Sculptorul Auguste Rodin face parte din rândul artiştilor pe care memoria colectivă îi leagă de reprezentarea senzuală a corpului uman (al celui feminin, în special). A vrăjit generaţii întregi de iubitori ai artei datorită nudurilor înlănţuite în timpul unui sărut pasional. A creat un nou ideal de frumuseţe datorită acelor siluete feminine a căror postură simboliza erotismul amestecat cu graţia şi melancolia. Aceste nuduri sculptate l-au inspirat pe regizorul Jacques Doillon să creeze una dintre cele mai frumoase scene dedicate feminităţii ademenitoare. În filmul său vei avea parte de scene în care trupurile unor modele venite în atelierul lui Rodin alcătuiesc nişte sculpturi vii, pline de elasticitate, dezinvoltură şi delicateţe.
De multe ori, există o simbioză creată în mintea iubitorilor de artă între creaţia unui artist şi universul său personal. Mulţi dintre cei ce admiră sculpturile lui Rodin s-au aşteptat la un film precum un spectacol vizual incitant. Înainte de începerea filmului le trecea deja prin faţa ochilor o succesiune de scene pline iubiri, abandonuri, multe rivalităţi între muzele pasagere şi reacţii înflăcărate, convertite într-o veritabilă energie creatoare. Din păcate pentru cei ce sperau să vadă o poveste plină de senzualitate despre iubirile pătimaşe ale unui artist ce i-a lăsat umanităţii unele dintre cele mai expresive nuduri sculptate vreodată, Rodin este un film scufundat în atmosfera austeră a unui atelier, în care protagonistul trudea precum un salahor. În schimb, va fi o voluptate oferită celor dornici de a se urca într-o maşină a timpului pentru a nimeri cu sute de ani în urmă, chiar în atelierul sculptorului preferat.
Actorul Vincent Lindon (La loi du marche) îl readuce la viaţă pe acel Rodin captiv în atelierul său, cu haine pătate, care pregăteşte gipsul pentru sculpturi şi caută obsesiv forma perfectă. Datorită interpretării actoriceşti convingătoare ai impresia că asişti de fapt la o lecţie practică de sculptură. Tocmai prezentarea cât mai veridică a incursiunii în atelierul unde luau naştere siluetele senzuale poate fi considerată o distrugere brutală a imaginii sublime ce îi duce în extaz pe cei ce preferă opera finalizată, fără pic de imperfecţiune, pe care o admiră la muzeu sau la care visează atingând candid pagina lucioasă a unui album de artă.
Deşi evită picanteriile unei biografii cu tentă lubrică, demnă de un artist banuit c-a întâlnit multe tentaţii la viaţa lui, regizorul nu exclude în totalitate episoadele amoroase, din care nu lipseşte nici triunghiul infidelităţii. Din când în când activitatea intensă din atelier, ce seamănă cu a unui meşteşugar în haine de salahor, este întreruptă de apariţia patimaşei eleve, sculptoriţa Camille Claudel, de certurile soţiei cu amanta sau de clienţii bogaţi ce îşi dau cu părerea despre curajul lui Rodin de a elibera corpul feminin de pudonderia burgheză.
Rodin este un film comandat pentru a comemora un secol de la dispariţia fizică a marelui sculptor. Poate fi considerat, aşadar, o transpunere cinematografică a stilului monumental reprezentat de statuile celebre ale metropolelor occidentale. Filmul are ceva din tonul unui elogiu adus unui geniu sacrificat pe altarul artei. Trimiterile către rolul artei de a retrezi interesul omenirii pentru marile figuri ale civilizaţiei sunt evidente şi în scenele acestui film. Aşadar, în Rodin se insistă mai mult asupra efoturtilor depuse de artist pentru a crea o sculptură din categoria monumentelor comandate de stat pentru a elogia grandios (şi grandoman) o mare figură din lumea literară – scriitorul Balzac.
Referirea la nudurile sculptate în legătură cu eliberarea corpului apare discret în scenele în care îţi sunt arătate încercările lui Rodin de a realiza prima lui comandă oficială reprezentând porţile infernului din faimoasa Divina Comedia. Preferinţa pentru acele trupuri contorsionate senzual din reprezentarea infernului sub forma unei sculpturi se transformă într-un dialog sensibil purtat alături de eleva lui preferată, Camille Claudel. Aceasta devine şi iubita ce-l inspira prin talentul său şi care se lasă inspirată, la rândul ei, de sculpturile maestrului şi apoi copleşită de personalitatea lui (vezi filmul Camille Claudel 1915, în care rolul artistei este interpretat de Juliette Binoche).
Despre legătura dintre Camille Claudel şi Rodin s-ar putea scrie multe romane care să descrie o iubire ce poartă un personaj feminin de la agonie la extaz. Mulţi spectatori vor fi dezamăgiţi de modul superficial în care Jacques Doillon explorează cinematografic relaţia dintre sculptor şi eleva lui preferată, ce i-a devenit şi amantă, apoi transformată într-una dintre acele figuri feminine iconice din galeria artistelor ce au fost eclipsate într-o societate masculină.
Actriţei Izia Higelin i s-a distribuit un rol prea simplist conturat, lipsit de consistenţa răvăşitoare a celui interpretat de Juliette Binoche în memorabilul film al lui Bruno Dumont. De fapt, în acest film despre Rodin, prezenţele feminine par lipsite de consistente psihologică. Atât portretul soţiei casnice, transformate în servitoare devotată, ce înghite multe infidelităţi, unele petrecute chiar sub ochii ei, cât şi al amantei-sculptoriţă, care se poate bucura de o libertate rară în lumea femeilor din acel secol sunt reduse la crize de gelozie, replici sentimentale banale, iluzii amoroase neîmplinite şi nefericirea trăită mai mult în tăcere.
Aparent, cele două fac parte dintr-un univers diferit, iar acest aspect este bine redat vizual. Soţia cu aspect de ţărancă zdupeşă având ten lăptos aminteşte de scenele domestice din picturile flamande cu lăptărese (i-ar fi putut servi drept model lui Vermeer). Scenele în care îşi face simţită prezenţa au la rândul lor un decor ce aminteşte de tihna conjugală păzită de soţia devotată. Actriţa Severine Caneele face un rol mult mai credibil decât cel al artistei, întruchipând acea tipologie a nevestei răbdătoare, care se ştie indispensabilă datorită calităţilor organizatorice de menajeră ireproşabilă şi de parteneră ce şi-a consolidat statutul oferind stabilitatea securizantă din interiorul căminului.
Primele interacţiuni dintre soţia mereu înşelată şi talentata Camille Claudel te fac să-i plângi de milă consoartei needucate şi condamnate la statutul de sclavă neglijată. Este victima perfectă a mentalităţii colective, în timp ce amanta poate spera la respectul marelui Rodin şi al întregii societăţi datorită sculpturilor sale. Dar îţi dai repede seama că nici măcar femeia-artist nu este scutită de amărăciunea celei anonime din societatea tradiţionalistă. În timp ce soţia îşi ascunde tristeţea şi frustrările în umbra gospodăriei, Camille Claudel trece prin suferinţa renunţărilor ce lasă urme adânci. Cunoaşte drama sacrificării maternităţii pe altarul artei, fără ca bărbatul pe care îl idolatrizează să-i ofere măcar un semn de compasiune. Deşi pare mult mai sofisticată, drama ei seamănă cu a soţiei considerate ignorantă, Camille fiind la rândul ei condamnată la uitare, la o existenţă invizibilă, mereu în umbra bărbatului ridicat la statutul de geniu. Singura diferenţă dintre cele două constă în modul în care îşi revendică drepturile. Spre deosebire de soţie, sculptoriţa se poate lupta pe acelaşi teritoriu cu bărbatul ingrat şi îşi poate permite luxul replicilor vulcanice.
Tratarea mult prea simplistă, aproape clişeistică, a relaţiilor psihologice dintre sculptor şi femeile ce i-au marcat existenţa permite ca întregul interes al spectatorului să se concentreze asupra activităţii din atelierul pictorului. Totuşi, acest aspect îi poate face pe mulţi să afirme că preocuparea pentru munca din atelier, potrivită mai degrabă pentru un film documentar decât pentru unul de ficţiune, face din povestea lui Rodin un film tern, caracterizat de acea lentoare epuizantă a scenelor monotone. Mulţi consideră că scenele din atelier sunt mult prea detaliate în raport cu scenele reprezentând acea dinamică afectivă din relaţiile în care arta şi iubirea se întâlnesc şi se influenţează reciproc. Pe cât de profundă este relaţia dintre artist şi creaţiile sale, pe atât de superficial este reprezentată relaţia lui cu artista Camille Claudel. Modul în care este redată această legătură mediată de artă i-ar mulţumi pe amatorii de melodrame în decoruri de epocă, nicidecum pe cei ce vor o desfăşurare mult mai complexă a relaţiei copleşitoare dintre doi artişti, într-o perioadă ce anunţa emanciparea femeii având preocupari intelectuale.
Rodin rămâne un film de referinţă doar pentru spectatorii ce au un cult pentru Rodin, deja familiarizaţi cu opera sculptorului şi cu spiritul epocii în care a trăit acesta. De fapt, regizorul a vrut să creeze un personaj ce ajunge să îi eclipseze pe toţi cei din jur şi care să fie adulat de elitele vremii, ce susţineau expunerea monumentului ireverenţios până la caricatural, dedicat lui Balzac. Filmul este mai mult o meditaţie asupra legăturii artistului cu opera sa, în faţa căreia pălesc toate celelalte prezenţe umane semnificative. Îi lipseşte însă acea frământare din procesul de creaţie a unei opere grandioase, ce poate face din atmosfera solitară a unui atelier o poveste captivantă despre un titan al sculpturii, cum a fost cea din filmul Agonie şi extaz, dedicat lui Michelangelo.
Filmul Rodin a fost proiectat în premieră, în România, cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.
LYTE video
Citeşte şi Mr. Turner – Natură moartă în stil dickensian
Muza – Poveştile tabloului misterios
Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viaţă, din Paris până-n Vama Veche
Mr. Turner -- Natura moarta in stil dickensian, cu aer laptos
Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche
