţuită cum sunt căprioarele şi puii de mistreţ lipsiţi de apărare în bătaia puştii.

Despre filmul care a primit Ursul de Argint la Berlinală poţi spune într-adevăr că este un thriller multistratificat, ce te poate surprinde prin turnura pe care o iau evenimentele. Tablou de vânătoare include un mix ingenios al elementelor specifice genului, cum rar ai văzut în ultimii ani, peste care se suprapun alegoric problemele societăţilor est-europene şi temele ecologiste ce ajung să inflameze scenariul.

Fiecare situaţie tipică unui astfel de film duce spre o desfăşurare atipică, mai ales în cazul anchetei ce vizează prinderea ucigaşului în serie. Până la un punct seamănă cu thrillerele psihologice premiate la marile festivaluri, în care anchetarea unei crime devine doar un pretext pentru dezvăluirea părţilor sumbre ale personajelor şi ale unei comunităţi. Şi în acest film vor ieşi la suprafaţă secrete, complicităţi sudate de corupţia autorităţilor şi muşamalizarea fărădelegilor (de-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva a fost filmat în România). Dar elementul-surpriză, care salvează filmul de la reţeta comună altor filme, îl reprezintă modul în care unul dintre personaje dinamiteaza înţelegerile ilegale dintre autorităţi şi interlopii locali.

Protagonista filmului, Janina Duszejko, fostă ingineră pensionată, care le predă copiilor din zonă limba engleză, tulbură apele denunţându-i pe braconieri şi apărând-o pe una dintre localnicile vulnerabile, devenită obiectul sexual folosit de un interlop care deţinea o fermă de vulpi folosite la hainele de blană. Înfuriată că braconierii încurajaţi chiar de primar şi de şeful poliţiei i-au împuşcat cei doi câini şi distrug peisajul idilic, Janina începe să ducă propria luptă.

După ce oamenii pe care îi ura încep să fie eliminaţi de un criminal necunoscut, protagonista le oferă anchetatorilor o pistă ce îi face să se îndoiască de sănătatea ei mintală. Ea le dă glas legendelor locale ce susţin că animalele hăituite ajung să îşi facă dreptate. Când iubita unui braconier este acuzată de crimă, Janina recurge la un plan pentru a-şi demonstra teoria aberantă cu privire la cauzele deceselor în lanţ, din care nu lipsesc umorul negru, pedepsirea primarului ce îşi brutaliza soţia sau dialogurile cu poliţiştii locali, ce stârnesc hohote de râs.

Înainte de a le acuza pe regizoare că trimit povestea în zona filmelor cu desfăşurare halucinantă, în loc să creeze acel thriller detectivistic verosimil, trebuie să ştii că modul în care actriţa Agnieszka Mandat interpretează rolul femeii excentrice, gata să le facă dreptate animalelor într-o lume în care acest demers este ironizat, accentuează şi mai bine elementele ce susţin succesul unui crime thriller, chiar şi în faţa unui public nefamiliarizat cu ambiguitatea filmelor de artă. La rândul ei, protagonista este imprevizibilă şi excentrică, de parcă ar fi întruchiparea feminină a locului, a pădurii. Obsesia ei pentru astrogramele în care vede cauzele morţii celor din jur, părtile lor vulnerabile şi încercările prin care vor trece, precum şi abilitatea de a simţi sensibilitatea necuvântătoarelor îi dă un aer straniu, de zeiţă nerecunoscută a pădurii, înzestrată cu darul profeţiei, dar şi uşor comic. Pasiunea pentru astrologie şi empatia ieşită din comun faţă de animale o transformă într-o fiinţă care face legătura cu lumea sălbatică. De fapt, ea se află între două lumi – cea a oraşului în care predă, a cărei dinamică o înţelege şi o analizează cât se poate de lucid, şi lumea pădurii, ale cărei secrete doar ea le poate auzi.

În multe thrillere ce implică o anchetă, descoperi câte o bătranică simpatică, ospitalieră, hotărâtă, neînfricată, sensibilă, având o minte ageră şi calităţi materne. Dar cineasta Agnieszka Holland îi aduce unele modificări acestei tipologii femine ce le trezeşte simpatia amatorilor de seriale cu detectivi. În loc să o prezinte drept ultimul bastion al echilibrului raţional şi al deciziilor corecte din punct de vedere moral într-o comunitate bolnavă, unde numai ea poate face lumină, regizoarea preferă să o apropie afectiv de spectator adăugându-i şi unele trăsături caricaturale. În loc să-i arate spectatorului cum să rămână cu mintea limpede în situaţiile de criză, Janina demonstrează că într-o lume dezumanizată, absurdul, deciziile bazate (mai mult) pe trăirile anarhice ieşite din matca autocontrolului şi revolta extremă au normalitatea lor. De fapt, acest personaj coagulează toate frustrările celor sensibili, care s-au simţit călcaţi în picioare când şi-au cerut dreptul la o societate mai bună sau le-au sărit în ajutor celor oropsiţi. Doar că personajului feminin i se permit anumite abateri în actul justiţiar pe care spectatorul nu le-ar încerca odată ieşit din sala de cinema, de aici şi defularea oferită de filmul plin de originalitate şi umor (fie el şi unul negru).

Interpretată memorabil de actriţa Agnieszka Mandat, Janina, protagonista, este şi inteligentă, dar şi pregătită să îmbrăţişeze aberantul renunţând la cenzura lucidităţii. Are opinii bizare, însă poate oferi multe dovezi de normalitate în relaţiile interumane. Pe parcursul filmului, părerile spectatorilor se schimbă. În unele scene îi dau dreptate, în altele se amuză pe seama ei, alături de poliţiştii care o consideră cam dusă cu pluta. Însă vei ajunge să afirmi că tocmai reacţiile ciudate şi îndârjirea prin care îşi susţine cauza ecologistă o transformă într-un personaj care îi da sare şi piper filmului, coagulând elementele absurdului şi nuanţând ciudăţeniile unor personaje secundare ce alimentează elementele comice bazate pe trăsăturile excentrice.

Conturând un personaj feminin şi absurd, şi lucid în acelaşi timp, regizoarea demonstrează că poate ieşi din zona stereotipurilor legate de justiţiarul având argumente expuse veridic pentru a încălca legile nescrise ale unei comunităţi. Nu îşi pune eroina pe un piedestal, aşa cum vezi în multe filme, ci se raportează la ea într-o maniera demitizantă. Personajul feminin ajunge să fie admirat nu datorită calităţilor ce îl fac imbatabil, cum ar fi coerenţa raţiunii sau dorinţa de a restabili echilibrul dintre comunitate şi autorităţi, ci datorită modului în care îşi asumă aşa-zisele ciudăţenii. Nu este personajul lucid care schimbă mentalităţi, ci unul care îi salvează pe inocenţi apelând la nişte căi mai puţin ortodoxe, dătătoare de umor negru.

Acest personaj luminos face suportabil dezgustul spectatorului în faţa unei lumi machiste populate de troglodiţi ajunşi în funcţii care le oferă putere. De fapt, ea reprezintă graniţa simbolică dintre partea urâtă a comunităţii şi cea formată din oamenii având intenţii bune, însă hăituiţi de interlopi cu acordul primarului şi al poliţiştilor. Janina creeaza în jurul ei o lume în care omul şi animalele trăiesc în pace. Nu se teme de mistreţul ce îi traversează curtea, ba, mai mult, încearcă să comunice duios cu el, de parcă ar face parte din ograda ei. Se bucură de fiecare vieţuitoare ce zburdă liberă prin imprejurimi şi este generoasă cu oamenii aflaţi în nevoie. Situată în afara oraşului, casa ei devine refugiul singurelor personaje neatinse de răutate: o tânără ce acceptase avansurile unui interlop pentru a scăpa de mediul familial agresiv, şi noul ei iubit, un IT-ist angajat de primărie, dar care visează să ofere o nouă traducere a poeziilor scrise de William Blake. De altfel, prin interesul faţă de versurile lui Blake, manifestat de acest geniu al informaticii având chipul unui adolescent inocent, regizoarea îi ofera peisajului aura unui loc deopotrivă poetic, dar şi tenebros (tânărul menţionează că acesta este locul unde au trăit ceilalţi traducători polonezi ai lui Blake).

Introducând nişte personaje secundare inocente, ce nu par a fi oameni de-ai locului datorită compasiunii şi bunătăţii, regizoarea pune faţă-n faţă brutalitatea cu angelicul, însă nu o face într-un mod simplist, ci folosindu-se de resursele excentricităţii deviate din zona spectaculosului spre cea a stranietăţii. Graniţa dintre angelic şi malefic este trasată şi la nivel geografic. Spaţiul în care se petrece acţiunea este împărţit în două. Există orăşelul, cu arhitectura veche, amintind de zonele din Transilvania, şi locurile izolate, unde locuieşte protagonista, aflate în inima pădurii. Oraşul este locul unde se adună personajele groteşti, iar pădurea este un rai (ameninţat) al iubitorilor de animale, unde zburdă căprioare graţioase. Fiecare scena brutală este urmată de imaginea idilică a peisajelor, de parcă natura ar oferi o replică tandră menită să contracareze dezumanizarea.

Datorită modului în care îmbină peisajele şi elementele unui thriller cu accente de parabolă contemporană despre natura umană, regizoarea demonstrează că merită un loc în galeria cineaştilor capabili de a surprinde simbioza dintre laturile ascunse ale psihicului uman şi natură. În acest film este vorba despre simbioza dintre două aspecte contradictorii: puritatea, simbolizată de animalele care sunt singurele fiinţe inocente, şi apucăturile dezgustătoare ale unor localnici. Ai impresia că te afli într-un ţinut blestemat să aibă parte doar de oameni hidoşi, unde maleficul pândeşte la tot pasul, fără ca nimeni să i se poata opună. Totuşi pădurea nu se lasă acaparată de malefic. Modul în care sunt surprinse peisajele scufundate într-o ceaţă lăptoasă te face să afirmi că natura devine un martor mut, dar şi o fortăreaţă inaccesibilă pentru cei malefici, unde personajele ce şi-au păstrat umanitatea se pot refugia. Deşi are unele scene în care morbidul este necosmetizat, imaginile poetice reprezentând pădurea nu sunt contaminate.

Proiectat în cadrul ediţiei din 2017 a CinePOLSKA, filmul Tablou de vânătoare îţi va rămâne în minte datorită multiplelor perspective pe care le descoperi atunci când vorbeşti despre el sau când vrei să-i înţelegi mesajele ascunse, cu aluzii simbolice la societatea în care oamenii plini de compasiune sunt din ce în ce mai slab reprezentaţi la nivel politic. Filmul are la bază romanul scris de Olga Tokarczuk, intitulat Treceţi cu plugurile peste oasele celor morţi (varianta engleză: Drive Your Plough Over the Bones of the Dead).


LYTE video

Citeşte şi United States of Love – Patimile femeii neînţelese, varianta poloneză

All These Sleepless Nights – Oraşul unei generaţii

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

United States of Love – Patimile femeii neintelese, varianta poloneza

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

14 carti scrise de autori romani contemporani, prezente la targul de carte Gaudeamus (2017)

Adriana Gionea
-
0
14 carti scrise de autori romani contemporani, prezente la targul de carte Gaudeamus (2017)

Dacă vrei să descoperi literatura autohtonă contemporană, poţi veni între 22 şi 26 noiembrie 2017 la târgul de carte Gaudeamus, care va avea loc la Romexpo. Te vei putea întâlni cu autorii români preferaţi din noua generaţie şi vei descoperi şi cărţile unor debutanţi. Poţi consulta lista propunerilor noastre.

 

 Supa de la miezul nopţii

Legenda lui Don Juan este reinterpretată în noua carte scrisă de Marta Petreu. Vei descoperi în Supa de la miezul nopţii o îmbinare dintre mit, carnal, personaje memorabile şi jocuri poetice în proză. Este un roman în care senzualitatea şi tragicul se intersectează în momentul în care personajele din lumi diferite se întâlnesc.

 

 Dulcea poveste a tristului elefant

Dulcea poveste a tristului elefant este un roman duios, dar şi un basm pentru oameni mari. Diana Adamek te invită să descoperi aventurile unui cofetar genial, ce ajunge la Curtea vieneză, unde cunoaşte iubirea şi fastul. Originile elefantine ale personajului şi călătorie lui din Transilvania până în ţările Europei imperiale te scot din cotidian datorită unui arabesc de fapte şi imagini ce reflectă o dezlănţuire a imaginarului.

 

Adio, Margot

Diana Adamek ştie cum să creeze poveşti ademenitoare şi tulburătoare, care te ţin captiv până la final. Mulţi dintre cei ce au citit Dulcea poveste a tristului elefant vor căuta şi alte cărţi scrise de autoare. Noul său roman, Adio, Margot, este o poveste densă despre iubiri pătimaşe, pictură şi multe secrete. Povestea se întinde pe mai multe secole. Vei descoperi astfel un labirint în care personajele femine ieşite din comun şi marea istorie se întâlnesc. Unele poveşti se petrec în timpul Revoluţiei Franceze, altele în zilele noastre.

 

 Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu

Călătoriile între secole diferite apar şi în romanul Greva păcătoşilor, unde se întâlnesc un medic şi un agent secret. Aceştia vor pendula între Orientul secolului al VIII-lea şi Bucureştiul din prezent. Încercarea lor de a escalada un munte dificil este prezisă de un evreu ce îl tratează pe Mahomed. Având imaginaţia unui povestitor din zonele cu oaze, Florin Chirculescu a creat o lume unde misterul şi imaginile vizuale captivante îţi pot oferi istorii de viaţă în care se strecoară şi realismul magic.

 

 Aşa să crească iarba pe noi

Personajele demne de un roman despre adolescenţă şi maturizare, ce amintesc de lumea lui Salinger, se împrietenesc la periferia Craiovei. Fiecare vrea să vâneze păsări din specii rare pentru interlopii din Italia. Aventurile lui Edi, Pisică, Tobă, fraţii Mânzu şi Tomi sunt povestite de cel mai sensibil şi fragil dintre ei. Nu lipsesc din experienţele lor complicitatea, solidaritatea, brutalitatea şi visurile îndreptate spre o Italie a tuturor posibilităţilor. Vei regăsi în romanul lui Augustin Cupşa o Românie a Sudului, despre care acesta spune: Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.

 

Numele meu este Anton

Un alt roman despre copilărie, adolescenţă şi maturizare este şi cel scris de Geo Dinescu. Numele meu este Anton oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care vârstele ne transformă idealurile şi dorinţele. Anton, protagonistul romanului, suferă numeroase metamorfoze până se redescoperă.

 

Tot spaţiul dintre gândurile mele

Dacă vrei să descoperi un scriitor aflat la debut, poţi încerca povestirile din volumul Tot spaţiul dintre gândurile mele. În cele 11 proze scurte, Bogdan Răileanu condensează problemele şi preocupările omului contemporan, de la provocările din viaţa de cuplu la implicarea socială.

 

 Moartea unei veveriţe

Tot o colecţie de poveşti ne oferă şi Dumitru Crudu, un autor cunoscut şi datorită volumului Salutări lui Troţki. Dar în cartea lui, Moartea unei veveriţe, poveştile de viaţă având consistenţa unei proze scurte par să se coaguleze într-un roman ce aminteşte de temele marilor scriitori ruşi. Umorul, întâmplările dramatice şi personajele expresive nu lipsesc din această carte.

 

 Cuvinte încrucişate

Ne place să citim volumele Aurorei Liiceanu datorită modului în care îmbină temele din psihologie cu biografiile unor personalităţi cuceritoare. În Cuvinte încrucişate vei citi poveşti despre iubiri pătimaşe, analizate psihologic, şi despre oameni care şi-au înfruntat vremurile pentru a trăi aşa cum au visat.

 

Cartea râsului şi a cercetării. Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex

Umorul celebru al lui Radu Paraschivescu se îndreaptă de data aceasta spre studiile cercetătorilor britanici (dar şi români), cunoscute datorită unor concluzii extravagante, pline de absurd atunci când sunt prezentate la ştiri. În noua lui carte ai impresia că s-au adunat concurenţii unui concurs de neghiobii validate (mai mult sau mai puţin) ştiinţific. Rezultatul studiilor stârneşte râsul sănătos, indispensabil pentru longevitate, care nu mai are nevoie de validare, fiind o reţetă veche de când lumea.

 

Fantoma din moară

Doina Ruşti a fost (re)descoperită de mulţi cititori datorită romanelor despre Bucureştiul magic – Manuscrisul fanariot şi Mâţa Vinerii. Apariţia unei ediţii noi a romanului Fantoma din moară te va face să o apreciezi şi datorită unei perspective originale asupra comunismului, din care nu lipseşte alunecarea într-o altă realitate.

 

Grazia

Patru graţii – Iulia, Cezara, Alina şi Rosa. Patru poveşti de iubire în cinci oraşe (Viena, Florenţa, Iaşi, Constanţa şi Roma). O împletire a sexualităţii cu delicateţea. Asta promite romanul Grazia, semnat de Mircea Ţuglea.

 

Atlasul frumuseţii

Mihaela Noroc ştie că ne plac poveştile din alte spaţii şi că nu vrem să ratăm nici un prilej pentru a vorbi despre diversitate atunci când încercăm să definim frumuseţea. 500 de fotografii şi tot atâtea poveşti culese de pe toate continentele te aşteaptă să le descoperi în Atlasul frumuseţii. Vei găsi o pledoarie pentru alteritate, demnitate şi varietate culturală.

 

Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute

Ce-ar fi fost dacă manuscrisele unor mari scriitori, precum Hemingway, Caragiale sau Gao Xingjian nu s-ar fi pierdut? Cum ar fi arătat azi istoria literaturii fără evenimentele care au dus la dispariţia unor pagini valoroase? Bogdan Suceavă încearcă să răspundă la aceste întrebări scriind Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute, o carte ispititoare pentru căutătorii de comori.

Citeşte şi articolul 17 titluri noi pe care le vom căuta la târgul de carte Gaudeamus

Înalt este numele tău – Legendele cetăţii Bistriţa

Carti despre Ele, scrise de Ei

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

 

 

17 titluri noi pe care le vom cauta la targul de carte Gaudeamus, editia 2017

Adriana Gionea
-
0
17 titluri noi pe care le vom cauta la targul de carte Gaudeamus, editia 2017

Între 22 şi 26 noiembrie 2017, la Romexpo, va avea loc târgul de carte Gaudeamus. Dependenţii de lectură vor avea parte de titluri noi, de lansări de carte şi de reduceri care pot depăşi 50% din preţul iniţial. Puteţi consulta şi lista noutăţilor care ne-au atras atenţia.

Ruta subterană

Cei dornici de a citi romanele câştigătoare ale marilor premii au aşteptat cu sufletul la gură traducerea în limba română a cărţii distinse cu Premiul Pulitzer. Ruta subterană îmbină istoria Sudului sclavagist cu note de realism magic. Acţiunea se petrece în America secolului al XIX-lea, pe o plantaţie de unde sclavii evadau folosind aşa-zisa rută subterană. Personajele centrale vor călători, în drumul lor spre libertate şi demnitate, prin mai multe state, unde vor întâlni atât oameni dornici să-i ajute, cât şi hăituitori. Colson Whitehead a scris o poveste despre solidaritate, care îi va impresiona pe cei ce preferă un roman de aventuri bazat pe o realitate necosmetizată.

 

 Casa Golden

Salman Rushdie şi-a câştigat mulţi cititori fideli în România. Noul său roman, Casa Golden, promite aceeaşi consistenţă narativă plină de poveşti tulburătoare care l-a făcut pe scriitor foarte iubit de cititorii din întreaga lume. În centrul romanului se află un cineast american, a cărui viaţă liniştită este dată peste cap de apariţia unei familii cu multe secrete. Familia Golden, alcătuită dintr-un bărbat enigmatic şi cei trei fii ai săi, se mută în cartierul unde locuieşte regizorul. Cei patru bărbaţi au nume fictive pentru a masca nişte identităţi sumbre şi un trecut marcat de relaţii cu lumea interlopă din India. În viaţa familiei Golden va apărea o rusoaică seducătoare, interesată de averea bătrânului cap de familie, dar care îl va ispiti şi pe regizor.   

 

Fiica ascunsă

Datorită Tetralogiei napoletane, dedicată prieteniei feminine, se poate vorbi despre fenomenul Elena Ferrante şi în ţara noastră. După traducerea celor patru romane care au facut-o celebră în plan internaţional, urmează lansarea în limba română a cărţii Fiica ascunsă. Romanul are ca subiect redescoperirea de sine a unei femei în timpul unei vacanţe petrecute în sudul Italiei. Protagonista romanului este Leda, o profesoară de limba engleză, divorţată, care începe să se simtă din ce în ce mai singură după ce fetele ei au crescut şi au ales să se mute în Canada, pentru a fi alături de tatăl lor. Întâlnirea cu o familie gălăgioasă dintr-un sătuc meridional o va face să redeschidă cufărul secretelor dureroase.

 

Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău

Autorul romanului Un bărbat pe nume Ove a scris un roman la fel de tandru. Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău este povestea a două personaje excentrice şi inteligente, care demontează clişeele ce definesc normalitatea. Cele două personaje sunt o bunică etichetată drept nebună de către oamenii conformişti şi nepoata ei în vârstă de 7 ani, înzestrată cu o minte ageră şi cu talentul de a da replici tăioase. Bunica a fost medic în zonele confruntate adesea cu mari calamităţi. Pentru a-i alina singurătatea nepoatei respinse de colegi, aceasta inventează poveşti cu oameni la fel de ciudaţi, răsturnând miturile normalităţii. De fapt, în spatele personajelor se acund vecinii de bloc.

 

Porecla

Porecla, unul dintre cele mai cunsocute romane ale scriitoarei Jhumpa Lahiri, va fi pe placul celor interesaţi de întâlnirea Estului cu Vestul. În centrul romanului se află o familie venită din Bengal pentru a trăi visul american. Diferenţele culturale se vor suprapune peste divergenţele dintre părinţii născuţi în India şi copiii acestora, crescuţi într-un spaţiu occidental.

 

Tânărul neînfricat de la trapezul zburător şi alte povestiri

Tot despre căutarea unei vieţi mai bune în America vorbesc şi povestirile din volumul Tânărul neînfricat de la trapezul zburător. Vei descoperi un mozaic de culturi datorită unor personaje având origini armene, ebraice, asiriene, irlandeze sau poloneze. Toate au în comun dorinţa de a-şi păstra umanitatea şi visurile într-un ţinut străin. Datorită acestui volum, scriitorul William Saroyan şi-a consolidat statutul în galeria celor mai buni scriitori contemporani.

 

O săptămână în aeroport

Fanii lui Alain de Botton pot citi despre poveştile angajaţilor de la companiile aeriene şi ale călătorilor, descoperite de acesta în 2009, când a primit dreptul de a rătăci nestingherit prin aeroportul Heathrow în calitate de writer in residence. O săptămână în aeroport aduce laolaltă experienţe inedite, ce te vor face să percepi diferit elementele unei călătorii perfecte.

 

Baudelaire – Jurnale intime

Dacă preferi o călătorie prin acel Paris magic al decadenţilor, poţi citi amintirile lui Baudelaire. Vei descoperi o epocă în care arta s-a schimbat. Baudelaire scrie fascinant despre societatea în care s-a format, despre ce însemna să fii un dandy, despre excese, plăceri şi tabuuri, aşa cum erau percepute în lumea artei.

 

Adolf H. Două vieţi

Unul dintre cei mai iubiţi autori contemporani scrie despre unul dintre cei mai dispreţuiţi oameni care au putut exista vreodată. Adolf Hitler are dreptul la două vieţi în romanul semnat de Eric-Emmanuel Schmitt: una reală, sfârşită odată cu înfrângerea Germaniei naziste, şi alta inventată. În imaginarul lui Schmitt, cel de-al doilea Hitler este un pictor care frecventează avangarda pariziană şi care îşi trăieşte liniştit ultimii ani în Santa Monica. Adolf H. Două vieţi este urmat de confesiunea autorului despre trăirile ce l-au însoţit în perioada în care a scris romanul.

 

Ultimul dintre noi

O poveste de iubire imposibilă, bântuită de fantomele nazismului, stă la baza romanului Ultimul dintre noi. Acţiunea te poartă din Europa care încearcă să îşi vindece rănile după război până în Manhattanul anilor ’70. Protagoniştii sunt Werner şi Rebecca, doi tineri ai căror părinţi le ascund multe informaţii despre originile lor. Adélaide de Clermont-Tonnerre promite un roman în care legătura senzuală dintre personaje atenuează amintirile traumelor din trecutul fiecăruia.

 

 Amintirea palidă a munţilor

Decernarea Premiului Nobel scriitorului Kazuo Ishiguro a dus la apariţia unor noi ediţii ale traducerilor în limba română. Unul dintre cele mai frumoase romane ale sale, Amintirea palidă a munţilor, te poartă din vechea Japonie în cosmopolita Londră. Vei descoperi o lume a feminităţii nipone dezrădăcinate şi a prieteniilor aparte, pe măsură ce personajul principal, Etsuko îşi derulează viaţa petrecută în Japonia alături de fiica ei, înainte de a se muta în Anglia. Te vor impresiona personajele romanului şi povestea sensibilă a lor, în stilul marilor scriitori având origini japoneze.

 

 Crima din Orient Express

Lansarea noii versiuni a filmului Crima din Orient Express retrezeşte interesul pentru romanele scrise de Agahtha Christie, una dintre cele mai bune autoare de romane cu detectivi. Misterul, indiciile înşelătoare şi logica imbatabilă a lui Hercule Poirot îţi vor oferi doza de suspans de care ai nevoie dacă îţi plac romanele care te implică ingenios într-o anchetă alambicată.

 

 Dispariţia lui Adele Bedeau

Un detectiv bântuit de o crimă nerezolvată din trecut şi un lup singuratic devenit suspect ajung faţă-n faţă odată cu ancheta unei crime. Victima este o frumoasă chelneriţă dintr-un orăşel francez uitat de lume. Sunt detaliile unui roman având calităţile unui crime thriller antrenant. Dispariţia lui Adele Bedeau i-a adus lui Graeme Macrae Burnet faima de care se bucura Georges Simenon, faimosul autor de romane poliţiste.

 

Pui de cotoroanţă

Margaret Atwood s-a alăturat proiectului Hogarth Shakespeare, alături de alţi mari scriitori invitaţi să reviziteze piesele marelui dramaturg englez sub forma unor romane. Pui de cotoroanţă reia într-o manieră inedită temele din piesa Furtuna. Margaret Atwood a declarat: Furtuna este, într-un fel, un musical multimedia timpuriu. Dacă Shakespeare ar scrie azi, ar folosi toate efectele speciale ale tehnologiei. Acţiunea romanului se petrece în Canada zilelor noastre. Autoarea te va purta din cercurile înaltei societăţi până în lumea deţinuţilor săraci.

 

Mica ţară

Pentru cei dornici de a descoperi lumea africană, romanul Mica ţară devine o călătorie spre un tărâm ce poate naşte atât nostalgia după copilăria idilică, precum şi disperarea lăsată în urmă de războaiele civile, aşa cum au fost cele din Rwanda şi Burundi. Personajul central revine în ţara natală, Burundi, pe care o părăsise cu douăzeci de ani în urmă. Îşi va reaminti de anii petrecuţi alături de mama având origini africane, tatăl francez şi sora lui mai mică.

 

 Dansul privighetorii de primăvară

Întâlnirea dintre o frumoasă dansatoare coreeană, devenită slujitoarea fidelă a reginei, şi primul diplomat francez ajuns în ţara ei de origine, este subiectul unui roman captivant. Scris de una dintre cele mai bune autoare coreene, Dansul privighetorii de primăvară spune povestea lui Yi Jin, o tânără orfană care primeşte o educaţie de aristocrată la curtea regală. După ce îi atrage atenţia ambasadorului francez Victor Collin de Plancy, ea ajunge în inima Parisului Belle Epoque, unde îi cunoaşte pe marii scriitori şi colecţionari pasionaţi de Orient, printre care se numără fondatorul Muzeului Guimet şi Guy de Maupassant. Yi Jin trebuie să aleagă între iubirea pentru un occidental şi devotamentul faţă de regina care i-a devenit şi protectoare.

 

 Păsări, lighioane, rubedenii

Gerald Durrell este autorul preferat al celor ce iubesc animalele. Devenit celebru datorită romanului Familia mea şi alte animale, autorul continuă povestea personajelor ce se stabilesc într-o regiune dominată de natură. În romanul Păsări, lighioane, rubedenii te vei amuza datorită peripetiilor ce apar în viaţa unei familii excentrice nimerite într-o ţară straină. Nu lipsesc nici animăluţele puse pe şotii, în decorul pitoresc al insulei Corfu. Plimbările prin livezile de măslini, aventurile alături de un măgăruş simpatic, întâlnirea cu o aristocrată plină de viaţă şi o herghelie de căluţi de mare se îmbină într-o poveste pentru toate vârstele.

Citeşte şi Trei etaje – Dreptatea oamenilor care greşesc

O undiţă pentru bunicul meu – Plăcerea lecturii se ascunde în detaliile poetice

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

 

O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

Carti despre Ele, scrise de Ei

 

 

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Adriana Gionea
-
0
A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Un rocker abia ieşit din adolescenţă, cu suflet rebel, tatuaje sexy şi chip angelic, decide să-şi înfrunte tatăl dominator. Ar fi putut pleca de acasă, trântind uşa zgomotos, însă el preferă să intre într-o relaţie interzisă cu viitoarea mamă vitregă, pe care toţi colegii lui de trupă o consideră o tipă hot. Aşa ar putea începe descrierea unei poveşti furtunoase despre maturizare, relaţia complicată dintre tată şi fiu şi dintre generaţii.

Compte tes blessures (A Taste of Ink) are potenţialul unui film în care geloziile şi confruntările pot să amestece elementele din triunghiul amoros într-un cocktail Molotov la fel de exploziv precum rock-ul hard core cântat de formaţia în care Vincent, protagonistul, este solist. Totuşi, nu povestea triunghiului amoros, în care sunt implicaţi tatăl şi fiul, ajunşi la apogeul ostilităţilor dar şi al sincerităţii, îţi va rămâne în memorie, ci interpretarea actorului Kevin Azais, considerat una dintre revelaţiile noii generaţii. De fapt, filmul se sprijină aproape în totalitate pe rolul făcut de acesta, consolidându-i reputaţia de nouă vedetă a cinematografiei franceze, după rolul din Les combattants (Love at First Fight).

În Compte tes blessures, actorul te va impresiona mai ales prin modul credibil şi abraziv prin care poate exprima contradicţiile trecerii de la adolescenţă la maturitate. Vei regăsi în portretul său amestecul seducător dintre curajul nesăbuit şi ezitare, dintre euforie şi agonie, dintre energie şi dezolare, forţa revoltei şi fragilitate. Kevin Azais demonstrează că poate interpreta convingător un tânăr cu două feţe. Una îi aparţine rockerului sigur pe el odată ajuns pe scenă, care se dezlănţuie impetuos pe muzica hard core, strigând frustrările, deziluziile, furia şi dramele generaţiei sale. Ai putea spune că odată urcat pe scenă, unde tatăl său nu îl mai poate domina, Vincent devine fantezia oricărei adolescente rebele, ce visează la tipul având atitudine obraznică, trăsături fine şi corp tatuat, amintind de un înger decăzut.

Cealaltă ipostază a lui, total opusă, ţi se dezvăluie în spaţiul familial. După ce trece pragul apartamentului, Vincent se transformă. Devine tăcut, chiar timorat şi vulnerabil în faţa unui tată de care se simte copleşit, pe care îl respinge, dar de care are din ce în ce mai multă nevoie în plan emoţional. Pentru a-ţi arăta cât mai bine cele două feţe ale personajului, regizorul a folosit des planul-detaliu şi gros-planul, ce pun şi mai bine în valoare calităţile actorului atunci când exprimă emoţiile personajului printr-o mimică pătrunzătoare şi prin gesturile nervoase ce dezvăluie neputinţa. Privirea lui Kevin Azais acaparează ecranul pentru a exprima contopirea unor trăiri opuse, foarte ofertante pentru legătura dintre spectator şi personaj.

photo credit: Kazak Productions/http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

În film vei avea un portret reprezentativ al răzvrătitului exploziv, plin de furie şi de nevoia de afecţiune, sfidător dar şi vulnerabil în relaţie cu tatăl de la care aşteaptă confirmarea dătătoare de siguranţă. Nu vei vedea însă imaginea previzibilă a unui părinte agresiv. Tatăl lui Vincent nu trece la abuzul fizic. Actorul Nathan Willcocks interpretează mai degrabă rolul unui tată incapabil de a-şi verbaliza sentimentele. Acesta se simte la rândul său copleşit în faţa fiului, mai ales de reproşurile lui, pe care le poate ghici şi de care se teme, în ciuda unei atitudini dominatoare, de mascul alfa ce îi inhibă pe toţi cei din jur.

La fel ca protagonistul, tatăl are două feţe. Una dură, exprimată de trăsăturile asociate masculinităţii retrograde, ce se impune prin dominarea celor din jur, prin intimidarea lor atunci când vor să îi conteste autoritatea. Cealaltă faţă este una sensibilă, însă nu găseşte mijloacele de exprimare a ei, simţindu-se mai mult decât stângaci în raport cu nevoia de candoare a lui Vincent.

Conflictul dintre tată şi fiu este caracterizat de ciocniri dure, însă doar în plan psihologic. Tensiunea inflamabilă se resimte mai mult în tăceri, în privirile ostile sau în gesturile impulsive de revoltă ale fiului. Este o tensiune exteriorizată doar printr-un joc de putere, în care noua prietenă a tatălui devine teritoriul revendicat de doi masculi, dintre care unul se află la vârsta confirmărilor. Modul în care regizorul Morgan Simon gestionează conflictul dintre tată şi fiu îţi transmite şi ţie tensiunea dintre personaje. Chiar şi acele scene în care tatăl vrea să îşi exteriorizeze afecţiunea faţă de fiul supărat pe viaţă sunt construite în aşa fel încât să îţi inducă impresia că oricând replicile fiului îl pot transforma într-o victimă neputincioasă în faţa unui părinte ce nu îşi mai poate stăpâni brutalitatea.

photo credit: Kazak Productions//http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

Filmul punctează şi la capitolul relaţiei dintre psihicul personajului central şi coloana sonoră. Vincent simte la fel de intens cum transmite şi muzica pe care o interpretează alături de formaţia Seven Days Diary, ce dă concerte în cluburi underground. Ai impresia că viaţa lui, versurile şi toate acele sunete sălbatice ale instrumentelor ajung să se confunde. Pe scenă, Vincent devine o furtună, una vindecătoare pentru fanii care îşi aud strigătul prin intermediul pieselor hard rock. Reprezentaţiile tumultuoase ale lui Vincent sunt reale, încât regizorul filmului, Morgan Simon, a reuşit să ofere acea imersiune în mulţimea ce pulsează pe muzica rock, face pogo şi se abandonează în transa eliberatoare.

Deşi nu ezită să-şi pună sufletul în versurile pieselor interpretate cu mult consum emoţional, nu doar muzica îi facilitează exprimarea stărilor vulcanice şi nevoia de afecţiune, ci pielea. Neputând să lege o conversaţie securizantă şi tandră cu tatăl său, exact când începe doliul după moartea mamei sale, Vincent recurge la tatuaje. Pe lângă simbolurile devenite veritabile opere de artă, asociate un rock star obraznic, tatuajele ce îi acoperă aproape întregul corp redau şi chipurile persoanelor de care se simte ataşat, dar absente din viaţa lui. Îşi tatuează pe gât şi chipul tatălui de care are mare nevoie, dar care îl intimidează, în ciuda imaginii de rocker dur.

Reacţia tatălui la adresa tatuajului având chipul său este una menită să acentueze dispreţul pe care protagonistul îl simte pentru părintele de la care a aşteptat prea mulţi ani cuvinte de încurajare şi declaraţii de iubire. Adevărata apropiere dintre personajele masculine începe odată cu apariţia Juliei (Monia Chokri), noua iubită a tatălui, de care şi fiul se simte atras. Urmează confruntări sub forma ironiilor aruncate de tată şi criticilor castratoare. Nu lipsesc nici gesturile erotice clandestine dintre Vincent şi Julia, schimbate pe sub masă, în timpul cinelor în familie, sau flirturile din timpul unui concert la care viitoarea mamă vitregă este invitată.

photo credit: Kazak Productions/http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

Scenariul conţine elemente care te fac să te aştepţi la situaţii previzibile, încheiate cu gesturi agresive: gelozia tatălui ce vrea să îşi etaleze virilitatea dominatoare în faţa mai tânărului fiu, devenind posesiv cu iubita lui, oscilaţia debusolantă între gesturile de afecţiune şi jingnirile usturătoare, plus replicile dureroase despre moartea mamei lui Vincent. Dar Morgan Simon evită previzibilul prin detalii ce schimbă aşteptările spectatorului legate de anumite scene sau de finalul triunghiului amoros devenit un butoi cu pulbere.

Recurgând la umor pentru a evita o turnură brutală, regizorul a creat o scenă memorabilă şi amuzantă, în care fiul îl înfruntă pe tată. În această scenă (una dintre cele mai bune ale filmului), Vincent iniţiază, de faţă cu tatăl său, nişte gesturi sexuale îndrăzneţe faţă de Julia, în timp ce pe fundal se aude o melodie de inima albastră cântată de Julio Iglesias. Vei descoperi astfel o tranşare ingenioasă a conflictului tată-fiu pentru teritorul reprezentat de aceeaşi femeie, în care pasul de la gelozie la candoare este mic.

Compte tes blessures (A Taste of Ink), debutul în lungmetraj al lui Morgan Simon, atrage atenţia asupra un regizor capabil de a transpune autenticitatea relaţiilor psihologice dintre personaje. Îi vei aprecia şi abilitatea de a gestiona, fără clişee, dinamica unui conflict exprimat mai mult la nivelul mimicii şi al gesturilor, evitând izbucnirile brutale.


LYTE video

Citeşte şi Belgica – Un bar în care ţi-ar plăcea să rămâi veşnic tânăr, neliniştit (şi mahmur)

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

Belgica – Un bar in care ti-ar placea sa ramai vesnic tanar, nelinistit (si mahmur)

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

 

O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

Adriana Gionea
-
0
O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

Marii autori de proză scurtă din spaţiul occidental sau rusesc ne-au setat anumite aşteptări legate de o povestire ce merită să fie considerată interesantă şi reuşită. Ne dorim îmbinarea dintre concizie şi imprevizibilul care schimbă dramatic finalul în ultimele două-trei rânduri. Nu trebuie să lipsească nici acel tip de naraţiune concentrată, în care personajele şi evenimentele au consistenţa demnă de un microroman ce ar putea sta la baza unui scenariu de film.

Nici una dintre regulile prozei scurte moştenite de la mari autori occidentali precum Faulkner, Hemingway sau Truman Capote nu pare a fi respectată de chinezul Gao Xingjian, distins cu Premiul Nobel în 2000. Iar acest aspect nu este neapărat un defect. Dimpotrivă, cele şase povestiri din volumul O undiţă pentru bunicul meu îi vor face să vibreze pe cei ce preferă mai degrabă stilul autorilor din spaţiul japonez. Acest stil este caracterizat de importanţa acordată stărilor în detrimentul acţiunii spectaculoase, de lirismul în proză, de lentoarea naraţiunii, ce îţi dă impresia că te scalzi într-un timp al amintirilor. Peste toate acestea pluteşte acea subtilitate ce învăluie delicat până şi cele mai puternice trăiri.

Cele şase povestiri par să fi fost scrise mai degrabă pentru cititorii având o fire contemplativă, ce se pot lăsa duşi de reverie ore întregi, privind un peisaj, zborul păsărilor deasupra unui lac sau o grădină simplă în stil nipon. Cu excepţia a două dintre ele (Accidentul şi Crampe), povestirile te liniştesc, dându-ţi impresia că poţi opri timpul pentru a-ţi permite să respiri mai relaxat alături de o carte pe care să o citeşti într-un parc liniştit.

Poveştile personajelor se învârt în jurul unor subiecte precum nostalgia după anii copilăriei, reîntoarcerea în ţinutul natal (O undiţă pentru bunicul meu), călătoria din luna de miere (Templul Desăvârşitei Compasiuni), înstrăinarea (Crampe), reflecţia asupra hazardului ce duce la tragedie (Accidentul), reîntâlnirea cu o veche iubire după mulţi ani (În parc) sau relativizarea timpului personal, fragmentat în crâmpeie de amintiri adunate într-un colaj suprarealist (Clipe). Fiecare povestire are la bază stări sufleteşti ce pot deveni copleşitoare, dar care sunt expuse delicat, astfel încât detaliile aparent nesemnificative să absoarbă trăirile apăsătoare pentru a nu tulbura subtilitatea.

Deşi aparţine culturii chineze, Gao Xingjian scrie precum un japonez melancolic din generaţia lui Kawabata. Frumuseţea povestirilor sale este dată de acel element imperceptibil ce ţine de stările afective greu de exprimat în cuvinte, dar pe care le intuieşti în spatele fiecărui detaliu vizual. Exact ca într-un roman japonez de altădată, faptele personajelor nu sunt decât o aparenţă în spatele căreia se ascunde un mesaj straniu, ce se volatilizează pe măsură ce te apropii de el.

Povestirile pot parea banale, monotone precum un film de artă asiatic (mult prea) poetic, în care tot astepţi să se întâmple ceva, însă totul decurge lin. Într-adevăr, lipsesc desfăşurarea care să te ia prin surprindere, ritmul antrenant al acţiunii ce se înteţeşte în ultimele pagini şi acel detaliu menit să creeze suspans ori să schimbe brusc sensul denzodământului. Gao Xingjian este nepăsător în faţa cititorilor dornici de o poveste captivantă în sensul clasic. El face parte din categoria scriitorilor pentru care o proză scurtă reuşită este una capabilă de a crea stări, de a-l invita pe cititor să empatizeze cu personajele, eliberând propriul şuvoi de amintiri.

Cel care va considera aceste povestiri interesante este genul de cititor ce va înţelege că personajele şi faptele acestora sunt precum elementele din picturile chineze şi japoneze minimaliste. Imaginile în proză seamănă cu nişte picturi stilizate ce ascund alte semnificaţii, inaccesibile ochiului, ce nu pot fi detectate decât prin analiza stărilor difuze provocate. Personajele povestirilor sunt de fapt simpli purtători ai unor mesaje adânci menite să readucă la viaţă nişte stări uitate, pe care un cititor nu le poate detecta decât în tăcere.

Personajele nu ies cu nimic din comun, însă realitatea văzută de ele poate lua o turnură halucinantă, ce permite alunecarea din real în oniric sau într-un imaginar excentric. Dialogurile lor sunt sumare, iar adevăratele replici se ghicesc în pauzele dintre cuvinte. Astfel, cu cât replicile sunt mai simple, cu atât aluziile ce promit să demaşte nişte gânduri nerostite devin mai intense.

Fiecare povestire şi amintire a personajelor ascunde o satiră la adresa Chinei. Regăseşti imaginea unei Chine din care scriitorul Gao Xingjian a plecat după ce a devenit indezirabil pentru autorităţi, alegând exilul în Franţa. Totuşi, această Chină modernă, percepută de unele personaje ca fiind alienantă nu dă naştere unor imagini de un realism dur, aşa cum întâlneşti în proza lui Yu Hua, Su Tong sau Mo Yan, ci este o Chină interiorizată, a cărei duritate se lasă eclipsată de poezia unor amintiri pline de nostalgie. De fapt, nostalgia poate fi considerată protagonistul invizibil din acest volum. Este o nostalgie ce dilată prezentul şi-l face să curgă în sens invers, nu spre viitor, ci spre un trecut voalat sau, dimpotrivă, din ce în ce mai pregnant la nivelul memoriei afective reactivate de amănuntele aparent neînsemnate.

Citeşte şi Femeia cu buchetul de flori – Satiră şi realism magic

În viaţă – Tot răul spre bine, în filozofia de viaţă a chinezului simplu

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

Rodin – Viata in atelierul de sculptura

Adriana Gionea
-
0
Rodin – Viata in atelierul de sculptura

Sculptorul Auguste Rodin face parte din rândul artiştilor pe care memoria colectivă îi leagă de reprezentarea senzuală a corpului uman (al celui feminin, în special). A vrăjit generaţii întregi de iubitori ai artei datorită nudurilor înlănţuite în timpul unui sărut pasional. A creat un nou ideal de frumuseţe datorită acelor siluete feminine a căror postură simboliza erotismul amestecat cu graţia şi melancolia. Aceste nuduri sculptate l-au inspirat pe regizorul Jacques Doillon să creeze una dintre cele mai frumoase scene dedicate feminităţii ademenitoare. În filmul său vei avea parte de scene în care trupurile unor modele venite în atelierul lui Rodin alcătuiesc nişte sculpturi vii, pline de elasticitate, dezinvoltură şi delicateţe.

De multe ori, există o simbioză creată în mintea iubitorilor de artă între creaţia unui artist şi universul său personal. Mulţi dintre cei ce admiră sculpturile lui Rodin s-au aşteptat la un film precum un spectacol vizual incitant. Înainte de începerea filmului le trecea deja prin faţa ochilor o succesiune de scene pline iubiri, abandonuri, multe rivalităţi între muzele pasagere şi reacţii înflăcărate, convertite într-o veritabilă energie creatoare. Din păcate pentru cei ce sperau să vadă o poveste plină de senzualitate despre iubirile pătimaşe ale unui artist ce i-a lăsat umanităţii unele dintre cele mai expresive nuduri sculptate vreodată, Rodin este un film scufundat în atmosfera austeră a unui atelier, în care protagonistul trudea precum un salahor. În schimb, va fi o voluptate oferită celor dornici de a se urca într-o maşină a timpului pentru a nimeri cu sute de ani în urmă, chiar în atelierul sculptorului preferat.

foto: www.cinenews.be/en/movies

Actorul Vincent Lindon (La loi du marche) îl readuce la viaţă pe acel Rodin captiv în atelierul său, cu haine pătate, care pregăteşte gipsul pentru sculpturi şi caută obsesiv forma perfectă. Datorită interpretării actoriceşti convingătoare ai impresia că asişti de fapt la o lecţie practică de sculptură. Tocmai prezentarea cât mai veridică a incursiunii în atelierul unde luau naştere siluetele senzuale poate fi considerată o distrugere brutală a imaginii sublime ce îi duce în extaz pe cei ce preferă opera finalizată, fără pic de imperfecţiune, pe care o admiră la muzeu sau la care visează atingând candid pagina lucioasă a unui album de artă.

Deşi evită picanteriile unei biografii cu tentă lubrică, demnă de un artist banuit c-a întâlnit multe tentaţii la viaţa lui, regizorul nu exclude în totalitate episoadele amoroase, din care nu lipseşte nici triunghiul infidelităţii. Din când în când activitatea intensă din atelier, ce seamănă cu a unui meşteşugar în haine de salahor, este întreruptă de apariţia patimaşei eleve, sculptoriţa Camille Claudel, de certurile soţiei cu amanta sau de clienţii bogaţi ce îşi dau cu părerea despre curajul lui Rodin de a elibera corpul feminin de pudonderia burgheză.

Rodin este un film comandat pentru a comemora un secol de la dispariţia fizică a marelui sculptor. Poate fi considerat, aşadar, o transpunere cinematografică a stilului monumental reprezentat de statuile celebre ale metropolelor occidentale. Filmul are ceva din tonul unui elogiu adus unui geniu sacrificat pe altarul artei. Trimiterile către rolul artei de a retrezi interesul omenirii pentru marile figuri ale civilizaţiei sunt evidente şi în scenele acestui film. Aşadar, în Rodin se insistă mai mult asupra efoturtilor depuse de artist pentru a crea o sculptură din categoria monumentelor comandate de stat pentru a elogia grandios (şi grandoman) o mare figură din lumea literară – scriitorul Balzac.

Referirea la nudurile sculptate în legătură cu eliberarea corpului apare discret în scenele în care îţi sunt arătate încercările lui Rodin de a realiza prima lui comandă oficială reprezentând porţile infernului din faimoasa Divina Comedia. Preferinţa pentru acele trupuri contorsionate senzual din reprezentarea infernului sub forma unei sculpturi se transformă într-un dialog sensibil purtat alături de eleva lui preferată, Camille Claudel. Aceasta devine şi iubita ce-l inspira prin talentul său şi care se lasă inspirată, la rândul ei, de sculpturile maestrului şi apoi copleşită de personalitatea lui (vezi filmul Camille Claudel 1915, în care rolul artistei este interpretat de Juliette Binoche).

foto: www.allocine.fr/film

Despre legătura dintre Camille Claudel şi Rodin s-ar putea scrie multe romane care să descrie o iubire ce poartă un personaj feminin de la agonie la extaz. Mulţi spectatori vor fi dezamăgiţi de modul superficial în care Jacques Doillon explorează cinematografic relaţia dintre sculptor şi eleva lui preferată, ce i-a devenit şi amantă, apoi transformată într-una dintre acele figuri feminine iconice din galeria artistelor ce au fost eclipsate într-o societate masculină.

Actriţei Izia Higelin i s-a distribuit un rol prea simplist conturat, lipsit de consistenţa răvăşitoare a celui interpretat de Juliette Binoche în memorabilul film al lui Bruno Dumont. De fapt, în acest film despre Rodin, prezenţele feminine par lipsite de consistente psihologică. Atât portretul soţiei casnice, transformate în servitoare devotată, ce înghite multe infidelităţi, unele petrecute chiar sub ochii ei, cât şi al amantei-sculptoriţă, care se poate bucura de o libertate rară în lumea femeilor din acel secol sunt reduse la crize de gelozie, replici sentimentale banale, iluzii amoroase neîmplinite şi nefericirea trăită mai mult în tăcere.

Aparent, cele două fac parte dintr-un univers diferit, iar acest aspect este bine redat vizual. Soţia cu aspect de ţărancă zdupeşă având ten lăptos aminteşte de scenele domestice din picturile flamande cu lăptărese (i-ar fi putut servi drept model lui Vermeer). Scenele în care îşi face simţită prezenţa au la rândul lor un decor ce aminteşte de tihna conjugală păzită de soţia devotată. Actriţa Severine Caneele face un rol mult mai credibil decât cel al artistei, întruchipând acea tipologie a nevestei răbdătoare, care se ştie indispensabilă datorită calităţilor organizatorice de menajeră ireproşabilă şi de parteneră ce şi-a consolidat statutul oferind stabilitatea securizantă din interiorul căminului.

foto: www.cinenews.be/en/movies

Primele interacţiuni dintre soţia mereu înşelată şi talentata Camille Claudel te fac să-i plângi de milă consoartei needucate şi condamnate la statutul de sclavă neglijată. Este victima perfectă a mentalităţii colective, în timp ce amanta poate spera la respectul marelui Rodin şi al întregii societăţi datorită sculpturilor sale. Dar îţi dai repede seama că nici măcar femeia-artist nu este scutită de amărăciunea celei anonime din societatea tradiţionalistă. În timp ce soţia îşi ascunde tristeţea şi frustrările în umbra gospodăriei, Camille Claudel trece prin suferinţa renunţărilor ce lasă urme adânci. Cunoaşte drama sacrificării maternităţii pe altarul artei, fără ca bărbatul pe care îl idolatrizează să-i ofere măcar un semn de compasiune. Deşi pare mult mai sofisticată, drama ei seamănă cu a soţiei considerate ignorantă, Camille fiind la rândul ei condamnată la uitare, la o existenţă invizibilă, mereu în umbra bărbatului ridicat la statutul de geniu. Singura diferenţă dintre cele două constă în modul în care îşi revendică drepturile. Spre deosebire de soţie, sculptoriţa se poate lupta pe acelaşi teritoriu cu bărbatul ingrat şi îşi poate permite luxul replicilor vulcanice.

Tratarea mult prea simplistă, aproape clişeistică, a relaţiilor psihologice dintre sculptor şi femeile ce i-au marcat existenţa permite ca întregul interes al spectatorului să se concentreze asupra activităţii din atelierul pictorului. Totuşi, acest aspect îi poate face pe mulţi să afirme că preocuparea pentru munca din atelier, potrivită mai degrabă pentru un film documentar decât pentru unul de ficţiune, face din povestea lui Rodin un film tern, caracterizat de acea lentoare epuizantă a scenelor monotone. Mulţi consideră că scenele din atelier sunt mult prea detaliate în raport cu scenele reprezentând acea dinamică afectivă din relaţiile în care arta şi iubirea se întâlnesc şi se influenţează reciproc. Pe cât de profundă este relaţia dintre artist şi creaţiile sale, pe atât de superficial este reprezentată relaţia lui cu artista Camille Claudel. Modul în care este redată această legătură mediată de artă i-ar mulţumi pe amatorii de melodrame în decoruri de epocă, nicidecum pe cei ce vor o desfăşurare mult mai complexă a relaţiei copleşitoare dintre doi artişti, într-o perioadă ce anunţa emanciparea femeii având preocupari intelectuale.

Rodin rămâne un film de referinţă doar pentru spectatorii ce au un cult pentru Rodin, deja familiarizaţi cu opera sculptorului şi cu spiritul epocii în care a trăit acesta. De fapt, regizorul a vrut să creeze un personaj ce ajunge să îi eclipseze pe toţi cei din jur şi care să fie adulat de elitele vremii, ce susţineau expunerea monumentului ireverenţios până la caricatural, dedicat lui Balzac. Filmul este mai mult o meditaţie asupra legăturii artistului cu opera sa, în faţa căreia pălesc toate celelalte prezenţe umane semnificative. Îi lipseşte însă acea frământare din procesul de creaţie a unei opere grandioase, ce poate face din atmosfera solitară a unui atelier o poveste captivantă despre un titan al sculpturii, cum a fost cea din filmul Agonie şi extaz, dedicat lui Michelangelo.

Filmul Rodin a fost proiectat în premieră, în România, cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

Citeşte şi Mr. Turner – Natură moartă în stil dickensian

Muza – Poveştile tabloului misterios

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viaţă, din Paris până-n Vama Veche

Mr. Turner – Natura moarta in stil dickensian, cu aer laptos

Poporul cartii – Cat de palpitanta poate deveni cautarea unui manuscris

Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii

 

 

Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

Adriana Gionea
-
1
Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

Trei etaje este genul de roman care te face să te ataşezi atât de personaje, cât şi de autorul despre care vei dori să ştii mai multe prin intermediul altor cărţi.

Eshkol Nevo este considerat un fin cunoscător al societăţii israeliene, mai ales a celei reprezentate de familia din clasa de mijloc, dependentă de o imagine idealizată (inventată) despre sine. Asemenea altor autori traduşi, cum ar fi Amos Oz sau Zeruya Shalev, nu ezită să înfăţişeze societatea israeliană cu toate contrastele, idealurile şi crizele sale. Însă cititorii din afara Israelului vor găsi în romanul Trei etaje o descriere a întregii umanităţi din zilele noastre. Este o descriere ce devine din ce în ce mai reconfortantă pentru cititor pe măsură ce detaliile cu privire la dramele personajelor sunt mai apăsătoare. Personajele te vor face să te simţi mai eliberat, deoarece fiecare dintre cele trei poveşti de viaţă, ce se preling dincolo de uşa apartamentelor dintr-un imobil cu locatari mai mult decât respectabili, este de fapt o pledoarie pentru toleranţa şi compasiunea faţă de oamenii care greşesc, riscând astfel să piardă totul.

Trei etaje este genul de roman care te face să-ţi schimbi percepţia asupra motivelor din spatele unor greşeli majore, care pot distruge armonia unei familii. Te va determina să meditezi şi să te raportezi altfel la oamenii care te surprind prin alegerile ce ajung să contrazică valorile sau opiniile general acceptate.

Eshkol Nevo are studii de psihologie şi îţi vine să afirmi că datorită lor a reuşit atât de bine să creeze acel spaţiu imaginar securizant, în care şi cititorul, alături de personaje, îşi poate recunoaşte, măcar în tăcere, alegerile pe care el sau ceilalţi le-ar fi putut critica mult prea aspru. Fiecare personaj îţi va da impresia că îţi poate prelua apăsările pentru a-ţi demonstra că toate acele amintiri sau faptele de care te ruşinezi sunt o consecinţă firească a unei presiuni la care ai fost supus ori a unei traume despre care nu ai putut vorbi cu nimeni.

Acţiunea romanului se petrece într-un bloc dintr-un cartier select, construit pentru o clasă de mijloc dornică de a evada la marginile oraşului Tel Aviv, unde să fie aproape şi de miresmele unei livezi. Blocul este locuit de intelectuali. Trei dintre locatari – un designer de interior, o femeie ce a renunţat la propria carieră pentru a se dedica familiei şi o judecătoare –povestesc propria viaţă sau, mai bine zis, acel eveniment ce le-a schimbat brusc traiectoria existenţială.

Arnon, unul dintre locatari, îi povesteşte celui mai bun prieten (un scriitor) despre cum a ajuns într-o situaţie-limită, ce ameninţă să arunce în aer tihna familiei sale. Aparent este vorba despre frecventa cădere în ispita unei aventuri extraconjugale după certurile frecvente avute cu soţia devenită din ce în ce mai critică. Dar cauzele singurei dăţi petrecute alături de altă femeie ţin de un eveniment cu potenţial traumatic în care a fost implicat un membru al familiei şi de care unul dintre vecinii respectabili nu pare a fi străin. Asupra adevărului privind evenimentul dramatic pluteşte misterul, iar încercarea lui Arnon de a descoperi adevărul va duce la o succesiune de întâmplări neprevăzute, la finalul cărora va fi greşit înţeles. Disperat, apelează la cel mai bun prieten pentru a obţine un sfat înţelept.

La un alt etaj o vei întâlni pe Hani, o femeie căreia i se spune văduva, deoarece soţul ei este mai mult absent, fiind mai mereu plecat în călătorii de afaceri. Drama ei are loc mai mult în propria minte, de care se teme ori de câte ori îşi aminteşte de boala psihică a mamei sale. După căsătorie, viaţa de soţie casnică a îndepărtat-o de lumea reală, de creativitatea manifestată la locul de muncă, dar mai ales de prezenţa unei prietene în care să poată avea încredere. Singura ei prietenă apropiată s-a mutat în Statele Unite. Din ce în ce mai însingurată, Hani decide să-i scrie prietenei stabilite în America pentru a-şi mărturisi actracţia faţă de cumnatul ei, pe care îl ascunde în propria casă atunci cand soţul este plecat. Deşi cunoaşte faptele de care este acuzat şarmantul cumnat, precum şi ostilitatea soţului ei faţă de acesta, ce ascunde o veche rivalitate fraternă, Hani îşi alină tristeţea în prezenţa cumnatului. Atracţia este alimentată de momentele în care el dovedeşte nişte calităţi paterne în relaţia cu cei doi copii ai ei, pe care partenerul de viaţă nu la are.

Cea mai intensă destăinuire îi aparţine însă unei judecătoare pe nume Devora. Povestea ei ar putea fi transformată într-un foarte bun scenariu de film. Implică întâlnirea cu un bărbat misterios de care o leagă un trecut pe care a vrut să-l lase în urmă, are suspans, câteva secrete devoalate lent, precedate de indicii înşelătoare, iar la final îţi face poftă de o conversaţie profundă cu prietenii, alături de care să întorci pe toate părţile urmările educaţiei parentale, legitimitatea valorilor, relativizarea adevărului în funcţie de profesia aleasă de cel ce îl analizează şi limitele responsabilităţii.

Pensionarea şi moartea soţului o pun pe Devora faţă-n faţă cu acea parte a psihicului ei ce îi scapă unui raţionament prin care ea împărţea lumea între bine şi rău, eliminând nuanţele ambigue. Noile evenimente din viaţa ei îi demonstrează că nu se poate comporta în relaţia cu oamenii şi cu fiul său răzrătit de parcă ar fi la tribunal. Retrasă din activitatea de judecător, Devora conştientizează că faptele oamenilor ascund nişte cauze mult prea complicate pentru a putea fi catalogate printr-o sentinţă fermă, de neatacat.

Când îşi dă seama că nu mai suportă să locuiască într-un apartament gol şi într-un cartier mult prea burghez, populat de oameni fără cusur, Devora începe să poarte conversaţii imaginare cu soţul ei. Se redescoperă pe măsură ce părăseşte eleganta suburbie pentru a li se alătura tinerilor ce protestează pe străzile din Tel Aviv. Le oferă consultanţă juridică protestatarilor din generaţia tânără, pentru a-şi face mai bine auzite revendicările şi le susţine cauzele. Odată ajunsă în cortul psihologilor care au ocupat şi ei străzile, descoperă cum mărturisirile privind fantasme, dorinte, fapte sau emoţii condamnabile în tribunal sunt acceptate ca fiind, în anumite situaţii, nişte consecinţe fireşti.

Unul dintre protestatari o va duce pe Devora în apartamentul unui bărbat ce pretinde că a mai întâlnit-o şi în alte împrejurări. El o va determina să vorbească despre cauzele rupturii dintre ea şi fiul ei răzvrătit în faţa unor părinţi judecători, unii dintre cei mai buni şi onesti ai ţării. Povestea Devorei este o parabolă despre limitele dreptăţii acolo unde litera legii şi mecanismele psihice se despart sau, dimpotrivă, ajung să trăiască într-un permanent conflict.

Te va uimi în romanul scris de Eshkol Nevo modul în care personajele ce locuiesc în acelaşi bloc interacţionează unele cu altele. Pentru cei din spaţiul fostelor ţări comuniste, acest bloc este unul atipic. Nu îl mai pot considera un sat pe verticală, unde vecinii se judecă aspru, se spionează unii pe ceilalţi pentru a crea bârfe suculente despre infidelităţi sau comportamente ruşinoase. În acest bloc, fiecare personaj pare captiv în propria capsulă a însingurării, la care nu au acces vecinii. Fiecăruia îi vine să-şi strige singurătatea în care mocnesc nişte secrete chinuitoare. De aceea, singurul mod prin care personajele ce se simt înstrăinate de cei din jur îşi mai pot conserva luciditatea în raport cu ele însele este confesiunea. Unii găsesc un ascultător din afara cartierului, alţii îşi inventează unul sau readuc în prezent fantoma cuiva dispărut.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi cumpăra acest roman de pe Libris sau Cărtureşti 

Citeşte şi Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel văzut dincolo de clişee

Beyond the Mountains and Hills – Problemele unei familii dintr-un Israel vazut dincolo de clisee

 

 

4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

Adriana Gionea
-
0
4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

Una dintre surprizele ediţiei din 2017 a festivalului dedicat cinefililor pasionaţi de arhitectură – UrbanEye Film Festival – a fost proiecţia a patru scurt-metraje de artă ce pot fi considerate veritabile bijuterii. Cele patru filme scurte au fost alese de criticul Joachim Lepastier de la Cahiers du cinema. Scurt-metrajele prezentate sunt o voluptate pentru cei ce simt poezia din spatale unei clădiri emblematice sau care nu îşi pot imagina un film de artă reuşit fără acea relaţie stranie, uneori suprarealistă, dintre gândurile sau trăirile intense ale personajelor şi arhitectura oraşului în care locuiesc.

 

The Caryatids (Les dites Cariatides), r: Agnes Varda, 12 min.

foto: urbaneye.ro

Faimoasa cineastă Agnes Varda le oferă un răsfăţ vizual celor îndrăgostiţi de Paris şi de poezia lui Baudelaire. Vei redescoperi acel Paris seducător, iubit datorită arhitecturii ce invită la plimbări nesfârşite. Un Paris în care faţadele îi cheamă pe cei pasionaţi de fotografie la o vânătoare de comori ascunse în detaliile ornamentale. The Caryatids (Les dites cariatides) captează poezia tăcută a detaliilor, regizoarea alegând să scoată din anonimat siluetele feminine ale sculpturilor ce înfrumuseţau clădirile elegante. Numite cariatide, aceste nuduri feminine graţioase transformate în sculpturi deveniseră nelipsite din planurile arhitecţilor ce au redefinit eleganţa Parisul între 1860 şi 1880 (anii de glorie ai cariatidelor pariziene).

Omniprezente, ispititoare şi totodată discrete, aceste siluete feminine ce au contribuit la magia şi la miturile Parisului rafinat te vor face să ieşi din prezent şi să vii alături de ele într-o lume din alt timp. Această lume este surprinsă de Agnes Varda prin suprapunerea demnă de arta fotografică a unor detalii din prezent peste un trecut la care ne raportăm întreţinând fantasmele noastre estetice, încurajate de nevoia de evaziune.

 

Love Exists (L’amour existe), r: Maurice Pialat, 20 min.

foto: urbaneye.ro

Love Exists (L’amour existe) este un scurt-metraj de referinţă datorită modului în care Maurice Pialat îmbină calităţile unui film de artă cu simbolurile şi povestea unui Paris necunoscut, într-o continuă schimbare. De data aceasta este vorba despre un Paris al periferiei, unde se întâlnesc stranietatea căderii din timp cu melancolia degajată de imaginile degradării, ale dispariţiei unei epoci. Filmul va fi considerat o bijuterie redescoperită de cei inspiraţi de fotografiile lui Bresson, de cinematografia anilor ’60 şi de Parisul revizitat în romanele scrise de Patrick Modiano, în care bulevardele, străduţele şi cartierele de la periferie căpătau un aer fantomatic. Imaginile de arhivă redau acea învecinare a nostalgiei cu întristarea, o învecinare suspendată într-un timp al amintirilor. Înainte de a fi remodelată de construcţiile alienante ale anilor ’60, periferia pariziană avea un aer boem, regăsit azi doar în fotografiile cu tineri scăldându-se în Marna, copii jucându-se pe străduţele înguste sau cu scene din vechile săli de cinema.

Filmul lui Maurice Pialat a reuşit să transforme credibil dezolarea într-o succesiune de imagini ce invită la nostalgie. Periferia surprinsă la graniţa dintre două epoci este o poezie vizuală unde se întâlnesc lipsa de speranţă şi candoarea pierdută. Deşi este un spaţiu în care oamenii săraci rămân captivi până la sfârşitul existenţei, modul în care îţi este prezentată drama lor are un farmec nelumesc, asociat adesea locurilor ce urmează să dispară, capabile de a crea iluzia unei frumuseţi iluzorii, datorate tocmai existenţei efemere. Fără a evita redarea copleşitoare a lipsei de speranţă şi a modului în care periferia exercită o violenţă psihologică asupra locuitorilor săi deveniţi invizibili pentru restul parizienilor mai norocoşi, regizorul a reuşit să trasmită poezia nevăzută a mahalalei, deopotrivă sentimentală şi brutală, aşa cum făceau marii cineaşti neorealişti din generaţia lui.

Love Exists (L’amour existe) poate fi considerat atât un film de artă pentru cei pasionaţi de fotografiile alb-negru, cât şi un document preţios. Este un document ce abia aşteaptă să fie analizat de cei dornici de a înţelege modul în care aspectul rural al periferiei pariziene a fost modificat prin ridicarea unor blocuri ce amintesc de cartierele socialiste şi de apariţia aeroporturilor în locul fostelor maidane.

 

All The Memory of the World (Toute la memoire du monde), r: Alain Resnais, 21 min.

foto: urbaneye.ro

După ce ai străbătut Parisul, din centrul dominat de graţia cariatidelor până la periferiile căzute din timp, e timpul să descoperi un alt Paris, cel aflat între zidurile unei fortăreţe dedicate memoriei. Fortăreaţa este grandioasa Bibliotecă Naţională. Măreţia ei impozantă naşte două tipuri de trăiri. Una este admiraţia faţă de acest paradis al cuvintelor scrise în toate limbile pământului, chiar şi în cele declarate moarte, dar mai vii ca niciodată în documentele păstrate cu sfinţenie. Celălalt tip de trăire este legat de teama în faţa atâtor proceduri şi actiuni ce îi transformă pe angajaţi în roboţei.

Aglomerarea sufocantă a milioanelor de volume sau pagini de ziare în care a fost descoperită, printre altele, şi prima poezie a lui Baudelaire, transformă acest scurt-metraj într-un tablou suprarealist. Gesturile repetitive, rutina conservării documentelor, obsesia pentru organizare şi ritualul procedurilor capătă o notă comic-absurdă în acest film scurt, dar fără a-ţi da impresia că sunt luat în derizoriu efortul şi dedicatia angajaţilor. Dimpotrivă, regizorul Alain Resnais le aduce un omagiu cuvântului scris şi bibliotecarilor din întreaga lume, însă o face arătând şi graniţa fină dintre pasiunea pentru un anumit domeniu şi turnura halucinantă pe care o pot lua efortul şi grija în ochii celor neiniţiaţi.

 

Villeneuve, r: Agathe Poche, 33 min.

foto: leblogdocumentaire.fr/

Orice idee vizionară poate fi considerată de unii absurdă şi plină de consecinţe nefaste pe termen lung. Aşa se întâmplă şi în cazul unui nou proiect arhitectural menit să schimbe viaţa unei comunităţi. Acesta pare să fie mesajul regizoarei Agathe Poche, care a realizat un film scurt despre viaţa oamenilor din Villeneuve, un cartier modern, construit în anii ’60, în Grenoble. Cartierul ar fi trebuit să reprezinte o viziune revoluţionară şi echitabilă asupra unei aşezări umane, care să înlăture barierele dintre clasele sociale şi diversele etniile din Franţa postbelică, marcată de sosirea imigranţilor din fostele colonii.

Filmul pare o analiză satirică, dar plină de empatie şi nostalgie, a ceea ce pare a fi o utopie modernă, transformată într-un oraş de tip nou. Nu doar clădirile erau noi, ci şi valorile induse locuitorilor. Omogenizarea spaţiului de locuit, sub forma unor blocuri ce aveau acelaşi stil, se reflectă în dinamitarea barierelor dintre clasele sociale, categoriile profesionale şi grupurile etnice. Aici se întâlneau francezi, imigranţi, muncitori şi intelectuali, tineri şi vârstnici. Încercau să ia decizii împreună, iar un comitet de întâmpinare le făcea adaptarea mai uşoară noilor veniţi. Până într-un punct, ai impresia că ai nimerit într-o comunitate perfectă, unde nimeni nu este izolat sau exclus. Până şi educatia este una ce reflectă atmosfera cosmopolită. Elevii nu mai trebuie să respecte regulile considerate rigide şi învaţă să se bucure de noua libertate, aşa cum era înţeleasă în anii ’60, ai emancipării şi ai deschiderii.

Vei aprecia modul în care Agathe Poche îmbină imaginile de arhivă cu mărturiile despre modul în care educaţia primită în Villeneuve a influenţat viaţa de cuplu a părinţilor ei. Regizoarea a surprins cu multă compasiune şi profunzime ieşirea din bula utopiei, odată cu apariţia viziunilor diferite asupra unor probleme. Astfel, vei asista la spargerea iluziilor odată cu observarea modului în care diferenţele culturale şi educaţionale fac imposibilă utopia cartierului modern perfect, ce aminteşte de mitul omului nou. Acest film scurt reuşeşte să arate cele două feţe ale schimbărilor urbane: inovaţia, primită cu entuziasm, şi eşecul provocat de perspectiva nerealistă asupra diversităţii umane, ce nu poate fi redusă la nişte preocupări comune, induse artificial pentru a suda o colectivitate.

Citeşte şi Flori de ruină – Suspansul în Parisul boem

Suspendarea pedepsei – În căutarea escrocilor pierduţi

Flori de ruina – Suspansul in Parisul cu tenta boema

Suspendarea pedepsei – In cautarea escrocilor pierduti

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Adriana Gionea
-
0
God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Vei tot auzi vorbindu-se despre God’s Own Country în România. Motivul nu ţine (doar) de subiectul filmului – relaţia de iubire ce duce la maturizarea emoţională a unuia dintre protagonişti – un subiect cât se poate de firesc, însă inflamabil şi controversat pentru spectatorii tradiţionalişti, deoarece relaţia se înfiripă între doi bărbaţi. Interesul pentru film va fi stârnit mai ales de alegerea unui actor roman pentru unul dintre rolurile principale dintr-un film străin. Este vorba despre Alec Secăreanu, care a fost nominalizat la British Independent Film Awards. Acesta interpretează rolul lui Gheorghe, un imigrant din România care se angajează la ferma deţinută de familia lui Johnny, un tânăr ce îşi îneacă amarul unei vieţi cenuşii în beţii şi aventuri pasagere.

Debutul în lungmetraj al regizorului Francis Lee, God’s Own Country schimbă percepţia publicului larg atât asupra filmelor având o tematică LGBT, cât şi asupra celor în care apare imigrantul român ajuns într-o ţară civilizată. Imigrantul nu este nici hoţ, nici sclav, nici inadaptat, nici sălbaticul agresiv ce trebuie cizelat. Dimpotrivă, Gheorghe vorbeşte o engleză impecabilă (este fiul unei profesoare de limba engleză) şi este mult mai deschis la minte decât personajul britanic. Nu vei mai vedea nici vechea luptă a protagoniştilor gay cu atitudinea colectivă ostilă, şi nici izolarea lor sau oscilaţia chinuitoare între afirmarea statutului şi clandestinitate.

foto: www.flickeringmyth.com

Deşi acţiunea se petrece în Anglia rurală, în inima unuia dintre cele mai pitoreşti ţinuturi – Yorkshire, atât Johnny, cât şi Gheorghe îşi asumă trăirile, nefiind frământaţi de vinovăţii sau de ruşine. Drama şi problemele din viaţa lor nu sunt cauzate de blamul căzut asupra orientării sexuale sau de o existenţă falsă ce serveşte drept paravan în ochii celor din jur. Problemele celor doi protagonişti sunt cauzate de lipsa unei perspective, de abandonarea visurilor, de singurătatea lui Johhny. El trebuie să se ocupe singur de fermă din cauza bolii tatălui său, acceptând responsabilităţi epuizante la vârsta la care alţii pleacă la studii sau duc un trai boem într-un mare oraş.

Prin ochii lui Johnny, interpretat memorabil şi convingător de Josh O’Connor, tabloul idilic al ţinuturilor occidentale este distrus. Britanicii văd replica sarcastică la adresa miturilor ce întreţin imaginea idilică a satelor englezeşti, mai ales a celor din Yorkshire (numit şi Ţinutul lui Dumnezeu), iar cei din Europa de Est văd o imagine aspră, ce sparge iluziile cu privire la Vestul înfrumuseţat de poveştile celor plecaţi să-şi câştige traiul. Ai putea spune că Francis Lee a inversat perspectivele. Şi a făcut acest lucru demitizând lumea occidentală prin intermediul personajelor britanice secundare, devenite obtuze în faţa schimbărilor aduse de propria lume civilizată. În schimb, l-a înzestrat pe imigrantul din Est cu trăsăturile umanizante, ce-l pot scoate pe amantul britanic din carapacea barbariei manifestate prin reducerea legăturilor umane la pulsiunile sexuale desprinse de emoţii.

Sursa conflictelor nu este aşadar lupta cu alţi semeni homofobi, ci fuga de sine şi refuzul unui alt tip de asumare – a nevoii de a afecţiune manifestate prin relaţia ce trece dincolo de atracţia fizică. De fapt, regizorul Francis Lee înlocuieşte evitarea asumării identităţii sexuale în faţa celorlalţi cu frica faţa de sine însuşi. Este frica declanşată nu de preferinţele sexuale ce pot fi blamate de comunitate, ci de conştientizarea trecerii de la o simplă atracţie fizică la nevoia unei legături emoţionale stabile şi mult mai profunde. Johnny, pe a cărui evoluţie se concentrează regizorul, trebuie să lupte cu propria frică de ataşament, nicidecum cu intoleranţa celor din jur, iar venirea personajului de origine română, care îl ajută la fermă, va coincide cu maturizarea emoţională.

foto: www.bfi.org.uk

În ciuda stupefacţiei pe care legătura de iubire dintre doi bărbaţi o provoacă în unele comunităţi, regizorul acestui film se concentrează exclusiv pe evoluţia cuplului, pe împărtăşirea intimităţii sexuale şi emoţionale a personajelor. Nu vei avea deloc parte de scene în care gloata primitivă îi umileşte pe cei demascaţi ca fiind gay. Colectivitatea este aproape absentă, încât ai impresia că protagoniştii sunt singuri, izolaţi în lumea lor, unde se redescoperă. Aproape toate scenele se concentrează asupra metamorfozei afective a lui Johhny, care, datorită interpretării expresive şi emoţionante oferite de actorul Josh O’Connor, capătă farmecul adolescentului debusolat şi răzvrătit, ascuns în carapacea unui adult vulnerabil. Johhny va evolua în raport cu gesturile şi reactiile lui Gheorghe faţă de purtările sale ostile de la început. Irascibil şi dispreţuitor, Johnny trece de la jignirile de teribilist xenofob ce-şi maschează fragilitatea la conştientizarea nevoii de afecţiune, de legătură securizantă, dincolo de atracţia intensă.

Ceea ce te va impresiona la acest film este mai ales modul în care Francis Lee a vrut să exprime foamea de afecţiune a personajelor şi maturizarea lui Johnny. Este o nevoie de afecţiune pe cât de evidentă, pe atât de tăcut exprimată. Spre deosebire de Gheorghe, ce pare mult mai cizelat la nivel psihologic şi mai stăpân pe emoţiile sale (de aceea nu evoluţia lui este în prim-plan), Johnny se pliază pe tipologia celui acaparat de munca grea în preajma animalelor, neobişnuit cu prezenţa umană ce necesită exprimarea prin cuvinte. Deşi nu are trăsăturile şi nici statura unui neanderthalian, incapacitatea exprimării prin cuvinte îl transformă într-un om primitiv atunci când vrea să iniţieze o relaţie.

foto: www.nziff.co.nz

Personajele nu îşi dezvăluie trăirile. Nu sunt acaparate de conflicte interioare sofisticate şi nu poartă nici discuţii clarificatoare cu privire la ceea ce simt sau gândesc, sau despre ceea ce se tem. Cuvintele sunt înlocuite de schimburi de priviri şi de gesturi imprevizibile ce permit defularea unor tensiuni acumulate. Astfel, tăcerea face din dorinţa sexuală un tur de forţă actoricesc menit să exprime un paradox: cizelarea emoţională printr-o legătură ce nu promite să treacă de planul corporal. Meritul regizorului şi al actorilor constă mai ales în deturnarea sexualităţii din zona manifestărilor instinctuale în cea a sentimentelor ce devin rezultatul unei maturizări afective. Dar această deturnare se face tot prin exprimarea corporală, ce înlocuieşte aproape în totalitate cuvintele şi clasicile dovezi de afecţiune asociate sentimentalismului.

Înlocuirea verbalului cu nonverbalul atrage atenţia asupra celor două puncte forte ale filmului. Unul este legat folosirea intensităţii luminii pentru a reda cristalizarea intimităţii emoţionale, umbrele de pe chipurile personajelor amintind de acele picturi care se bazează pe efectele clarobscurului. Al doilea punct forte este interpretarea actoricească. Josh O’Connor şi Alec Secăreanu interpretează nişte personaje ce vin din lumi diferite şi care au personalităţi opuse. Însă nu vei descoperi o abordare facilă a diferenţelor ce duc la o tachinare cu scop sexual, care să consolideze mitul contrastelor ce se atrag. Nici răzvrătitul Johnny, supărat pe viaţă, nu ţine prea mult la masca xenofobului, şi nici Gheorghe nu-şi păstrează mult atitudinea celui pasiv şi supus din cauza statutului umil.

Între cei doi nu se declanşează jocul de putere asociat cu atracţia între un occidental şi un est-european sărac. Regizorul se concentrează mai degrabă asupra acelor sentimente reconfortante asociate cu apariţia unei persoane speciale. Filmul urmăreşte modul în care sensibilitatea şi candoarea se preling în viaţa dură pe care o duce Johnny la ferma tatălui său, renunţând la alte visuri…până la apariţia lui Gheorghe. Această candoare se răsfrânge luminos asupra rutinei dezolante de la fermă, dar nu neapărat prin gesturi tandre. Între protagonişti se înfiripă genul de relaţie în care partea sensibilă a fiecăruia ţi se dezvăluie, paradoxal, prin reacţiile tumultuoase puse pe seama unor pulsiuni animalice, aţâţate de tachinări rasiste brutale sau de tentativa eşuata de iniţiere a unui joc de putere. Reacţiile aparent primitive se transformă rapid în gesturi de afecţiune, dar trecerea nu este marcată de nişte dialoguri lămuritoare, fiind aproape imperceptibilă.

foto: www.bfi.org.uk

Evoluţia relaţiei dintre personaje aminteşte de tranziţia adolescentină de la dispreţ la atracţie, ce strânge într-un ghem de contradicţii toate acele stări şi trăiri confuze. Johnny se arată nesuferit şi superior la întâlnirea cu angajatul venit dintr-o ţară săracă, însă i se poate ghici uşor bravada prin care îşi ascunde vulnerabilitatea şi debusolarea. Răspunsul lui Gheorghe la încercarea lui Johnny de a-l umili oferă consistenţă evoluţiei emoţionale a britanicului. Relaţia cu Gheorghe influenţează emanciparea socială a lui Johnny prin ieşirea de sub influenţa autoritară a tatălui său.

Unul dintre elementele ce alimentează consistenţa psihologică a personajelor şi pune în valoare interpretarea actorilor este relaţia dintre sensibilitatea protagoniştilor şi viaţa dură de la fermă. Nu vei observa contrastul previzibil dintre sufletele fragile şi duritatea vieţii. Între lumea interioară şi cea exterioară nu există o ruptură, ci are loc un transfer al sensibilităţii care va diminua influenţa unui mediu abrutizant. Calităţile vizuale ale imaginilor pastorale reflectă încercarea personajelor de a găsi frumuseţea într-o lume austeră, unde munca fizică nu mai lasă loc de autoanaliză sau de trăiri umanizante. În loc să se dezumanizeze într-o viaţă repetitivă plină de lipsuri, Johnny şi Gheorghe reuşesc să transfere propria sensibilitate asupra mediului dezolant. În multe scene, schimbul afectiv securizant dintre personaje are loc în timp ce un miel abia născut este hrănit sau în liniştea dinaintea zorilor ce anunţă o nouă zi de lucru solicitantă.

foto: www.bfi.org.uk

Vei aprecia la acest film şi modul în care firescul din planul afectiv înlocuieşte fatalitatea ce pluteşte asupra multor personaje din filmele cu personaje gay, prezentate în ultimii ani la marile festivaluri. Francis Lee nu simte dorinţa de a-şi trece protagoniştii prin situaţii extreme. Povestea lor se defăşoară lin, deşi trăirile ies la suprafaţă prin reacţii şi gesturi tumultuoase, care vor căpăta forma unei exteriorizări curajoase datorită modului fidel prin care Francis Lee redă viaţa de la fermă.

God’s Own Country se înscrie într-o nouă categorie de filme în care lumea personajelor gay nu mai este redusă exclusiv la perpetua luptă împotriva ostracizării. Modul în care protagoniştii se raportează la propriile trăiri nu îi plasează în zona unei minorităţi ce poate fi expusă doar în filmele de nişă. Evoluţia relaţiei lor trezeşte şi empatia spectatorilor hetero, deoarece sentimentele şi temerile faţă de propriile trăiri ale celor două personaje sunt unele comune tuturor celor care, într-un anumit moment al existenţei lor, au transformat o legătură puternică într-o etapă a maturizării, indiferent de orientarea sexuală.


LYTE video

Citeşte şi 120 BPM – Iubire şi proteste

Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

Favorita – China unei concubine legendare

Adriana Gionea
-
0
Favorita – China unei concubine legendare

Mitul femeii seducătoare, care a dominat viaţa unui conducător influent, şi fastul de la curtea imperială chineză se întâlnesc într-un roman istoric scris de unul dintre cei mai buni autori japonezi.

Favorita demonstrează de ce Yasushi Inoue a dat cele mai multe romane ecranizate din istoria literaturii japoneze. Informaţiile bazate pe o documentare consistentă se transformă într-un spectacol vizual abundent, prin care viaţa de la curtea imperială este prezentată într-un mod captivant pentru cititor. Vei asista la banchete cu dansuri pline de culoare, transformate în reprezentaţii grandinoase cu sute de artişti. Vor defila prin faţa ta siluete şi portrete feminine devenite picturi vii datorită ţinutelor şi accesoriilor preţioase. Dar adevăratul spectacol este oferit de toată acea ţesătură complicată de intrigi şi rivalităţi pentru acapararea puterii şi de ceremonialul sofisticat datorită căruia fiecare gest se transformă într-un ritual alambicat.

Din fericire, Yasuhi Inoue şi-a păstrat interesul pentru cultură şi pentru autenicitatea căptuşită de rafinament. Acest interes l-a împiedicat să transforme povestea adulatei concubine Yang Guifei într-un roman cu detalii demne de filmele hollywoodiene ce transformă istoria unei ţări orientale într-un kitsch exotic. Scenele din Favorita seamănă mai debrabă cu acele picturi chineze la care visează orice pasionat de Orient. Aşa cum a reuşit şi în romanul despre una dintre cele mai influente femei din istoria Japoniei – Nobila doamnă din Yodo – scriitorul Yasushi Inoue a făcut din ascensiunea şi decăderea unei concubine influente o cronică pictată în culori vii. Romanul său aminteşte de faimoasele paravane orientale de mari dimensiuni, în care se întâlnesc scenele de intimitate cu forfota din jurul unui palat oriental.

Yasushi Inoue este conştient de atracţia cititorilor faţă de palatele Chinei medievale şi de faima concubinelor în a căror legendă se împletesc inteligenţa, arsenalul de seducţie inventiv şi cruzimea fără margini. De aceea este generos în detaliile despre arhitectura palatelor impresionante şi despre trucurile de manipulare folosite de controversatele concubine ale Chinei. Vei afla mai multe despre faimoasele concubine abile ce au transformat slăbiciunea erotică a suveranului încorsetat de povara ceremonialurilor într-o poveste de dragoste emblematică pentru o anumită perioadă. Citind Favorita vei descoperi o astfel de iubire legendară, înfiripată între o concubină şi temutul împărat chinez, pe fundalul uneia dintre cele mai înfloritoare epoci – dinastia Tang.

Acţiunea romanului se petrece în secolul al VIII-lea, într-o perioadă considerată a prosperităţii, armoniei şi înfloririi artelor. Totuşi, curtea imperială din timpul dinastiei Tang fusese zguduită de actele pline de cruzime ale unor concubine intrigante, ce au vrut să acapareze puterea, şi ale curtenilor sau eunucilor parveniţi, deveniţi aliaţii acestora. În această lume a splendorii exorbitante, în care băile împărăteşti erau din jad, iar încăperile dădeau pe afară de atâtea pietre scumpe, nimereşte Yang Guifei, transformată într-un ideal de frumuseţe pentru chinezii din generaţiile următoare.

Înainte de a fi concubina preferată a împăratului Xuanzong, Yang Guifei fusese consoarta unuia dintre prinţi. Frumuseţea ei l-a ademenit pe atotputernicul Xuanzong, încât a dat ordin să fie adusă în gineceul său. Deşi avea mii de rivale, ea a reuşit să devină indispensabilă, împiedicându-l pe împărat să-şi manifeste interesul şi pentru alte frumuseţi.

Yasushi Inoue acordă o mare importanţă modului în care Yang Guifei a devenit favorita împăratului, însă dă peste cap aşteptările cititorilor. Nu vei găsi descrieri erotice picante şi extravagante, care să întărească miturile despre senzualitatea ieşită din comun a femeii cu ochi migdalaţi. Yang Guifei a descoperit o altă cale de a se apropia de împărat: aceea de a-i afla temerile ascunse, angoasele şi vulnerabilităţile. Astfel, a transformat clipele petrecute alături de el într-un pansament sufletesc.

Yang Guifei a devenit influentă deoarece a descoperit rapid o contradicţie legată de viaţa la Curte. Deşi împăratul era venerat asemenea unui zeu, având supuşi ce se temeau de el deoarece avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor, acest om  atotputernic era la rândul său prizonierul unor cutume ce îi limitau libertatea şi deciziile. Îşi putea îndeplini orice dorinţă, inclusiv de a o avea pe consoarta fiului său, însă era închis într-o colivie de aur. Viaţa în palatul imperial se desfăşura după un ceremonial rigid, stabilit cu mult înainte de naşterea lui. Teama de uzurpatori, de coaliţii fatale şi de comploturile puse la cale de rivalii şi de comandanţii de oşti deveniţi trădători peste noapte îi dădeau coşmaruri noapte de noapte. În prima ei noapte petrecută alături de împărat, Yang Guifei a descoperit coşmarurile acestuia, dar şi influenţa avută de marele eunuc, la rândul său un maestru al manipulării.

Vei aprecia acest roman nu numai datorită scenelor ce abundă în detalii estetice legate de cultura şi de viaţa cotidiană din China dinastiei Tang, ci şi datorită observaţiilor psihologice legate de consolidarea statutului de concubină preferată. Yasushi Inoue ştie cum să intre în psihicul ambelor personaje pentru a te face să înţelegi modul în care simţeau şi gândeau oamenii din altă epocă şi din altă cultură. Îţi vor da de gândit numeroasele pasaje în care scriitorul japonez îndrăgostit de China descrie modul în care o femeie cu simţul observaţiei se poate infiltra în cercurile puterii. Descrie cu multă atenţie talentul lui Yang Guifei de a se folosi de breşa creată între puterea absolută afişată ostentativ de împărat în relaţie cu subordonaţii şi temerile dezvăluite doar în momentele de intimitate, alături de concubina preferată şi de cel devenit eunucul sau de încredere. Această breşă între virilitatea despotică şi temerile ce scot la suprafaţă copilul speriat din adultul dominator devine poarta de intrare a lui Yang Guifei în galeria concubinelor ce aveau să eclipseze peste ani până şi faima de care se bucură  de obicei marii împăraţi.

Deşi femeie fiind era considerată inferioară, ignorantă şi vulnerabilă, nimic altceva decât un obiect al plăcerii, dispensabil odată cu apariţia altei tinere atrăgătoare, Yang Guifei a depăşit, datorită legendelor, notorietatea împăratului pe care trupul ei trebuia să-l deservească. Nimbul creat de operele marilor poeţi şi de legendele puse pe seama unei femei influente a devenit din ce în ce mai strălucitor de-a lungul secolelor. Asemenea marilor concubine, Yang Guifei atrage şi respinge. Este admirată datorită capacităţii de a supravieţui într-un cuib de intrigi şi crime înfiorătoare, dar şi detestată, fiind acuzată de manipulare şi uneltiri.

Yasushi Inoue transformă povestea de iubire dintre împărat şi concubina preferată într-un tablou năucitor pentru cititorul occidental. Este un tablou al Chinei de altădată, ce are mai multe centre de interes. Unul dintre ele este dinamica relaţiei dintre cei doi protagonişti. Alt centru de interes este relaţia împăratului cu nobilii şi comandanţii aprigi care luptau împotriva barbarilor de la frontierele îndepartate, ce ameninţau stabilitatea dinastiei prin invazii sau jafuri. Totuşi, pasajele care vor capta atenţia cititorului sunt cele în care descoperi cum îşi consolidează Yang Guifei statutul. Ea se foloseşte de sfaturule eunucului şi de întrevederile măgulitoare cu marii comandanţi pentru a evita capcanele intinse de rivale sau de nobilii clevetitori ce nu văd cu ochi buni infleunţa unei femei asupra împăratului.

Un adept al documentarii minuţioase, autorul japonez descrie mecanismele ascensiunii la curtea imperială şi trucurile politice prin care o femeie ajunsă în dormitorul suveranului îşi poate consolida statutul. Vei fi uimit de contradicţiile, alianţele, tabuurile şi ritualurile ce defineau modul prin care împăratul se raporta la cei ajunşi în funcţii înalte sau la cei acuzaţi de trădare. În acest roman, curtea imperială încetează a mai fi (doar) un loc al desfătării şi al risipei de bogăţii adeuse din toată lumea, devenind scena unui spectacol alcătuit din ritualuri şi întrevederi banale transformate în ceremonialuri elaborate. O scenă a comploturilor şi a nenumăratelor alianţe, pe care se desfăşoară un spectacol al suspiciunii ce atrăgea condamnarea la moarte. Pe aceasta scenă, calităţile feminine erau considerate efemere, dar odată şlefuite, puteau face dintr-o banală concubină un obiect al obsesiei îndelungate.

Dincolo de povestea de iubire legendară, Favorita este o poartă de intrare în China de altădată, dar şi o reflecţie asupra vulnerabilităţii în faţa maleficului trezit în fiecare personaj odată ajuns deţinătorul unei puteri nelimitate. Vei descoperi o lume în care gândurile şi dorinţele pline de cruzime sunt justificate prin conservarea propriei vieţi într-un cuibar plin de intrigi şi de rivali ascunşi.

Citeşte şi Nobila doamnă din Yodo – În spatele oricărui luptător stă o femeie care iese la timp din castel

Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri – Satiră şi realism magic

Nobila doamna din Yodo – In spatele oricarui luptator sta o femeie care iese la timp din castel

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

 

 

1...139140141...306Pagina 140 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026