Facebook
Acasă Articole Pagină 139

Articole

Ultimele

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Adriana Gionea
-
0
Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Spectatorii care au fost la deschiderea Hip Trip Travel Film Festival 2017 ţi-ar spune că Pop Aye este genul de film pe care trebuie să îl vezi după o zi în care toţi te-au dezamăgit, de la partenerul de viaţă la şeful care vrea să scape de tine după ani de muncă în folosul companiei, spunându-ţi că eşti depăşit, cum i se întâmplă şi lui Thana, protagonistul filmului.

Pop Aye te va binedispune, dar aşa cum vrei să fii binedispus atunci când eşti prea obosit pentru a mai râde în hohote. Kirsten Tan îi oferă spectatorului o adiere de candoare, discretă precum o mângâiere tandră de încurajare. Scenele te vor face să te întrebi dacă nu cumva proviziile de bunătate stau ascunse undeva departe, într-un colţişor de lume străbătut de un bărbat ce şi-a reîntâlnit prietenul din copilărie – elefantul Pop Aye.

Mulţi critici de film care l-au văzut în timp ce făcea turul marilor festivaluri internaţionale au considerat Pop Aye o comedie reuşită, pe care n-ar trebui să o ratezi. Kirsten Tan a realizat mai degrabă o comedie dulce-amară, în care se regăsesc problemele omului contemporan din marile oraşe: însingurarea, pierderea direcţiei, lipsa unui confident empatic sau epuizarea. Într-adevăr, vei avea şi unele scene în care vei râde – cum ar fi cea în care protagonistul înţelege de ce soţia îi evită avansurile sexuale abia după ce găseşte printre lucrurile ei un obiect destinat femeii moderne, cele în care poliţiştii nu înţeleg de ce un om se plimbă cu elefantul pe străzi sau scena în care un travestit le dejoacă planurile de a-i încarcera pe Pop Aye şi pe stăpânul său. Însă râsul nu este unul zgomotos, în rafale, aşa cum îţi cer adesea filmele comerciale. Este mai degrabă un râs peste care se aşterne umbra melancoliei ce te face să descoperi fragilitatea frumuseţii într-un bar thailandez sordid, cu neoane care transformă în portrete de visători căzuţi în reverie toate acele chipuri brăzdate de riduri mult prea timpurii.

Povestea pe scurt: Thana, un mare arhitect din Bangkok, îşi vede toate visurile năruite. Căsnicia a devenit oglinda însingurării, alături de o soţie din ce în ce mai distantă, interesată doar de shopping. Noul său şef, nimeni altul decât fiul fostului patron al firmei de arhitectură, îi dă de înţeles că nu-şi mai poate găsi locul în noile planuri ale companiei, mult mai apropiate de spiritul mercantil al vremurilor. Lovitura de graţie vine odată cu ştirea despre demolarea celei mai importante construcţii proiectate de Thana, devenită un simbol al capitalei thailandeze în perioada modernizării. În timp ce se plimbă abătut pe străzile oraşului, zăreşte un elefant la fel de trist şi epuizat ca el, dar care trebuie să distreze turiştii. Nu este orice elefant, ci unul ce a jucat rolul destinat acelui animăluţ de suflet, pe care l-a avut orice copil crescut în mijlocul naturii, înainte de a lăsa viaţa simplă pentru oportunităţile metropolei care înghite suflete. În imaginea acestui elefant captiv, Thana îl vede pe nimeni altul decât Pop Aye, elefantul orfan pe care l-a adoptat când locuia într-un sat alături de unchiul său.

Nu prea găseşti clişee ridicole în acest film (cu excepţia poliţistului ignorant, plin de el şi tăntălău). Nici elefantul nu este unul demn de o comedie hollywoodiană, în care necuvântătoarele par să-şi exprime afecţiunea prin mişcări perfect sincronizate cu dorinţele stăpânului de care s-au ataşat, şi nici Thailanda în care se petrece acţiunea nu abundă în elemente ce îi amintesc spectatorului că aici se află un paradis sexual, chiar dacă, în drum spre satul natal, protagonistul da peste nişte vânzătoare de plăceri. Nu vei vedea aşadar o înşiruire de scene care te vor face să afirmi că îţi este jignită inteligenţa din cauza modului neverosimil şi pueril ce redă comunicarea dintre om şi animal.

În acest film, elefantul devenit prietenul omului nu pare unul programat să oglindească duioşia umană, ca în desene animate. Pop Aye nu este simpaticul Dumbo, şi nici elefănţelul dresat pentru melodrame, care mângâie cu trompa obrazul stăpânului trist, dând semne că îşi aduce aminte de copilul ce i-a fost cândva prieten înainte de a fi vândut unui circ. Dimpotrivă, Pop Aye este precum un om flegmatic şi impasibil în momentele de criză ale lui Thana. Va întări, ce-i drept, mitul animăluţului salvator într-o societate fără suflet, însă o va face într-un mod neaşteptat, deloc lacrimogen.

Elefantul nu se pliază pe tipologia hollywoodiană a necuvantătoarei charismatice gata să pună în umbră personajele umane în genul acesta de film plin de candoare. Nici măcar nu-şi scoate stăpânul din impas într-un mod ingenios. Dimpotrivă, tocmai când este nevoie de ajutorul său, Pop Aye se dovedeşte a fi de o căpoşenie ieşită din comum. Mai mult, îi aduce numai încurcături prietenului arhitect, ajuns într-un impas existenţial. În primul rând îi distruge ultima punte de legătură cu soţia ursuză după ce intră neinvitat în sufrageria elegantă, speriind-o în timp ce aceasta se relaxa pe canapea. Nici grădina bine întreţinută nu scapă de tălpile sale uriaşe. Iar când stăpânul îl roagă să-l aştepte cuminte în parcarea unui supermarket, Pop Aye pleacă teleleu, cu tot cu rândul de cărucioare de care fusese legat pentru a nu fi furat.

În ciuda nesupunerii sale, elefantul este o prezenţă benefică, deoarece, prin încurcăturile provocate, îi oferă stăpânului ocazia de a întâlni oameni frumoşi, care îl fac să creadă iar în compasiune, iubire şi tandreţe. Totuşi, nu elefantul devine sursa miracolului de care avea nevoie personajul uman ce pare să-şi fi pierdut speranţa, ci evenimentele provocate de Pop Aye. Arhitectul care pleacă într-o călătorie prin Thailanda rurală (necosmetizată, dar plină de personaje luminoase) se va reîntâlni cu locul copilăriei, oferindu-ţi un mesaj satiric legat de transformările imobiliare din inima naturii.

S-ar putea să fie dezamăgiţi spectatorii care se aşteptau la o comedie în care elefantul devine amuzant datorită giumbuşlucurilor executate. Pop Aye este mai degrabă un film în care sursa de râs nu vine din partea elefantului imprevizibil, ci este declanşată mai degrabă de reacţiile umane. Elefantul rămâne mut şi inaccesibil. Nu este filmat astfel încât să reflecte ilar şi ludic emoţiile umane. Are însă marele rol de a scoate la suprafaţă trăirile personajelor, deoarece Pop Aye devine un simbol al noutăţii cu tentă aberantă, al duioşiei reprimate, al satului thailandez de altădată, al inocenţei pierdute. Este mai mult acel element straniu, care invadează rutina, dinamitând previzibilul şi făcându-i pe oameni să se gândească puţin la micile miracole ascunse în relaţiile cu semenii, care pot fi văzute mai bine când un elefant provoacă încurcături.


LYTE video

Citeşte şi The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

Adriana Gionea
-
0
Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

Într-un prezent adesea considedat zbuciumat şi din ce în ce mai greu de trăit fără evadarea într-o fantezie reconfortantă, a scrie un roman despre un trecut şi mai greu de suportat decât prezentul este un adevărat act de curaj, dacă vrei să fii citit nu doar de critici.

A-i face pe cititori să aleagă un roman despre evadarea din sclavie în detrimentul unora ce promit nişte istorii de viaţă luminoase presupune un talent de povestitor cu har şi multă inventivitate. Iar Colson Whitehead, laureatul din 2017 a Premiului Pulitzer, dovedeşte că le are pe amândouă când introduce un element ireal – trenul subteran – devenit simbolul evadării în fantastic, dar care se dovedeşte a fi cât se poate de credibil într-o realitate greu de îndurat – cea trăită de africanii deveniţi sclavi pe marile plantaţii din sudul Statelor Unite.

Fără elementul inventat – un tren clandestin, folosit de sclavii fugari din Sud pentru a găsi libertatea în statele din Nord – Ruta subterană ar fi fost un roman hiperrealist apăsător, în care detaliile sordide te-ar fi oprit să continui lectura. Detaliile coşmăreşti nu lipsesc nici din acest roman, însă în majoritatea pasajelor autorul se foloseşte de ritmul alert al naraţiunii pentru a te forţa să mergi mai departe, odată cu sclava fugară pe nume Cora.

Whitehead nu vrea să rămâi ancorat în vreo scenă cumplită, pe care alţi autori ar fi descris-o mult prea migălos pentru a te face să te ruşinezi de apartenenţa la rasa umană. De fapt, vei avea impresia că viteza trenului ce îi poartă pe sclavi spre libertate modifică până şi ritmul naraţiunii. Este un ritm în care triumful speranţei nu se lasă alungat de scene sordide care să te bântuie, deşi călătoria te va face să te gândeşti multă vreme la povestea Corei, sclava care trece prin multe pericole până la destinaţia finală.

Povestea Corei seamănă cu structura unui serial, în care fiecare episod reprezintă încă o etapă din evoluţia ei. Fiecare stat în care poposeşte dezvăluie nuanţele atrocităţilor, dar şi trucurile folosite de aboliţionişti pentru a rezista presiunii exercitate de rasiştii ce aveau legea de partea lor. Vei descoperi nu doar istoria Americii schizofrene divizate între Sud şi Nord, ci mai ales psihologia colectivă din fiecare zonă. Colson Whitehead adună în poveştile din acest roman explicaţii legate de mentalitatea ce a dus la consolidarea unui sistem social ce încuraja sclavia, mai mult, o şi legitima, observaţii despre cutumele fiecărui stat şi detalii inedited referitoare la psihicul colectiv. Reuşeşte, datorită talentului de povestitor, să-i facă pe cititorii din întreaga lume să înţeleagă problemele şi cultura unui continent. Nu întâmplător acest roman poate fi considerat o călătorie incomodă, cu lumini şi umbre, care dezvăluie AND-ul Americii.

Ruta subterană are o naraţiune consistentă şi alertă, plină de tâlcuri şi detalii istorice îmbrăcate într-un realism magic adaptat la spiritul Sudului. În roman se îmbină povestea Corei, personajul central, cu a personajelor secundare, ce alimentează suculenţa romanului precum afluenţii un fluviu lacom. Poveştile acestor personaje secundare îţi amintesc de cele ale protagoniştilor tenebroşi din volumul lui Borges, Istoria universală a infamiei, dar şi de cei din romanele scrise de Toni Morrison. Portretele scursurilor de la marginea societăţii, implicate în capturarea sclavilor, sunt eclipsate de luminozitatea personajelor pozitive, devenite aliaţii Corei şi ai fugarilor. Pe cât de credibile şi puternice sunt portretele celor malefici, pe atât de ireale ţi se vor părea portretele celor plini de compasiune, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva bunătatea capătă un aspect neverosimil în lumea cunoscută de Cora.

Whitehead pleacă de la o poveste reală: cea a reţelei aboliţioniste – formată şi din albii scârbiţi de răutatea semenilor – care ajuta sclavii să evadeze în Nord. În cartea sa, realitatea acceptă cu naturaleţe intervenţia unui element ireal, fără a-i fi bruscată autenticitatea. Deşi existenţa lui nu este confirmată de realitate, trenul subteran inventat de autor devine acel detaliu ce face suportabile pasajele ce descriu supliciile îndurate de sclavi. Existenţa acestui tren, care o poartă pe Cora dintr-un stat în altul, oferă promisiunea unei despăgubiri morale sub forma demnităţii câştigate cu fiecare staţie parcursă. Trenul este acel element care le dă putere cititorilor empatici, atinşi de trăirile personajelor ce se zbat să trăiască într-o lume de netrăit. De fiecare dată când povestea îţi accelerează pulsul deoarece vânătorii de sclavi se apropie de ascunzătoarea Corei, ştii că poate urma o scăpare datorită unui peron ascuns, unde o aşteaptă evadarea.

Modul în care autorul spune povestea Corei are dinamismul unui film trepidant (romanul va sta la baza unui serial produs de Amazon Studios). Poveştii i se adaugă metaforele şi mesajele pătrunzătoare ale unei parabole moderne despre întreaga omenire. Nu numai despre cruzimea albilor proprietari de plantaţii vorbeşte autorul, ci şi despre o dezumanizare treptată a omului bun devenit captiv.

În multe pasaje descrie de fapt abrutizarea sclavilor ajunşi pe marile plantaţii. Aceştia capătă obiceiurile stăpânilor. Îşi umilesc, la rândul lor, semenii ce împart aceeaşi suferinţă. În schimbul propriei supravieţuiri, captivii fac alianţe, îi denunţă pe fugari, le iau mâncarea celor orfani sau prea epuizaţi pentru a mai lupta, pun la cale intrigi sau devin complicii vătafilor abuzatori. Înainte de a cunoaşte ura stăpânilor şi a vânătorilor de oameni, Cora trebuie să se păzească mai întâi de ceilalţi sclavi.

Datorită unei documentari solide, pe Colson Whitehead nu-l poate acuza nimeni de exagerare. Nici el nu ridică degetul acuzator. Doar prezintă dovezile inumanităţii într-o călătorie pe care o poţi considera halucinantă, lăsându-i pe cititori să tragă concluziile, să se revolte, să se întrebe dacă nu cumva atrocităţile continuă şi în zilele noastre, luând alte forme, ce par mai puţin grave, însă au aceleaşi efecte la nivel psihologic şi social. Vocile rasiştilor pălesc în faţa scriiturii lui Whitehead. Asemenea rutei subterane care se tot ramifică, subiectul romanului duce spre mai multe direcţii, care pot deveni începutul unor discuţii sau dezbateri ce depăşesc spaţiul american. Datorită ramificaţiilor ce pleacă de la subiectul central, romanul are toate şansele de a trece dincolo de graniţe. Şi nu este vorba doar despre graniţele geografice şi culturale, ci mai ales despre cele dintre generaţii.

Vei spune despre Colson Whitehead că poate modifica (în bine) modul în care va fi receptat, în viitor, un roman devenit clasic. Ruta subterană are toate şansele de a scăpa de etichetele negative asociate unui roman scris în altă epocă. Sunt sigura că, indiferent de valorile, preocupările şi tehnologiile generaţiilor viitoare, acest roman va avea altă soartă decât majoritatea romanelor clasice. Nu va fi considerat demodat sau plictisitor, iar cititorii viitorului nu vor minţi că l-au citit doar pentru a face o impresie bună.

Cartea are toate ingredientele unui viitor clasic la fel de bine vândut precum un roman contemporan de succes. Are un mesaj umanist strecurat inspirat într-o poveste puternică (precum urmele de bici de pe spinarea sclavilor), forţa imaginii cinematografice şi un personaj central de care te ataşezi. Stilul în care a fost scris îţi dă impresia că traversezi şi tu, alături de Cora, o lume deopotrivă crudă şi tenebroasă, dar şi plină de oameni care vor să rupă cercul ororilor create de rasismul devenit o moştenire preluată de fiecare generaţie în parte, odată cu plantaţia de bumbac. Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris sau Cărtureşti

Citeşte şi Io contra Statele Unite – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

American Honey – Hoinăreala şi destrăbălarea care maturizează

The Beguiled – Răstoarnă miturile despre vulnerabila femeie a Sudului

A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

American Honey –Hoinareala si destrabalarea care maturizeaza

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Viata necunoscuta a copacilor – De ce intarzie ea

Adriana Gionea
-
0
Viata necunoscuta a copacilor – De ce intarzie ea

Ajungi la cărţile scrise de Alejandro Zambra când îţi doreşti să descoperi noua generaţie de autori sud-americani. Şi vei găsi motive pentru a întreba când i se vor traduce şi alte romane după ce vei citi Bonsai şi Viaţa necunoscută a copacilor. Scriitorul ştie cum să abordeze teme grele printr-o scriitură deloc pretenţioasă, fentând simplismul şi mediocritatea. Reuşeşte astfel să se apropie de cei dornici de a citi despre o relaţie de cuplu fără a fi dezamăgiţi de clişee reciclate în pasaje bombastice.

Te va impresiona stilul lui Alejandro Zambra în cazul în care preferi acea profunzime ascunsă într-o scriitură simplă şi acea fluiditate nostalgică asociată unei iubiri trecute. Aşa cum a demonstrat şi în primul său roman – Bonsai – scriitorul chilian ştie să ofere exact ce îşi doreşte cititorul ce preferă o poveste de iubire a zilelor noastre, în care melancolia, decadenţa şi tandreţea sunt de nedespărţit.

Vei citi o poveste rememorată sentimental (dar nu siropos!), printr-o naraţiune înlocuită de flashbackuri şi destăinuiri care urmează fluxul memoriei involuntare. Acestor calităţi autorul le adaugă şirul de gânduri declanşate de nevoia personajului central de a înţelege dispariţia misterioasă a partenerei. Cea care dispare este Veronica, iubita protagonistului (pe nume Julian). El o aşteaptă în zadar să se întoarcă de la orele de pictură, iar pentru a-şi face suportabile temerile începe să inventeze poveşti cu arbori vorbitori, pentru a o linişti pe fiica Veronicăi, de care s-a ataşat.

Deşi povestea se petrece pe continentul dictaturilor militare ce au dus la dispariţii nocturne inexplicabile, Viaţa necunoscută a copacilor nu păstrează reţeta thrillerelor psihologice având un substrat politic tenebros, prin care s-au remarcat la nivel internaţional mulţi autori sud-americani. Dispariţia Veronicăi în noapte nu are implicaţii politice, şi nici detalii sordide legate de pericolele ce pândesc viaţa unei femei în ţările considerate a fi corupte. De fapt, Julian, protagonistul romanului, nici nu este tentat să iniţieze un demers detectivistic. În mintea lui, dispariţia este mai degrabă o întârziere prelungită într-o absenţă care nu face decât să-i confirme înclinaţia spre eşecuri amoroase. Începe astfel să deruleze nişte clipe din trecutul petrecut în prezenţa altor femei, să îşi imagineze viitorul Danielei (fiica Veronicăi), apoi să îşi amintească de romanul pe care încearcă să-l ducă la bun sfârşit (cititorii vor intui nişte aluzii la Bonsai, primul roman scris de Zambra, al cărui personaj masculin se numea Julio).

Îţi vei da repede seama că Viaţa necunoscută a copacilor nu va lua forma unui roman detectivistic pentru a-ţi oferi suspansul ce însoţeşte descifrarea unei enigme bine întreţinute de indicii ce-ţi dau fiori sau de piste false. Nu se caută răspunsuri, cauze sau vinovaţi. Dispariţia este doar un pretext oferit personajului masculin pentru a se scufunda iar în propriile incertitudini şi emoţii readuse la viaţă de absenţa bruscă a femeii iubite. Protagonistul nu derulează în minte scenarii terifiante, ci doar scene în care Veronica întârzie deoarece preferă să experimenteze plăceri alături de un alt bărbat. Dar aceste scene imaginare prin care îşi explică dispariţia ei nu duc la revărsarea tumultuoasă a unui şuvoi de emoţii puternice, adunate într-un ghem de resentimente, ci întreţin doar o pâlpâire nostalgică, acoperită de o tristeţe în surdină.

Viaţa necunoscută a copacilor atrage atenţia asupra unui scriitor capabil să folosească o poveste simplă şi un ritm apropiat de reveria nostalgică pentru a rosti problemele complicate ale omului modern, fără a recurge la pasaje angoasante şi dezolante. Sub stratul relaţiei de cuplu destrămate de o dispariţie neelucidată vei descoperi teme precum înstrăinarea, puterea lecturii în alinarea singurătăţii, căutarea identităţii în relaţia tată-fiică sau modul în care absenţa persoanelor iubite capătă un sens, după ani de zile.

Unele dintre cele mai puternice pagini sunt cele în care Julian îşi imaginează cum va decurge viaţa fiicei sale vitrege după dispariţia mamei ei. În locul tristeţii sfâşietoare, vei găsi nişte rânduri pe placul dependenţilor de lectură, ce stau de vorbă cu ei înşişi după ce au revelaţii afective atunci când interpretează dramele unui personaj. De fapt, acest roman poate fi considerat o alegorie subtilă a literaturii ce duce la găsirea unui sens după o separare dureroasă.

Citeşte şi Bonsai – Iubire şi multe cărţi

Bonsai – Iubire si multe carti

David Lynch: The Art Life – Pictorul a devenit regizor

Adriana Gionea
-
0
David Lynch: The Art Life – Pictorul a devenit regizor

Despre marele David Lynch, creatorul serialului Twin Peaks şi al unor lungmetraje devenite iconice pentru cinematografia secolului XX, s-a tot vorbit. Dar mai există o ipostază timpurie a lui Lynch, aproape eclipsată de cea de regizor. Această ipostază de la începuturi ni-l dezvăluie pe acel David Lynch apropiat mai degrabă de pictură. Dragostea pentru pictură l-a condus spre zona experimentală pură, reflectată de filmele scurte de la începutul carierei, perfecte pentru publicul ce preferă vizionarismul din zona underground, acolo unde se nasc artiştii progresişti ce dau lovitura la marile festivaluri. Tocmai pe acest David Lynch, aflat la început de drum, dar care a uimit prin scurt-metrajele sale avangardiste, devenite nişte delicatese pentru cinefili, îl vei descoperi în documentarul David Lynch: The Art Life.

David Lynch: The Art Life este documentarul-confesiune pe care îl meritau cei fascinaţi de universul bizar până la halucinant, creat de marele regizor. Îţi permite o imersiune vizuală puternică în acest univers, fără a a-i perturba enigmele şi fără a traduce simplist acel ceva intraductibil, abisal, ireal şi obscur, asociat filmelor sale. Totuşi, nu acel David Lynch aclamat datorită unor filme-cult este în prim-plan, ci David Lynch-pictorul, cu toate metamorfozele sale din adolescenţa plină de revelaţii la prezentul care înseamnă clipele petrecute alături de fiica sa în atelier.

David Lynch face parte din categoria regizorilor obsedaţi de forţa picturală a imaginii în redarea unor trăiri greu de exprimat şi mai ales a unei realităţi în care firescul alunecă spre o zonă a enigmelor ce rămân inaccesibile. Primele sale filme scurte ar putea sta oricând alături de marile capodopere ale filmului experimental de la începuturile cinematografiei. Ele amintesc de insolitul scurt-metrajelor interbelice, plasate la intersecţia dintre pictura suprarealistă şi absurdul cu tentă întunecată, în care cotidianul este distorsionat până se ajunge la oniricul ce îţi dă fiori.

Regizorii Rick Barnes, Jon Nguyen şi Olivia Neergaard-Holm au fost interesaţi mai mult de trecerea de la pictură la filme şi de anii dinaintea recunoaşterii internaţionale. Deşi pot fi puse alături de filmele marilor cineaşti avangardişti, ce au găsit noi formule vizuale pentru a reprezenta abisurile psihicului uman şi angoasa printr-o stranietate suprarealist-coşmărească, primele experimente cinematografice ale lui David Lynch au fost eclipsate de filmele celebre. Documentarul îi face dreptate lui David Lynch-pictorul, care şi-a transformat compoziţiile în scurt-metraje.

Cadrele acaparate de picturile realizate chiar în faţa camerei de filmat confirmă rolul vital pe care l-a avut pictura în evoluţia lui David Lynch în calitate de regizor emblematic pentru generaţia lui. Vei descoperi de unde vin temele şi obsesiile vizuale din filmele sale, ce oferă o perpectivă suprarealistă esteticii neo-noir, şi vei vedea cum a transformat universul bizar al tablourilor sale în punctul de pornire al primelor filme – nişte scurt-metraje experimentale, create după ce a primit o bursă de la American Film Institute, ce i-au deschis drumul spre cinematografie.

Înainte de a readuce în prim-plan scurt-metrajele experimentale din anii ’60 şi ’70, prin care David Lych a debutat în cinematografie – printre care The Alphabet şi The Grandmother – regizorii l-au invitat să îţi destăinuie amănunte din anii copilăriei idilice, ai unei adolescenţe în care şi-a descoperit partea rebelă şi întunecată, ce îl împingea spre excese, tentaţii şi pericole, şi a studiilor de arte plastice în Philadelphia postbelică, pe care Lych o considera un decor urban alienant, plin de clădiri şi hale industriale părăsite. Lych dă de înţeles că o parte dintre imaginile coşmăresti i-au fost inspirate de tabloul urban dezolant şi degradant din Philadelphia generaţiei sale.

Vei aprecia modul în care amintirile sunt devoalate, astfel încât să nu ia forma unui trofeu pentru vânătorii detaliilor picante, sub pretextul unui simulacru de analiză psihologică. Detaliile intime sunt redate mai degrabă prin mister şi flashbackuri opace, având unicul scop de a dezvălui legătura vitală dintre obsesiile regizorului, amintirile voalate şi estetica filmelor sale. Regizorii leagă mărturiile despre trecut de arta lui Lynch într-un mod subtil şi inteligent, prin jocul unor simboluri vizuale, suprapuse astfel încât să reflecte stranietatea (uneori angoasantă) din universul creat de Lynch.

Însuşi David Lynch decalară în film că trecutul intervine mereu în crearea unui tablou nou. Acastă mărturie se reflectă foarte bine în modul în care este captată legătura dintre picturile create chiar în faţa ta, de către regizorul ce îşi petrece timpul în studioul inundat de lumina Californiei, şi crâmpeiele de amintiri coagulate simbolic în siluetele sau formele indefinibile ce iau naştere din suprapunerea pigmenţilor păstoşi.

Elementele biografice nu devin o succesiune clasică de imagini din arhiva personală, folosite pentru a stabili o legătură clară între nişte evenimentele dramatice şi anumite subiecte sau imagini din filmele sale. De fapt, aceste imagini de arhivă devin mai degrabă un colaj în care amintirile sunt readuse la suprafaţă de un David Lynch actual, care pictează frenetic în studioul său de pe Hollywood Hills, în timp ce fiica lui mai mică stă pe lângă el, în secvenţe pline de candoare.

În acest documentar îl vei cunoaste mai degrabă pe David Lynch izolat în atelierul său de pictură, obsedat de micile detalii pe care le tot modifică pentru a obţine compoziţia dorită. Pe măsură ce îşi povesteşte viaţa, camera se focusează pe mişcările sale din timpul realizării unor picturi abstracte. Vei descoperi o sincronizare plină de metafore evazive între adăugarea unui detaliu bizar şi devoalarea unui aspect mai puţin plăcut din trecut, dintre gestul prin care întinde pigmenţii şi anumite emoţii sau dintre reprezentările umane ciudate şi anumite experienţe la fel de stranii şi anxiogene. Ai impresia că, pe măsură ce îşi povesteşte copilăria, adolescenţa influenţată de pictorul Bushnell Keeler, care l-a făcut să îşi descopere vocaţia de artist plastic, şi primii ani de experimente cinematografice, David Lynch pictează abstract propriile trăiri inexplicabile, punându-şi de fapt psihicul pe o pânză.

Picturile lui David Lynch, care marchează fiecare destăinuire intimă, reflectă perfect acea atmosferă din filmele sale, în care frumuseţea şi terifiantul se întâlnesc. Regăseşti în scurt-metrajele prin care s-a lansat aceeaşi frumuseţe vizuală care îţi dă fiori. Aceste filme scurte par mai degrabă nişte picturi avangardiste mişcătoare. Pictura îmbină sensibilitatea şi grotescul stilizat. Nuanţele întunecate permit alunecarea spre acelaşi univers ireal din primele sale filme, în care acţiunile personajelor devin absurde, iar claritatea narativă se dizolvă într-o desfăşurare aberantă, fără a părea dezlânată. Aşa cum observi în timp ce pictează, David Lynch a ştiut să îşi asume excentricitatea şi să gestioneze vizual alucarea din real în halucinant.

Meritul acestui documentar constă nu numai în readucerea în atenţia cinefililor a primelor filme realizate de regizor, ci mai ales în reamintirea rolului puternic jucat de pictură în evoluţia cinematografiei de artă. David Lynch a visat să devină pictor încă din adolescenţă, când frecventa atelierul mentorului său, Bushnell Keeler, de unde nu ieşea cu zilele. Cinematografia nu a fost decât o consecinţă a pasiunii sale pentru pictură, care s-a suprapus peste o calitate rară, care i-a transformat pe mulţi regizori în monştri sacri – abilitatea de a depista irealul din real, care transformă o întâmplare de neînţeles într-o amintire cu tentă halucinantă. În cazul lui David Lynch, întâmplarea pe care percepţia lui a transformat-o într-o scenă stranie a fost plimbarea unei femei goale pe străzile orăşelului liniştit din copilărie, genul acela de orăşel devenit simbolul Americii profunde, tradiţionaliste. A fost prima întâlnire a lui Lynch cu stranietatea ascunsă în cotidian şi avea să-l obsedeze sub forma unei amintiri ce scapă interpretării logice.

Documentarul te uimeşte şi datorită modului în care David Lynch se raporta la arta care avea să-i aducă faima şi să-l împună în galeria personalităţilor care au influenţat secolul XX prin creativitatea lor. Vei descoperi o discrepanţă între imaginea unui mare cineast, aşa cum este ea modelată de percepţia colectivă, şi modul în care David Lynch a descoperit cinematografia. Nu vei da peste mărturiile un David Lych care de mic se visa regizor, unul ovaţionat în toată lumea, după ce a fost mai întâi un cinefil avizat, interesat de capodoperele vizionarilor. Nu l-au atras notorietatea şi gustul spectacolului asociate industriei cinematografice, nici şansa de a deveni la rândul său un mare vizionar prin renunţarea la canoane. Documentarul îţi dă de înţeles că Lynch i-a rămas fidel primei sale mari pasiuni – pictura, cinematografia fiind o prelungire a interesului pentru arta plastică, prin oferirea unor noi modalităţi de exprimare a fanteziei sale debordante, a conţinuturilor stranii ascunse în imaginarul său.


LYTE video

Citeşte şi L’amant double – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

https://www.postmodern.ro/articol/lamant-double-double-lover-fantezii-cu-gemeni-intr-un-thriller-psihanalitic/

Bonsai – Iubire si multe carti

Adriana Gionea
-
1
Bonsai – Iubire si multe carti

Romanul Bonsai, prin care a debutat noua revelaţie a literaturii chiliene, îţi dovedeşte că poţi găsi multe plăceri literare în puţine pagini. Şi plăcerile nu sunt oferite neapărat de povestea de iubire neîmplinită, scursă într-un ritm nostalgic prin apartamentele studenţeşti din Santiago de Chile sau din Madrid, ci de ocazia de a descoperi autori sud-americani mai puţin cunoscuţi în România. Poţi căuta şi filmul inspirat de roman şi regizat de Cristian Jimenez, prezentat în 2011 la Cannes (secţiunea Un Certain Regard).

Paginile romanului abundă în evocări ale marilor nume din literatura chiliană, încât îţi vine să spui că Alejandro Zambra şi-a anticipat succesul mondial încă de la debut şi s-a folosit de Bonsai pentru a-i promova în rândul cititorilor tineri, din afara spaţiului hispanoamerican, pe autorii emblematici ai continentului său. Dacă te pasionează literatura sud-americană, te vei opri la aproape fiecare pagină pentru a sublinia numele unor scriitori şi poeţi despre care să cauţi mai multe informaţii pe Google, cum ar fi Cristian Gazmuri, Enrique Lihn Carrasco, Delmira Agustini sau Severo Sarduy.

Sunt pomenite multe cărţi în povestea de iubire din acest roman, iar intertextualitatea prezentă în romanele multor autori sud-americani contemporani este nelipsită. Vei descoperi o poveste de iubire tipică unor medii studenţeşti boeme, în care îndrăgostiţii rămân veşnic nişte rătăcitori visători, ce hălăduiesc prin apartamente minuscule şi trăiesc de azi pe mâine dând meditaţii sau făcând traduceri. Nu este o iubire spectaculoasă, dar te atinge prin sensibilitatea respirată în fiecare cuvânt şi prin modul în care personajele absorb în relaţia lor poveştile sfâşietoare ale clasicilor.

Fără aceste infiltraţii din marea literatură sud-americană în relaţia personajelor din Bonsai, povestea din roman ar fi fost o simplă rememorare melancolică a unei mari iubiri destrămate, despre care s-a tot scris până acum. Evocarea unor autori iconici sporeşte voluptatea lecturii prin trecerea de la veneraţie la pomenirea ireverenţioasă. Aceşti autori devin puntea de legătură dintre personajele care nu mai văd graniţa dintre imaginarul artiştilor preferaţi şi propria realitate.

Evitând o scriitură flamboaiantă, cu multe artificii sofisticate, Alejandro Zambra îţi demonstrează că poate mişca un cititor, dându-i impresia că timpul curge altfel când îi parcurge cărţile. Autorul nu are nevoie de o poveste complicată, plină de observaţii psihologice memorabile, ci doar prin expresivitatea pe care o dau trimiterile inspirate la alte opere celebre. Această punere în valoare a unei poveşti simple prin trimiteri literare abile va fi apreciată de bookoholicii dornici de a găsi noi comori. Dependenţii de lectură vor fi încântaţi de stilului lui Zambra, ce include un omagiu adus literaturii universale, prin reinterpretarea unor versuri sau proze ale unor autori consideraţi azi clasici, dar care la vremea lor au fost nişte vizionari subversivi, care s-au jucat cu regulile aşa cum autorul se joacă nonşalant cu toate canoanele narative.

Protagoniştii din Bonsai respiră prin literatură, iar paginile cărţilor preferate devin un afrodiziac în timpul preludiului. Una dintre cărţi include o poveste ce se va dovedi o profeţie pentru finalul relaţiei lor. Este vorba despre povestirea lui Macedonio Fernandez – Tantalia, inclusă în celebra antologie a literaturii fantastice scrise de Borges, Silvina Ocampo şi Bioy Casares. În această povestire, doi îndrăgostiţi simt că planta aleasă pentru a reprezenta forţa relaţiei lor ajunge să anunţe de fapt finalul iminent al relaţiei.

Alejandro Zambra se foloseşte de simbolul vegetal rău prevestitor pentru a ţese povestea din propriul roman, o poveste marcată de separare, căutare şi îndepărtare de propria menire. Prin modul atipic, fragmentar, sentimental şi evaziv de prezentare a poveştii, Alejandro Zambra ar fi făcut din debutul sau un rateu. Bonsai ar fi fost genul de roman care ar fi zăcut pe rafturile librăriilor până când un căutător de cadouri luate pe ultima sută de metri s-ar fi îndurat să cumpere un exemplar datorită unei picturi naive de pe copertă, menită să trezească nevoia de candoare. Dar modul ingenios prin care povestea de iubire serpuieşte printre referinţe literare şi reflecţii despre vindecarea prin scris a salvat romanul de la melodramă şi minimalismul eşuat în simplism, dezvăluind straturi mult mai profunde.

Deşi este inclus în galeria debuturilor ce anunţă un autor capabil de a duce mai departe gloria literaturii sud-americane, Bonsai te face să te gândeşti mai degrabă la ritmul molatic în care se prelinge nostalgia într-un film poetic portughez. Este lectura perfectă pentru zilele în care ai vrea să te pierzi în reverii trândave pe o plajă pustie, în care paginile unui roman scurt se prelungesc la nesfârşit.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

https://www.postmodern.ro/articol/13-romane-de-dragoste-aparute-in-ultimii-ani-pe-care-sa-nu-le-ratezi/

 

Cronica unui negustor de sange – Cum o scoate la capat un chinez pacalit de consoarta

Adriana Gionea
-
0
Cronica unui negustor de sange – Cum o scoate la capat un chinez pacalit de consoarta

Yu Hua, unul dintre cei mai citiţi autori chinezi actuali, îţi demonstrează, printr-un amestec de scene cu tâlc, absurd satiric şi o doză sănătoasă de umor care întrece hazul de necaz al românului, de ce ţara lui este invincibilă. Nu oferă argumente de ordin economic, prin care să arate supremaţia Chinei, şi nici nu face trimiteri la marea civilizaţie reflectată de cele mai vizitate obiective turistice. Foloseşte doar o poveste despre rezistenţa uimitoare a omului prins de atâtea ori sub vremuri.

Aşa cum s-a descoperit într-un alt roman celebru – În viaţă – forţa Chinei lui Yu Hua stă în oamenii ei. Nu, nu în eroii recunoscuţi la nivel mondial, ci în anonimii care oferă (fără a-şi propune) adevărate lecţii de supravieţuire şi demnitatate. Unul dintre ei este şi Xu Sanguan, muncitor la fabrica de mătase, unde zi de zi împinge vagoanele cu gogoşile din care va ieşi preţiosul material dorit de femeile din întreaga lume. Tot de gogoşi se ocupă şi femeia râvnită de el, pe nume Xu Yulan (una dintre cele mai frumoase din regiune, se spune). Doar că ea găteşte gogoşile, sub privirile admiratorilor ce o consideră modernă şi cochetă. Cu banii obţinuţi din vânzarea propriului sânge, Xu Sanguan, protagonistul romanului, o scoate în oraş.

Frumoasa Xu Yulan, poreclită şi Gogoşica, se ghftuieşte cu delicatese la restaurantul unde vânzătorii de sânge îşi recăpătau vigoarea consumând ficat de porc prăjit şi rachiu galben de orez. La finalul cinei costisitoare primeşte cererea în căsătorie a lui Xu Sanguan, renunţând la vechiul ei logodnic. Anii trec, iar Xu Sanguan, ignorând tabuul legat de vânzarea sângelui strămoşesc, îi asigură familiei supravieţuirea în anii grei ai politicii maoiste cu al ei Mare salt înainte. Dar viaţa lui Xu Sanguan este tulburată nu atât de instaurarea comunismului maoist, cât de aflarea că fiul cel mare nu este de fapt fiul său, ci al fostului iubit al soţiei lui.

Infidelitatea feminină, ce ar fi putut deveni în alte romane un coagulant al brutalităţii machiste, declanşează alte întâmplări în Cronica unui negustor de sânge. Deşi personajele fac parte din rândul oamenilor cu educaţie precară, ce îşi duc viaţa de pe azi pe mâine într-o lume patriarhal-rurală (migrată la oraş), nu de la soţul ei îşi primeşte Gogoşica pedeapsa degradantă. Acesta reuşeşte să treacă peste furie şi peste gura lumii şi continuă să fie un tată bun, chiar şi pentru fiul altuia, deşi se mai răsteşte la el şi îi mai reproşează consoartei trădarea. Îşi vinde în continuare sângele pentru a le fi mai bine alor săi, când viaţa devine din ce în ce mai grea din cauza măsurilor absurde de industrializare forţată. Adevărata pedeapsă vine de la oamenii din jur, care denunţă infidelitatea femeii. Xu Yulan este nevoită să se căiască în gura mare, în piaţa publică, după cum spun regulile revoluţiei maoiste.

Yu Hua ştie că te va revolta la culme această măsură luată împotriva unei femei care este mai degrabă o victimă a propriei fragilităţi într-o lume a bărbaţilor, nicidecum o seducătoare neruşinată, unsă cu toate alifiile, ce învârtea bărbaţii pe degete într-un spaţiu cultural în care devotamentul casnic era sfânt. Şi mai ştie că literatura universală este plină de pagini greu de îndurat despre chinurile oamenilor captivi într-o ţară comunistă devenită un imens lagăr, în care foametea şi umilinţa se răspândeau mai repede chiar şi decât propaganda roşie. De aceea înlocuieşte realismul visceral cu umorul satiric. Şi o face printr-un absurd ilar şi printr-o rostogolire de replici iuţi şi colorate, ce amintesc de talentul marilor povestitor chinezi, slobozi la gură precum personajele lor când vor să le zică lucrurilor pe nume.

Găseşti în romanul Cronica unui negustor de sânge aceeaşi vervă satirică, dozată inteligent, datorită căreia au devenit celebri şi alţi scriitori chinezi contemporani – Su Tong, Mo Yan şi Yan Lianke – citiţi pe toate continentele. Yu Hua ştie cum să îmbrace realismul insuportabil în umorul savuros. Pentru personajele sale, umorul nu reprezintă o deviere de la amărăciune, ci o formă de conştientizare a ei şi a tragediei colective, dar care să nu le arunce în hăul abrutizării.

În ciuda fundalului istoric deloc prietenos cu omenirea, romanul lui Yu Hua poate fi considerat până la urmă un mesaj optimist, deoarece autorul nu îşi lasă personajele să ia calea dezumanizării, la care duce amestecul dintre sărăcie, lipsa educaţiei, dictatură şi propaganda axată pe ura de clasă, pe dezbinare. Nu găseşti imaginile tipice unei mahalale sordide, ci scene vii, în care umorul salvează licărul de umanitate într-o lume fără speranţă, aşa cum devenise China în vremea lui Mao. De fapt, fiecare scenă greu de îndurat are un final în care duioşia şi compasiunea au ultimul cuvânt, deoarece Yu Hua mai crede în capacitatea unor oameni de a-şi păstra bunătatea sub presiunea unei perioade ce a deformat prea multe suflete şi conştiinţe.

Cronica unui negustor de sânge poate fi considerată o carte dură, însă ale cărei personaje nu te bântuie, ci îţi dau impresia că te însoţesc senin ori de câte ori îţi vei aminti de ele, datorită efortului de a o scoate la capăt prin conservarea normalităţii definite prin grija pentru celălalt. Protagonistul îşi salvează fiul cu orice preţ, chiar dacă ştie că nu este tatăl biologic, apoi îşi apără soţia căzută victima urii colective la care instigă partidul.

Vei aprecia la Yu Hua modul în care a preluat oralitatea povestitorilor chinezi din literatura populară. Nu vei ignora nici talentul său de a surprinde trăsăturile umane şi modificările sociale, dar nu printr-o analiză psihologică nemiloasă, ci printr-o satiră care devine din ce în ce mai profundă pe măsură ce frazele şi replicile devin din ce în ce mai simple (dar niciodată simpliste). Descoperi în dialogurile personajelor sale că simplitatea oamenilor săraci nu înseamnă neapărat prostie şi orbecăire prin beznă, ci poate căpăta o formă expresivă când reflectă o realitate fără noimă, aşa cum este orice realitate dintr-o ţară acaparată de o dictatură.

Citeşte şi O undiţă pentru bunicul meu – Plăcerea lecturii se ascunde în detaliile poetice

5 filme care îţi dezvăluie lumi mai puţin cunoscute

In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

Le miel – O intalnire tandra in Balcanii amari

15 carti noi aduse in librarii de luna decembrie

Adriana Gionea
-
0
15 carti noi aduse in librarii de luna decembrie

Pentru mulţi dintre noi, luna cadourilor este de fapt luna în care ne cumpărăm mai multe cărţi, profitând de ofertele editurilor şi de reducerile din librării. Îţi propunem nişte titluri noi, pe care să le savurezi în timp ce în aer plutesc arome de ceai cu mirodenii, portocale, scorţişoară sau turtă dulce. Preferinţele noastre şi modul în care percepem simbolurile acestei perioade sunt diferite, de aceea am ales atât poveşti de sezon, cât şi romane, biografii sau memorii care să îţi hrănească fie dorul de ducă trezit în zilele libere, fie nevoia de introspecţie, de solitudine benefică pentru discuţiile cu tine.

 

Jeanette Winterson – Zile de Crăciun. 12 povestiri şi 12 sărbători pentru 12 zile

Iarna trecută, Jeanette Winterson şi-a încântat cititorii din România datorită cărţii O paranteză în timp, prin care a revizitat una dintre piesele lui Shakespeare. Anul acesta ne vom putea bucura de imaginaţia lui Jeanette Winterson prin 12 povestiri cu personaje năstruşnice şi întâmplări nemaiauzite. Povestirile reflectă opinia scriitoarei conform căreia sărbătorile de iarnă sunt o celebrare a neprevăzutului. Şi cum poveştile şi deliciile culinare pot merge mână-n mână, autoarea propune şi 12 retete pe care le putem pregăti alături de cei dragi.

 

Cele trei fiice ale Evei

Romanele lui Elif Shafak sunt nelipsite de pe listele multor cititori. Noul său roman îţi dă toate motivele pentru a mai amâna treburile casnice dinaintea sărbătorilor. Are o poveste puternică despre Est şi Vest, care se întâlnesc în fascinantul Istanbul, secrete feminine care sunt devoalate treptat, nişte protagoniste reprezentând ipostaze diferite ale feminităţii şi un personaj masculin carismatic.

În centrul romanului se află o femeie care s-a reîntors brusc în Istanbului natal pentru a deveni o soţie din noua burghezie turcă, deşi studiile de la Oxford îi promiteau o carieră strălucitoare şi mai multă independenţă. Motivele din spatele alegerilor sale sunt dezvăluite după ce tentativa de furt a genţii o face să redescopere o fotografie din studenţie, în care îl zăreşte pe un profesor nonconformist de care ea şi cele mai bune prietene din acei ani erau atrase. Vei descoperi aceeaşi simbioză, profund şi captivant analizată, între Istanbulul aflat într-o continuă schimbare şi metamorfozele femeilor care locuiesc în el.

 

În apărarea femeii cavernelor. Povestiri de neurologie evoluţionistă 

Neurologul Harold Klawans îţi propune altfel de poveşti captivante. Unele despre evoluţia creierului. Fiecare capitol al cărţii sale răspunde la întrebări frecvente despre modul în care am ajuns să fim ceea ce suntem azi. De ce mitul bărbatului-vânător e doar un mit?, De ce femeia a fost cea care a jucat rolul esenţial în dezvoltarea speciei noastre? şi Cum am dobândit capacitatea de a compune muzică complexă sau de a citi? Sunt doar o parte dintre întrebările care au dus la scrierea acestei cărţi.

 

Gala-Dali

Gala, femeia considerată marea iubire a lui Salvador Dali, a stârnit curiozitatea multor devoratori de poveşti cu muze şi artişti excentrici. Bărbaţii au fost seduşi de mitul ei, iar femeile au invidiat-o şi au vrut să-i afle trucurile folosite pentru a-l face pe un bărbat genial să o venereze până într-acolo încât să-i includă numele atunci când îşi semnează capodoperele. În Gala-Dali vei descoperi o personalitate cu o mie de feţe, care şi-a înţeles foarte bine epoca şi a ştiut să se bucure de anii în care femeile începeau să se emancipeze, să intre într-o lume a libertăţii şi a progresului, acaparată până atunci de bărbaţi. Carmen Domingo îţi propune o lectură captivantă despre feminitate, boemă şi avangardă.

 

 Irvin Yalom – Călătoria către sine (memorii)

Zilele libere din luna decembrie pot deveni ocazia unei introspecţii, a unei călătorii emoţionale către sine, a unei discuţii despre pierderi şi regăsiri sau despre oamenii care te-au inspirat. Prin romanele sale şi prin cărţile de psihoterapie, Irvin Yalom a devenit o sursă de inspiraţie pentru mulţi cititori, impresionaţi de fracheţea unor dezvăluiri legate de trăirile unui psihiatru, confruntat la rândul său cu propriile răni. Dezvăluirile şi amintirile din volumul autobiografic intitulat Călătoria către sine pot fi lectura perfectă pentru cei ce îşi doresc să se redescopere pe ei înşişi în zilele de iarnă.

 

Copacul dorinţelor (editie bilingvă) – Singura poveste pentru copii scrisă de Faulkner

Aproape în fiecare an aflăm despre încă o bijuterie ascunsă în sertarele secrete ale unui clasic despre care am crezut că ştim totul. În cazul lui William Faulkner este vorba despre o poveste scrisă pentru fiica unei femei pe care o iubise. Copacul dorinţelor este relatarea unei călătorii pline de peripeţii, spre un ţinut unde se află un arbore ce poate împlini visuri.

 

 David Bowie: o stranie fascinaţie

Biografia lui David Buckley a fost elogiată de multe publicaţii. The Guardian afirma: David Buckley reuşeşte lucrul cel mai de preţ pentru un biograf rock: te face să asculţi din nou albumele lui Bowie. Bazată pe informaţii obţinute în exclusivitate din interviurile cu apropiaţii artistului, David Bowie: o stranie fascinaţie este o carte nu doar pentru fani, ci şi pentru cei dornici de a înţelege cum o personalitate plină de originalitate poate influenţa lumea şi te poate încuraja să îţi asumi un stil personal considerat aparte.

 

Castele de furie

Pentru mulţi, zilele de sărbătoare sunt ocazia de a-şi face cadou încă un roman scris de autorul preferat. Dacă s-ar face un top al unora dintre cei mai citiţi autori în România, Alessandro Baricco s-ar afla în el. Cei care l-au descoperit datorită romanelor Mireasa tânără sau Mătase pot citi în decembrie şi romanul prin care a debutat – Castele de furie. Acţiunea se petrece în anii revoluţiei industriale, când progresul îi atrăgea mai mult pe vizionarii ce visau tot felul de maşinării magice, nu neapărat pe cei marcantili. Vei descoperi un bun povestitor, capabil să infiltreze stranietatea în real datorită unor personaje misterioase, ce trimit nişte cadouri excentrice din călătorii, sau a unor case de sticlă, ce anunţă o schimbare a percepţiei asupra luxului burghez reflectat de arhitectură.

 

 Arta contemporană. Istorie şi geografie

Dacă vacanţa de iarnă înseamnă pentru tine mai mult timp de cutreierat prin galeriile de artă contemporană, atunci s-ar putea să-ţi doreşti sub brad cartea lui Catherine Millet. Vei găsi o foarte bună introducere în lumea artei contemporane, într-un limbaj accesibil şi celor ce nu au studii de specialitate. Conceptele, trecerea de la avangarda interbelică la arta actuală prin transgresarea graniţelor dintre curente şi informaţiile despre galerii celebre, despre importanţa spaţiilor de expunere sau despre materialele folosite alcătuiesc nişte capitole fascinante. Paginile te vor face să priveşti altfel o expoziţie de artă contemporană şi să înţelegi mai bine relaţia dintre creator, galerie şi privitor.

 

Aventura arctică

A te bucura de iarnă stând la căldurică, în faţa unui şemineu şi a unui peisaj abia zărit dincolo de fereastra cabanei cochete, este de neacceptat pentru unii. Aşa a fost şi pentru antropologul Peter Freuchen, care ar fi putut avea o viaţă confortabilă într-un cartier burghez din Copenhaga secolului trecut. Dar el a vrut să exploreze Groenlanda necălcată de semenii săi. A dat compania elitei intelectuale cu studii înalte pe experienţele unice, trăite alături de inuiţii din ţinuturile arctice. Şi-a luat o soţie din rândul lor şi a încercat să le înţeleagă obiceiurile ciudate pentru străini, în loc să-i judece. Aventura arctică este atât o expediţie ce testează anduranţă la condiţiile climatice extreme, cât şi toleranţa în faţa unei culturi diferite. Aşadar, o poţi trece pe listă dacă vrei să îmbini aventurile riscante cu descoperirea unei noi culturi.

 

Hotel Ambos Mundos

Dacă vrei să-ţi petreci (măcar imaginar) vacanţa de iarnă într-o ţară bună mai degrabă pentru vacanţele estivale, atunci poţi alege Hotel Ambos Mundos, cartea scrisă de antropologul Vintilă Mihăilescu. Îmbinând savoarea unui jurnal de călătorie, istoria, observaţiile psihologice şi pasiunea pentru antropologie, autorul te invită să cunoşti mai bine Cuba, aşa cum este ea percepută de călătorul venit de pe alte continente.

 

Acasă

Curăţenia dinaintea Crăciunului ne dă ocazia de a redescoperi obiecte pe care le credeam pierdute şi ne face să reflectăm asupra spaţiului în care locuim şi asupra legăturii pe care îl avem cu el. Cartea lui Bill Bryson are la bază o astfel de reflecţie asupra locuinţei personale. Autorul porneşte de la imaginea propriei locuinţe şi de la amintirile trezite de încăperi sau de obiecte, pentru a trasa o scurtă istorie a vieţii private. Obictele decorative, camerele sau stilul unei case te invită într-o incursiune interesantă, în care vei descoperi poveştile uimitoare ale unor obiecte ce pot părea banale.

 

 Crăciunul în cele mai frumoase povestiri

Iarna aduce şi o mare foame de poveşti care să te sensibilizeze. 10 dintre ele te aşteaptă în volumul Crăciunul în cele mai frumoase povestiri. Vei putea (re)citi istorioarele cu tâlc spuse de Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde, Arthur Conan Doyle, Harriet Beecher Stowe, O. Henry, Elizabeth Gaskell, Herbert W. Collingwood şi Henry van Dyke.

 

Măcar ne pricepem la scuze

Se spune că a-ţi cere scuze este o artă. Pentru doi prieteni care sunt eliberaţi dintr-un ospciu, scuzele devin o meserie, singura care îi ajută să treacă de la o lume închisă la una liberă. Ei îşi cer scuze în locul celor vinovaţi şi îşi asumă faptele lor. Povestea lor te va face să descoperi încă un autor coreean al noului de scriitori orientali care descriu problemele societăţii contemporane prin absurd şi proză experimentală.

 

Romanovii

Romanovii au ramas în istorie ca simbol al unei lumi distruse brutal de bolşevici. Povestea lor se întinde pe trei secole, iar Simon Sebag Montefiore o relatează printr-un amestec seducător de portrete captivante, secrete, drame, iubiri şi documentare minuţioasă.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

Cărţi despre Ele, scrise de Ei

https://www.postmodern.ro/articol/13-romane-de-dragoste-aparute-in-ultimii-ani-pe-care-sa-nu-le-ratezi/

3 carti dedicate visatorilor din cafenele

Carti despre Ele, scrise de Ei

 

 

 

 

Fiica ascunsa – Consolideaza reputatia Elenei Ferrante

Adriana Gionea
-
1
Fiica ascunsa – Consolideaza reputatia Elenei Ferrante

Romanul Fiica ascunsă le dă o veste bună celor seduşi de Tetralogia napolitană. Plăcerea lecturii va fi prelungită şi de alte romane semnate de Elena Ferrante, ce promit să fie la fel de bune. Astfel, ei vor descoperi că fenomenul Elena Ferrante nu se rezumă la romanele despre una dintre cele mai profunde relaţii de prietenie feminină. Noua carte tradusă în limba română stârneşte aceeaşi curiozitate a cititorului datorită unui personaj feminin puternic, dornic de a se emancipa, şi observaţiilor psihologice incisive despre maternitate, libertate şi cuplu.

După ce vor citi microromanul Fiica ascunsă, mulţi o vor trece pe Elena Ferrante pe lista autorilor ale căror poveşti nasc dependenţă şi revelaţii incomode, însă vitale, promiţându-le nişte pagini memorabile. Aşa este şi povestea unei profesoare de limba engleză pe nume Leda, care se redescoperă în timpul unei vacanţe petrecute într-un sat pitoresc din sudul Italiei. Întâlnirea cu o familie de napolitani guralivi, pe care îi considera nişte exponenţi ai vulgarităţii şi ai primitivismului, va deschide multe uşi spre propriul trecut, pe care Leda le crezuse închise pentru totdeauna.

Tabloul familiei napolitane ce acaparează plaja îi va reaminti de propria copilărie petrecută tot în Napoli, de rudele al căror model de viaţă îl respinsese, de fuga dintr-un cartier sărac prin continuarea studiilor la Florenţa. Succesiunea amintirilor o va face pe Leda să-şi reanalizeze căsnicia destrămată şi trăirile faţă de propriile fiice. Va începe astfel un dialog cu sine, de o sinceritate ce îi va uimi pe cititori.

Puţine femei au curajul de a fi sincere precum Leda, în primul rând faţă de ele însele, de teamă să nu fie considerate nişte mame rele, iresponsabile, care îndrăznnesc să se gândească (şi) la ele când vor să afle de ce nu mai sunt fericite în căsnicie, în viaţa construită până atunci din iluzii. Leda încetează să se mai mintă pe sine şi îşi asumă curajul de a recunoaşte că s-a simţit sufocată în propria căsncie, mai ales în perioda în care şi-a dorit să evolueze, să îşi întindă aripile într-o Italie (încă) tradiţionalistă. Îşi aminteşte de momentul în care a luat o decizie care poate atrage oprobiul public, însă pe care ea o considera indispensabilă pentru redescoperirea unei feminităţi ce până atunci fusese incompletă.

Fiica ascunsă păstrează o temă întâlnită şi în romanele din Tetralogia napolitană – încercarea unui personaj feminin de a se distanţa de mediul abrutizant al cartierelor meridionale sărace, unde se perpetuează mentalităţile retrograde. Asemenea celor două protagoniste din tetralogie, Leda a preferat emanciparea şi libertatea, oscilând între normele impuse de familie şi răzvrătirea împotriva unei societăţi în care femeii nu i se permitea să îşi urmeze visurile. Totuşi, în ciuda unor similitudini legate de imaginea femeii napolitane ce luptă pentru emancipare, acest roman este diferit. Nu are desfăşurarea amplă, conflictele, densitatea narativă şi evoluţia spectaculoasă a protagonistelor din romanele tetralogiei.

În romanele din tetralogie, autoarea a preferat să se axeze mai mult pe dinamica unor contradicţii între ipostezele feminine reprezentate de cele două prietene sau pe relaţia dintre mediul exterior citadin şi schimbările psihologice ale personajelor. În Fiica ascunsă a vrut mai degrabă să te scufunde în lumea interioară a protagonistei. Realitatea din jur este absorbită de gândurile ei şi de trăirile din trecut, ce îi invadează prezentul, influenţând modul în care interpretează detaiile fiecarei zile de vacanţă. Imaginile oraşului meridional, cu periferia-furnciar demnă de un film neorealist, este una estompată. Precaritatea mediului în care Leda a copilărit este reflectată mai degrabă de observaţiile despre femeile din familia napolitană care perturbă liniştea plajei sau de amintirile despre mama ei, de care a vrut să se distanţeze pentru a nu-i prelua valorile retrograde.

Deşi este un roman cu foarte puţine personaje şi tot atât de puţine evenimente, Fiica ascunsă nu te plictiseşte. Lumea interioară a protagonistei te absoarbe la fel de mult precum cea a personajelor feminine ce trăiau într-un furnicar. Gândurile ei nasc nişte concluzii fascinante şi dătătoare de revelaţii despre feminitate, relaţiile de cuplu, căsnicia păstrată cu orice preţ vs. evadare sau legătura mamă-fiică. Poate cele mai frumoase, dar şi răvăşitoare pagini sunt cele dedicate legăturii materne. Te fac să-ţi imaginezi cum ar fi să te afli şi tu, asemenea Ledei, pe malul mării, sincronizându-ţi ritmul amintirilor cu al valurilor.

Îţi vine să reciteşti de zeci de ori paginile despre sentimentele şi fricile protagonistei în relaţia cu fiicele ei, gandindu-te la relaţiile din propria familie. Scriind cu francheţea uneori greu de acceptat despre trăirile protagonistei sale, autoarea te face să interpretezi altfel reacţiile părinţilor tăi. Pe măsură ce dai paginile, începi să te analizezi, să îţi pui întrebări şi să te loveşti de propriile amintiri. Te vei certa în gând cu Leda sau, dimpotrivă, îi vei da dreptate, simţind că te-a eliberat şi pe tine prin mărturisirile ei greu de digerat de către aceia care nu vor să contamineze imaginea superficială a unei mamei perfecte.

În Tetralogia napolitană găseşti pagini ce te fac să îţi analizezi relaţiile de prietenie. În schimb, citind acest roman te vei gândi la relaţiile avute cu mama ta. Fără a folosi termeni pretenţioşi, Elena Ferrante ştie să exploreze legătura dintre mamă şi fiica din perspectiva unor aspecte nelipsite din cărţile de psihoterapie, cum ar identificarea sau contraidentificarea cu mama, respingerea modelului matern sau modul în care trăirile neasumate de mamă influenţează modul în care percepe imaginea fiicelor sale.

Vei admira modul inspirat prin care Ferrante compensează densitatea naraţiunii care te-ar fi ţinut cu sufletul la gură, folosindu-se de amintirile protagonistei, ce scot la suprafaţă decizii controversate. În ciuda unei acţiuni statice, vei avea parte de multe pagini care te vor face să tresari ori îţi vor da emoţii datorită unor situaţii imprevizibile. Această sursă de imprevizibil este relaţia pe care Leda o dezvoltă cu două dintre femeile clanului de napolitani, venit să îşi petreacă vacanţa în acelaşi loc. Faţă de una dintre ele simte repulsie şi revoltă, iar faţă de cealaltă, admiraţie, compasiune şi empatie. Pe una o respinge, deoarece o consideră grosolană când îi aminteşte de rudele ei. De cealaltă vrea să se apropie pentru a o ghida, pentru a-i împărtăşi temerile pe care ea însăşi le avea în primii ani de maternitate.

Un gest aparent fără nici un motiv clar o va apropia pe Leda, protagonista romanului, de familia napolitană. Este o apropiere periculoasă, însă vindecătoare. Leda găseşte în tabloul acestei familii nişte detalii ce reactivează amintirile din perioada în care a vrut să renunţe la statutul de mamă devotată pentru a se redescoperi, pentru a-şi câştiga libertatea intelectuală şi sexuală care să o depărteze de modelul primitiv oferit de propria-i familie napolitană.

Folosind un personaj feminin graţios, diferit, pe care îl introduce în mijlocul familiei meridionale reprezentând acea parte ne-modernizată a Italiei, cu toate acele trăsături caricaturale, pe care protagonista le subliniază nemilos, Elena Ferrante construieşte o punte între lumea interioară a Ledei şi cea exterioară. Această punte este de fapt complicitatea feminină între două personaje mult prea sofisticate pentru a fi înţelese de cei din jur. De fapt, vei regăsi în Fiica ascunsă aceeaşi complicitate feminină într-o lume tradiţionalistă, doar că este vorba despre o complicitate subtilă şi tăcută, redată mult mai sofisticat. Relaţia dintre personaje demonstrează că Ferrante nu este doar o bună povestitoare capabilă de a surprinde legătura dintre schimbările sociale şi percepţia asupra feminităţii, ci şi posesoarea unui spirit de observaţie rafinat, dublat de talentul de proiecta emoţiile ambigue şi gesturile de neînţeles asupra unor obiecte devenite metafore. Autoarea transformă imaginea unei păpuşi furate într-o metaforă prin care sentimentele adânci sunt expuse fără o analiză psihologică bombastică.

Romanul Fiica ascunsă te va impresiona mai ales datorită ritmului fluid al unor mărturisiri ce se trasformă în revelaţii fără a se pierde în autoanalize alambicate. Deşi trăirile protagonistei sunt complicate şi dense, modul în care sunt expuse este cât se poate de natural şi uşor de urmărit, astfel încât să descoperi mai uşor toate straturile unor semnificaţii sau motive din spatele detaliilor sau gesturilor banale. Elenei Ferrante îi este suficient un singur gând al personajului feminin pentru a crea imaginea unei epoci şi a unei Italii scindate. Există şi în acest roman o strânsă legătură între evoluţia feminităţii şi mediu, însă este prezentată în aşa fel încât să nu perturbe autonomia universului personal prin invazia elementelor ce ţin de condiţionarea socială, care anihilează individualitatea şi de care personajele nu pot scăpa.

Poţi comanda romanul de pe Libris, Cărturești, Elefant.ro

Citeşte şi April’s Daughter – Mama seducătoare ia tot

Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Adriana Gionea
-
0
The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Bijuteria ascunsă a Cannesului. Aşa descrie Alex Ritman de la The Hollywood Reporter acest film, care a fost la un pas de a primi Camera d’Or în 2016. Proiectat şi în cadrul Hip Trip Travel Film Festival 2017, documentarul The Cinema Travellers îi arată publicului o altă bijuterie …una ascunsă privirii, dar care naşte imagini plăcute ochiului. Bijuteria este un aparat de proiecţie a peliculelor de 35 mm, aşa cum vedeai în vechile cinematografe. În epoca de aur a cinematografelor în aer liber, acest aparat era o mină de aur pentru cei ce aşteptau filmele pline de poveşti cu entuziasmul şi devotamentul arătat statuii reprezentând o zeitate aducătoare de belşug.

The Cinema Travellers nu este un doar un film despre gloria şi decăderea cinematografelor ambulante ce străbăteau India, ci şi o declaraţie de iubire plină de nostalgie faţă de vechile cinematografe de pretutindeni. Filmul aminteşte de perioada în care o mână de oameni pasionaţi îi făcea să viseze pe cei rămaşi în satele şi oraşele uitate de lume. Evadarea dintr-o viaţă plată şi împovărătoare era permisă datorită unei role de film şi unei adevărate maşinării care facea minuni în timpul proiecţiei.

Documentarul regizat de Shirley Abraham şi Amit Madheshiya te face să-ţi imaginezi cum ar fi fost să te fi născut cu patru-cinci decenii în urmă şi să te fi strecurat pe ascuns în camera de proiecţie, pentru a vedea cum se nasc imaginile filmului ale cărui detalii incitante ar fi fost anunţate în gura mare prin tot oraşul. La fel de curios a fost şi unul dintre personajele documentarului, al cărui nume indian se traduce prin Lumină, deşi viaţa lui a devenit magie abia după lăsarea întunericului. Pe el, această mare curiozitate de a descoperi de unde vin imaginile de pe ecran l-a determinat să-şi aleagă meseria de reparator de aparate folosite în cinematografele ambulante. În alte timpuri, se facea ditamai coada la uşa atelierului său, deoarece aparatele necesitau intervenţii rapide pentru a le îndeplini dorinţele celor din satele îndepărtate ale Indiei, unde oamenii aşteptau filmele ca pe un vis împlinit.

Visul devenea posibil datorită unor pasionaţi ce aveau conştiinţa unei vocaţii transgeneraţionale. Pe umerii lor erau cărate multe role de film, încât îţi vine să zici că Atlas s-a reprofilat şi în locul Pământului ţine în spate o cutie grea cu visuri efemere şi poveşti ce evadează după lăsarea întunericului dintr-un camion rablagit. În acest camion stă ascuns aparatul de proiecţie de altădată, filmat încât să pară o adevărată maşinărie cu apucături de zeitate capricioasă pe care trebuia să o măguleşti cu beţişoare parfumate şi tămâie scumpă, aşa cum fac proiecţioniştii din acest documentar. Pentru ei, maşinăria era un adevărat idol ce trebuia îmbunat cu beţişoare parfumate şi descântece într-o limbă vorbită de personajele unei epopei apărute pe un ecran adăpostit de un cort ce strângea mulţimea de la târguri şi bâlciuri.

În India peliculei încolăcite pe o rolă, cupola cortului nu mai era simbolul circului unde se întâlneau exponatele cabinetul de curiozităţi, animalele fabuloase, giumbuşlucurile şi acrobaţiile riscante. Noua cupolă a cortului-cinematograf domina decorul cu barăci şi prăvălii improvizate în zilele de sărbatoare care animau peisajul arid şi prăfos. Vocea vânzătorului de bilete răzbătea în tabloul suprarealist al nopţii de bâlci şi coagula mulţimea forfotitoare în faţa cortului. După înserat, vânzătorul de bilete devenea păzitorul graniţei dintre iluzie şi realitate. Era generos cu prichindeii desculţi, care intrau gratuit, însă indiferent la rugăminţile celor mari. În schimbul câtorva rupii, în viaţa oamenilor apăsaţi de poveri şi de arşiţă intrau dansul, poveştile cu amor şi trădări.

Vei fi sedus la rândul tău de calităţile vizuale ale documentarului. Imaginile sunt pline de culoare şi de contrastele fantasmagorice oferite de noaptea indiană din timpul sărbătorilor în care flăcările înalte ale focurilor tradiţionale şi nuanţele intense ale sariurilor sfâşie întunericul pentru a oferi o atmosferă de carnaval hindus. Fără aceste calităţi, ai fi tentat să cam strâmbi din nas în faţa unor oameni vrăjiţi de melodramele indiene. Nu înţelegi de ce în trecut oamenii şi-ar fi vândut şi sufletul pentru a vedea un film lacrimogen (fie el cu decoruri şi coregrafii spectaculoase), cu femei ce-şi cântau dorul cu voce piţigăiată, acompaniată de sunetele bijuteriilor abundente şi ale materialelor ample, ornate cu pietre strălucitoare. Dar în acest documentar, imaginile nu au patetismul atribuit filmelor comerciale de la Bollywood, ci un aer sentimental suportabil, datorat farmecului desuet pe care îl capătă obiectele asociate kitsch-ului după ce trece epoca lor de glorie. Descoperi multă poezie în camera de proiecţie, unde un personaj feminin dintr-o dramoletă se iveşte din semiobscuritate cu aerul misterios al unei dive ce zâmbea pe afişele de altădată, sporind nostalgia după un trecut al naivilor frumoşi, ce visau cu ochii deschişi într-o sală de cinema.

Deşi faima cinematografelor ambulante din India s-a hrănit cu melodramele de la Bollywood,  imaginile din aceste filme nu mai sunt siropoase odată incluse în documentar. Ele apar precum un fundal mitic îndepărtat, din altă realitate. În locul lor ar fi putut fi proiectate la fel de bine un film de Fellini, unul în care joaca marele Charlie Chaplin, un musical american sau o comedie franţuzească din anii ’50-’60. Mesajul rămâne acelaşi, indiferent de spaţiul cultural de apartenenţă al spectatorului. Este un mesaj trist pentru cinefilii de altădată sau pentru visătorii din zilele noastre, care spune un adevăr greu de îndurat: voluptatea filmului văzut la cinema începe să piardă teren în faţa ecranului unui laptop, iar experienţa fascinantă oferită prin desfăşurarea unei pelicule într-o cameră secretă va dispărea în favoarea noilor proiectoare, mult mai uşor de cărat şi mult mai uşor de înlocuit.

Documentarul vorbeşte despre o lume care începe să dispară, însă poate avea şi o concluzie optimistă, care spune că mai există dorul de vechiul cinema cu pelicule de 35 mm şi că mai există spectatori pentru filmul văzut într-o sală de cinema, fie ea şi una improvizată într-un cort. Totuşi, aceştia sunt din ce în ce mai puţini, chiar şi într-o ţară unde aglomerarea în faţa unui ecran imens era vecină cu prosternarea colectivă în templul unei zeităţi ce-şi aşteaptă adoratorii într-o zi de sărbătoare orientală. Dar sunt nişte spectatori la fel de uimiţi în faţa imaginilor ca în vremurile bune. Cei doi regizori derulează la un moment dat nişte instantanee în care mimicile unor anonimi devin întruchiparea bucuriei pure, ce aminteşte de prima experienţă într-o sală de cinema, în perioada în care televiziunea era un vis inaccesibil.

Regizorii au reuşit să redea acel amestec dintre nostalgie, tristeţe şi emoţiile năucitoare pe care o simt cei ce sunt martorii unei lumi splendide aflate la apus. Prin emoţiile stârnite, filmul ar putea fi comparat cu acele imagini răvăşitoare ale unei clădiri sau cartier ce îşi trăiesc ultimele clipe de glorie înaintea dispariţiei, scufundate în luminile unui apus ce-ţi taie răsuflarea. Asta simţi când vezi personajele documentarului la finalul ultimului spectacol, după ce abandonează aparatul de proiecţie sau când reparatorul spune că praful va acoperi rolele de film, până va deveni asemenea stratului gros de sedimente depuse peste lumile din alte secole, date uitării până la redescoperire, aşa cum s-a întâmplat cu faimoasele civilizaţii de la Mohenjo-Daro.

Indiferent de repulsia pe care iubitorii filmelor de artă o simt pentru melodramele comerciale din Orient, pe care le consideră un atentat la adresa bunul gust, aceştia nu vor ezita să recomande The Cinema Travellers. Ei vor descoperi că filmul nu spune povestea unor călători ce aduc în satele indiene filmele de la Bollywood, ci vorbeşte de fapt despre renunţarea la visurile cinefililor de altădată. Nu despre filmele indiene este vorba, ci despre tot acel univers uman modelat de sala de cinema, unde compasiunea, speranţele, surâsul, aşteptarea primelor scene, curiozitatea şi naivitatea capătă alte dimensiuni.

Filmul devine un mesaj universal de adio înaintea dispariţiei unei relaţii de fidelitate dintre spectator şi sala de cinema preferată, fie ea şi una improvizata. Este vorba despre acea sală micuţă, fără o tehnologie avansată, dar care permitea stabilirea unei legături puternice între spectator şi personaje. Deşi filmul vorbeste despre ultimele călătorii ale cinematografelor ambulante indiene înainte ca vechile aparate de proiecţie să fie vândute pentru refolosirea componentelor metalice, mulţi vor vedea de fapt drama ultimilor proprietari de cinematografe independente din întreaga lume, sau golul exprimat de imaginea cinematecilor cu săli părăsite, care au fost cândva considerate nişte bijuterii ale arhitecturii.


LYTE video

Citeşte şi Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

 

Cum formulezi scrisoarea de intentie pentru job-urile de azi

Alexandra Manafu
-
0
Cum formulezi scrisoarea de intentie pentru job-urile de azi

Scrisoarea de intentie poate parea un efort prea mare in zilele noastre. Daca iti spui ca ai un CV bine pus la punct si doar asta conteaza, noi iti spunem ca scrisoarea de intentie poate face diferenta intre doi angajati cu un CV asemanator sau poate favoriza unul cu un CV mai putin puternic.

Majoritatea job-urilor vacante de astazi sunt publicate pe platforme online dedicate. Zilele in care incercuiai anunturi pentru locuri de munca in ziar sau in care faceai vizite companiilor la care ti-ar fi placut sa lucrezi, ca sa lasi un CV, au apus demult. Mai toata lumea are un cont pe ejobs sau betjobs si isi actualizeaza experienta pe masura ce acumuleaza noi skill-uri si este gata sa isi asume provocari profesionale in alta parte.

Daca platformele online au campuri predefinite pentru experienta, educatie, competente si iti limiteaza exprimarea creativa atunci cand aplici la un job, iti poti lasa personalitatea sa se reflecte prin intermediul scrisorii de intentie. Desi multa lume a renuntat la efortul de a o mai compune sau macar de a o personaliza in functie de fiecare job la care aplica, angajatorii pot avantaja acel candidat care si-a dedicat timpul pentru a se informa despre job si companie si a gasit argumente pentru potrivirea lui cu locul de munca vacant.

Intr-o piata a muncii care se occidentalizeaza, ca urmare a patrunderii din ce in ce mai multor multinationale in tara, raportul angajator-angajat devine mult mai informal si se pune accentul pe performanta, abilitati si, nu in ultimul rand, pe umanitate. Pe langa capacitatile tale, conteaza cat de motivat esti si cat de usor te poti integra in noul colectiv, astfel incat sa nu fii un factor perturbator pentru cultura organizatiei.

Scrisoarea de intentie trebuie sa ofere angajatorului o viziune asupra personalitatii tale si a capacitatii de a face fata cu brio provocarilor la care vei fi supus de noul job. Iata cateva sfaturi pentru a alcatui o scrisoare de intentie care sa iasa in evidenta in zilele noastre:

1. Foloseste adresarea directa – Formulari de tip „Stimat Domn/Doamna” nu isi mai gasesc rostul intr-o lume in care oamenii isi posteaza pe LinkedIN intreg job description-ul. Fa tot posibilul pentru a afla cine este managerul pe Resurse Umane (poti avea norocul ca persoana respectiva sa fi dat share la anuntul de angajare) si adreseaza-i-te pe nume: „Stimata doamna Elena Adamescu” (nu stii cat de deschisa este persoana respectiva la familiaritati inca de la primul contact). Daca anuntul este postat intr-un stil vizibil familiar, iar compania se mandreste cu un colectiv tanar si, pur si simplu, transmite un stil prietenos, poti risca si te poti adresa folosind prenumele. Insa este un risc pe care, poate, nu vrei sa ti-l asumi pana nu stii clar ca ai luat interviul.

2. Formateaza pentru prima impresie – Cele mai multe site-uri iti vor oferi o caseta de editare in care poti introduce continutul scrisorii de motivatie, iar unele te vor lasa sa uploadezi un fisier. Pentru cea de-a doua varianta, sfatul nostru este sa creezi scrisoarea de intentie in Word, sa o salvezi si sa o urci pe site ca fisier .pdf. Astfel, te vei asigura ca nu vor exista probleme de incompatibilitate intre calculatorul tau si cel care va deschide fisierul. In ambele situatii, insa, este important sa formatezi scrisoarea cat mai corect: trebuie sa se vada cu ochiul liber care este formula de adresare, primul paragraf de introducere, cele dedicate de argumentarii, concluzia si formula de incheiere. Asta inseamna ca fiecare sectiune sa inceapa cu alineat sau sa inserezi un spatiu liber intre doua paragrafe consecutive. A folosi atat alineat, cat si spatiu liber, este o practica demodata si redundanta.

Foloseste un font lizibil si introdu si datele tale de contact, in antet. Pentru o buna impresie, te poti indeparta de fonturile clasice precum Arial si Times New Roman, dar, in mod cert, nu unul care se aseamana scrisului de mana sau Comic Sans. Spatierea de 1,5 pt ofera un stil mult mai profesional oricarui document. Incearca sa te incadrezi intr-o singura pagina (nimeni nu are timp sa citeasca mai mult de atat).

3. Capteaza atentia din primul paragraf – Scrisorile de intentie traditionale te indeamna sa descrii in primul paragraf motivul pentru care scrii, jobul la care aplici si cum ai aflat de job. Chiar daca nu esti pregatit sa iti asumi o abordare total diferita, poti formula astfel incat sa nu para ca ai dat copy-paste la unul din template-urile de scrisori de motivatie de pe internet

Abordarea clasica:

„Am aflat cu entuziasm despre postul vacant din cadrul companiei dumneavoastra din anuntul de pe Bestjobs si as dori sa aplic”.

Abordarea noua:

„Postul de Regional Manager din cadrul companiei X mi-a captat atentia, asa ca doresc sa aplic pentru el. Cred ca reprezinta ocazia perfecta de a implementa proiecte si actiuni care au avut rezultate in cadrul experientei mele anterioare, intr-un mediu nou, plin de provocari”.

Poti sa fii specific legat de rezultatele pe care experienta ta le garanteaza, insa detalierea acestora trebuie sa vina in urmatorul paragraf. Primul fragment are rostul de a face specialistul de HR sa continue sa iti citeasca scrisoarea de intentie.

4. Vinde-ti experienta cu entuziasm – Ofera argumentele pentru care este obligatoriu sa te programeze la interviu. Nu cita cuvant cu cuvant din CV, ci foloseste ocazia aceasta pentru a enumera realizari specifice care nu sunt trecute in experienta ta si creeaza o legatura intre ele si cum ai putea sa le aplici in cadrul companiei. Mentioneaza ca ai contacte in industria respectiva, cat a crescut rata de participare la un eveniment organizat de tine, cum ai reusit sa economisesti resursele companiei pentru care ai lucrat, faptul ca ai sarit de la 200 de followeri pe Instagram la 4000 sau orice alta realizare palpabila care te recomanda pentru job.

Studiaza cu atentie anuntul de angajare, subliniaza cuvintele cheie care exprima responsabilitatile postului, abilitatile si competentele pe care trebuie sa le ai si foloseste-le in corpul scrisorii. Evidentiaza faptul ca ai folosit soft-uri cerute de ei sau altele specifice bransei tale. Angajatorii cauta persoane care pot livra rezultate, iar daca reusesti sa le transmiti asta mai mult ca sigur te vor cauta dupa citirea scrisorii de intentie.

5. Dovedeste entuziasm fata de noul loc de munca – poate ca este o companie mai mare, care lucreaza cu clienti internationali, poate ca domeniul te pasioneaza sau compania are o reputatie incontestabila in bransa ta – scopul tau este sa transmiti doua lucruri: acela ca te-ai documentat despre potentialul angajator si ca iti doresti sa evoluezi de la actualul loc de munca. Viitorul tau angajator se va simti mult mai bine stiind ca tu ai motivatia necesara de a performa in cadrul unei companii noi. Enumera cateva dintre activitatile pe care le-ai facut pe cont propriu, care atesta faptul ca nu te temi de a invata lucruri noi si cauti mereu modalitati de a te auto-perfectiona. Mai mult decat un bagaj de cunostinte, pentru multe posturi inca conteaza abilitatea ta de a absorbi cunostinte si de a fi curios in permanenta.

6. Incheie pe un ton prietenos, increzator si disponibil – Renunta la abordari rigide precum „In asteptarea raspunsului dumneavoastra, va doresc …”. Fii direct si spune: „Sper ca putem stabili o intalnire in care sa putem discuta inca 3 modalitati la care m-am gandit ca ar putea sa imbunatateasca prezenta dumneavoastra pe piata de nord-vest. Ma puteti contacta la datele de contact de mai jos pentru a seta ziua, ora si locatia”. Multumeste pentru timpul acordat (politetea nu se demodeaza niciodata) si reintareste-ti disponibilitatea de a raspunde la orice nelamuriri sau de a acorda detalii despre continutul scrisorii de intentie sau al CV-ului.

Piata muncii s-a schimbat, ceea ce inseamna ca si procesul de angajare a evoluat. Chiar daca instrumentele prin care iesi in evidenta in fata angajatorului au ramas aceleasi, asta nu inseamna ca nu le poti ancora in prezent, folosind cuvinte si tactici care se indeparteaza de limbajul de lemn.

1...138139140...306Pagina 139 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026