Facebook
Acasă Articole Pagină 139

Articole

Ultimele

Cronica unui negustor de sange – Cum o scoate la capat un chinez pacalit de consoarta

Adriana Gionea
-
0
Cronica unui negustor de sange – Cum o scoate la capat un chinez pacalit de consoarta

Yu Hua, unul dintre cei mai citiţi autori chinezi actuali, îţi demonstrează, printr-un amestec de scene cu tâlc, absurd satiric şi o doză sănătoasă de umor care întrece hazul de necaz al românului, de ce ţara lui este invincibilă. Nu oferă argumente de ordin economic, prin care să arate supremaţia Chinei, şi nici nu face trimiteri la marea civilizaţie reflectată de cele mai vizitate obiective turistice. Foloseşte doar o poveste despre rezistenţa uimitoare a omului prins de atâtea ori sub vremuri.

Aşa cum s-a descoperit într-un alt roman celebru – În viaţă – forţa Chinei lui Yu Hua stă în oamenii ei. Nu, nu în eroii recunoscuţi la nivel mondial, ci în anonimii care oferă (fără a-şi propune) adevărate lecţii de supravieţuire şi demnitatate. Unul dintre ei este şi Xu Sanguan, muncitor la fabrica de mătase, unde zi de zi împinge vagoanele cu gogoşile din care va ieşi preţiosul material dorit de femeile din întreaga lume. Tot de gogoşi se ocupă şi femeia râvnită de el, pe nume Xu Yulan (una dintre cele mai frumoase din regiune, se spune). Doar că ea găteşte gogoşile, sub privirile admiratorilor ce o consideră modernă şi cochetă. Cu banii obţinuţi din vânzarea propriului sânge, Xu Sanguan, protagonistul romanului, o scoate în oraş.

Frumoasa Xu Yulan, poreclită şi Gogoşica, se ghftuieşte cu delicatese la restaurantul unde vânzătorii de sânge îşi recăpătau vigoarea consumând ficat de porc prăjit şi rachiu galben de orez. La finalul cinei costisitoare primeşte cererea în căsătorie a lui Xu Sanguan, renunţând la vechiul ei logodnic. Anii trec, iar Xu Sanguan, ignorând tabuul legat de vânzarea sângelui strămoşesc, îi asigură familiei supravieţuirea în anii grei ai politicii maoiste cu al ei Mare salt înainte. Dar viaţa lui Xu Sanguan este tulburată nu atât de instaurarea comunismului maoist, cât de aflarea că fiul cel mare nu este de fapt fiul său, ci al fostului iubit al soţiei lui.

Infidelitatea feminină, ce ar fi putut deveni în alte romane un coagulant al brutalităţii machiste, declanşează alte întâmplări în Cronica unui negustor de sânge. Deşi personajele fac parte din rândul oamenilor cu educaţie precară, ce îşi duc viaţa de pe azi pe mâine într-o lume patriarhal-rurală (migrată la oraş), nu de la soţul ei îşi primeşte Gogoşica pedeapsa degradantă. Acesta reuşeşte să treacă peste furie şi peste gura lumii şi continuă să fie un tată bun, chiar şi pentru fiul altuia, deşi se mai răsteşte la el şi îi mai reproşează consoartei trădarea. Îşi vinde în continuare sângele pentru a le fi mai bine alor săi, când viaţa devine din ce în ce mai grea din cauza măsurilor absurde de industrializare forţată. Adevărata pedeapsă vine de la oamenii din jur, care denunţă infidelitatea femeii. Xu Yulan este nevoită să se căiască în gura mare, în piaţa publică, după cum spun regulile revoluţiei maoiste.

Yu Hua ştie că te va revolta la culme această măsură luată împotriva unei femei care este mai degrabă o victimă a propriei fragilităţi într-o lume a bărbaţilor, nicidecum o seducătoare neruşinată, unsă cu toate alifiile, ce învârtea bărbaţii pe degete într-un spaţiu cultural în care devotamentul casnic era sfânt. Şi mai ştie că literatura universală este plină de pagini greu de îndurat despre chinurile oamenilor captivi într-o ţară comunistă devenită un imens lagăr, în care foametea şi umilinţa se răspândeau mai repede chiar şi decât propaganda roşie. De aceea înlocuieşte realismul visceral cu umorul satiric. Şi o face printr-un absurd ilar şi printr-o rostogolire de replici iuţi şi colorate, ce amintesc de talentul marilor povestitor chinezi, slobozi la gură precum personajele lor când vor să le zică lucrurilor pe nume.

Găseşti în romanul Cronica unui negustor de sânge aceeaşi vervă satirică, dozată inteligent, datorită căreia au devenit celebri şi alţi scriitori chinezi contemporani – Su Tong, Mo Yan şi Yan Lianke – citiţi pe toate continentele. Yu Hua ştie cum să îmbrace realismul insuportabil în umorul savuros. Pentru personajele sale, umorul nu reprezintă o deviere de la amărăciune, ci o formă de conştientizare a ei şi a tragediei colective, dar care să nu le arunce în hăul abrutizării.

În ciuda fundalului istoric deloc prietenos cu omenirea, romanul lui Yu Hua poate fi considerat până la urmă un mesaj optimist, deoarece autorul nu îşi lasă personajele să ia calea dezumanizării, la care duce amestecul dintre sărăcie, lipsa educaţiei, dictatură şi propaganda axată pe ura de clasă, pe dezbinare. Nu găseşti imaginile tipice unei mahalale sordide, ci scene vii, în care umorul salvează licărul de umanitate într-o lume fără speranţă, aşa cum devenise China în vremea lui Mao. De fapt, fiecare scenă greu de îndurat are un final în care duioşia şi compasiunea au ultimul cuvânt, deoarece Yu Hua mai crede în capacitatea unor oameni de a-şi păstra bunătatea sub presiunea unei perioade ce a deformat prea multe suflete şi conştiinţe.

Cronica unui negustor de sânge poate fi considerată o carte dură, însă ale cărei personaje nu te bântuie, ci îţi dau impresia că te însoţesc senin ori de câte ori îţi vei aminti de ele, datorită efortului de a o scoate la capăt prin conservarea normalităţii definite prin grija pentru celălalt. Protagonistul îşi salvează fiul cu orice preţ, chiar dacă ştie că nu este tatăl biologic, apoi îşi apără soţia căzută victima urii colective la care instigă partidul.

Vei aprecia la Yu Hua modul în care a preluat oralitatea povestitorilor chinezi din literatura populară. Nu vei ignora nici talentul său de a surprinde trăsăturile umane şi modificările sociale, dar nu printr-o analiză psihologică nemiloasă, ci printr-o satiră care devine din ce în ce mai profundă pe măsură ce frazele şi replicile devin din ce în ce mai simple (dar niciodată simpliste). Descoperi în dialogurile personajelor sale că simplitatea oamenilor săraci nu înseamnă neapărat prostie şi orbecăire prin beznă, ci poate căpăta o formă expresivă când reflectă o realitate fără noimă, aşa cum este orice realitate dintr-o ţară acaparată de o dictatură.

Citeşte şi O undiţă pentru bunicul meu – Plăcerea lecturii se ascunde în detaliile poetice

5 filme care îţi dezvăluie lumi mai puţin cunoscute

O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

15 carti noi aduse in librarii de luna decembrie

Adriana Gionea
-
0
15 carti noi aduse in librarii de luna decembrie

Pentru mulţi dintre noi, luna cadourilor este de fapt luna în care ne cumpărăm mai multe cărţi, profitând de ofertele editurilor şi de reducerile din librării. Îţi propunem nişte titluri noi, pe care să le savurezi în timp ce în aer plutesc arome de ceai cu mirodenii, portocale, scorţişoară sau turtă dulce. Preferinţele noastre şi modul în care percepem simbolurile acestei perioade sunt diferite, de aceea am ales atât poveşti de sezon, cât şi romane, biografii sau memorii care să îţi hrănească fie dorul de ducă trezit în zilele libere, fie nevoia de introspecţie, de solitudine benefică pentru discuţiile cu tine.

 

Jeanette Winterson – Zile de Crăciun. 12 povestiri şi 12 sărbători pentru 12 zile

Iarna trecută, Jeanette Winterson şi-a încântat cititorii din România datorită cărţii O paranteză în timp, prin care a revizitat una dintre piesele lui Shakespeare. Anul acesta ne vom putea bucura de imaginaţia lui Jeanette Winterson prin 12 povestiri cu personaje năstruşnice şi întâmplări nemaiauzite. Povestirile reflectă opinia scriitoarei conform căreia sărbătorile de iarnă sunt o celebrare a neprevăzutului. Şi cum poveştile şi deliciile culinare pot merge mână-n mână, autoarea propune şi 12 retete pe care le putem pregăti alături de cei dragi.

 

Cele trei fiice ale Evei

Romanele lui Elif Shafak sunt nelipsite de pe listele multor cititori. Noul său roman îţi dă toate motivele pentru a mai amâna treburile casnice dinaintea sărbătorilor. Are o poveste puternică despre Est şi Vest, care se întâlnesc în fascinantul Istanbul, secrete feminine care sunt devoalate treptat, nişte protagoniste reprezentând ipostaze diferite ale feminităţii şi un personaj masculin carismatic.

În centrul romanului se află o femeie care s-a reîntors brusc în Istanbului natal pentru a deveni o soţie din noua burghezie turcă, deşi studiile de la Oxford îi promiteau o carieră strălucitoare şi mai multă independenţă. Motivele din spatele alegerilor sale sunt dezvăluite după ce tentativa de furt a genţii o face să redescopere o fotografie din studenţie, în care îl zăreşte pe un profesor nonconformist de care ea şi cele mai bune prietene din acei ani erau atrase. Vei descoperi aceeaşi simbioză, profund şi captivant analizată, între Istanbulul aflat într-o continuă schimbare şi metamorfozele femeilor care locuiesc în el.

 

În apărarea femeii cavernelor. Povestiri de neurologie evoluţionistă 

Neurologul Harold Klawans îţi propune altfel de poveşti captivante. Unele despre evoluţia creierului. Fiecare capitol al cărţii sale răspunde la întrebări frecvente despre modul în care am ajuns să fim ceea ce suntem azi. De ce mitul bărbatului-vânător e doar un mit?, De ce femeia a fost cea care a jucat rolul esenţial în dezvoltarea speciei noastre? şi Cum am dobândit capacitatea de a compune muzică complexă sau de a citi? Sunt doar o parte dintre întrebările care au dus la scrierea acestei cărţi.

 

Gala-Dali

Gala, femeia considerată marea iubire a lui Salvador Dali, a stârnit curiozitatea multor devoratori de poveşti cu muze şi artişti excentrici. Bărbaţii au fost seduşi de mitul ei, iar femeile au invidiat-o şi au vrut să-i afle trucurile folosite pentru a-l face pe un bărbat genial să o venereze până într-acolo încât să-i includă numele atunci când îşi semnează capodoperele. În Gala-Dali vei descoperi o personalitate cu o mie de feţe, care şi-a înţeles foarte bine epoca şi a ştiut să se bucure de anii în care femeile începeau să se emancipeze, să intre într-o lume a libertăţii şi a progresului, acaparată până atunci de bărbaţi. Carmen Domingo îţi propune o lectură captivantă despre feminitate, boemă şi avangardă.

 

 Irvin Yalom – Călătoria către sine (memorii)

Zilele libere din luna decembrie pot deveni ocazia unei introspecţii, a unei călătorii emoţionale către sine, a unei discuţii despre pierderi şi regăsiri sau despre oamenii care te-au inspirat. Prin romanele sale şi prin cărţile de psihoterapie, Irvin Yalom a devenit o sursă de inspiraţie pentru mulţi cititori, impresionaţi de fracheţea unor dezvăluiri legate de trăirile unui psihiatru, confruntat la rândul său cu propriile răni. Dezvăluirile şi amintirile din volumul autobiografic intitulat Călătoria către sine pot fi lectura perfectă pentru cei ce îşi doresc să se redescopere pe ei înşişi în zilele de iarnă.

 

Copacul dorinţelor (editie bilingvă) – Singura poveste pentru copii scrisă de Faulkner

Aproape în fiecare an aflăm despre încă o bijuterie ascunsă în sertarele secrete ale unui clasic despre care am crezut că ştim totul. În cazul lui William Faulkner este vorba despre o poveste scrisă pentru fiica unei femei pe care o iubise. Copacul dorinţelor este relatarea unei călătorii pline de peripeţii, spre un ţinut unde se află un arbore ce poate împlini visuri.

 

 David Bowie: o stranie fascinaţie

Biografia lui David Buckley a fost elogiată de multe publicaţii. The Guardian afirma: David Buckley reuşeşte lucrul cel mai de preţ pentru un biograf rock: te face să asculţi din nou albumele lui Bowie. Bazată pe informaţii obţinute în exclusivitate din interviurile cu apropiaţii artistului, David Bowie: o stranie fascinaţie este o carte nu doar pentru fani, ci şi pentru cei dornici de a înţelege cum o personalitate plină de originalitate poate influenţa lumea şi te poate încuraja să îţi asumi un stil personal considerat aparte.

 

Castele de furie

Pentru mulţi, zilele de sărbătoare sunt ocazia de a-şi face cadou încă un roman scris de autorul preferat. Dacă s-ar face un top al unora dintre cei mai citiţi autori în România, Alessandro Baricco s-ar afla în el. Cei care l-au descoperit datorită romanelor Mireasa tânără sau Mătase pot citi în decembrie şi romanul prin care a debutat – Castele de furie. Acţiunea se petrece în anii revoluţiei industriale, când progresul îi atrăgea mai mult pe vizionarii ce visau tot felul de maşinării magice, nu neapărat pe cei marcantili. Vei descoperi un bun povestitor, capabil să infiltreze stranietatea în real datorită unor personaje misterioase, ce trimit nişte cadouri excentrice din călătorii, sau a unor case de sticlă, ce anunţă o schimbare a percepţiei asupra luxului burghez reflectat de arhitectură.

 

 Arta contemporană. Istorie şi geografie

Dacă vacanţa de iarnă înseamnă pentru tine mai mult timp de cutreierat prin galeriile de artă contemporană, atunci s-ar putea să-ţi doreşti sub brad cartea lui Catherine Millet. Vei găsi o foarte bună introducere în lumea artei contemporane, într-un limbaj accesibil şi celor ce nu au studii de specialitate. Conceptele, trecerea de la avangarda interbelică la arta actuală prin transgresarea graniţelor dintre curente şi informaţiile despre galerii celebre, despre importanţa spaţiilor de expunere sau despre materialele folosite alcătuiesc nişte capitole fascinante. Paginile te vor face să priveşti altfel o expoziţie de artă contemporană şi să înţelegi mai bine relaţia dintre creator, galerie şi privitor.

 

Aventura arctică

A te bucura de iarnă stând la căldurică, în faţa unui şemineu şi a unui peisaj abia zărit dincolo de fereastra cabanei cochete, este de neacceptat pentru unii. Aşa a fost şi pentru antropologul Peter Freuchen, care ar fi putut avea o viaţă confortabilă într-un cartier burghez din Copenhaga secolului trecut. Dar el a vrut să exploreze Groenlanda necălcată de semenii săi. A dat compania elitei intelectuale cu studii înalte pe experienţele unice, trăite alături de inuiţii din ţinuturile arctice. Şi-a luat o soţie din rândul lor şi a încercat să le înţeleagă obiceiurile ciudate pentru străini, în loc să-i judece. Aventura arctică este atât o expediţie ce testează anduranţă la condiţiile climatice extreme, cât şi toleranţa în faţa unei culturi diferite. Aşadar, o poţi trece pe listă dacă vrei să îmbini aventurile riscante cu descoperirea unei noi culturi.

 

Hotel Ambos Mundos

Dacă vrei să-ţi petreci (măcar imaginar) vacanţa de iarnă într-o ţară bună mai degrabă pentru vacanţele estivale, atunci poţi alege Hotel Ambos Mundos, cartea scrisă de antropologul Vintilă Mihăilescu. Îmbinând savoarea unui jurnal de călătorie, istoria, observaţiile psihologice şi pasiunea pentru antropologie, autorul te invită să cunoşti mai bine Cuba, aşa cum este ea percepută de călătorul venit de pe alte continente.

 

Acasă

Curăţenia dinaintea Crăciunului ne dă ocazia de a redescoperi obiecte pe care le credeam pierdute şi ne face să reflectăm asupra spaţiului în care locuim şi asupra legăturii pe care îl avem cu el. Cartea lui Bill Bryson are la bază o astfel de reflecţie asupra locuinţei personale. Autorul porneşte de la imaginea propriei locuinţe şi de la amintirile trezite de încăperi sau de obiecte, pentru a trasa o scurtă istorie a vieţii private. Obictele decorative, camerele sau stilul unei case te invită într-o incursiune interesantă, în care vei descoperi poveştile uimitoare ale unor obiecte ce pot părea banale.

 

 Crăciunul în cele mai frumoase povestiri

Iarna aduce şi o mare foame de poveşti care să te sensibilizeze. 10 dintre ele te aşteaptă în volumul Crăciunul în cele mai frumoase povestiri. Vei putea (re)citi istorioarele cu tâlc spuse de Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde, Arthur Conan Doyle, Harriet Beecher Stowe, O. Henry, Elizabeth Gaskell, Herbert W. Collingwood şi Henry van Dyke.

 

Măcar ne pricepem la scuze

Se spune că a-ţi cere scuze este o artă. Pentru doi prieteni care sunt eliberaţi dintr-un ospciu, scuzele devin o meserie, singura care îi ajută să treacă de la o lume închisă la una liberă. Ei îşi cer scuze în locul celor vinovaţi şi îşi asumă faptele lor. Povestea lor te va face să descoperi încă un autor coreean al noului de scriitori orientali care descriu problemele societăţii contemporane prin absurd şi proză experimentală.

 

Romanovii

Romanovii au ramas în istorie ca simbol al unei lumi distruse brutal de bolşevici. Povestea lor se întinde pe trei secole, iar Simon Sebag Montefiore o relatează printr-un amestec seducător de portrete captivante, secrete, drame, iubiri şi documentare minuţioasă.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

Cărţi despre Ele, scrise de Ei

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

Carti despre Ele, scrise de Ei

 

 

 

 

Fiica ascunsa – Consolideaza reputatia Elenei Ferrante

Adriana Gionea
-
1
Fiica ascunsa – Consolideaza reputatia Elenei Ferrante

Romanul Fiica ascunsă le dă o veste bună celor seduşi de Tetralogia napolitană. Plăcerea lecturii va fi prelungită şi de alte romane semnate de Elena Ferrante, ce promit să fie la fel de bune. Astfel, ei vor descoperi că fenomenul Elena Ferrante nu se rezumă la romanele despre una dintre cele mai profunde relaţii de prietenie feminină. Noua carte tradusă în limba română stârneşte aceeaşi curiozitate a cititorului datorită unui personaj feminin puternic, dornic de a se emancipa, şi observaţiilor psihologice incisive despre maternitate, libertate şi cuplu.

După ce vor citi microromanul Fiica ascunsă, mulţi o vor trece pe Elena Ferrante pe lista autorilor ale căror poveşti nasc dependenţă şi revelaţii incomode, însă vitale, promiţându-le nişte pagini memorabile. Aşa este şi povestea unei profesoare de limba engleză pe nume Leda, care se redescoperă în timpul unei vacanţe petrecute într-un sat pitoresc din sudul Italiei. Întâlnirea cu o familie de napolitani guralivi, pe care îi considera nişte exponenţi ai vulgarităţii şi ai primitivismului, va deschide multe uşi spre propriul trecut, pe care Leda le crezuse închise pentru totdeauna.

Tabloul familiei napolitane ce acaparează plaja îi va reaminti de propria copilărie petrecută tot în Napoli, de rudele al căror model de viaţă îl respinsese, de fuga dintr-un cartier sărac prin continuarea studiilor la Florenţa. Succesiunea amintirilor o va face pe Leda să-şi reanalizeze căsnicia destrămată şi trăirile faţă de propriile fiice. Va începe astfel un dialog cu sine, de o sinceritate ce îi va uimi pe cititori.

Puţine femei au curajul de a fi sincere precum Leda, în primul rând faţă de ele însele, de teamă să nu fie considerate nişte mame rele, iresponsabile, care îndrăznnesc să se gândească (şi) la ele când vor să afle de ce nu mai sunt fericite în căsnicie, în viaţa construită până atunci din iluzii. Leda încetează să se mai mintă pe sine şi îşi asumă curajul de a recunoaşte că s-a simţit sufocată în propria căsncie, mai ales în perioda în care şi-a dorit să evolueze, să îşi întindă aripile într-o Italie (încă) tradiţionalistă. Îşi aminteşte de momentul în care a luat o decizie care poate atrage oprobiul public, însă pe care ea o considera indispensabilă pentru redescoperirea unei feminităţi ce până atunci fusese incompletă.

Fiica ascunsă păstrează o temă întâlnită şi în romanele din Tetralogia napolitană – încercarea unui personaj feminin de a se distanţa de mediul abrutizant al cartierelor meridionale sărace, unde se perpetuează mentalităţile retrograde. Asemenea celor două protagoniste din tetralogie, Leda a preferat emanciparea şi libertatea, oscilând între normele impuse de familie şi răzvrătirea împotriva unei societăţi în care femeii nu i se permitea să îşi urmeze visurile. Totuşi, în ciuda unor similitudini legate de imaginea femeii napolitane ce luptă pentru emancipare, acest roman este diferit. Nu are desfăşurarea amplă, conflictele, densitatea narativă şi evoluţia spectaculoasă a protagonistelor din romanele tetralogiei.

În romanele din tetralogie, autoarea a preferat să se axeze mai mult pe dinamica unor contradicţii între ipostezele feminine reprezentate de cele două prietene sau pe relaţia dintre mediul exterior citadin şi schimbările psihologice ale personajelor. În Fiica ascunsă a vrut mai degrabă să te scufunde în lumea interioară a protagonistei. Realitatea din jur este absorbită de gândurile ei şi de trăirile din trecut, ce îi invadează prezentul, influenţând modul în care interpretează detaiile fiecarei zile de vacanţă. Imaginile oraşului meridional, cu periferia-furnciar demnă de un film neorealist, este una estompată. Precaritatea mediului în care Leda a copilărit este reflectată mai degrabă de observaţiile despre femeile din familia napolitană care perturbă liniştea plajei sau de amintirile despre mama ei, de care a vrut să se distanţeze pentru a nu-i prelua valorile retrograde.

Deşi este un roman cu foarte puţine personaje şi tot atât de puţine evenimente, Fiica ascunsă nu te plictiseşte. Lumea interioară a protagonistei te absoarbe la fel de mult precum cea a personajelor feminine ce trăiau într-un furnicar. Gândurile ei nasc nişte concluzii fascinante şi dătătoare de revelaţii despre feminitate, relaţiile de cuplu, căsnicia păstrată cu orice preţ vs. evadare sau legătura mamă-fiică. Poate cele mai frumoase, dar şi răvăşitoare pagini sunt cele dedicate legăturii materne. Te fac să-ţi imaginezi cum ar fi să te afli şi tu, asemenea Ledei, pe malul mării, sincronizându-ţi ritmul amintirilor cu al valurilor.

Îţi vine să reciteşti de zeci de ori paginile despre sentimentele şi fricile protagonistei în relaţia cu fiicele ei, gandindu-te la relaţiile din propria familie. Scriind cu francheţea uneori greu de acceptat despre trăirile protagonistei sale, autoarea te face să interpretezi altfel reacţiile părinţilor tăi. Pe măsură ce dai paginile, începi să te analizezi, să îţi pui întrebări şi să te loveşti de propriile amintiri. Te vei certa în gând cu Leda sau, dimpotrivă, îi vei da dreptate, simţind că te-a eliberat şi pe tine prin mărturisirile ei greu de digerat de către aceia care nu vor să contamineze imaginea superficială a unei mamei perfecte.

În Tetralogia napolitană găseşti pagini ce te fac să îţi analizezi relaţiile de prietenie. În schimb, citind acest roman te vei gândi la relaţiile avute cu mama ta. Fără a folosi termeni pretenţioşi, Elena Ferrante ştie să exploreze legătura dintre mamă şi fiica din perspectiva unor aspecte nelipsite din cărţile de psihoterapie, cum ar identificarea sau contraidentificarea cu mama, respingerea modelului matern sau modul în care trăirile neasumate de mamă influenţează modul în care percepe imaginea fiicelor sale.

Vei admira modul inspirat prin care Ferrante compensează densitatea naraţiunii care te-ar fi ţinut cu sufletul la gură, folosindu-se de amintirile protagonistei, ce scot la suprafaţă decizii controversate. În ciuda unei acţiuni statice, vei avea parte de multe pagini care te vor face să tresari ori îţi vor da emoţii datorită unor situaţii imprevizibile. Această sursă de imprevizibil este relaţia pe care Leda o dezvoltă cu două dintre femeile clanului de napolitani, venit să îşi petreacă vacanţa în acelaşi loc. Faţă de una dintre ele simte repulsie şi revoltă, iar faţă de cealaltă, admiraţie, compasiune şi empatie. Pe una o respinge, deoarece o consideră grosolană când îi aminteşte de rudele ei. De cealaltă vrea să se apropie pentru a o ghida, pentru a-i împărtăşi temerile pe care ea însăşi le avea în primii ani de maternitate.

Un gest aparent fără nici un motiv clar o va apropia pe Leda, protagonista romanului, de familia napolitană. Este o apropiere periculoasă, însă vindecătoare. Leda găseşte în tabloul acestei familii nişte detalii ce reactivează amintirile din perioada în care a vrut să renunţe la statutul de mamă devotată pentru a se redescoperi, pentru a-şi câştiga libertatea intelectuală şi sexuală care să o depărteze de modelul primitiv oferit de propria-i familie napolitană.

Folosind un personaj feminin graţios, diferit, pe care îl introduce în mijlocul familiei meridionale reprezentând acea parte ne-modernizată a Italiei, cu toate acele trăsături caricaturale, pe care protagonista le subliniază nemilos, Elena Ferrante construieşte o punte între lumea interioară a Ledei şi cea exterioară. Această punte este de fapt complicitatea feminină între două personaje mult prea sofisticate pentru a fi înţelese de cei din jur. De fapt, vei regăsi în Fiica ascunsă aceeaşi complicitate feminină într-o lume tradiţionalistă, doar că este vorba despre o complicitate subtilă şi tăcută, redată mult mai sofisticat. Relaţia dintre personaje demonstrează că Ferrante nu este doar o bună povestitoare capabilă de a surprinde legătura dintre schimbările sociale şi percepţia asupra feminităţii, ci şi posesoarea unui spirit de observaţie rafinat, dublat de talentul de proiecta emoţiile ambigue şi gesturile de neînţeles asupra unor obiecte devenite metafore. Autoarea transformă imaginea unei păpuşi furate într-o metaforă prin care sentimentele adânci sunt expuse fără o analiză psihologică bombastică.

Romanul Fiica ascunsă te va impresiona mai ales datorită ritmului fluid al unor mărturisiri ce se trasformă în revelaţii fără a se pierde în autoanalize alambicate. Deşi trăirile protagonistei sunt complicate şi dense, modul în care sunt expuse este cât se poate de natural şi uşor de urmărit, astfel încât să descoperi mai uşor toate straturile unor semnificaţii sau motive din spatele detaliilor sau gesturilor banale. Elenei Ferrante îi este suficient un singur gând al personajului feminin pentru a crea imaginea unei epoci şi a unei Italii scindate. Există şi în acest roman o strânsă legătură între evoluţia feminităţii şi mediu, însă este prezentată în aşa fel încât să nu perturbe autonomia universului personal prin invazia elementelor ce ţin de condiţionarea socială, care anihilează individualitatea şi de care personajele nu pot scăpa.

Poţi comanda romanul de pe Libris, Cărturești, Elefant.ro

Citeşte şi April’s Daughter – Mama seducătoare ia tot

Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

April’s Daughter – Mama seducatoare ia tot

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Adriana Gionea
-
0
The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Bijuteria ascunsă a Cannesului. Aşa descrie Alex Ritman de la The Hollywood Reporter acest film, care a fost la un pas de a primi Camera d’Or în 2016. Proiectat şi în cadrul Hip Trip Travel Film Festival 2017, documentarul The Cinema Travellers îi arată publicului o altă bijuterie …una ascunsă privirii, dar care naşte imagini plăcute ochiului. Bijuteria este un aparat de proiecţie a peliculelor de 35 mm, aşa cum vedeai în vechile cinematografe. În epoca de aur a cinematografelor în aer liber, acest aparat era o mină de aur pentru cei ce aşteptau filmele pline de poveşti cu entuziasmul şi devotamentul arătat statuii reprezentând o zeitate aducătoare de belşug.

The Cinema Travellers nu este un doar un film despre gloria şi decăderea cinematografelor ambulante ce străbăteau India, ci şi o declaraţie de iubire plină de nostalgie faţă de vechile cinematografe de pretutindeni. Filmul aminteşte de perioada în care o mână de oameni pasionaţi îi făcea să viseze pe cei rămaşi în satele şi oraşele uitate de lume. Evadarea dintr-o viaţă plată şi împovărătoare era permisă datorită unei role de film şi unei adevărate maşinării care facea minuni în timpul proiecţiei.

Documentarul regizat de Shirley Abraham şi Amit Madheshiya te face să-ţi imaginezi cum ar fi fost să te fi născut cu patru-cinci decenii în urmă şi să te fi strecurat pe ascuns în camera de proiecţie, pentru a vedea cum se nasc imaginile filmului ale cărui detalii incitante ar fi fost anunţate în gura mare prin tot oraşul. La fel de curios a fost şi unul dintre personajele documentarului, al cărui nume indian se traduce prin Lumină, deşi viaţa lui a devenit magie abia după lăsarea întunericului. Pe el, această mare curiozitate de a descoperi de unde vin imaginile de pe ecran l-a determinat să-şi aleagă meseria de reparator de aparate folosite în cinematografele ambulante. În alte timpuri, se facea ditamai coada la uşa atelierului său, deoarece aparatele necesitau intervenţii rapide pentru a le îndeplini dorinţele celor din satele îndepărtate ale Indiei, unde oamenii aşteptau filmele ca pe un vis împlinit.

Visul devenea posibil datorită unor pasionaţi ce aveau conştiinţa unei vocaţii transgeneraţionale. Pe umerii lor erau cărate multe role de film, încât îţi vine să zici că Atlas s-a reprofilat şi în locul Pământului ţine în spate o cutie grea cu visuri efemere şi poveşti ce evadează după lăsarea întunericului dintr-un camion rablagit. În acest camion stă ascuns aparatul de proiecţie de altădată, filmat încât să pară o adevărată maşinărie cu apucături de zeitate capricioasă pe care trebuia să o măguleşti cu beţişoare parfumate şi tămâie scumpă, aşa cum fac proiecţioniştii din acest documentar. Pentru ei, maşinăria era un adevărat idol ce trebuia îmbunat cu beţişoare parfumate şi descântece într-o limbă vorbită de personajele unei epopei apărute pe un ecran adăpostit de un cort ce strângea mulţimea de la târguri şi bâlciuri.

În India peliculei încolăcite pe o rolă, cupola cortului nu mai era simbolul circului unde se întâlneau exponatele cabinetul de curiozităţi, animalele fabuloase, giumbuşlucurile şi acrobaţiile riscante. Noua cupolă a cortului-cinematograf domina decorul cu barăci şi prăvălii improvizate în zilele de sărbatoare care animau peisajul arid şi prăfos. Vocea vânzătorului de bilete răzbătea în tabloul suprarealist al nopţii de bâlci şi coagula mulţimea forfotitoare în faţa cortului. După înserat, vânzătorul de bilete devenea păzitorul graniţei dintre iluzie şi realitate. Era generos cu prichindeii desculţi, care intrau gratuit, însă indiferent la rugăminţile celor mari. În schimbul câtorva rupii, în viaţa oamenilor apăsaţi de poveri şi de arşiţă intrau dansul, poveştile cu amor şi trădări.

Vei fi sedus la rândul tău de calităţile vizuale ale documentarului. Imaginile sunt pline de culoare şi de contrastele fantasmagorice oferite de noaptea indiană din timpul sărbătorilor în care flăcările înalte ale focurilor tradiţionale şi nuanţele intense ale sariurilor sfâşie întunericul pentru a oferi o atmosferă de carnaval hindus. Fără aceste calităţi, ai fi tentat să cam strâmbi din nas în faţa unor oameni vrăjiţi de melodramele indiene. Nu înţelegi de ce în trecut oamenii şi-ar fi vândut şi sufletul pentru a vedea un film lacrimogen (fie el cu decoruri şi coregrafii spectaculoase), cu femei ce-şi cântau dorul cu voce piţigăiată, acompaniată de sunetele bijuteriilor abundente şi ale materialelor ample, ornate cu pietre strălucitoare. Dar în acest documentar, imaginile nu au patetismul atribuit filmelor comerciale de la Bollywood, ci un aer sentimental suportabil, datorat farmecului desuet pe care îl capătă obiectele asociate kitsch-ului după ce trece epoca lor de glorie. Descoperi multă poezie în camera de proiecţie, unde un personaj feminin dintr-o dramoletă se iveşte din semiobscuritate cu aerul misterios al unei dive ce zâmbea pe afişele de altădată, sporind nostalgia după un trecut al naivilor frumoşi, ce visau cu ochii deschişi într-o sală de cinema.

Deşi faima cinematografelor ambulante din India s-a hrănit cu melodramele de la Bollywood,  imaginile din aceste filme nu mai sunt siropoase odată incluse în documentar. Ele apar precum un fundal mitic îndepărtat, din altă realitate. În locul lor ar fi putut fi proiectate la fel de bine un film de Fellini, unul în care joaca marele Charlie Chaplin, un musical american sau o comedie franţuzească din anii ’50-’60. Mesajul rămâne acelaşi, indiferent de spaţiul cultural de apartenenţă al spectatorului. Este un mesaj trist pentru cinefilii de altădată sau pentru visătorii din zilele noastre, care spune un adevăr greu de îndurat: voluptatea filmului văzut la cinema începe să piardă teren în faţa ecranului unui laptop, iar experienţa fascinantă oferită prin desfăşurarea unei pelicule într-o cameră secretă va dispărea în favoarea noilor proiectoare, mult mai uşor de cărat şi mult mai uşor de înlocuit.

Documentarul vorbeşte despre o lume care începe să dispară, însă poate avea şi o concluzie optimistă, care spune că mai există dorul de vechiul cinema cu pelicule de 35 mm şi că mai există spectatori pentru filmul văzut într-o sală de cinema, fie ea şi una improvizată într-un cort. Totuşi, aceştia sunt din ce în ce mai puţini, chiar şi într-o ţară unde aglomerarea în faţa unui ecran imens era vecină cu prosternarea colectivă în templul unei zeităţi ce-şi aşteaptă adoratorii într-o zi de sărbătoare orientală. Dar sunt nişte spectatori la fel de uimiţi în faţa imaginilor ca în vremurile bune. Cei doi regizori derulează la un moment dat nişte instantanee în care mimicile unor anonimi devin întruchiparea bucuriei pure, ce aminteşte de prima experienţă într-o sală de cinema, în perioada în care televiziunea era un vis inaccesibil.

Regizorii au reuşit să redea acel amestec dintre nostalgie, tristeţe şi emoţiile năucitoare pe care o simt cei ce sunt martorii unei lumi splendide aflate la apus. Prin emoţiile stârnite, filmul ar putea fi comparat cu acele imagini răvăşitoare ale unei clădiri sau cartier ce îşi trăiesc ultimele clipe de glorie înaintea dispariţiei, scufundate în luminile unui apus ce-ţi taie răsuflarea. Asta simţi când vezi personajele documentarului la finalul ultimului spectacol, după ce abandonează aparatul de proiecţie sau când reparatorul spune că praful va acoperi rolele de film, până va deveni asemenea stratului gros de sedimente depuse peste lumile din alte secole, date uitării până la redescoperire, aşa cum s-a întâmplat cu faimoasele civilizaţii de la Mohenjo-Daro.

Indiferent de repulsia pe care iubitorii filmelor de artă o simt pentru melodramele comerciale din Orient, pe care le consideră un atentat la adresa bunul gust, aceştia nu vor ezita să recomande The Cinema Travellers. Ei vor descoperi că filmul nu spune povestea unor călători ce aduc în satele indiene filmele de la Bollywood, ci vorbeşte de fapt despre renunţarea la visurile cinefililor de altădată. Nu despre filmele indiene este vorba, ci despre tot acel univers uman modelat de sala de cinema, unde compasiunea, speranţele, surâsul, aşteptarea primelor scene, curiozitatea şi naivitatea capătă alte dimensiuni.

Filmul devine un mesaj universal de adio înaintea dispariţiei unei relaţii de fidelitate dintre spectator şi sala de cinema preferată, fie ea şi una improvizata. Este vorba despre acea sală micuţă, fără o tehnologie avansată, dar care permitea stabilirea unei legături puternice între spectator şi personaje. Deşi filmul vorbeste despre ultimele călătorii ale cinematografelor ambulante indiene înainte ca vechile aparate de proiecţie să fie vândute pentru refolosirea componentelor metalice, mulţi vor vedea de fapt drama ultimilor proprietari de cinematografe independente din întreaga lume, sau golul exprimat de imaginea cinematecilor cu săli părăsite, care au fost cândva considerate nişte bijuterii ale arhitecturii.


LYTE video

Citeşte şi Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

 

Cum formulezi scrisoarea de intentie pentru job-urile de azi

Alexandra Manafu
-
0
Cum formulezi scrisoarea de intentie pentru job-urile de azi

Scrisoarea de intentie poate parea un efort prea mare in zilele noastre. Daca iti spui ca ai un CV bine pus la punct si doar asta conteaza, noi iti spunem ca scrisoarea de intentie poate face diferenta intre doi angajati cu un CV asemanator sau poate favoriza unul cu un CV mai putin puternic.

Majoritatea job-urilor vacante de astazi sunt publicate pe platforme online dedicate. Zilele in care incercuiai anunturi pentru locuri de munca in ziar sau in care faceai vizite companiilor la care ti-ar fi placut sa lucrezi, ca sa lasi un CV, au apus demult. Mai toata lumea are un cont pe ejobs sau betjobs si isi actualizeaza experienta pe masura ce acumuleaza noi skill-uri si este gata sa isi asume provocari profesionale in alta parte.

Daca platformele online au campuri predefinite pentru experienta, educatie, competente si iti limiteaza exprimarea creativa atunci cand aplici la un job, iti poti lasa personalitatea sa se reflecte prin intermediul scrisorii de intentie. Desi multa lume a renuntat la efortul de a o mai compune sau macar de a o personaliza in functie de fiecare job la care aplica, angajatorii pot avantaja acel candidat care si-a dedicat timpul pentru a se informa despre job si companie si a gasit argumente pentru potrivirea lui cu locul de munca vacant.

Intr-o piata a muncii care se occidentalizeaza, ca urmare a patrunderii din ce in ce mai multor multinationale in tara, raportul angajator-angajat devine mult mai informal si se pune accentul pe performanta, abilitati si, nu in ultimul rand, pe umanitate. Pe langa capacitatile tale, conteaza cat de motivat esti si cat de usor te poti integra in noul colectiv, astfel incat sa nu fii un factor perturbator pentru cultura organizatiei.

Scrisoarea de intentie trebuie sa ofere angajatorului o viziune asupra personalitatii tale si a capacitatii de a face fata cu brio provocarilor la care vei fi supus de noul job. Iata cateva sfaturi pentru a alcatui o scrisoare de intentie care sa iasa in evidenta in zilele noastre:

1. Foloseste adresarea directa – Formulari de tip „Stimat Domn/Doamna” nu isi mai gasesc rostul intr-o lume in care oamenii isi posteaza pe LinkedIN intreg job description-ul. Fa tot posibilul pentru a afla cine este managerul pe Resurse Umane (poti avea norocul ca persoana respectiva sa fi dat share la anuntul de angajare) si adreseaza-i-te pe nume: „Stimata doamna Elena Adamescu” (nu stii cat de deschisa este persoana respectiva la familiaritati inca de la primul contact). Daca anuntul este postat intr-un stil vizibil familiar, iar compania se mandreste cu un colectiv tanar si, pur si simplu, transmite un stil prietenos, poti risca si te poti adresa folosind prenumele. Insa este un risc pe care, poate, nu vrei sa ti-l asumi pana nu stii clar ca ai luat interviul.

2. Formateaza pentru prima impresie – Cele mai multe site-uri iti vor oferi o caseta de editare in care poti introduce continutul scrisorii de motivatie, iar unele te vor lasa sa uploadezi un fisier. Pentru cea de-a doua varianta, sfatul nostru este sa creezi scrisoarea de intentie in Word, sa o salvezi si sa o urci pe site ca fisier .pdf. Astfel, te vei asigura ca nu vor exista probleme de incompatibilitate intre calculatorul tau si cel care va deschide fisierul. In ambele situatii, insa, este important sa formatezi scrisoarea cat mai corect: trebuie sa se vada cu ochiul liber care este formula de adresare, primul paragraf de introducere, cele dedicate de argumentarii, concluzia si formula de incheiere. Asta inseamna ca fiecare sectiune sa inceapa cu alineat sau sa inserezi un spatiu liber intre doua paragrafe consecutive. A folosi atat alineat, cat si spatiu liber, este o practica demodata si redundanta.

Foloseste un font lizibil si introdu si datele tale de contact, in antet. Pentru o buna impresie, te poti indeparta de fonturile clasice precum Arial si Times New Roman, dar, in mod cert, nu unul care se aseamana scrisului de mana sau Comic Sans. Spatierea de 1,5 pt ofera un stil mult mai profesional oricarui document. Incearca sa te incadrezi intr-o singura pagina (nimeni nu are timp sa citeasca mai mult de atat).

3. Capteaza atentia din primul paragraf – Scrisorile de intentie traditionale te indeamna sa descrii in primul paragraf motivul pentru care scrii, jobul la care aplici si cum ai aflat de job. Chiar daca nu esti pregatit sa iti asumi o abordare total diferita, poti formula astfel incat sa nu para ca ai dat copy-paste la unul din template-urile de scrisori de motivatie de pe internet

Abordarea clasica:

„Am aflat cu entuziasm despre postul vacant din cadrul companiei dumneavoastra din anuntul de pe Bestjobs si as dori sa aplic”.

Abordarea noua:

„Postul de Regional Manager din cadrul companiei X mi-a captat atentia, asa ca doresc sa aplic pentru el. Cred ca reprezinta ocazia perfecta de a implementa proiecte si actiuni care au avut rezultate in cadrul experientei mele anterioare, intr-un mediu nou, plin de provocari”.

Poti sa fii specific legat de rezultatele pe care experienta ta le garanteaza, insa detalierea acestora trebuie sa vina in urmatorul paragraf. Primul fragment are rostul de a face specialistul de HR sa continue sa iti citeasca scrisoarea de intentie.

4. Vinde-ti experienta cu entuziasm – Ofera argumentele pentru care este obligatoriu sa te programeze la interviu. Nu cita cuvant cu cuvant din CV, ci foloseste ocazia aceasta pentru a enumera realizari specifice care nu sunt trecute in experienta ta si creeaza o legatura intre ele si cum ai putea sa le aplici in cadrul companiei. Mentioneaza ca ai contacte in industria respectiva, cat a crescut rata de participare la un eveniment organizat de tine, cum ai reusit sa economisesti resursele companiei pentru care ai lucrat, faptul ca ai sarit de la 200 de followeri pe Instagram la 4000 sau orice alta realizare palpabila care te recomanda pentru job.

Studiaza cu atentie anuntul de angajare, subliniaza cuvintele cheie care exprima responsabilitatile postului, abilitatile si competentele pe care trebuie sa le ai si foloseste-le in corpul scrisorii. Evidentiaza faptul ca ai folosit soft-uri cerute de ei sau altele specifice bransei tale. Angajatorii cauta persoane care pot livra rezultate, iar daca reusesti sa le transmiti asta mai mult ca sigur te vor cauta dupa citirea scrisorii de intentie.

5. Dovedeste entuziasm fata de noul loc de munca – poate ca este o companie mai mare, care lucreaza cu clienti internationali, poate ca domeniul te pasioneaza sau compania are o reputatie incontestabila in bransa ta – scopul tau este sa transmiti doua lucruri: acela ca te-ai documentat despre potentialul angajator si ca iti doresti sa evoluezi de la actualul loc de munca. Viitorul tau angajator se va simti mult mai bine stiind ca tu ai motivatia necesara de a performa in cadrul unei companii noi. Enumera cateva dintre activitatile pe care le-ai facut pe cont propriu, care atesta faptul ca nu te temi de a invata lucruri noi si cauti mereu modalitati de a te auto-perfectiona. Mai mult decat un bagaj de cunostinte, pentru multe posturi inca conteaza abilitatea ta de a absorbi cunostinte si de a fi curios in permanenta.

6. Incheie pe un ton prietenos, increzator si disponibil – Renunta la abordari rigide precum „In asteptarea raspunsului dumneavoastra, va doresc …”. Fii direct si spune: „Sper ca putem stabili o intalnire in care sa putem discuta inca 3 modalitati la care m-am gandit ca ar putea sa imbunatateasca prezenta dumneavoastra pe piata de nord-vest. Ma puteti contacta la datele de contact de mai jos pentru a seta ziua, ora si locatia”. Multumeste pentru timpul acordat (politetea nu se demodeaza niciodata) si reintareste-ti disponibilitatea de a raspunde la orice nelamuriri sau de a acorda detalii despre continutul scrisorii de intentie sau al CV-ului.

Piata muncii s-a schimbat, ceea ce inseamna ca si procesul de angajare a evoluat. Chiar daca instrumentele prin care iesi in evidenta in fata angajatorului au ramas aceleasi, asta nu inseamna ca nu le poti ancora in prezent, folosind cuvinte si tactici care se indeparteaza de limbajul de lemn.

Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

Adriana Gionea
-
0
Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

Poţi trece pe listă filmul Tablou de vânătoare (Spoor/Pokot) dacă vrei să vezi un thriller psihologic plin de originalitate. Este un thriller ce are calităţile vizuale ale unui film de artă, în care misterul terifiant pluteşte peste frumuseţea peisajelor nocturne ce îţi taie răsuflarea. Nu lipsesc nici elementele alegorice sub care se ascunde un mesaj împotriva abuzurilor politice.

Agnieszka Holland, una dintre cele mai bune şi incommode regizoare poloneze, în colaborare cu fiica ei, Kasia Adamik, ştie cum să creeze genul acela de film în care atenţia spectatorului este menţinută prin amestecul dintre imprevizibilul răsturnărilor de situaţie, personaje excentrice, umor negru şi halucinantul bine dozat. Tot acest amestec devine şi mai promiţător datorită locului în care se desfăşoară acţiunea – o zona cu peisaje mirifice (la graniţa dintre Polonia şi Cehia, în Valea Klodzko din Silesia poloneză). În film, zona devine una perfectă pentru a furniza simboluri rău prevestitoare, pe lângă uimirea legată de frumuseţea naturii.

Încă de la primele imagini, vei păşi într-un tărâm ce poate fi considerat raiul celor pasionaţi de fotografie şi care adoră drumeţiile. Aici, peisajele montane picturale, surprinse prin variaţiile de lumină, înteţesc fiorii daţi de un thriller filmat într-o zonă în care pitorescul ascunde sinistrul. Este locul perfect pentru o regizoare care nu bruschează deloc verosimilul atunci când suprapune o viziune alegorică, mitică, peste legătura dintre personaje, natură şi crimele în serie ce au loc în micuţa aşezare înconjurată de păduri. Viziunea alegorică nu duce la evaziunea printr-un suprarealism evident, ci se se încadrează perfect în abordarea realistă a problemelor din Polonia contemporană. Modul în care a expus cârdăşia dintre autorităţile coprupte, interlopii locali şi habotnicii reprezentanţi ai bisericii le va da satisfacţie iubitorilor de animale, care şi-ar dori ca vânătorii (mai ales braconierii) şi cei ce fac abuz de putere să fie la rândul lor vânaţi.

În acest film, vânătorii (şeful poliţiei, primarul libidinos şi agresiv, sadicul om de afaceri, care jupoaie vulpile şi care deţine un bordel frecventat de mai-marii zonei, şi popa) devin vânat. Sunt găsiţi morţi, rând pe rând. Identitatea ucigaşului în serie este o enigmă, dar protagonista filmului – pe care toţi o consideră o babă nebună deoarece îi reclamă pe vânători şi cere judecarea lor pentru crime abominabile – este singura care ştie cine este adevăratul criminal. Datorită opiniilor ei, filmul capătă o turnură aberantă, dar care se încadrează verosimil în coerenţa scenariului şi în atmosfera acelei lumi ce ar fi putut fi una idilică dacă oamenii n-ar fi ajuns nişte sclavi ai autorităţilor. Descoperi astfel o lume unde frumuseţea peisajelor suportă cele mai urâte scursuri umane (atât de urâte sufleteşte, încât nu te vei simţi vinovat când te bucuri de necazul lor) şi unde viaţa oamenilor înzestraţi cu darul compasiunii este la fel de dispreţuită cum sunt căprioarele şi puii de mistreţ lipsiţi de apărare în bătaia puştii.

Despre filmul care a primit Ursul de Argint la Berlinală poţi spune într-adevăr că este un thriller multistratificat, ce te poate surprinde prin turnura pe care o iau evenimentele. Tablou de vânătoare include un mix ingenios al elementelor specifice genului, cum rar ai văzut în ultimii ani, peste care se suprapun alegoric problemele societăţilor est-europene şi temele ecologiste ce ajung să inflameze scenariul.

Fiecare situaţie tipică unui astfel de film duce spre o desfăşurare atipică, mai ales în cazul anchetei ce vizează prinderea ucigaşului în serie. Până la un punct seamănă cu thrillerele psihologice premiate la marile festivaluri, în care anchetarea unei crime devine doar un pretext pentru dezvăluirea părţilor sumbre ale personajelor şi ale unei comunităţi. Şi în acest film vor ieşi la suprafaţă secrete, complicităţi sudate de corupţia autorităţilor şi muşamalizarea fărădelegilor (de-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva a fost filmat în România). Dar elementul-surpriză, care salvează filmul de la reţeta comună altor filme, îl reprezintă modul în care unul dintre personaje dinamiteaza înţelegerile ilegale dintre autorităţi şi interlopii locali.

Protagonista filmului, Janina Duszejko, fostă ingineră pensionată, care le predă copiilor din zonă limba engleză, tulbură apele denunţându-i pe braconieri şi apărând-o pe una dintre localnicile vulnerabile, devenită obiectul sexual folosit de un interlop care deţinea o fermă de vulpi folosite la hainele de blană. Înfuriată că braconierii încurajaţi chiar de primar şi de şeful poliţiei i-au împuşcat cei doi câini şi distrug peisajul idilic, Janina începe să ducă propria luptă.

După ce oamenii pe care îi ura încep să fie eliminaţi de un criminal necunoscut, protagonista le oferă anchetatorilor o pistă ce îi face să se îndoiască de sănătatea ei mintală. Ea le dă glas legendelor locale ce susţin că animalele hăituite ajung să îşi facă dreptate. Când iubita unui braconier este acuzată de crimă, Janina recurge la un plan pentru a-şi demonstra teoria aberantă cu privire la cauzele deceselor în lanţ, din care nu lipsesc umorul negru, pedepsirea primarului ce îşi brutaliza soţia sau dialogurile cu poliţiştii locali, ce stârnesc hohote de râs.

Înainte de a le acuza pe regizoare că trimit povestea în zona filmelor cu desfăşurare halucinantă, în loc să creeze acel thriller detectivistic verosimil, trebuie să ştii că modul în care actriţa Agnieszka Mandat interpretează rolul femeii excentrice, gata să le facă dreptate animalelor într-o lume în care acest demers este ironizat, accentuează şi mai bine elementele ce susţin succesul unui crime thriller, chiar şi în faţa unui public nefamiliarizat cu ambiguitatea filmelor de artă. La rândul ei, protagonista este imprevizibilă şi excentrică, de parcă ar fi întruchiparea feminină a locului, a pădurii. Obsesia ei pentru astrogramele în care vede cauzele morţii celor din jur, părtile lor vulnerabile şi încercările prin care vor trece, precum şi abilitatea de a simţi sensibilitatea necuvântătoarelor îi dă un aer straniu, de zeiţă nerecunoscută a pădurii, înzestrată cu darul profeţiei, dar şi uşor comic. Pasiunea pentru astrologie şi empatia ieşită din comun faţă de animale o transformă într-o fiinţă care face legătura cu lumea sălbatică. De fapt, ea se află între două lumi – cea a oraşului în care predă, a cărei dinamică o înţelege şi o analizează cât se poate de lucid, şi lumea pădurii, ale cărei secrete doar ea le poate auzi.

În multe thrillere ce implică o anchetă, descoperi câte o bătranică simpatică, ospitalieră, hotărâtă, neînfricată, sensibilă, având o minte ageră şi calităţi materne. Dar cineasta Agnieszka Holland îi aduce unele modificări acestei tipologii femine ce le trezeşte simpatia amatorilor de seriale cu detectivi. În loc să o prezinte drept ultimul bastion al echilibrului raţional şi al deciziilor corecte din punct de vedere moral într-o comunitate bolnavă, unde numai ea poate face lumină, regizoarea preferă să o apropie afectiv de spectator adăugându-i şi unele trăsături caricaturale. În loc să-i arate spectatorului cum să rămână cu mintea limpede în situaţiile de criză, Janina demonstrează că într-o lume dezumanizată, absurdul, deciziile bazate (mai mult) pe trăirile anarhice ieşite din matca autocontrolului şi revolta extremă au normalitatea lor. De fapt, acest personaj coagulează toate frustrările celor sensibili, care s-au simţit călcaţi în picioare când şi-au cerut dreptul la o societate mai bună sau le-au sărit în ajutor celor oropsiţi. Doar că personajului feminin i se permit anumite abateri în actul justiţiar pe care spectatorul nu le-ar încerca odată ieşit din sala de cinema, de aici şi defularea oferită de filmul plin de originalitate şi umor (fie el şi unul negru).

Interpretată memorabil de actriţa Agnieszka Mandat, Janina, protagonista, este şi inteligentă, dar şi pregătită să îmbrăţişeze aberantul renunţând la cenzura lucidităţii. Are opinii bizare, însă poate oferi multe dovezi de normalitate în relaţiile interumane. Pe parcursul filmului, părerile spectatorilor se schimbă. În unele scene îi dau dreptate, în altele se amuză pe seama ei, alături de poliţiştii care o consideră cam dusă cu pluta. Însă vei ajunge să afirmi că tocmai reacţiile ciudate şi îndârjirea prin care îşi susţine cauza ecologistă o transformă într-un personaj care îi da sare şi piper filmului, coagulând elementele absurdului şi nuanţând ciudăţeniile unor personaje secundare ce alimentează elementele comice bazate pe trăsăturile excentrice.

Conturând un personaj feminin şi absurd, şi lucid în acelaşi timp, regizoarea demonstrează că poate ieşi din zona stereotipurilor legate de justiţiarul având argumente expuse veridic pentru a încălca legile nescrise ale unei comunităţi. Nu îşi pune eroina pe un piedestal, aşa cum vezi în multe filme, ci se raportează la ea într-o maniera demitizantă. Personajul feminin ajunge să fie admirat nu datorită calităţilor ce îl fac imbatabil, cum ar fi coerenţa raţiunii sau dorinţa de a restabili echilibrul dintre comunitate şi autorităţi, ci datorită modului în care îşi asumă aşa-zisele ciudăţenii. Nu este personajul lucid care schimbă mentalităţi, ci unul care îi salvează pe inocenţi apelând la nişte căi mai puţin ortodoxe, dătătoare de umor negru.

Acest personaj luminos face suportabil dezgustul spectatorului în faţa unei lumi machiste populate de troglodiţi ajunşi în funcţii care le oferă putere. De fapt, ea reprezintă graniţa simbolică dintre partea urâtă a comunităţii şi cea formată din oamenii având intenţii bune, însă hăituiţi de interlopi cu acordul primarului şi al poliţiştilor. Janina creeaza în jurul ei o lume în care omul şi animalele trăiesc în pace. Nu se teme de mistreţul ce îi traversează curtea, ba, mai mult, încearcă să comunice duios cu el, de parcă ar face parte din ograda ei. Se bucură de fiecare vieţuitoare ce zburdă liberă prin imprejurimi şi este generoasă cu oamenii aflaţi în nevoie. Situată în afara oraşului, casa ei devine refugiul singurelor personaje neatinse de răutate: o tânără ce acceptase avansurile unui interlop pentru a scăpa de mediul familial agresiv, şi noul ei iubit, un IT-ist angajat de primărie, dar care visează să ofere o nouă traducere a poeziilor scrise de William Blake. De altfel, prin interesul faţă de versurile lui Blake, manifestat de acest geniu al informaticii având chipul unui adolescent inocent, regizoarea îi ofera peisajului aura unui loc deopotrivă poetic, dar şi tenebros (tânărul menţionează că acesta este locul unde au trăit ceilalţi traducători polonezi ai lui Blake).

Introducând nişte personaje secundare inocente, ce nu par a fi oameni de-ai locului datorită compasiunii şi bunătăţii, regizoarea pune faţă-n faţă brutalitatea cu angelicul, însă nu o face într-un mod simplist, ci folosindu-se de resursele excentricităţii deviate din zona spectaculosului spre cea a stranietăţii. Graniţa dintre angelic şi malefic este trasată şi la nivel geografic. Spaţiul în care se petrece acţiunea este împărţit în două. Există orăşelul, cu arhitectura veche, amintind de zonele din Transilvania, şi locurile izolate, unde locuieşte protagonista, aflate în inima pădurii. Oraşul este locul unde se adună personajele groteşti, iar pădurea este un rai (ameninţat) al iubitorilor de animale, unde zburdă căprioare graţioase. Fiecare scena brutală este urmată de imaginea idilică a peisajelor, de parcă natura ar oferi o replică tandră menită să contracareze dezumanizarea.

Datorită modului în care îmbină peisajele şi elementele unui thriller cu accente de parabolă contemporană despre natura umană, regizoarea demonstrează că merită un loc în galeria cineaştilor capabili de a surprinde simbioza dintre laturile ascunse ale psihicului uman şi natură. În acest film este vorba despre simbioza dintre două aspecte contradictorii: puritatea, simbolizată de animalele care sunt singurele fiinţe inocente, şi apucăturile dezgustătoare ale unor localnici. Ai impresia că te afli într-un ţinut blestemat să aibă parte doar de oameni hidoşi, unde maleficul pândeşte la tot pasul, fără ca nimeni să i se poata opună. Totuşi pădurea nu se lasă acaparată de malefic. Modul în care sunt surprinse peisajele scufundate într-o ceaţă lăptoasă te face să afirmi că natura devine un martor mut, dar şi o fortăreaţă inaccesibilă pentru cei malefici, unde personajele ce şi-au păstrat umanitatea se pot refugia. Deşi are unele scene în care morbidul este necosmetizat, imaginile poetice reprezentând pădurea nu sunt contaminate.

Proiectat în cadrul ediţiei din 2017 a CinePOLSKA, filmul Tablou de vânătoare îţi va rămâne în minte datorită multiplelor perspective pe care le descoperi atunci când vorbeşti despre el sau când vrei să-i înţelegi mesajele ascunse, cu aluzii simbolice la societatea în care oamenii plini de compasiune sunt din ce în ce mai slab reprezentaţi la nivel politic. Filmul are la bază romanul scris de Olga Tokarczuk, intitulat Treceţi cu plugurile peste oasele celor morţi (varianta engleză: Drive Your Plough Over the Bones of the Dead).


LYTE video

Citeşte şi United States of Love – Patimile femeii neînţelese, varianta poloneză

All These Sleepless Nights – Oraşul unei generaţii

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

United States of Love – Patimile femeii neintelese, varianta poloneza

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

14 carti scrise de autori romani contemporani, prezente la targul de carte Gaudeamus (2017)

Adriana Gionea
-
0
14 carti scrise de autori romani contemporani, prezente la targul de carte Gaudeamus (2017)

Dacă vrei să descoperi literatura autohtonă contemporană, poţi veni între 22 şi 26 noiembrie 2017 la târgul de carte Gaudeamus, care va avea loc la Romexpo. Te vei putea întâlni cu autorii români preferaţi din noua generaţie şi vei descoperi şi cărţile unor debutanţi. Poţi consulta lista propunerilor noastre.

 

 Supa de la miezul nopţii

Legenda lui Don Juan este reinterpretată în noua carte scrisă de Marta Petreu. Vei descoperi în Supa de la miezul nopţii o îmbinare dintre mit, carnal, personaje memorabile şi jocuri poetice în proză. Este un roman în care senzualitatea şi tragicul se intersectează în momentul în care personajele din lumi diferite se întâlnesc.

 

 Dulcea poveste a tristului elefant

Dulcea poveste a tristului elefant este un roman duios, dar şi un basm pentru oameni mari. Diana Adamek te invită să descoperi aventurile unui cofetar genial, ce ajunge la Curtea vieneză, unde cunoaşte iubirea şi fastul. Originile elefantine ale personajului şi călătorie lui din Transilvania până în ţările Europei imperiale te scot din cotidian datorită unui arabesc de fapte şi imagini ce reflectă o dezlănţuire a imaginarului.

 

Adio, Margot

Diana Adamek ştie cum să creeze poveşti ademenitoare şi tulburătoare, care te ţin captiv până la final. Mulţi dintre cei ce au citit Dulcea poveste a tristului elefant vor căuta şi alte cărţi scrise de autoare. Noul său roman, Adio, Margot, este o poveste densă despre iubiri pătimaşe, pictură şi multe secrete. Povestea se întinde pe mai multe secole. Vei descoperi astfel un labirint în care personajele femine ieşite din comun şi marea istorie se întâlnesc. Unele poveşti se petrec în timpul Revoluţiei Franceze, altele în zilele noastre.

 

 Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu

Călătoriile între secole diferite apar şi în romanul Greva păcătoşilor, unde se întâlnesc un medic şi un agent secret. Aceştia vor pendula între Orientul secolului al VIII-lea şi Bucureştiul din prezent. Încercarea lor de a escalada un munte dificil este prezisă de un evreu ce îl tratează pe Mahomed. Având imaginaţia unui povestitor din zonele cu oaze, Florin Chirculescu a creat o lume unde misterul şi imaginile vizuale captivante îţi pot oferi istorii de viaţă în care se strecoară şi realismul magic.

 

 Aşa să crească iarba pe noi

Personajele demne de un roman despre adolescenţă şi maturizare, ce amintesc de lumea lui Salinger, se împrietenesc la periferia Craiovei. Fiecare vrea să vâneze păsări din specii rare pentru interlopii din Italia. Aventurile lui Edi, Pisică, Tobă, fraţii Mânzu şi Tomi sunt povestite de cel mai sensibil şi fragil dintre ei. Nu lipsesc din experienţele lor complicitatea, solidaritatea, brutalitatea şi visurile îndreptate spre o Italie a tuturor posibilităţilor. Vei regăsi în romanul lui Augustin Cupşa o Românie a Sudului, despre care acesta spune: Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.

 

Numele meu este Anton

Un alt roman despre copilărie, adolescenţă şi maturizare este şi cel scris de Geo Dinescu. Numele meu este Anton oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care vârstele ne transformă idealurile şi dorinţele. Anton, protagonistul romanului, suferă numeroase metamorfoze până se redescoperă.

 

Tot spaţiul dintre gândurile mele

Dacă vrei să descoperi un scriitor aflat la debut, poţi încerca povestirile din volumul Tot spaţiul dintre gândurile mele. În cele 11 proze scurte, Bogdan Răileanu condensează problemele şi preocupările omului contemporan, de la provocările din viaţa de cuplu la implicarea socială.

 

 Moartea unei veveriţe

Tot o colecţie de poveşti ne oferă şi Dumitru Crudu, un autor cunoscut şi datorită volumului Salutări lui Troţki. Dar în cartea lui, Moartea unei veveriţe, poveştile de viaţă având consistenţa unei proze scurte par să se coaguleze într-un roman ce aminteşte de temele marilor scriitori ruşi. Umorul, întâmplările dramatice şi personajele expresive nu lipsesc din această carte.

 

 Cuvinte încrucişate

Ne place să citim volumele Aurorei Liiceanu datorită modului în care îmbină temele din psihologie cu biografiile unor personalităţi cuceritoare. În Cuvinte încrucişate vei citi poveşti despre iubiri pătimaşe, analizate psihologic, şi despre oameni care şi-au înfruntat vremurile pentru a trăi aşa cum au visat.

 

Cartea râsului şi a cercetării. Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex

Umorul celebru al lui Radu Paraschivescu se îndreaptă de data aceasta spre studiile cercetătorilor britanici (dar şi români), cunoscute datorită unor concluzii extravagante, pline de absurd atunci când sunt prezentate la ştiri. În noua lui carte ai impresia că s-au adunat concurenţii unui concurs de neghiobii validate (mai mult sau mai puţin) ştiinţific. Rezultatul studiilor stârneşte râsul sănătos, indispensabil pentru longevitate, care nu mai are nevoie de validare, fiind o reţetă veche de când lumea.

 

Fantoma din moară

Doina Ruşti a fost (re)descoperită de mulţi cititori datorită romanelor despre Bucureştiul magic – Manuscrisul fanariot şi Mâţa Vinerii. Apariţia unei ediţii noi a romanului Fantoma din moară te va face să o apreciezi şi datorită unei perspective originale asupra comunismului, din care nu lipseşte alunecarea într-o altă realitate.

 

Grazia

Patru graţii – Iulia, Cezara, Alina şi Rosa. Patru poveşti de iubire în cinci oraşe (Viena, Florenţa, Iaşi, Constanţa şi Roma). O împletire a sexualităţii cu delicateţea. Asta promite romanul Grazia, semnat de Mircea Ţuglea.

 

Atlasul frumuseţii

Mihaela Noroc ştie că ne plac poveştile din alte spaţii şi că nu vrem să ratăm nici un prilej pentru a vorbi despre diversitate atunci când încercăm să definim frumuseţea. 500 de fotografii şi tot atâtea poveşti culese de pe toate continentele te aşteaptă să le descoperi în Atlasul frumuseţii. Vei găsi o pledoarie pentru alteritate, demnitate şi varietate culturală.

 

Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute

Ce-ar fi fost dacă manuscrisele unor mari scriitori, precum Hemingway, Caragiale sau Gao Xingjian nu s-ar fi pierdut? Cum ar fi arătat azi istoria literaturii fără evenimentele care au dus la dispariţia unor pagini valoroase? Bogdan Suceavă încearcă să răspundă la aceste întrebări scriind Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute, o carte ispititoare pentru căutătorii de comori.

Citeşte şi articolul 17 titluri noi pe care le vom căuta la târgul de carte Gaudeamus

Înalt este numele tău – Legendele cetăţii Bistriţa

17 titluri noi pe care le vom cauta la targul de carte Gaudeamus, editia 2017

Inalt este numele tau – Legendele cetatii Bistrita

 

 

17 titluri noi pe care le vom cauta la targul de carte Gaudeamus, editia 2017

Adriana Gionea
-
0
17 titluri noi pe care le vom cauta la targul de carte Gaudeamus, editia 2017

Între 22 şi 26 noiembrie 2017, la Romexpo, va avea loc târgul de carte Gaudeamus. Dependenţii de lectură vor avea parte de titluri noi, de lansări de carte şi de reduceri care pot depăşi 50% din preţul iniţial. Puteţi consulta şi lista noutăţilor care ne-au atras atenţia.

Ruta subterană

Cei dornici de a citi romanele câştigătoare ale marilor premii au aşteptat cu sufletul la gură traducerea în limba română a cărţii distinse cu Premiul Pulitzer. Ruta subterană îmbină istoria Sudului sclavagist cu note de realism magic. Acţiunea se petrece în America secolului al XIX-lea, pe o plantaţie de unde sclavii evadau folosind aşa-zisa rută subterană. Personajele centrale vor călători, în drumul lor spre libertate şi demnitate, prin mai multe state, unde vor întâlni atât oameni dornici să-i ajute, cât şi hăituitori. Colson Whitehead a scris o poveste despre solidaritate, care îi va impresiona pe cei ce preferă un roman de aventuri bazat pe o realitate necosmetizată.

 

 Casa Golden

Salman Rushdie şi-a câştigat mulţi cititori fideli în România. Noul său roman, Casa Golden, promite aceeaşi consistenţă narativă plină de poveşti tulburătoare care l-a făcut pe scriitor foarte iubit de cititorii din întreaga lume. În centrul romanului se află un cineast american, a cărui viaţă liniştită este dată peste cap de apariţia unei familii cu multe secrete. Familia Golden, alcătuită dintr-un bărbat enigmatic şi cei trei fii ai săi, se mută în cartierul unde locuieşte regizorul. Cei patru bărbaţi au nume fictive pentru a masca nişte identităţi sumbre şi un trecut marcat de relaţii cu lumea interlopă din India. În viaţa familiei Golden va apărea o rusoaică seducătoare, interesată de averea bătrânului cap de familie, dar care îl va ispiti şi pe regizor.   

 

Fiica ascunsă

Datorită Tetralogiei napoletane, dedicată prieteniei feminine, se poate vorbi despre fenomenul Elena Ferrante şi în ţara noastră. După traducerea celor patru romane care au facut-o celebră în plan internaţional, urmează lansarea în limba română a cărţii Fiica ascunsă. Romanul are ca subiect redescoperirea de sine a unei femei în timpul unei vacanţe petrecute în sudul Italiei. Protagonista romanului este Leda, o profesoară de limba engleză, divorţată, care începe să se simtă din ce în ce mai singură după ce fetele ei au crescut şi au ales să se mute în Canada, pentru a fi alături de tatăl lor. Întâlnirea cu o familie gălăgioasă dintr-un sătuc meridional o va face să redeschidă cufărul secretelor dureroase.

 

Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău

Autorul romanului Un bărbat pe nume Ove a scris un roman la fel de tandru. Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău este povestea a două personaje excentrice şi inteligente, care demontează clişeele ce definesc normalitatea. Cele două personaje sunt o bunică etichetată drept nebună de către oamenii conformişti şi nepoata ei în vârstă de 7 ani, înzestrată cu o minte ageră şi cu talentul de a da replici tăioase. Bunica a fost medic în zonele confruntate adesea cu mari calamităţi. Pentru a-i alina singurătatea nepoatei respinse de colegi, aceasta inventează poveşti cu oameni la fel de ciudaţi, răsturnând miturile normalităţii. De fapt, în spatele personajelor se acund vecinii de bloc.

 

Porecla

Porecla, unul dintre cele mai cunsocute romane ale scriitoarei Jhumpa Lahiri, va fi pe placul celor interesaţi de întâlnirea Estului cu Vestul. În centrul romanului se află o familie venită din Bengal pentru a trăi visul american. Diferenţele culturale se vor suprapune peste divergenţele dintre părinţii născuţi în India şi copiii acestora, crescuţi într-un spaţiu occidental.

 

Tânărul neînfricat de la trapezul zburător şi alte povestiri

Tot despre căutarea unei vieţi mai bune în America vorbesc şi povestirile din volumul Tânărul neînfricat de la trapezul zburător. Vei descoperi un mozaic de culturi datorită unor personaje având origini armene, ebraice, asiriene, irlandeze sau poloneze. Toate au în comun dorinţa de a-şi păstra umanitatea şi visurile într-un ţinut străin. Datorită acestui volum, scriitorul William Saroyan şi-a consolidat statutul în galeria celor mai buni scriitori contemporani.

 

O săptămână în aeroport

Fanii lui Alain de Botton pot citi despre poveştile angajaţilor de la companiile aeriene şi ale călătorilor, descoperite de acesta în 2009, când a primit dreptul de a rătăci nestingherit prin aeroportul Heathrow în calitate de writer in residence. O săptămână în aeroport aduce laolaltă experienţe inedite, ce te vor face să percepi diferit elementele unei călătorii perfecte.

 

Baudelaire – Jurnale intime

Dacă preferi o călătorie prin acel Paris magic al decadenţilor, poţi citi amintirile lui Baudelaire. Vei descoperi o epocă în care arta s-a schimbat. Baudelaire scrie fascinant despre societatea în care s-a format, despre ce însemna să fii un dandy, despre excese, plăceri şi tabuuri, aşa cum erau percepute în lumea artei.

 

Adolf H. Două vieţi

Unul dintre cei mai iubiţi autori contemporani scrie despre unul dintre cei mai dispreţuiţi oameni care au putut exista vreodată. Adolf Hitler are dreptul la două vieţi în romanul semnat de Eric-Emmanuel Schmitt: una reală, sfârşită odată cu înfrângerea Germaniei naziste, şi alta inventată. În imaginarul lui Schmitt, cel de-al doilea Hitler este un pictor care frecventează avangarda pariziană şi care îşi trăieşte liniştit ultimii ani în Santa Monica. Adolf H. Două vieţi este urmat de confesiunea autorului despre trăirile ce l-au însoţit în perioada în care a scris romanul.

 

Ultimul dintre noi

O poveste de iubire imposibilă, bântuită de fantomele nazismului, stă la baza romanului Ultimul dintre noi. Acţiunea te poartă din Europa care încearcă să îşi vindece rănile după război până în Manhattanul anilor ’70. Protagoniştii sunt Werner şi Rebecca, doi tineri ai căror părinţi le ascund multe informaţii despre originile lor. Adélaide de Clermont-Tonnerre promite un roman în care legătura senzuală dintre personaje atenuează amintirile traumelor din trecutul fiecăruia.

 

 Amintirea palidă a munţilor

Decernarea Premiului Nobel scriitorului Kazuo Ishiguro a dus la apariţia unor noi ediţii ale traducerilor în limba română. Unul dintre cele mai frumoase romane ale sale, Amintirea palidă a munţilor, te poartă din vechea Japonie în cosmopolita Londră. Vei descoperi o lume a feminităţii nipone dezrădăcinate şi a prieteniilor aparte, pe măsură ce personajul principal, Etsuko îşi derulează viaţa petrecută în Japonia alături de fiica ei, înainte de a se muta în Anglia. Te vor impresiona personajele romanului şi povestea sensibilă a lor, în stilul marilor scriitori având origini japoneze.

 

 Crima din Orient Express

Lansarea noii versiuni a filmului Crima din Orient Express retrezeşte interesul pentru romanele scrise de Agahtha Christie, una dintre cele mai bune autoare de romane cu detectivi. Misterul, indiciile înşelătoare şi logica imbatabilă a lui Hercule Poirot îţi vor oferi doza de suspans de care ai nevoie dacă îţi plac romanele care te implică ingenios într-o anchetă alambicată.

 

 Dispariţia lui Adele Bedeau

Un detectiv bântuit de o crimă nerezolvată din trecut şi un lup singuratic devenit suspect ajung faţă-n faţă odată cu ancheta unei crime. Victima este o frumoasă chelneriţă dintr-un orăşel francez uitat de lume. Sunt detaliile unui roman având calităţile unui crime thriller antrenant. Dispariţia lui Adele Bedeau i-a adus lui Graeme Macrae Burnet faima de care se bucura Georges Simenon, faimosul autor de romane poliţiste.

 

Pui de cotoroanţă

Margaret Atwood s-a alăturat proiectului Hogarth Shakespeare, alături de alţi mari scriitori invitaţi să reviziteze piesele marelui dramaturg englez sub forma unor romane. Pui de cotoroanţă reia într-o manieră inedită temele din piesa Furtuna. Margaret Atwood a declarat: Furtuna este, într-un fel, un musical multimedia timpuriu. Dacă Shakespeare ar scrie azi, ar folosi toate efectele speciale ale tehnologiei. Acţiunea romanului se petrece în Canada zilelor noastre. Autoarea te va purta din cercurile înaltei societăţi până în lumea deţinuţilor săraci.

 

Mica ţară

Pentru cei dornici de a descoperi lumea africană, romanul Mica ţară devine o călătorie spre un tărâm ce poate naşte atât nostalgia după copilăria idilică, precum şi disperarea lăsată în urmă de războaiele civile, aşa cum au fost cele din Rwanda şi Burundi. Personajul central revine în ţara natală, Burundi, pe care o părăsise cu douăzeci de ani în urmă. Îşi va reaminti de anii petrecuţi alături de mama având origini africane, tatăl francez şi sora lui mai mică.

 

 Dansul privighetorii de primăvară

Întâlnirea dintre o frumoasă dansatoare coreeană, devenită slujitoarea fidelă a reginei, şi primul diplomat francez ajuns în ţara ei de origine, este subiectul unui roman captivant. Scris de una dintre cele mai bune autoare coreene, Dansul privighetorii de primăvară spune povestea lui Yi Jin, o tânără orfană care primeşte o educaţie de aristocrată la curtea regală. După ce îi atrage atenţia ambasadorului francez Victor Collin de Plancy, ea ajunge în inima Parisului Belle Epoque, unde îi cunoaşte pe marii scriitori şi colecţionari pasionaţi de Orient, printre care se numără fondatorul Muzeului Guimet şi Guy de Maupassant. Yi Jin trebuie să aleagă între iubirea pentru un occidental şi devotamentul faţă de regina care i-a devenit şi protectoare.

 

 Păsări, lighioane, rubedenii

Gerald Durrell este autorul preferat al celor ce iubesc animalele. Devenit celebru datorită romanului Familia mea şi alte animale, autorul continuă povestea personajelor ce se stabilesc într-o regiune dominată de natură. În romanul Păsări, lighioane, rubedenii te vei amuza datorită peripetiilor ce apar în viaţa unei familii excentrice nimerite într-o ţară straină. Nu lipsesc nici animăluţele puse pe şotii, în decorul pitoresc al insulei Corfu. Plimbările prin livezile de măslini, aventurile alături de un măgăruş simpatic, întâlnirea cu o aristocrată plină de viaţă şi o herghelie de căluţi de mare se îmbină într-o poveste pentru toate vârstele.

Citeşte şi Trei etaje – Dreptatea oamenilor care greşesc

O undiţă pentru bunicul meu – Plăcerea lecturii se ascunde în detaliile poetice

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Trei etaje – Dreptatea oamenilor care gresesc

 

O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

Femeia inventata – O adori sau o detesti

 

 

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Adriana Gionea
-
0
A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Un rocker abia ieşit din adolescenţă, cu suflet rebel, tatuaje sexy şi chip angelic, decide să-şi înfrunte tatăl dominator. Ar fi putut pleca de acasă, trântind uşa zgomotos, însă el preferă să intre într-o relaţie interzisă cu viitoarea mamă vitregă, pe care toţi colegii lui de trupă o consideră o tipă hot. Aşa ar putea începe descrierea unei poveşti furtunoase despre maturizare, relaţia complicată dintre tată şi fiu şi dintre generaţii.

Compte tes blessures (A Taste of Ink) are potenţialul unui film în care geloziile şi confruntările pot să amestece elementele din triunghiul amoros într-un cocktail Molotov la fel de exploziv precum rock-ul hard core cântat de formaţia în care Vincent, protagonistul, este solist. Totuşi, nu povestea triunghiului amoros, în care sunt implicaţi tatăl şi fiul, ajunşi la apogeul ostilităţilor dar şi al sincerităţii, îţi va rămâne în memorie, ci interpretarea actorului Kevin Azais, considerat una dintre revelaţiile noii generaţii. De fapt, filmul se sprijină aproape în totalitate pe rolul făcut de acesta, consolidându-i reputaţia de nouă vedetă a cinematografiei franceze, după rolul din Les combattants (Love at First Fight).

În Compte tes blessures, actorul te va impresiona mai ales prin modul credibil şi abraziv prin care poate exprima contradicţiile trecerii de la adolescenţă la maturitate. Vei regăsi în portretul său amestecul seducător dintre curajul nesăbuit şi ezitare, dintre euforie şi agonie, dintre energie şi dezolare, forţa revoltei şi fragilitate. Kevin Azais demonstrează că poate interpreta convingător un tânăr cu două feţe. Una îi aparţine rockerului sigur pe el odată ajuns pe scenă, care se dezlănţuie impetuos pe muzica hard core, strigând frustrările, deziluziile, furia şi dramele generaţiei sale. Ai putea spune că odată urcat pe scenă, unde tatăl său nu îl mai poate domina, Vincent devine fantezia oricărei adolescente rebele, ce visează la tipul având atitudine obraznică, trăsături fine şi corp tatuat, amintind de un înger decăzut.

Cealaltă ipostază a lui, total opusă, ţi se dezvăluie în spaţiul familial. După ce trece pragul apartamentului, Vincent se transformă. Devine tăcut, chiar timorat şi vulnerabil în faţa unui tată de care se simte copleşit, pe care îl respinge, dar de care are din ce în ce mai multă nevoie în plan emoţional. Pentru a-ţi arăta cât mai bine cele două feţe ale personajului, regizorul a folosit des planul-detaliu şi gros-planul, ce pun şi mai bine în valoare calităţile actorului atunci când exprimă emoţiile personajului printr-o mimică pătrunzătoare şi prin gesturile nervoase ce dezvăluie neputinţa. Privirea lui Kevin Azais acaparează ecranul pentru a exprima contopirea unor trăiri opuse, foarte ofertante pentru legătura dintre spectator şi personaj.

photo credit: Kazak Productions/http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

În film vei avea un portret reprezentativ al răzvrătitului exploziv, plin de furie şi de nevoia de afecţiune, sfidător dar şi vulnerabil în relaţie cu tatăl de la care aşteaptă confirmarea dătătoare de siguranţă. Nu vei vedea însă imaginea previzibilă a unui părinte agresiv. Tatăl lui Vincent nu trece la abuzul fizic. Actorul Nathan Willcocks interpretează mai degrabă rolul unui tată incapabil de a-şi verbaliza sentimentele. Acesta se simte la rândul său copleşit în faţa fiului, mai ales de reproşurile lui, pe care le poate ghici şi de care se teme, în ciuda unei atitudini dominatoare, de mascul alfa ce îi inhibă pe toţi cei din jur.

La fel ca protagonistul, tatăl are două feţe. Una dură, exprimată de trăsăturile asociate masculinităţii retrograde, ce se impune prin dominarea celor din jur, prin intimidarea lor atunci când vor să îi conteste autoritatea. Cealaltă faţă este una sensibilă, însă nu găseşte mijloacele de exprimare a ei, simţindu-se mai mult decât stângaci în raport cu nevoia de candoare a lui Vincent.

Conflictul dintre tată şi fiu este caracterizat de ciocniri dure, însă doar în plan psihologic. Tensiunea inflamabilă se resimte mai mult în tăceri, în privirile ostile sau în gesturile impulsive de revoltă ale fiului. Este o tensiune exteriorizată doar printr-un joc de putere, în care noua prietenă a tatălui devine teritoriul revendicat de doi masculi, dintre care unul se află la vârsta confirmărilor. Modul în care regizorul Morgan Simon gestionează conflictul dintre tată şi fiu îţi transmite şi ţie tensiunea dintre personaje. Chiar şi acele scene în care tatăl vrea să îşi exteriorizeze afecţiunea faţă de fiul supărat pe viaţă sunt construite în aşa fel încât să îţi inducă impresia că oricând replicile fiului îl pot transforma într-o victimă neputincioasă în faţa unui părinte ce nu îşi mai poate stăpâni brutalitatea.

photo credit: Kazak Productions//http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

Filmul punctează şi la capitolul relaţiei dintre psihicul personajului central şi coloana sonoră. Vincent simte la fel de intens cum transmite şi muzica pe care o interpretează alături de formaţia Seven Days Diary, ce dă concerte în cluburi underground. Ai impresia că viaţa lui, versurile şi toate acele sunete sălbatice ale instrumentelor ajung să se confunde. Pe scenă, Vincent devine o furtună, una vindecătoare pentru fanii care îşi aud strigătul prin intermediul pieselor hard rock. Reprezentaţiile tumultuoase ale lui Vincent sunt reale, încât regizorul filmului, Morgan Simon, a reuşit să ofere acea imersiune în mulţimea ce pulsează pe muzica rock, face pogo şi se abandonează în transa eliberatoare.

Deşi nu ezită să-şi pună sufletul în versurile pieselor interpretate cu mult consum emoţional, nu doar muzica îi facilitează exprimarea stărilor vulcanice şi nevoia de afecţiune, ci pielea. Neputând să lege o conversaţie securizantă şi tandră cu tatăl său, exact când începe doliul după moartea mamei sale, Vincent recurge la tatuaje. Pe lângă simbolurile devenite veritabile opere de artă, asociate un rock star obraznic, tatuajele ce îi acoperă aproape întregul corp redau şi chipurile persoanelor de care se simte ataşat, dar absente din viaţa lui. Îşi tatuează pe gât şi chipul tatălui de care are mare nevoie, dar care îl intimidează, în ciuda imaginii de rocker dur.

Reacţia tatălui la adresa tatuajului având chipul său este una menită să acentueze dispreţul pe care protagonistul îl simte pentru părintele de la care a aşteptat prea mulţi ani cuvinte de încurajare şi declaraţii de iubire. Adevărata apropiere dintre personajele masculine începe odată cu apariţia Juliei (Monia Chokri), noua iubită a tatălui, de care şi fiul se simte atras. Urmează confruntări sub forma ironiilor aruncate de tată şi criticilor castratoare. Nu lipsesc nici gesturile erotice clandestine dintre Vincent şi Julia, schimbate pe sub masă, în timpul cinelor în familie, sau flirturile din timpul unui concert la care viitoarea mamă vitregă este invitată.

photo credit: Kazak Productions/http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

Scenariul conţine elemente care te fac să te aştepţi la situaţii previzibile, încheiate cu gesturi agresive: gelozia tatălui ce vrea să îşi etaleze virilitatea dominatoare în faţa mai tânărului fiu, devenind posesiv cu iubita lui, oscilaţia debusolantă între gesturile de afecţiune şi jingnirile usturătoare, plus replicile dureroase despre moartea mamei lui Vincent. Dar Morgan Simon evită previzibilul prin detalii ce schimbă aşteptările spectatorului legate de anumite scene sau de finalul triunghiului amoros devenit un butoi cu pulbere.

Recurgând la umor pentru a evita o turnură brutală, regizorul a creat o scenă memorabilă şi amuzantă, în care fiul îl înfruntă pe tată. În această scenă (una dintre cele mai bune ale filmului), Vincent iniţiază, de faţă cu tatăl său, nişte gesturi sexuale îndrăzneţe faţă de Julia, în timp ce pe fundal se aude o melodie de inima albastră cântată de Julio Iglesias. Vei descoperi astfel o tranşare ingenioasă a conflictului tată-fiu pentru teritorul reprezentat de aceeaşi femeie, în care pasul de la gelozie la candoare este mic.

Compte tes blessures (A Taste of Ink), debutul în lungmetraj al lui Morgan Simon, atrage atenţia asupra un regizor capabil de a transpune autenticitatea relaţiilor psihologice dintre personaje. Îi vei aprecia şi abilitatea de a gestiona, fără clişee, dinamica unui conflict exprimat mai mult la nivelul mimicii şi al gesturilor, evitând izbucnirile brutale.


LYTE video

Citeşte şi Belgica – Un bar în care ţi-ar plăcea să rămâi veşnic tânăr, neliniştit (şi mahmur)

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

Belgica – Un bar in care ti-ar placea sa ramai vesnic tanar, nelinistit (si mahmur)

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

 

O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

Adriana Gionea
-
0
O undita pentru bunicul meu – Placerea lecturii se ascunde in detaliile poetice

Marii autori de proză scurtă din spaţiul occidental sau rusesc ne-au setat anumite aşteptări legate de o povestire ce merită să fie considerată interesantă şi reuşită. Ne dorim îmbinarea dintre concizie şi imprevizibilul care schimbă dramatic finalul în ultimele două-trei rânduri. Nu trebuie să lipsească nici acel tip de naraţiune concentrată, în care personajele şi evenimentele au consistenţa demnă de un microroman ce ar putea sta la baza unui scenariu de film.

Nici una dintre regulile prozei scurte moştenite de la mari autori occidentali precum Faulkner, Hemingway sau Truman Capote nu pare a fi respectată de chinezul Gao Xingjian, distins cu Premiul Nobel în 2000. Iar acest aspect nu este neapărat un defect. Dimpotrivă, cele şase povestiri din volumul O undiţă pentru bunicul meu îi vor face să vibreze pe cei ce preferă mai degrabă stilul autorilor din spaţiul japonez. Acest stil este caracterizat de importanţa acordată stărilor în detrimentul acţiunii spectaculoase, de lirismul în proză, de lentoarea naraţiunii, ce îţi dă impresia că te scalzi într-un timp al amintirilor. Peste toate acestea pluteşte acea subtilitate ce învăluie delicat până şi cele mai puternice trăiri.

Cele şase povestiri par să fi fost scrise mai degrabă pentru cititorii având o fire contemplativă, ce se pot lăsa duşi de reverie ore întregi, privind un peisaj, zborul păsărilor deasupra unui lac sau o grădină simplă în stil nipon. Cu excepţia a două dintre ele (Accidentul şi Crampe), povestirile te liniştesc, dându-ţi impresia că poţi opri timpul pentru a-ţi permite să respiri mai relaxat alături de o carte pe care să o citeşti într-un parc liniştit.

Poveştile personajelor se învârt în jurul unor subiecte precum nostalgia după anii copilăriei, reîntoarcerea în ţinutul natal (O undiţă pentru bunicul meu), călătoria din luna de miere (Templul Desăvârşitei Compasiuni), înstrăinarea (Crampe), reflecţia asupra hazardului ce duce la tragedie (Accidentul), reîntâlnirea cu o veche iubire după mulţi ani (În parc) sau relativizarea timpului personal, fragmentat în crâmpeie de amintiri adunate într-un colaj suprarealist (Clipe). Fiecare povestire are la bază stări sufleteşti ce pot deveni copleşitoare, dar care sunt expuse delicat, astfel încât detaliile aparent nesemnificative să absoarbă trăirile apăsătoare pentru a nu tulbura subtilitatea.

Deşi aparţine culturii chineze, Gao Xingjian scrie precum un japonez melancolic din generaţia lui Kawabata. Frumuseţea povestirilor sale este dată de acel element imperceptibil ce ţine de stările afective greu de exprimat în cuvinte, dar pe care le intuieşti în spatele fiecărui detaliu vizual. Exact ca într-un roman japonez de altădată, faptele personajelor nu sunt decât o aparenţă în spatele căreia se ascunde un mesaj straniu, ce se volatilizează pe măsură ce te apropii de el.

Povestirile pot parea banale, monotone precum un film de artă asiatic (mult prea) poetic, în care tot astepţi să se întâmple ceva, însă totul decurge lin. Într-adevăr, lipsesc desfăşurarea care să te ia prin surprindere, ritmul antrenant al acţiunii ce se înteţeşte în ultimele pagini şi acel detaliu menit să creeze suspans ori să schimbe brusc sensul denzodământului. Gao Xingjian este nepăsător în faţa cititorilor dornici de o poveste captivantă în sensul clasic. El face parte din categoria scriitorilor pentru care o proză scurtă reuşită este una capabilă de a crea stări, de a-l invita pe cititor să empatizeze cu personajele, eliberând propriul şuvoi de amintiri.

Cel care va considera aceste povestiri interesante este genul de cititor ce va înţelege că personajele şi faptele acestora sunt precum elementele din picturile chineze şi japoneze minimaliste. Imaginile în proză seamănă cu nişte picturi stilizate ce ascund alte semnificaţii, inaccesibile ochiului, ce nu pot fi detectate decât prin analiza stărilor difuze provocate. Personajele povestirilor sunt de fapt simpli purtători ai unor mesaje adânci menite să readucă la viaţă nişte stări uitate, pe care un cititor nu le poate detecta decât în tăcere.

Personajele nu ies cu nimic din comun, însă realitatea văzută de ele poate lua o turnură halucinantă, ce permite alunecarea din real în oniric sau într-un imaginar excentric. Dialogurile lor sunt sumare, iar adevăratele replici se ghicesc în pauzele dintre cuvinte. Astfel, cu cât replicile sunt mai simple, cu atât aluziile ce promit să demaşte nişte gânduri nerostite devin mai intense.

Fiecare povestire şi amintire a personajelor ascunde o satiră la adresa Chinei. Regăseşti imaginea unei Chine din care scriitorul Gao Xingjian a plecat după ce a devenit indezirabil pentru autorităţi, alegând exilul în Franţa. Totuşi, această Chină modernă, percepută de unele personaje ca fiind alienantă nu dă naştere unor imagini de un realism dur, aşa cum întâlneşti în proza lui Yu Hua, Su Tong sau Mo Yan, ci este o Chină interiorizată, a cărei duritate se lasă eclipsată de poezia unor amintiri pline de nostalgie. De fapt, nostalgia poate fi considerată protagonistul invizibil din acest volum. Este o nostalgie ce dilată prezentul şi-l face să curgă în sens invers, nu spre viitor, ci spre un trecut voalat sau, dimpotrivă, din ce în ce mai pregnant la nivelul memoriei afective reactivate de amănuntele aparent neînsemnate.

Citeşte şi Femeia cu buchetul de flori – Satiră şi realism magic

În viaţă – Tot răul spre bine, în filozofia de viaţă a chinezului simplu

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026