Te vei îndrăgosti de la primele rânduri de cartea Aurorei Liiceanu. Madlena are multe dintre calităţile unei lecturi care te ispiteşte. Îţi aminteşte cu nostalgie, umor şi erudiţie ghiduşă de frumuseţea prieteniei dintre oameni diferiţi, care vorbesc şi atunci când tac, privind marea. Te poartă în paradisurile artiştilor curajoşi. Îţi dă şi ţie curajul de a accepta că ai dreptul la acea libertate diferită de modelul impus de ceilalţi. Scoate din uitare poveşti cu personaje feminine ieşite din tiparele epocii lor, extravagante şi pregătite oricând să fie ele însele şi, mai presus de toate, reuşeşte să-ţi ofere noi surse de inspiraţie, dacă eşti pasionat de artă şi ai uitat să mai priveşti melancolia lubrică din picturile cu nuduri ale lui Jules Pascin şi să te laşi copleşit de verdele hipnotic din peisajele mediteraneene ale lui Hermine David.
Madlena este genul acela de carte pe care o savurezi în momente de răgaz, fie că le obţii de la o reverie care îţi aduce un orizont marin într-un oraş cotropit de betoane, fie că le petreci la cafeneaua boemă dintr-un colţ de Paris un pic mai pitit sau la Vama Veche adusă într-un prezent în care boemia adevărată începe în afara sezonului. O singură condiţie trebuie să îndeplineşti: să ai o imaginaţie suficient de bogată încât să te extragi din cotidianul egal pentru a trăi în aceste locuri – Paris şi Vama Veche, aşa cum erau odată. În Parisul în care nici o zi nu semănă cu alta, în care doar petrecerile se repetau şi în care şi-au trăit scandalos gloria artiştii care îşi visau deşănţat, iubeau cu patimă şi credeau cu inocenţa începătorului în visurile lor. În acea Vamă Veche cu pitorescul unui sat de pescari, mult mai liniştită, însă la fel de atractivă pentru nonconformiştii libertini.
Ai fi tentat să crezi că eşti invitat să vezi Parisul şi Vama Veche de altădată cu ochii minţii. Că totul se rezumă la voluptatea hipervizuală, la retina luată cu asalt de un dezmaţ care permite o fertilitate cromatică fără precedent. Şi, într-un fel, paginile îţi confirmă această primă impresie. În cartea scrisă de Aurora Liiceanu până şi mirosurile au ochi. La fel şi senzaţiile oferite de celelalte simţuri. Vezi în culori lumina orbitoare a ţărmului dobrogean, boarea trândavă ce se strecoară în curţile umbrite de smochini, briza sărată, nuanţele olfactive ascunse în anticariatele din Franţa, urmele de pigmenţi de pe salopeta unei pictoriţe îndrăzneţe şi mai ales timpul dilatat al după-amiezelor de vară pe malul mării, când prieteniile se pot suda cel mai bine în tăcerea comună şi emoţiile pot fi împărtăşite cel mai bine când este privit acelaşi orizont hipnotic, de câmp nisipos unit cu apa.
Amintirea madlenei iese din cartea lui Proust pentru a cutreiera prin labirintul memoriei involuntare, până ajunge să unească două poveşti ale unor femei libere, având gusturi exotice pentru limitele impuse de contemporanii lor. Înainte de a le afla preferinţele şi de a descoperi ce a făcut-o pe Aurora Liiceanu să le unească în povestea ei despre o prietenie ce sărbătoreşte alteritatea, curiozitatea şi fascinaţia pentru cei dornici să etaleze cu naturaleţe viziuni diferite asupra vieţii, feminităţii şi emancipării sexuale, trebuie să localizezi în timp acel altădată, ce pare a fi promisiunea unei oaze de fericire pierdute, însă regăsite mereu în memorie sau în imaginar.
Parisul de altădată era de fapt Parisul avangardei interbelice, acolo unde o pictoriţă mult prea îndrăzneaţă chiar şi pentru aşteptările boemei descătuşate s-a întâlnit cu un pictor la fel de curajos, dar care, în schimb, se plia perfect pe aşteptările contemporanilor dornici să-l aibă alături, să-i frecventeze atelierul unde petrecerile nu se mai terminau. Ea, pictoriţa, era cunoscută prin cartierele petrecăreţilor cu suflet de artist sub numele de Chrysis Jungbluth şi a rămas în memoria colectivă datorită picturii Orgie, readusă la viaţă cu semnificaţii profunde inedite de către scriitorul Jim Fergus în romanul său de succes Amintirea dragostei. El, poreclit şi Prinţul din Montparnasse, era Jules Pascin, pictorul femeilor din bordeluri, stabilimentele unde şi-au găsit menirea de artist al damnaţilor şi al vietii nocturne şi Toulouse Lautrec, şi Chrysis. Jules Pascin vrea să fugă de moştenirea burgheză a tatălui, un priceput negustor venit din Bulgaria în Bucureştiul interbelic. La fel şi ea, doar că modelul burghez din familia pictoriţei includea şi grija pentru aparenţe a unui tată cu prestanţă şi educaţie militară. Jules Pascin şi-a schimbat numele pentru a fi un parizian veritabil. Ea, Chrysis, a fost inspirată de numele unei faimoase curtezane din scandalosul roman Afrodita, scris de Pierre Louys, pe care l-a descoperit în biblioteca respectabilului ei tată.
Atmosfera din Parisul anilor nebuni este readusă în prezent la începutul cărţii pentru a demonstra forţa pe care o au lecturile asupra memoriei involuntare, declanşând nişte amintiri pierdute de cititor, după cum reuşeşte şi desertul lui Proust (a cărui reţetă include legende ce sunt legate tot de capriciile memoriei, prezentate de Aurora Liiceanu într-un capitol special). Romanul Amintirea dragostei este madlena literară, datorită întâlnirii dintre Pascin şi Chrysis Jungbluth, care îi aminteşte autoarei de cea mai bună prietenă. Te vei întreba, pe bună dreptate, cum s-a ajuns din tumultuosul Paris interbelic tocmai la Vama Veche, în anii în care nu era deloc paradisul frenetic al tinerilor liberi ci mai degrabă un sătuc de pescari, căutat de cei dornici să trândăvească la soare pe o plajă sălbatică. Ei bine, Jules a pictat o frumoasă aristocrată din familia Ghica, nimeni alta decât bunica lui Pusi.
Cine-i Pusi? O sculptoriţă nonconformistă, devenită o curiozitate pentru Aurora Liiceanu datorită modului ei de a privi existenţa. Dar Pusi este legată nu numai de Pascin, ci şi de Crysis Jungbluth, datorită unor similitudini. Au în comun trăsăturile psihologice ale unei femei ispititoare aflate înaintea epocii ei, talentul artistic, raportarea la propriul erotism, asumat fără vinovăţie, curajul încălcării unor norme rigide şi preferinţa pentru masculinitatea exotică. Pusi era sculptoriţă, trăia liber, fără a se sinchisi de rutina ce ameninţă viaţa oamenilor obişnuiţi, şi, la fel ca nonconformista Chrysis a fost sedusă de un bărbat şarmant cu piele de abanos, tot student la medicină, care i-a devenit şi soţ. Partenerul ales de Chrysis era din Martinica. Al lui Pusi, din Sudan.
Odată cu apariţia în scenă a captivantei Pusi (vei citi în savuroasele pagini de ce poate fi caracterizată astfel), laşi Parisul nebunesc şi te muţi la Vama Veche, aşa cum era odată. Sălbatică, liniştită, însă dornică de a fremăta sub amintirile oaspetilor fideli din timpul verii, ce savurau cu voluptate discuţiile degajate, dar cu miez consistent, despre felul în care un pictor percepe nuanţele corpurilor scufundate în peisajul marin, despre iubirile cu năbădăi, care sunt precum o furtună de vară, însă durează toată viaţa. Dacă amănuntele privind viaţa lui Chrysis alături de şarmantul din Martinica s-au pierdut în timp, cele strâns legate de relaţia lui Pusi cu sudanezul având corpul unui model şi acel amestec straniu dintre şiretenie şi inocenţă în priviri sunt expuse în culori neastâmpărate, dar într-o poveste în care detaliile picante sunt devoalate cu eleganţă. Duioşia, umorul şi ludicul ce oscilează între indiscreţia calculată şi spontaneitatea copilaroasă alcătuiesc un tablou seducător, în care nuanţele folosite de artiştii pierduţi pe tărâmuri exotice sunt aruncate pe fundalul peisajelor de Vama Veche sau ale Bucureştiului cenuşiu, din anii austerităţii socialiste.
Amintirea sculptoriţei Maria Cocea, devenită Pusi în cartea Aurorei Liiceanu, este de fapt un elogiu al prieteniei bazate pe fascinaţia unei femei faţă de altă femeie, total diferită de ea, de la care învaţă cum să privească adevărata esenţă a umanităţii – diversitatea. Pusi era întruchiparea artistei boeme. Sorbea viaţa fără teama de gura lumii. Se lăsa în voia plăcerilor şi nu se temea de imprevizibilul pe care îl întâmpina detaşat sau cu mult haz.
Diferenţa pe care o percepi când te compari cu altcineva, când te raportezi la altcineva se bazează pe criterii. Diferenţa pe care o percepeam eu nu avea criterii, era ceva adânc şi poate că impresia lăsată la începutul relaţiei noastre, acea improbabilitate, îmi dădea acest sentiment confuz că nu aveam nevoie de criterii.
În ochii unora, Pusi era leneşă, dezmăţată, fără pic de ruşine când se afişa cu ai ei copii mulatri într-o Românie tradiţionalistă, unde orice atracţie faţă de un străin era ţinta unor semnificaţii vulgare atribuite de cei din jur. Dar în amintirea Aurorei Liiceanu, Pusi era indispensabilă pentru a înţelege viaţa aşa cum e – imposibil de trăit urmând o reţetă fixă. Pusi nu dorea să lase chibzuinţa să-şi facă loc în viaţa ei, în modul de a se raporta la maternitate, sau, mai bine zis, ceea ce ar fi înţeles ceilalţi prin chibzuinţă. Ea capta farmecul clipei, toată acea frumuseţe neîngrădită de canoane. Era degajată, spontană şi languroasă precum odaliscele din picturile romantice. Ascundea o paletă generoasă de nuanţe afective, care faceau din ea când boema fatală, a cărei prezenţă devenea centrul de interes al petrecerilor ţinute de colegii artişti, când o copilă răzvratită, care ştia cum să-i facă pe ceilalţi să-i ierte ieşirile. Nu-şi refuza nici o experienţă senzuală. Oferea astfel o preţioasă lecţie de asumare a libertăţii feminine şi de convieţuire savuroasă cu ambiguitatea, cu propriile alegeri scandaloase, cu tot ce nu putea fi controlat prin impunerea unor şabloane morale.
Cu timpul, am admirat la ea toleranţa faţă de amestec, de ambiguitate, indecizia dusă până la nepăsare, faptul că lua lucrurile aşa cum veneau şi tot cu timpul am renunţat să văd lucrurile în alb şi negru.
Deşi Madlena se încrie mai degrabă în categoria unui volum de memorii, are intensitatea şi magnetismul unui roman cu personalităţi impetuoase, în care se deschid ferestre ce te poartă dintr-un secol în altul. Din Parisul emancipatelor nimereşti la Vama Veche, acea Vamă Veche a pictorilor visători, apoi în Bucureştiul interbelic unde femeile din familia lui Pusi emanau strălucirea mondenelor adulate în cărţile scrise de Fitzgerald. Talentul de povestitoare mucalită demonstrat de Aurora Liiceanu, dar şi modul în care te face să priveşti o femeie captivantă prin ochii prietenei ei diferite, care ajunge să îşi redefinească propria feminitate, îţi oferă acea lectură stranie atribuită unui roman în care memoria devine adevăratul personaj.
Madlena este o carte despre o prietenie feminină în care amintirile curg într-un ritm introspectiv, dar fără acea lentoare obositoare pentru cititorul actual. Vocea Aurorei Liiceanu are umor şi nostalgie luminoasă. Modul în care pune cap la cap toate piesele memoriei involuntare, apoi le îmbină armonios cu trimiterile erudite în pasaje picturale, îţi oferă bucuria acelei scriituri magnetice găsite în romanele interbelice sau în cele actuale, care sondează conştiinţa personajelor explorând universul feminin ce spulberă barajele prejudecăţilor.
Citeşte şi Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic
Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalităţii
Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic
Nebune de fericire (La pazza gioia/Like Crazy) – Prietenia, ultimul refugiu al normalitatii
