Facebook
Acasă Articole Pagină 138

Articole

Ultimele

Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Adriana Gionea
-
1
Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Dacă te interesează cinematografia franceză din era lui Godard şi legenda Parisului din anii ’60 (ai marilor proteste studenţeşti), atunci s-ar putea să nu treci indiferent pe lângă două dintre cărţile scrise de Anne Wiazemsky (cea de-a doua soţie a lui Godard şi nepoata scriitorului Francois Mauriac).

Una dintre cărţi – Un an de studiu – a fost tradusă în limba română. Un an apres (o urmare a cărţii Un an de studiu) încă nu a fost tradusă, însă cinefilii francofoni o vor promova intens în grupul lor de prieteni datorită filmului Le Redoutable, proiectat la Cannes, în 2017. Regizorul filmului, Michel Hazanavicius (The Artist), s-a inspirat de amintirile lui Anne Wiazemsky despre mariajul cu Jean-Luc Godard.

Mulţi s-au aşteptat la rememorarea unui deceniu de aur sub forma unor seducătoare imagini alb-negru, care să degaje acea nostalgie dulce asociată Parisului imortalizat de marii fotografi. Primele rânduri, în care Anne Wiazemsky descrie cartierul din al V-lea arondisment, unde s-a mutat alături de Godard, justifică într-un fel această aşteptare, promiţând o plimbare prin acele zone ale Parisului venerate de studenţii boemi şi de visători. Însă vor fi singurele rânduri ce promit acalmia trândavă de care sunt dependenţi visătorii, deoarece imediat străzile din apropierea Sorbonnei vor fi luate cu asalt de protestatari şi de poliţiştii care-i fugăresc. Aşadar, imediat îţi vei da seama că fotografiile cu tineri la cafenele vor fi înlocuite de nişte fotoreportaje în proză, care descriu foarte bine atmosfera din acel Paris al anului 1968, când protestele s-au propagat din cartierele frecventate de studenţi în toată Franţa, inclusiv pe Croazetă, ameninţând chiar şi Festivalul de la Cannes.

Ritmul alert al evenimentelor, discuţiile aprinse despre societate, libertate, menirea unui cineast şi legătura dintre film şi politică apropie foarte mult anii ’60 de zilele noastre. Pe fundalul unui Occident scindat între conservatori şi tinerii cosmopoliţi şi progresişti şi al unei Europe de Est ameninţate din nou de abuzuri de putere, Un an apres te face să uiţi că acţiunea se petrece de fapt în anul 1968, cu acel 4 mai exploziv. Romanul autobiografic îţi creează iluzia că Parisul lui Godard s-a mutat în 2017, trecând graniţele Franţei. Vei descoperi aceiaşi tineri dezamăgiţi de o clasă politică surdă la nevoile şi aşteptările lor (mulţi erau fascinaţi de comunism, dar asta este o altă discuţie, una legată de modul diferit în care era perceput comunismul în Occidentul neconfruntat cu lagărele staliniste) şi aceeaşi scindare între generaţii.

Situaţia politică din anii ’60 devenise o preocupare constantă pentru partenerul de viaţă a lui Anne Wiazemsky. Vei descoperi aşadar un Jean-Luc Godard care a devenit mult mai ferm şi incomod atunci când îşi expunea ideile şi îşi manifesta solidaritatea cu studenţii având simpatii marxiste. La un moment dat, vei avea impresia că unele scene din viaţa lui, aşa cum şi-o aminteşte fosta lui soţie, ar fi putut face parte din filmul-cult La chinoise, în care a jucat şi Anne Wiazemsky.

Acest Godard, mult mai incomod în discuţiile şi polemicile avute cu prietenii, soţia şi cineaştii generaţiei sale, care îi deveniseră şi prieteni, va fi de nerecunoscut de cei ce l-au descoperit şi apreciat datorită filmelor ce l-au făcut celebru înainte de anul 1968. Dacă ai văzut mai întâi filmul Le Redoutable, inspirat de această carte, îl vei regăsi în paginile romanului pe acel Godard ce se dezice de vechea identitate, interpretat de Louis Garrel, nimeni altul decât fiul regizorului căruia Godard i-a mărturisit, acum 50 de ani, că nu se mai întoarce niciodată la genul de filme care l-au consacrat.

La fel cum au făcut şi mulţi dintre spectatorii filmului, mulţi cititori vor avea tendinţa de a-i plânge de milă tinerei Anne Wiazemsky, abia ieşită din adolescenţă, nevoită să suporte ideile radicale şi toanele unui Godard ce devenise asemenea unui mizantrop gelos şi posesiv. Dar Anne din 1968 nu mai este Anne de la începutul relaţiei cu Godard, când părea o naivă adolescentă vrăjită şi apoi supusă fără prea mari eforturi. Întâlnirea cu Pasolini, care a însemnat şi începutul unei frumoase prietenii (a jucat în Teorema şi Porcile), oferta lui Bertolucci şi a unor cineaşti avangardişti precum Carmelo Bene i-au dat încredere în talentul de actriţă şi i-au arătat calea spre independenţa profesională, scoţând-o uşor, uşor din umbra soţului celebru.

Deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a o împiedica să joace în Conformistul lui Bertolucci şi în filmul lui Marco Ferreri (Il seme dell’uomo/The Seed of Man), şi aproape că a transformat-o într-o prizonieră, Anne Wiazemsky nu toarnă venin în paginile incomode pentru fanii lui Godard. Un an apres nu va fi pe placul celor care vânează detalii bizare legate de o personalitate iconică din lumea filmului, ci va fi apreciat mai mult de cei ce s-au născut după anii ’70 şi care, în momentele de răzvrătire, s-au hrănit cu mitul Parisului din ’68, aşa cum a făcut şi Louis Garrel, actorul ce l-a interpretat pe Godard.

Cartea include şi câteva surprize rezervate celor fascinaţi de artiştii rebeli ai anilor ’60, de la cineaştii îndrăzneţi la starurile rock ale perioadei. Se vor bucura de paginile în care este descrisă o cină în compania lui Bertolucci, în zona istorică a Romei, vor asista la întâlnirea în timpul căreia Godard a fost ignorat de unul dintre componenţii formaţiei Beatles şi se vor trezi direct în studioul unde formaţia The Rolling Stones înregistra Simpathy for the Devil, apoi pe străzile New Yorkului, blocate în ziua în care Godard filma un concert improvizat al celor de la Jefferson Airplane.

Spre deosebire de Un an de studiu, care a fost romanul iniţierii, Un an apres este un roman al maturizării şi al emancipării. Anne Wiazemsky te invită să fii martor al câştigării unei independenţe promise tinerelor franceze, după acel mai din tumultuosul 1968. Citindu-i amintirile, vei avea impresia că vezi un film cu tot ce aveau anii ’60 mai bun de oferit unei femei care dorea să se elibereze de convenţiile burgheze pentru a simţi pulsul unei generaţii ce a scandalizat dar a şi revoluţionat arta, sub toate formele ei.

Citeşte şi Le Redoutable – Godard văzut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor

3 scurt-metraje Nouvelle Vague – Despre frumoşii nebuni ai Parisului

Le Redoutable – Godard vazut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului

 

Iubire cu “i” mic – Nu aduce anu’ ce aduce motanu’

Adriana Gionea
-
1
Iubire cu “i” mic – Nu aduce anu’ ce aduce motanu’

Iubire cu “i” mic este o alternativă de calitate la filmele de duminică. Poate fi considerată replica în proză dată acelor comedii simpatice în care oamenilor trişti li se schimbă viaţa în bine.

Personajul central este precum acei protagonişti cărora viitorul nu le rezervă prea multe, dar care, până la urmă, îşi găsesc perechea, îşi fac prieteni noi şi ies din carapacea însingurării datorită intervenţiei unui străin. Acest străin venit de nicăieri declanşează în viaţa lui un lanţ de întâmplări aparent nesemnificative, dar care ascund micile miracole ce se fac nevăzute în iureşul cotidian.

Pentru Samuel, protagonistul acestui roman, străinul care îi aduce bucurie şi îl face să iubească din nou viaţa este motanul Mishima. De fapt, când a intrat pe tăcute în apartamentul lui Samuel, motanul nu avea nume, nici trecut, ci doar chef de alint şi de tandreţe. Samuel i-a pus acest nume din lipsă de inspiraţie, când o veterinară atrăgătoare l-a întrebat cum se numeşte pisica, iar ochii lui de profesor de literatură au nimerit asupra unui roman din bibliotecă – Amurgul marinarului, scris de Yukio Mishima. Pisica salvatoare a singuraticilor s-ar fi putut numi la fel de bine şi Werther, după eroul tragic al lui Goethe, sau Demian, după titlul romanului scris de Hesse, deoarece Samuel este profesor universitar de limbă şi literatură germană.

Ca în orice poveste cu necuvântătoare înţelepte şi ghiduşe, care le reamintesc oamenilor cât de frumoasă este de fapt viaţa de care s-au înstrăinat, există şi un personaj având o existenţă ternă, izolat în propriul univers. Acesta este Samuel. În ochii tinerilor ce se visează ducând o viaţă boemă în magica Barcelonă, Samuel comite un sacrilegiu – acela de a fi trist în acest oraş devenit un paradis. El petrece prea multă vreme închis în propriul apartament, în loc să ia la pas bulevardele pline de cafenele sau străduţele cu librării şi ciocolaterii faimoase, ce au devenit o parte din istoria oraşului.

În schimb, mulţi cititori introspectivi, contemplativi şi introvertiţi, pasionaţi de lectură şi de artă, nu înţeleg din prima de ce viaţa lui Samuel este considerată una tristă. Că doar are un job legat de marea lui pasiune, îşi umple solitudinea cu muzică bună, lecturi de calitate, ba mai mult, într-o lume de oameni obligaţi să onoreze evenimente mondene pentru a nu fi excluşi din mulţime şi care se plâng de asaltul reţelelor de socializare, el chiar îşi poate permite luxul de a se scufunda în solitudine, fără a primi reproşuri. Doar că primele pagini ale romanului, în care Samuel, ajuns la vârsta de 37 de ani, petrece Revelionul în aparatamentul său, gândindu-se la inutilitatea ritualului ce anunţă un nou an care oricum va fi ca toate celelalte, îţi arată că momentele de solitudine s-au adunat într-o singurătate apăsătoare, ce transformă existenţa unui om pasionat de artă şi care are foarte multe de împărtăşit celor din jur, într-un cavou.

Exact când a formulat verdictul dezolant pentru existenţa sa ternă, şi-a făcut apariţia motanul Mishima. Odată cu motanul Mishima, în viaţa lui Samuel intră o veterinară sexy, un străin enigmatic şi vecinul de la mansarda imobilului, care îl roagă să-i facă o mare favoare ce îi va oferi protagonistului însingurat ocazia de a o reîntâlni pe cea care i-a devenit marea iubire. Acestor prezenţe li se alătură un autor cu idei şi experienţe de viaţă bizare, ce scrie o carte despre care spune ca va schimba omenirea şi al cărei titlu a fost inspirat de celebrul album al formaţiei Pink Floyd – The Dark Side of the Moon.

Mulţi cititori avizaţi, dornici de a citi romane profunde, s-ar putea să ezite în faţa bestsellerului scris de Francesc Miralles, un autor catalan devenit celebru în plan internaţional şi datorită cărţilor motivaţionale, privite adesea cu suspiciune din cauza industriei ce a fabricat mii de guru pe bandă rulantă. Probabil că au auzit de Francesc Miralles datorită romanului Cel mai frumos loc din lume e chiar aici, scris în tandem cu apreciata scriitoare din Barcelona, Care Santos. Totuşi, desi păstrează reţeta unui roman ce promite o infuzie de optimism şi revelaţii ce par inspirate din lecturile motivaţionale ce amestecă filosofia orientală, maximele unor clasici şi credinţa omului modern conform căreia viaţa ternă ascunde indiciile unor întâlniri sau evenimente ce îi vor schimba viata, Iubire cu “i” mic nu transmite nişte mesaje superficiale, asociate lecturilor măgulitoare pentru mediocri.

Romanul lui Francesc Miralles nu oferă nişte soluţii neverosimile, ci invită la redescoperirea unor mari autori precum Brecht, Goethe, Kafka sau Hesse, dar şi a terapiei prin muzica de calitate. Miracolele ce apar în viaţa însinguratului Samuel nu sunt rezultatul unei gândiri magice. Ele par mai degrabă consecinţa unei sincronicităţi conştientizate prin descoperirea unei legături între interesul lui pentru un anumit compozitor, pictor sau autor, simbolurile găsite în capodoperele acestuia şi mesajele ascunse în evenimentele din existenţa lui. Puse cap la cap, lecturile şi compoziţiile muzicale de care Samuel se simte atras devin un puzzle ce formează imaginea lumii sale interioare.

Francesc Miralles nu suferă de complexul autorului de bestseller cu mesaj pozitiv, care vrea să demonstreze cu orice preţ că poate aprecia şi artiştii cu mesaj grav, adânc, multifaţetat şi mai greu accesibil. Nu face trimiteri la marii scriitori ai omenirii pentru a face o salată de citate servită de cabotinii ce se vor mari literaţi. Referinţele literare din lumea personajului său nu induc la revelaţii simpliste, ci formează imaginea unui labirint interior, unde fiecare drum şi descoperire ţi se dezvăluie lent, pe măsură ce ajungi să cunoşti mai bine universul lui Samuel.

De fapt, romanul Iubire cu “i” mic poate fi considerat o pledoarie pentru lectură şi pentru redescoperirea clasicilor, fie că fac parte din lumea picturii sau a muzicii. În lumea lui Samuel, toate acele trimiteri literare se întrepătrund arătându-ţi forţa artei în descoperirea părţilor mai puţin cunoscute ale sinelui. The Dark Side of the Moon, singuraticul ce priveşte lumea deasupra unei mări de nori (din tabloul lui Caspar David Friedrich), romanul Demian sau piesa Omul cel bun din Seciuan ascund metafore ce oferă noi semnificaţii relaţiilor umane, nevoii de celălalt.

Fără a oferi o lectură inaccesibilă, Francesc Miralles îţi cere o minimă cultură generală. Dacă îţi place istoria artei, romanul îţi va trezi o mare poftă de a lua la rând străduţele unde s-au adăpostit anticariatele sau magazinele cu discuri, pentru colecţionari, sau de a căuta în librăria preferată romanele unor scriitori contemporani recomandaţi de Samuel. Te vor bucura pasajele în care vei avea impresia că descoperi o Barcelonă a ceainăriilor mai puţin ştiute sau a localurilor studenţeşti, frecventate de cei ce preferă cărţile scrise de Kerouac sau muzica rock din perioada hipioţilor.

Citeşte şi Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – În cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

O viaţă mai bună – Reconfortantă precum o hoinăreală în Parisul visătorilor

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – In cafeneaua unde se aude vocea lui Leonard Cohen

O viata mai buna – Reconfortanta precum o hoinareala in Parisul visatorilor

Zile de Craciun. 12 povestiri si 12 sarbatori pentru 12 zile – Primiti cu neprevazutul ?

Adriana Gionea
-
0
Zile de Craciun. 12 povestiri si 12 sarbatori pentru 12 zile – Primiti cu neprevazutul ?

Cartea Zile de Crăciun. 12 povestiri şi 12 sărbători pentru 12 zile reflectă amestecul de trăiri, amintiri olfactive, impresii (uneori contradictorii) sau opinii asociate sărbătorilor de iarnă. Unele povestiri le sunt adresate celor epuizaţi de partea comercială a zilelor de sărbătoare, altele sunt potrivite pentru cei ce vor ca mesajele ce promovează compasiunea şi grija pentru ceilalţi să primeze. Găseşti povestiri care te înduioaşează, pe care le vei citi având lacrimi în ochi, şi povestiri care amintesc de frumuseţea prieteniei sau a întâlnirii cu străinii ce-ţi devin dintr-o dată apropiaţi datorită revelaţiilor pe care le oferă. Nu vor lipsi nici povestirile despre călătorii în ţinuturi înzăpezite desprinse de timp, la finalul cărora personajele se redescoperă.

Indiferent de viziunea pe care o au asupra sărbătorilor, cititorii vor spune că Jeanette Winterson a scris o colecţie de poveşti care poate fi considerată o încântare pentru simţuri. Hrăneşte vizualul prin stimularea imaginaţiei, datorită unor poveşti cu final neprevăzut, aşa cum îţi place să asculţi la gura sobei, apoi lasă aromele şi parfumurile de pe toate continentele să zburde nestingherite prin casa ta, datorită reţetelor culinare incluse alături de poveşti. Vei simţi mirosul şarlotei, al mirodeniilor din vinul fiert, gustul de ghimbir al colţunaşilor oferiţi de cei ce duc mai departe povestea faimoasei librării din Parisul anilor nebuni, unde se adunau boemi noii literaturi, precum Hemingway şi Fitzgerald, sau vei fi tentat să încerci o reţetă pakistaneză de curcan.

Ştim din romanele sale, ce debordează de fantezie dezinvoltă, că Jeanette Winterson are mintea într-o altă lume, plină de născociri insolite. Poveştile din acest volum ne demonstrează că poate avea şi picioarele pe pământ, deoarece fiecare dintre aceste poveşti de sezon ţine cont de realitatea omului modern, care are prea multe greutăţi pe umeri şi care târâie după el un sac mult mai greu decât cel al Moşului, doar că este unul plin de griji şi dezamăgiri. De aceea alinările aduse de aceste proze redefinesc miracolul Craciunului, transformându-l într-o celebrare a imprevizibilului ce poate alina rănile provocate de maladiile sufleteşti ale zilelor noastre.

Cele 12 povestiri insoţite de tot atâtea reţete culinare adunate de la prieteni din toată lumea sunt o alternativă la filmele siropoase din această perioadă sau la comediile pe care le-ai văzut de prea multe ori. Deşi nu lipsesc soluţiile ce alungă tristeţea personajelor ca prin magie, nu vei avea tendinţa de a o acuza pe Jeannette Winterson de naivitate, deoarece ştie cum să străcoare această magie. O deghizează în povesti cu fantome ce vor fi pe placul dependenţilor de suspans, în basme inspirate din relaţiile de la job, din realitatea cartierelor sărace sau din poveştile cu detectivi.

Pentru Jeanette Winterson, sărbătorile de iarnă sunt o celebrare a neprevăzutului, iar această opinie este reflectată de fiecare povestire în parte. Majoritatea celor 12 proze scurte vor fi pe placul cititorilor dornici de a vedea cum un personaj pesimist este luat prin surprindere tocmai în momentul în care era pregătit să declare că viaţa lui ternă va rămâne la fel. Însă cititorul român va mai avea parte de o surpriză, datorită celor 12 reţete culinare, transformate în alte 12 poveşti legate de prietenii şi de copilăria scriitoarei. Va descoperi că nu numai românii fac din sărbatorile sacre un festin abundent.

Şi în lumea lui Winterson reţetele culinare sunt o parte a ritualului de celebrare a sacrului. Aceste reţete nu doar o lăfăială gurmandă, ci devin evocarea unei legături transgeneraţionale puternice. Fiecare aromă şi fiecare condiment exotic menit să îmbogăţească o reţetă tradiţională capătă un rol vindecător în rememorarea trecutului, mai ales a momentelor apăsătoare. Există şi reţete ce devin prilejul celebrării unor noi legături (de iubire sau de prietenie), care anunţă un viitor mai bun.

Deşi a vrut să hrănească nevoia de poveşti cu tâlc şi candoare a cititorului, Jeanette Winterson a reuşit de fapt să lanseze o invitaţie la vindecare, nu prin inducerea unui optimism tâmp, ci prin reamintirea importanţei pe care o au sărbătorile în redefinirea timpului. Jeanette Winterson îţi aminteşte că sărbătorile înseamnă intrarea într-un altfel de timp, în care poveştile ce aduc finaluri dacă nu mai fericite, măcar duioase, nu mai pot fi considerate suprarealiste. Sunt poveşti care ne reconectează cu toate acele rezerve de compasiune şi deschidere spre alteritate.

Fiecare poveste din acest volum include o călătorie sau o (re)întâlnire cu oameni capabili să dăruiască neprevăzutul, dar acel neprevăzut debarasat de teama în faţa noului. De fapt, Winterson vrea să te reîmprietenească din nou cu neprevăzutul redefinit într-un mod sănătos, adică prin bucuria de a primi un nou prieten, o nouă şansă, o nouă perspectivă asupra unor episoade mai puţin plăcute din trecut. Poţi comanda volumul şi de pe Libris ori Cărtureşti

Citeşte şi O paranteză în timp – Jeanette Winterson readuce în prezent o piesă de Shakespeare

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor plăcea habotnicilor

O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Adriana Gionea
-
0
Gramatica lui Dumnezeu – 25 de povestiri memorabile care nu le vor placea habotnicilor

Îţi dai seama că ai de-a face cu unul dintre magicienii prozei scurte încă de la primele două-trei povestiri incluse în volumul Gramatica lui Dumnezeu. Scriitorul Stefano Benni ştie cum sa concentreze în cateva pagini tot acel amestec de umor, dramă, absurd şi inventivitate în devierea unei poveşti spre un final care să-ţi procure acea plăcere oferită de luarea prin surprindere. Datorită celor 25 de povestiri vei regăsi pofta de lectură provocată de un autor pişicher ce-ţi joacă o festă exact când erai gata să ghiceşti finalul urmând un indiciu fals.

Poţi compara volumul de proze scrise de Stefano Benni cu piesele incluse pe albumul unei trupe care ştie să îmbine perfect stiluri muzicale diferite, pentru a reda cât mai multe stări, dorinţe şi trăiri. Asemenea unui muzician versatil, capabil să lanseze un album în care fiecare piesă este la fel de valoroasă, Benni te va împiedica să faci un clasament al povestirilor sale. Deşi vei avea preferatele tale, în funcţie de cât de mult ajungi să te identifici cu unul dintre personaje, vei recunoaşte până la urmă că nici una nu este de umplutură sau ternă. Fiecare va lăsa urme afective în memoria ta, fie că te va înduioşa, te va speria sau te va face să râzi.

În ciuda titlului, Stefano Benni, considerat unul dintre cei mai apreciaţi autori italieni ai momentului, a refuzat să scrie despre sfinţi. Preferă păcătoşii, în care vede fie un suflet de aur redus la tăcere, fie nişte malefici incurabili. Asemenea oricărui povestitor talentat, ştie cum să te apropie de personajele sale şi cum să răstoarne deznodământul pentru a te surprinde, găsind sâmburele de lumină în personalităţile cele mai întunecate, demascând secretele fiinţelor inofensive sau lăsând grotescul să intre în zona magic-realistă a basmelor sumbre.

Stefano Benni preferă un altfel de imprevizibil ce face dintr-o povestire inspirată din viaţa de zi cu zi o lectură memorabilă, pe care abia aştepţi să le-o recomanzi şi altora, mândru de o noua ta descoperire literară. În lumea personajelor sale, imprevizibilul devine echivalentul extraordinarului camuflat răbdător în banal. Autorul italian este un adept al transformării unui fapt divers într-un eveniment ieşit din comun, care te lasă perplex sau care te surprinde prin evoluţia bizară sau comic-absurdă a unor gânduri sau dorinţe neîmplinite. Datorită amestecului dintre originalitate şi finalul greu de prezis nu m-ar mira ca măcar una dintre aceste povestiri să inspire nişte regizori de scurt-metraje suprarealiste sau de lungmetraje cu personaje neconvenţionale, care să facă valuri la marile festivaluri.

Găseşti în acest volum de toate pentru toţi, adică poveşti pentru toate gusturile. Vor fi mulţumiţi şi cei dornici de a vedea realimsul dur transformat într-un basm dark sau într-un film horror cu justiţiari (Căpcăunul), şi cei ce preferă legendele cu vrăjitoare sau poveştile vampiri deghizaţi în staruri rock (Vrăjitoarea). Nu-i uită nici pe cei ce-şi urăsc şeful arogant (Domnul Zero), pe adepţii umorului negru (Eutanasia bunicului), pe care care iubesc teoriile conspiraţiei (O soluţie civilizată), pe amatorii de thrillere în timpul unei călătorii cu avionul (Un zbor liniştit), pe cei ce deplâng lipsa interesului pentru lectură (Lecţia submarină), pe microbiştii ce transformă fotbalul într-o meditaţie filosofică asupra curajului vizionar (Singurătatea şi avântul fundaşului Poldo), şi nici pe sentimentalii ce preferă un deznodământ hilar (Orlando furios din iubire, Trandafirul roşu).

De fapt, Gramatica lui Dumnezeu este precum viaţa. Are şi momente în care vei râde în hohote, dar şi tristeţe. Şi cruzime, dar şi rezerve infinite de compasiune şi duioşie. Şi profunzime, dar şi adânciri în frivolitate. Ai putea considera volumul un dicţionar al frământărilor ce îl apasă pe omul de azi, însă reinterpretate într-un mod năstruşnic sau grotesc-metaforic. Fără a duce în derizoriu suferinţele personajelor sale, Benni adoptă un ton ludic acolo unde este prea multă suferinţă. Presară candoare peste lumea unor marginali fără scăpare, deschide o fereastră spre absurd pentru a demonstra cât de complicată poate fi mintea unui om simplu şi le dă o lecţie stupefiantă celor ce se hrănesc mereu cu suferinţa celor din jur.

Vei afirma că Stefano Benni face parte din categoria scriitorilor care îţi dau convingerile peste cap exact când eşti tentat să afirmi că nu te mai poate surprinde nimic în materie de originalitate sau de tragicomic în redarea unor drame umane apăsătoare. Tranformându-şi fiecare povestire despre maladiile sufleteşti ale societăţii într-o parabolă sau într-o satiră ce frizează halucinantul, Stefano Benni îi oferă cititorului posibilitatea de a evita acea lectură sufocantă, greu de îndurat.

Mulţi ar fi tentaţi să spună că punctul comun al celor 25 de povestiri este singurătatea alienantă a lumii noastre. Dar o privire mai atentă va detecta adevăratul protagonist comun: fantezia unui păpuşar ce sfidează legile realităţii şi ale verosimilului, fără a deveni un regizor acuzat de amatorism. Există o mână invizibilă care pune în scenă un spectacol ce îi oferă cititorului de proză scurtă exact ceea ce aşteaptă la final: uimirea, care poate lua apoi forma stupefacţiei, a încrederii în bunătatea umană, a reflecţiei pline de revelaţii, a întâlnirii cu propriile angoase, a dispreţului, a catharsisului sau a revoltei.

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

Adriana Gionea
-
0
Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

Cum gândeşte femeia care a jucat un rol vital în existenţa unui regizor inovator precum Jean-Luc Godard? Era la fel de profundă ca el? Îşi dorea şi ea să fie artistă? Era conştientă de rolul ei? Împărtăşea ideile revoluţionare (şi controversate) ale partenerului ei în acei ani ’60 în care Parisul devenise capitala revoltelor studenţeşti? Avea idei feministe sau se mulţumea cu statutul de însoţitoare, având soarta unei muze seducătoare? A fost victima geloziei sau a unei posibile rivalităţi artistice? I-a fost apreciată şi mintea? Participa activ la viaţa culturală? Sunt întrebările pe care şi le pun mulţi cititori atunci când apare o nouă carte despre femeia ce a marcat existenţa unui bărbat celebru.

De data aceasta, cei fascinaţi de personalitatea inovatorilor din anii ’60 şi de cinematografia franceză sunt norocoşi. Un an de studiu este mai mult decât un roman biografic sau o biografie care poate ridica semne de întrebare legate de autenticitate. Cartea include chiar gândurile şi amintirile lui Anne Wiazemsky, soţia şi muza lui Godard. Un an apres, continuarea acestui roman-confesiune, a stat la baza filmului Le Redoutable, una dintre vedetele ediţiei din 2017 a Festivalului de Film de la Cannes, în care îi poţi vedea pe Louis Garrel şi pe Stacy Martin în rolurile principale.

Azi, numele lui Anne Wiazemsky este legat de romanele ce i-au adus aprecierea criticilor şi au fost incluse pe listele favoritelor pentru marile premii literare (două dintre ele – Iubire la Berlin şi O mână de oameni – au fost traduse în limba română). Fosta muză a devenit la rândul ei o artistă şi o emancipată a vremurilor sale. Însă, cand l-a cunoscut pe Godard, în anii ’60, nu era decât o burgheză de 19 ani, aspirantă la statutul de actriţă, aşa cum erau multe dintre tinerele atrăgătoare, abia ieşite din adolescenţă pentru a deveni prezenţe răvăşitoare în filmele noului val al cinematografiei franceze (Nouvelle Vague). Ce-i drept, aceasta nu era o burgheză oarecare, ce dorea să încerce tentaţiile unei societăţi din ce în ce mai libertine, după ce s-a declarat sufocată de atmosfera rigidă a cartierelor selecte.

Anne Wiazemsky era ceea ce se numea o tânără cu pedigree, de famile bună, fiind nepoata marelui scriitor Francois Mauriac şi fiica prinţului rus Ivan Wiazemsky. O alta actriţă a vremii a descris-o drept o fetiţă din burghezie, o copilandră care nu ştie nimic despre viaţă. La scurtă vreme după ce a jucat în filmul cineastului iconic Robert Bresson (La întâmplare, Balthazar), Anne Wiazemsky avea să-i scrie lui Godard la adresa redacţiei Cahiers du Cinema, devenind apoi iubita şi sotia lui.

Te va surprinde contrastul dintre stilul adolescentin al scriiturii şi observaţiile mature ale unei tinere care, deşi abia păşeşte în viaţă, ştie deja cum să abordeze cu tact relaţia cu bărbatul considerat genial, dar şi dificil. Pentru alte fete de vârsta lui Anne, Godard ar fi fost un partener toxic, gata să le consume, apoi să le reducă la tăcere, să le taie aripile. Conştientă de personalitatea lui copleşitoare, dar mai ales de influenţa lui asupra lumii intelectuale, Anne Wiazemsky-adolescenta a fost capabilă să absoarbă ca un burete tot ce a fost constructiv în perioada petrecută alături de Godard, mai ales în timpul întâlnirilor cu marii cineaşti ai perioadei. Zeci de ani mai târziu, Anne Wiazemsky-artista care îşi scria memoriile a ştiut cum să redea prin umor nişte scene pe care mulţi le-ar fi considerat umilitoare. Deşi Godard nu a fost un partener uşor de suportat, Anne a reuşit să-i descrie defectele fără a te obliga să-l dai jos de pe soclu. Dimpotrivă, momentele dificile au fost descrise cu tandreţe după ce au fost revăzute prin ochii fostei adolescente îndrăgostite şi fascinate.

Vei asista la o continuă schimbare a raportului de forţe. La început, Anne pare naiva fragilă, care poate fi uşor dominată de acel Godard mult mai experimentat, pe care-l adoră ca nimeni alta. Însă fascinaţia ei a fost însoţită de multe momente de luciditate, care au făcut-o să vadă pericolele unei astfel de relaţii. Pe măsură ce dai paginile, vei descoperi o Anne din ce în ce mai conştientă de schimbările din viaţa ei şi de umbrele din personalitatea lui Godard, pe care doar femeie ce îi devenise partenera de cuplu le-a putut cunoaşte.

Ai fi tentat să o consideri pe Anne o biată îndrăgostită care nici nu bănuia ce o aşteaptă odată intrată în malaxorul nemilos al unei lumi în care muzele îşi pierd minţile după ce au pierdut şi gloria efemeră a celei adulate. Însă multe pagini îl plasează pe Godard în rolul celui vulnerabil, ce avea nevoie de partenera aflată la vârsta căutării unui echilibru pentru a-şi găsi el însuşi echilibrul. Nu vei citi despre  clasica relaţie dintre geniul matur şi Lolita devenită obiect sexual sau despre acea pală iluzorie de prospeţime feminină ce anunţă vara indiană. Vei descoperi două personalităţi aflate într-un moment de răscruce, de redescoperire şi de reinventare. Se influenţează unul pe cealălalt, fiecare jucând un rol activ în relaţia de cuplu. Anne şi Godard aveau nevoie unul de celălalt pentru a evolua, dar în direcţii diferite.

Se poate spune că între Anne Wiazemsky şi Godard a existat genul de iubire în acord cu schimbările unei epoci tumultuoase dar şi fertile pentru artişti. Fiecare simboliza o altă Franţă. Aaşadar, în cuplul Godard-Wiazemsky se întâlneau de fapt cele două Franţe care, deşi aveau valori opuse, deveneau din ce în ce mai apropiate, nemaiputându-se ignora. Godard era noua voce nu numai a cinematografiei, ci a unei generaţii întregi de rebeli ce doreau să răstoarne vechea ordine. Era subversiv până la a scandaliza prin declaraţiile şi atitudinile sale de stânga. Provoca prin filmele sale ce răsturnau canoanele estetice şi era considerat un zeu al timpurilor sale. Umplea amfiteatrele marilor universităţi când era invitat şi noii cineaşti doreau să fie lăudaţi de el. În schimb, Anne era încă o necunoscută şi doar hotărârea marelui regizor de a o include în proiectele sale artistice a salvat-o de la statului ingrat de trofeu tânăr bifat de un bărbat genial, ce se apropia de 40 de ani.

Spre deosebire de Godard, Anne Wiazesmky era încă apropiată de valorile familiei sale burgheze scandalizate de perspectiva unei relaţii dintre un regizor contestatar şi o minoră dintr-o familie respectabilă. Căsătoria lor avea să fie cu atât mai scandaloasă cu cât Godard avea să se apropie de grupurile studenţeşti de stânga, admiratoare a comunismului, în timp ce bunicul lui Anne, stâlpul pe care se sprijinea reputaţia familiei ei, era un admirator declarat al generalului Charles de Gaulle, un erou al Franţei postbelice, din ce în ce mai contestat de noua generaţie reprezentată de Godard.

Fără a se victimiza, Anne Wiazemsky rememorează lunile în care legătura ei cu Godard avea să tulbure apele în familia sa, mai ales în relaţia cu mama ei. Pentru mama lui Anne (nepoata unui mare om de litere şi văduva unui nobil rus), iubirea pentru Godard era începutul unui dezastru. Fiica ei (încă) minoră şi exagerat de libertină pentru cercurile burgheze avea să devină ţinta criticilor din înalta societate, dezonorându-şi familia. Doar că nu vei avea parte de catastrofele şi de conflictele interioare ce îi macină lent pe eroii unui roman clasic, învinşi de prejudecăţile burgheze şi de propria teamă de a evada. Nici Anne nu cedează în faţa mamei şi nici patriarhul familiei, Francois Mauriac, nu îi interzice să-l vadă pe Godard, în ciuda scrisorilor defăimătoare la adresa nepoatei sale. Mai mult, în loc să-l înfurie, l-a amuzat vestea că nepoata lui va juca în Chinezoaica, un film despre un grup de tineri convertiţi la maoism, iar ideea de a-l primi pe Godard în onorabila sa familie, după căsătoria cu Anne, a dus la o replică memorabilă din partea lui Mauriac: Să ajung bunicul lui Jean-Luc Godard, asta da consacrare!

Un an de studiu poate sta pe raftul romanelor dedicate maturizării feminine într-o perioadă în care valorile s-au schimbat radical. Pentru Anne, relaţia cu Godard a devenit prilejul de a oferi propria opinie referitoare la emanciparea femeii din anii ’60, la confruntarea dintre burghezia tradiţionalistă şi rebeliunea intelectualilor de stânga. În paginile cărţii, Anne Wiazemsky abordează cu multă francheţe modul în care a fost privită de medic atunci când a cerut să îi fie prescrise pilule contraceptive şi cum s-a apropiat, în perioada studenţiei, de un grup anarhist, după ce s-a împrietenit cu liderul grupului, ce îi era şi coleg. Cinefilii se vor aruncaţi în anii ’60, direct pe platoul de filmare al filmului Chinezoaica, apoi la premiera acestui film ce a uimit datorită faptului că a fost programată la festivalul de teatru de la Avignon (un eveniment unic în acea perioda). Multe amintiri povestite de Anne seamănă cu scenele surprinse de marii fotografi parizieni. Te şi vezi în cafenelele unde avea loc un schimb pătimaş de opinii între marii cineaşti ai perioadei.

Anne Wiazemsky reuşeşte să te scoată din prezentul tău şi să te aducă în prezentul decadei ce a maturizat-o. Spiritul anilor ’60 este omniprezent în cartea ei. La fel şi entuziasmul acelor nebuni frumoşi, care se tachinau spiritual şi aveau o mare sete de schimbare şi de revoltă. Se visa mult în anii petrecuţi alături de Godard şi se emiteau pasional idei ce propuneau o zguduire din temelii a societăţii. S-au iscat polemici aprinse, care în loc să dezbine, au sudat şi mai mult relaţiile de prietenie dintre artiştii perioadei. Aşadar, Un an de studiu poate fi considerat o confesiune ce aminteşte de un Bildungsroman cu valoarea unui document.

Citeşte şi Le Redoutable – Godard văzut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Le Redoutable – Godard vazut de muza lui, Anne Wiazemsky

Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

 

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Adriana Gionea
-
0
Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Spectatorii care au fost la deschiderea Hip Trip Travel Film Festival 2017 ţi-ar spune că Pop Aye este genul de film pe care trebuie să îl vezi după o zi în care toţi te-au dezamăgit, de la partenerul de viaţă la şeful care vrea să scape de tine după ani de muncă în folosul companiei, spunându-ţi că eşti depăşit, cum i se întâmplă şi lui Thana, protagonistul filmului.

Pop Aye te va binedispune, dar aşa cum vrei să fii binedispus atunci când eşti prea obosit pentru a mai râde în hohote. Kirsten Tan îi oferă spectatorului o adiere de candoare, discretă precum o mângâiere tandră de încurajare. Scenele te vor face să te întrebi dacă nu cumva proviziile de bunătate stau ascunse undeva departe, într-un colţişor de lume străbătut de un bărbat ce şi-a reîntâlnit prietenul din copilărie – elefantul Pop Aye.

Mulţi critici de film care l-au văzut în timp ce făcea turul marilor festivaluri internaţionale au considerat Pop Aye o comedie reuşită, pe care n-ar trebui să o ratezi. Kirsten Tan a realizat mai degrabă o comedie dulce-amară, în care se regăsesc problemele omului contemporan din marile oraşe: însingurarea, pierderea direcţiei, lipsa unui confident empatic sau epuizarea. Într-adevăr, vei avea şi unele scene în care vei râde – cum ar fi cea în care protagonistul înţelege de ce soţia îi evită avansurile sexuale abia după ce găseşte printre lucrurile ei un obiect destinat femeii moderne, cele în care poliţiştii nu înţeleg de ce un om se plimbă cu elefantul pe străzi sau scena în care un travestit le dejoacă planurile de a-i încarcera pe Pop Aye şi pe stăpânul său. Însă râsul nu este unul zgomotos, în rafale, aşa cum îţi cer adesea filmele comerciale. Este mai degrabă un râs peste care se aşterne umbra melancoliei ce te face să descoperi fragilitatea frumuseţii într-un bar thailandez sordid, cu neoane care transformă în portrete de visători căzuţi în reverie toate acele chipuri brăzdate de riduri mult prea timpurii.

Povestea pe scurt: Thana, un mare arhitect din Bangkok, îşi vede toate visurile năruite. Căsnicia a devenit oglinda însingurării, alături de o soţie din ce în ce mai distantă, interesată doar de shopping. Noul său şef, nimeni altul decât fiul fostului patron al firmei de arhitectură, îi dă de înţeles că nu-şi mai poate găsi locul în noile planuri ale companiei, mult mai apropiate de spiritul mercantil al vremurilor. Lovitura de graţie vine odată cu ştirea despre demolarea celei mai importante construcţii proiectate de Thana, devenită un simbol al capitalei thailandeze în perioada modernizării. În timp ce se plimbă abătut pe străzile oraşului, zăreşte un elefant la fel de trist şi epuizat ca el, dar care trebuie să distreze turiştii. Nu este orice elefant, ci unul ce a jucat rolul destinat acelui animăluţ de suflet, pe care l-a avut orice copil crescut în mijlocul naturii, înainte de a lăsa viaţa simplă pentru oportunităţile metropolei care înghite suflete. În imaginea acestui elefant captiv, Thana îl vede pe nimeni altul decât Pop Aye, elefantul orfan pe care l-a adoptat când locuia într-un sat alături de unchiul său.

Nu prea găseşti clişee ridicole în acest film (cu excepţia poliţistului ignorant, plin de el şi tăntălău). Nici elefantul nu este unul demn de o comedie hollywoodiană, în care necuvântătoarele par să-şi exprime afecţiunea prin mişcări perfect sincronizate cu dorinţele stăpânului de care s-au ataşat, şi nici Thailanda în care se petrece acţiunea nu abundă în elemente ce îi amintesc spectatorului că aici se află un paradis sexual, chiar dacă, în drum spre satul natal, protagonistul da peste nişte vânzătoare de plăceri. Nu vei vedea aşadar o înşiruire de scene care te vor face să afirmi că îţi este jignită inteligenţa din cauza modului neverosimil şi pueril ce redă comunicarea dintre om şi animal.

În acest film, elefantul devenit prietenul omului nu pare unul programat să oglindească duioşia umană, ca în desene animate. Pop Aye nu este simpaticul Dumbo, şi nici elefănţelul dresat pentru melodrame, care mângâie cu trompa obrazul stăpânului trist, dând semne că îşi aduce aminte de copilul ce i-a fost cândva prieten înainte de a fi vândut unui circ. Dimpotrivă, Pop Aye este precum un om flegmatic şi impasibil în momentele de criză ale lui Thana. Va întări, ce-i drept, mitul animăluţului salvator într-o societate fără suflet, însă o va face într-un mod neaşteptat, deloc lacrimogen.

Elefantul nu se pliază pe tipologia hollywoodiană a necuvantătoarei charismatice gata să pună în umbră personajele umane în genul acesta de film plin de candoare. Nici măcar nu-şi scoate stăpânul din impas într-un mod ingenios. Dimpotrivă, tocmai când este nevoie de ajutorul său, Pop Aye se dovedeşte a fi de o căpoşenie ieşită din comum. Mai mult, îi aduce numai încurcături prietenului arhitect, ajuns într-un impas existenţial. În primul rând îi distruge ultima punte de legătură cu soţia ursuză după ce intră neinvitat în sufrageria elegantă, speriind-o în timp ce aceasta se relaxa pe canapea. Nici grădina bine întreţinută nu scapă de tălpile sale uriaşe. Iar când stăpânul îl roagă să-l aştepte cuminte în parcarea unui supermarket, Pop Aye pleacă teleleu, cu tot cu rândul de cărucioare de care fusese legat pentru a nu fi furat.

În ciuda nesupunerii sale, elefantul este o prezenţă benefică, deoarece, prin încurcăturile provocate, îi oferă stăpânului ocazia de a întâlni oameni frumoşi, care îl fac să creadă iar în compasiune, iubire şi tandreţe. Totuşi, nu elefantul devine sursa miracolului de care avea nevoie personajul uman ce pare să-şi fi pierdut speranţa, ci evenimentele provocate de Pop Aye. Arhitectul care pleacă într-o călătorie prin Thailanda rurală (necosmetizată, dar plină de personaje luminoase) se va reîntâlni cu locul copilăriei, oferindu-ţi un mesaj satiric legat de transformările imobiliare din inima naturii.

S-ar putea să fie dezamăgiţi spectatorii care se aşteptau la o comedie în care elefantul devine amuzant datorită giumbuşlucurilor executate. Pop Aye este mai degrabă un film în care sursa de râs nu vine din partea elefantului imprevizibil, ci este declanşată mai degrabă de reacţiile umane. Elefantul rămâne mut şi inaccesibil. Nu este filmat astfel încât să reflecte ilar şi ludic emoţiile umane. Are însă marele rol de a scoate la suprafaţă trăirile personajelor, deoarece Pop Aye devine un simbol al noutăţii cu tentă aberantă, al duioşiei reprimate, al satului thailandez de altădată, al inocenţei pierdute. Este mai mult acel element straniu, care invadează rutina, dinamitând previzibilul şi făcându-i pe oameni să se gândească puţin la micile miracole ascunse în relaţiile cu semenii, care pot fi văzute mai bine când un elefant provoacă încurcături.


LYTE video

Citeşte şi The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

Adriana Gionea
-
0
Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

Într-un prezent adesea considedat zbuciumat şi din ce în ce mai greu de trăit fără evadarea într-o fantezie reconfortantă, a scrie un roman despre un trecut şi mai greu de suportat decât prezentul este un adevărat act de curaj, dacă vrei să fii citit nu doar de critici.

A-i face pe cititori să aleagă un roman despre evadarea din sclavie în detrimentul unora ce promit nişte istorii de viaţă luminoase presupune un talent de povestitor cu har şi multă inventivitate. Iar Colson Whitehead, laureatul din 2017 a Premiului Pulitzer, dovedeşte că le are pe amândouă când introduce un element ireal – trenul subteran – devenit simbolul evadării în fantastic, dar care se dovedeşte a fi cât se poate de credibil într-o realitate greu de îndurat – cea trăită de africanii deveniţi sclavi pe marile plantaţii din sudul Statelor Unite.

Fără elementul inventat – un tren clandestin, folosit de sclavii fugari din Sud pentru a găsi libertatea în statele din Nord – Ruta subterană ar fi fost un roman hiperrealist apăsător, în care detaliile sordide te-ar fi oprit să continui lectura. Detaliile coşmăreşti nu lipsesc nici din acest roman, însă în majoritatea pasajelor autorul se foloseşte de ritmul alert al naraţiunii pentru a te forţa să mergi mai departe, odată cu sclava fugară pe nume Cora.

Whitehead nu vrea să rămâi ancorat în vreo scenă cumplită, pe care alţi autori ar fi descris-o mult prea migălos pentru a te face să te ruşinezi de apartenenţa la rasa umană. De fapt, vei avea impresia că viteza trenului ce îi poartă pe sclavi spre libertate modifică până şi ritmul naraţiunii. Este un ritm în care triumful speranţei nu se lasă alungat de scene sordide care să te bântuie, deşi călătoria te va face să te gândeşti multă vreme la povestea Corei, sclava care trece prin multe pericole până la destinaţia finală.

Povestea Corei seamănă cu structura unui serial, în care fiecare episod reprezintă încă o etapă din evoluţia ei. Fiecare stat în care poposeşte dezvăluie nuanţele atrocităţilor, dar şi trucurile folosite de aboliţionişti pentru a rezista presiunii exercitate de rasiştii ce aveau legea de partea lor. Vei descoperi nu doar istoria Americii schizofrene divizate între Sud şi Nord, ci mai ales psihologia colectivă din fiecare zonă. Colson Whitehead adună în poveştile din acest roman explicaţii legate de mentalitatea ce a dus la consolidarea unui sistem social ce încuraja sclavia, mai mult, o şi legitima, observaţii despre cutumele fiecărui stat şi detalii inedited referitoare la psihicul colectiv. Reuşeşte, datorită talentului de povestitor, să-i facă pe cititorii din întreaga lume să înţeleagă problemele şi cultura unui continent. Nu întâmplător acest roman poate fi considerat o călătorie incomodă, cu lumini şi umbre, care dezvăluie AND-ul Americii.

Ruta subterană are o naraţiune consistentă şi alertă, plină de tâlcuri şi detalii istorice îmbrăcate într-un realism magic adaptat la spiritul Sudului. În roman se îmbină povestea Corei, personajul central, cu a personajelor secundare, ce alimentează suculenţa romanului precum afluenţii un fluviu lacom. Poveştile acestor personaje secundare îţi amintesc de cele ale protagoniştilor tenebroşi din volumul lui Borges, Istoria universală a infamiei, dar şi de cei din romanele scrise de Toni Morrison. Portretele scursurilor de la marginea societăţii, implicate în capturarea sclavilor, sunt eclipsate de luminozitatea personajelor pozitive, devenite aliaţii Corei şi ai fugarilor. Pe cât de credibile şi puternice sunt portretele celor malefici, pe atât de ireale ţi se vor părea portretele celor plini de compasiune, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva bunătatea capătă un aspect neverosimil în lumea cunoscută de Cora.

Whitehead pleacă de la o poveste reală: cea a reţelei aboliţioniste – formată şi din albii scârbiţi de răutatea semenilor – care ajuta sclavii să evadeze în Nord. În cartea sa, realitatea acceptă cu naturaleţe intervenţia unui element ireal, fără a-i fi bruscată autenticitatea. Deşi existenţa lui nu este confirmată de realitate, trenul subteran inventat de autor devine acel detaliu ce face suportabile pasajele ce descriu supliciile îndurate de sclavi. Existenţa acestui tren, care o poartă pe Cora dintr-un stat în altul, oferă promisiunea unei despăgubiri morale sub forma demnităţii câştigate cu fiecare staţie parcursă. Trenul este acel element care le dă putere cititorilor empatici, atinşi de trăirile personajelor ce se zbat să trăiască într-o lume de netrăit. De fiecare dată când povestea îţi accelerează pulsul deoarece vânătorii de sclavi se apropie de ascunzătoarea Corei, ştii că poate urma o scăpare datorită unui peron ascuns, unde o aşteaptă evadarea.

Modul în care autorul spune povestea Corei are dinamismul unui film trepidant (romanul va sta la baza unui serial produs de Amazon Studios). Poveştii i se adaugă metaforele şi mesajele pătrunzătoare ale unei parabole moderne despre întreaga omenire. Nu numai despre cruzimea albilor proprietari de plantaţii vorbeşte autorul, ci şi despre o dezumanizare treptată a omului bun devenit captiv.

În multe pasaje descrie de fapt abrutizarea sclavilor ajunşi pe marile plantaţii. Aceştia capătă obiceiurile stăpânilor. Îşi umilesc, la rândul lor, semenii ce împart aceeaşi suferinţă. În schimbul propriei supravieţuiri, captivii fac alianţe, îi denunţă pe fugari, le iau mâncarea celor orfani sau prea epuizaţi pentru a mai lupta, pun la cale intrigi sau devin complicii vătafilor abuzatori. Înainte de a cunoaşte ura stăpânilor şi a vânătorilor de oameni, Cora trebuie să se păzească mai întâi de ceilalţi sclavi.

Datorită unei documentari solide, pe Colson Whitehead nu-l poate acuza nimeni de exagerare. Nici el nu ridică degetul acuzator. Doar prezintă dovezile inumanităţii într-o călătorie pe care o poţi considera halucinantă, lăsându-i pe cititori să tragă concluziile, să se revolte, să se întrebe dacă nu cumva atrocităţile continuă şi în zilele noastre, luând alte forme, ce par mai puţin grave, însă au aceleaşi efecte la nivel psihologic şi social. Vocile rasiştilor pălesc în faţa scriiturii lui Whitehead. Asemenea rutei subterane care se tot ramifică, subiectul romanului duce spre mai multe direcţii, care pot deveni începutul unor discuţii sau dezbateri ce depăşesc spaţiul american. Datorită ramificaţiilor ce pleacă de la subiectul central, romanul are toate şansele de a trece dincolo de graniţe. Şi nu este vorba doar despre graniţele geografice şi culturale, ci mai ales despre cele dintre generaţii.

Vei spune despre Colson Whitehead că poate modifica (în bine) modul în care va fi receptat, în viitor, un roman devenit clasic. Ruta subterană are toate şansele de a scăpa de etichetele negative asociate unui roman scris în altă epocă. Sunt sigura că, indiferent de valorile, preocupările şi tehnologiile generaţiilor viitoare, acest roman va avea altă soartă decât majoritatea romanelor clasice. Nu va fi considerat demodat sau plictisitor, iar cititorii viitorului nu vor minţi că l-au citit doar pentru a face o impresie bună.

Cartea are toate ingredientele unui viitor clasic la fel de bine vândut precum un roman contemporan de succes. Are un mesaj umanist strecurat inspirat într-o poveste puternică (precum urmele de bici de pe spinarea sclavilor), forţa imaginii cinematografice şi un personaj central de care te ataşezi. Stilul în care a fost scris îţi dă impresia că traversezi şi tu, alături de Cora, o lume deopotrivă crudă şi tenebroasă, dar şi plină de oameni care vor să rupă cercul ororilor create de rasismul devenit o moştenire preluată de fiecare generaţie în parte, odată cu plantaţia de bumbac. Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris sau Cărtureşti

Citeşte şi Io contra Statele Unite – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

American Honey – Hoinăreala şi destrăbălarea care maturizează

The Beguiled – Răstoarnă miturile despre vulnerabila femeie a Sudului

Io contra Statele Unite ale Americii – O satira cum rar ti-a fost dat sa citesti

American Honey –Hoinareala si destrabalarea care maturizeaza

The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

Viata necunoscuta a copacilor – De ce intarzie ea

Adriana Gionea
-
0
Viata necunoscuta a copacilor – De ce intarzie ea

Ajungi la cărţile scrise de Alejandro Zambra când îţi doreşti să descoperi noua generaţie de autori sud-americani. Şi vei găsi motive pentru a întreba când i se vor traduce şi alte romane după ce vei citi Bonsai şi Viaţa necunoscută a copacilor. Scriitorul ştie cum să abordeze teme grele printr-o scriitură deloc pretenţioasă, fentând simplismul şi mediocritatea. Reuşeşte astfel să se apropie de cei dornici de a citi despre o relaţie de cuplu fără a fi dezamăgiţi de clişee reciclate în pasaje bombastice.

Te va impresiona stilul lui Alejandro Zambra în cazul în care preferi acea profunzime ascunsă într-o scriitură simplă şi acea fluiditate nostalgică asociată unei iubiri trecute. Aşa cum a demonstrat şi în primul său roman – Bonsai – scriitorul chilian ştie să ofere exact ce îşi doreşte cititorul ce preferă o poveste de iubire a zilelor noastre, în care melancolia, decadenţa şi tandreţea sunt de nedespărţit.

Vei citi o poveste rememorată sentimental (dar nu siropos!), printr-o naraţiune înlocuită de flashbackuri şi destăinuiri care urmează fluxul memoriei involuntare. Acestor calităţi autorul le adaugă şirul de gânduri declanşate de nevoia personajului central de a înţelege dispariţia misterioasă a partenerei. Cea care dispare este Veronica, iubita protagonistului (pe nume Julian). El o aşteaptă în zadar să se întoarcă de la orele de pictură, iar pentru a-şi face suportabile temerile începe să inventeze poveşti cu arbori vorbitori, pentru a o linişti pe fiica Veronicăi, de care s-a ataşat.

Deşi povestea se petrece pe continentul dictaturilor militare ce au dus la dispariţii nocturne inexplicabile, Viaţa necunoscută a copacilor nu păstrează reţeta thrillerelor psihologice având un substrat politic tenebros, prin care s-au remarcat la nivel internaţional mulţi autori sud-americani. Dispariţia Veronicăi în noapte nu are implicaţii politice, şi nici detalii sordide legate de pericolele ce pândesc viaţa unei femei în ţările considerate a fi corupte. De fapt, Julian, protagonistul romanului, nici nu este tentat să iniţieze un demers detectivistic. În mintea lui, dispariţia este mai degrabă o întârziere prelungită într-o absenţă care nu face decât să-i confirme înclinaţia spre eşecuri amoroase. Începe astfel să deruleze nişte clipe din trecutul petrecut în prezenţa altor femei, să îşi imagineze viitorul Danielei (fiica Veronicăi), apoi să îşi amintească de romanul pe care încearcă să-l ducă la bun sfârşit (cititorii vor intui nişte aluzii la Bonsai, primul roman scris de Zambra, al cărui personaj masculin se numea Julio).

Îţi vei da repede seama că Viaţa necunoscută a copacilor nu va lua forma unui roman detectivistic pentru a-ţi oferi suspansul ce însoţeşte descifrarea unei enigme bine întreţinute de indicii ce-ţi dau fiori sau de piste false. Nu se caută răspunsuri, cauze sau vinovaţi. Dispariţia este doar un pretext oferit personajului masculin pentru a se scufunda iar în propriile incertitudini şi emoţii readuse la viaţă de absenţa bruscă a femeii iubite. Protagonistul nu derulează în minte scenarii terifiante, ci doar scene în care Veronica întârzie deoarece preferă să experimenteze plăceri alături de un alt bărbat. Dar aceste scene imaginare prin care îşi explică dispariţia ei nu duc la revărsarea tumultuoasă a unui şuvoi de emoţii puternice, adunate într-un ghem de resentimente, ci întreţin doar o pâlpâire nostalgică, acoperită de o tristeţe în surdină.

Viaţa necunoscută a copacilor atrage atenţia asupra unui scriitor capabil să folosească o poveste simplă şi un ritm apropiat de reveria nostalgică pentru a rosti problemele complicate ale omului modern, fără a recurge la pasaje angoasante şi dezolante. Sub stratul relaţiei de cuplu destrămate de o dispariţie neelucidată vei descoperi teme precum înstrăinarea, puterea lecturii în alinarea singurătăţii, căutarea identităţii în relaţia tată-fiică sau modul în care absenţa persoanelor iubite capătă un sens, după ani de zile.

Unele dintre cele mai puternice pagini sunt cele în care Julian îşi imaginează cum va decurge viaţa fiicei sale vitrege după dispariţia mamei ei. În locul tristeţii sfâşietoare, vei găsi nişte rânduri pe placul dependenţilor de lectură, ce stau de vorbă cu ei înşişi după ce au revelaţii afective atunci când interpretează dramele unui personaj. De fapt, acest roman poate fi considerat o alegorie subtilă a literaturii ce duce la găsirea unui sens după o separare dureroasă.

Citeşte şi Bonsai – Iubire şi multe cărţi

Bonsai – Iubire si multe carti

David Lynch: The Art Life – Pictorul a devenit regizor

Adriana Gionea
-
0
David Lynch: The Art Life – Pictorul a devenit regizor

Despre marele David Lynch, creatorul serialului Twin Peaks şi al unor lungmetraje devenite iconice pentru cinematografia secolului XX, s-a tot vorbit. Dar mai există o ipostază timpurie a lui Lynch, aproape eclipsată de cea de regizor. Această ipostază de la începuturi ni-l dezvăluie pe acel David Lynch apropiat mai degrabă de pictură. Dragostea pentru pictură l-a condus spre zona experimentală pură, reflectată de filmele scurte de la începutul carierei, perfecte pentru publicul ce preferă vizionarismul din zona underground, acolo unde se nasc artiştii progresişti ce dau lovitura la marile festivaluri. Tocmai pe acest David Lynch, aflat la început de drum, dar care a uimit prin scurt-metrajele sale avangardiste, devenite nişte delicatese pentru cinefili, îl vei descoperi în documentarul David Lynch: The Art Life.

David Lynch: The Art Life este documentarul-confesiune pe care îl meritau cei fascinaţi de universul bizar până la halucinant, creat de marele regizor. Îţi permite o imersiune vizuală puternică în acest univers, fără a a-i perturba enigmele şi fără a traduce simplist acel ceva intraductibil, abisal, ireal şi obscur, asociat filmelor sale. Totuşi, nu acel David Lynch aclamat datorită unor filme-cult este în prim-plan, ci David Lynch-pictorul, cu toate metamorfozele sale din adolescenţa plină de revelaţii la prezentul care înseamnă clipele petrecute alături de fiica sa în atelier.

David Lynch face parte din categoria regizorilor obsedaţi de forţa picturală a imaginii în redarea unor trăiri greu de exprimat şi mai ales a unei realităţi în care firescul alunecă spre o zonă a enigmelor ce rămân inaccesibile. Primele sale filme scurte ar putea sta oricând alături de marile capodopere ale filmului experimental de la începuturile cinematografiei. Ele amintesc de insolitul scurt-metrajelor interbelice, plasate la intersecţia dintre pictura suprarealistă şi absurdul cu tentă întunecată, în care cotidianul este distorsionat până se ajunge la oniricul ce îţi dă fiori.

Regizorii Rick Barnes, Jon Nguyen şi Olivia Neergaard-Holm au fost interesaţi mai mult de trecerea de la pictură la filme şi de anii dinaintea recunoaşterii internaţionale. Deşi pot fi puse alături de filmele marilor cineaşti avangardişti, ce au găsit noi formule vizuale pentru a reprezenta abisurile psihicului uman şi angoasa printr-o stranietate suprarealist-coşmărească, primele experimente cinematografice ale lui David Lynch au fost eclipsate de filmele celebre. Documentarul îi face dreptate lui David Lynch-pictorul, care şi-a transformat compoziţiile în scurt-metraje.

Cadrele acaparate de picturile realizate chiar în faţa camerei de filmat confirmă rolul vital pe care l-a avut pictura în evoluţia lui David Lynch în calitate de regizor emblematic pentru generaţia lui. Vei descoperi de unde vin temele şi obsesiile vizuale din filmele sale, ce oferă o perpectivă suprarealistă esteticii neo-noir, şi vei vedea cum a transformat universul bizar al tablourilor sale în punctul de pornire al primelor filme – nişte scurt-metraje experimentale, create după ce a primit o bursă de la American Film Institute, ce i-au deschis drumul spre cinematografie.

Înainte de a readuce în prim-plan scurt-metrajele experimentale din anii ’60 şi ’70, prin care David Lych a debutat în cinematografie – printre care The Alphabet şi The Grandmother – regizorii l-au invitat să îţi destăinuie amănunte din anii copilăriei idilice, ai unei adolescenţe în care şi-a descoperit partea rebelă şi întunecată, ce îl împingea spre excese, tentaţii şi pericole, şi a studiilor de arte plastice în Philadelphia postbelică, pe care Lych o considera un decor urban alienant, plin de clădiri şi hale industriale părăsite. Lych dă de înţeles că o parte dintre imaginile coşmăresti i-au fost inspirate de tabloul urban dezolant şi degradant din Philadelphia generaţiei sale.

Vei aprecia modul în care amintirile sunt devoalate, astfel încât să nu ia forma unui trofeu pentru vânătorii detaliilor picante, sub pretextul unui simulacru de analiză psihologică. Detaliile intime sunt redate mai degrabă prin mister şi flashbackuri opace, având unicul scop de a dezvălui legătura vitală dintre obsesiile regizorului, amintirile voalate şi estetica filmelor sale. Regizorii leagă mărturiile despre trecut de arta lui Lynch într-un mod subtil şi inteligent, prin jocul unor simboluri vizuale, suprapuse astfel încât să reflecte stranietatea (uneori angoasantă) din universul creat de Lynch.

Însuşi David Lynch decalară în film că trecutul intervine mereu în crearea unui tablou nou. Acastă mărturie se reflectă foarte bine în modul în care este captată legătura dintre picturile create chiar în faţa ta, de către regizorul ce îşi petrece timpul în studioul inundat de lumina Californiei, şi crâmpeiele de amintiri coagulate simbolic în siluetele sau formele indefinibile ce iau naştere din suprapunerea pigmenţilor păstoşi.

Elementele biografice nu devin o succesiune clasică de imagini din arhiva personală, folosite pentru a stabili o legătură clară între nişte evenimentele dramatice şi anumite subiecte sau imagini din filmele sale. De fapt, aceste imagini de arhivă devin mai degrabă un colaj în care amintirile sunt readuse la suprafaţă de un David Lynch actual, care pictează frenetic în studioul său de pe Hollywood Hills, în timp ce fiica lui mai mică stă pe lângă el, în secvenţe pline de candoare.

În acest documentar îl vei cunoaste mai degrabă pe David Lynch izolat în atelierul său de pictură, obsedat de micile detalii pe care le tot modifică pentru a obţine compoziţia dorită. Pe măsură ce îşi povesteşte viaţa, camera se focusează pe mişcările sale din timpul realizării unor picturi abstracte. Vei descoperi o sincronizare plină de metafore evazive între adăugarea unui detaliu bizar şi devoalarea unui aspect mai puţin plăcut din trecut, dintre gestul prin care întinde pigmenţii şi anumite emoţii sau dintre reprezentările umane ciudate şi anumite experienţe la fel de stranii şi anxiogene. Ai impresia că, pe măsură ce îşi povesteşte copilăria, adolescenţa influenţată de pictorul Bushnell Keeler, care l-a făcut să îşi descopere vocaţia de artist plastic, şi primii ani de experimente cinematografice, David Lynch pictează abstract propriile trăiri inexplicabile, punându-şi de fapt psihicul pe o pânză.

Picturile lui David Lynch, care marchează fiecare destăinuire intimă, reflectă perfect acea atmosferă din filmele sale, în care frumuseţea şi terifiantul se întâlnesc. Regăseşti în scurt-metrajele prin care s-a lansat aceeaşi frumuseţe vizuală care îţi dă fiori. Aceste filme scurte par mai degrabă nişte picturi avangardiste mişcătoare. Pictura îmbină sensibilitatea şi grotescul stilizat. Nuanţele întunecate permit alunecarea spre acelaşi univers ireal din primele sale filme, în care acţiunile personajelor devin absurde, iar claritatea narativă se dizolvă într-o desfăşurare aberantă, fără a părea dezlânată. Aşa cum observi în timp ce pictează, David Lynch a ştiut să îşi asume excentricitatea şi să gestioneze vizual alucarea din real în halucinant.

Meritul acestui documentar constă nu numai în readucerea în atenţia cinefililor a primelor filme realizate de regizor, ci mai ales în reamintirea rolului puternic jucat de pictură în evoluţia cinematografiei de artă. David Lynch a visat să devină pictor încă din adolescenţă, când frecventa atelierul mentorului său, Bushnell Keeler, de unde nu ieşea cu zilele. Cinematografia nu a fost decât o consecinţă a pasiunii sale pentru pictură, care s-a suprapus peste o calitate rară, care i-a transformat pe mulţi regizori în monştri sacri – abilitatea de a depista irealul din real, care transformă o întâmplare de neînţeles într-o amintire cu tentă halucinantă. În cazul lui David Lynch, întâmplarea pe care percepţia lui a transformat-o într-o scenă stranie a fost plimbarea unei femei goale pe străzile orăşelului liniştit din copilărie, genul acela de orăşel devenit simbolul Americii profunde, tradiţionaliste. A fost prima întâlnire a lui Lynch cu stranietatea ascunsă în cotidian şi avea să-l obsedeze sub forma unei amintiri ce scapă interpretării logice.

Documentarul te uimeşte şi datorită modului în care David Lynch se raporta la arta care avea să-i aducă faima şi să-l împună în galeria personalităţilor care au influenţat secolul XX prin creativitatea lor. Vei descoperi o discrepanţă între imaginea unui mare cineast, aşa cum este ea modelată de percepţia colectivă, şi modul în care David Lynch a descoperit cinematografia. Nu vei da peste mărturiile un David Lych care de mic se visa regizor, unul ovaţionat în toată lumea, după ce a fost mai întâi un cinefil avizat, interesat de capodoperele vizionarilor. Nu l-au atras notorietatea şi gustul spectacolului asociate industriei cinematografice, nici şansa de a deveni la rândul său un mare vizionar prin renunţarea la canoane. Documentarul îţi dă de înţeles că Lynch i-a rămas fidel primei sale mari pasiuni – pictura, cinematografia fiind o prelungire a interesului pentru arta plastică, prin oferirea unor noi modalităţi de exprimare a fanteziei sale debordante, a conţinuturilor stranii ascunse în imaginarul său.


LYTE video

Citeşte şi L’amant double – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

L’amant double (The Double Lover) – Fantezii cu gemeni intr-un thriller psihanalitic

Bonsai – Iubire si multe carti

Adriana Gionea
-
1
Bonsai – Iubire si multe carti

Romanul Bonsai, prin care a debutat noua revelaţie a literaturii chiliene, îţi dovedeşte că poţi găsi multe plăceri literare în puţine pagini. Şi plăcerile nu sunt oferite neapărat de povestea de iubire neîmplinită, scursă într-un ritm nostalgic prin apartamentele studenţeşti din Santiago de Chile sau din Madrid, ci de ocazia de a descoperi autori sud-americani mai puţin cunoscuţi în România. Poţi căuta şi filmul inspirat de roman şi regizat de Cristian Jimenez, prezentat în 2011 la Cannes (secţiunea Un Certain Regard).

Paginile romanului abundă în evocări ale marilor nume din literatura chiliană, încât îţi vine să spui că Alejandro Zambra şi-a anticipat succesul mondial încă de la debut şi s-a folosit de Bonsai pentru a-i promova în rândul cititorilor tineri, din afara spaţiului hispanoamerican, pe autorii emblematici ai continentului său. Dacă te pasionează literatura sud-americană, te vei opri la aproape fiecare pagină pentru a sublinia numele unor scriitori şi poeţi despre care să cauţi mai multe informaţii pe Google, cum ar fi Cristian Gazmuri, Enrique Lihn Carrasco, Delmira Agustini sau Severo Sarduy.

Sunt pomenite multe cărţi în povestea de iubire din acest roman, iar intertextualitatea prezentă în romanele multor autori sud-americani contemporani este nelipsită. Vei descoperi o poveste de iubire tipică unor medii studenţeşti boeme, în care îndrăgostiţii rămân veşnic nişte rătăcitori visători, ce hălăduiesc prin apartamente minuscule şi trăiesc de azi pe mâine dând meditaţii sau făcând traduceri. Nu este o iubire spectaculoasă, dar te atinge prin sensibilitatea respirată în fiecare cuvânt şi prin modul în care personajele absorb în relaţia lor poveştile sfâşietoare ale clasicilor.

Fără aceste infiltraţii din marea literatură sud-americană în relaţia personajelor din Bonsai, povestea din roman ar fi fost o simplă rememorare melancolică a unei mari iubiri destrămate, despre care s-a tot scris până acum. Evocarea unor autori iconici sporeşte voluptatea lecturii prin trecerea de la veneraţie la pomenirea ireverenţioasă. Aceşti autori devin puntea de legătură dintre personajele care nu mai văd graniţa dintre imaginarul artiştilor preferaţi şi propria realitate.

Evitând o scriitură flamboaiantă, cu multe artificii sofisticate, Alejandro Zambra îţi demonstrează că poate mişca un cititor, dându-i impresia că timpul curge altfel când îi parcurge cărţile. Autorul nu are nevoie de o poveste complicată, plină de observaţii psihologice memorabile, ci doar prin expresivitatea pe care o dau trimiterile inspirate la alte opere celebre. Această punere în valoare a unei poveşti simple prin trimiteri literare abile va fi apreciată de bookoholicii dornici de a găsi noi comori. Dependenţii de lectură vor fi încântaţi de stilului lui Zambra, ce include un omagiu adus literaturii universale, prin reinterpretarea unor versuri sau proze ale unor autori consideraţi azi clasici, dar care la vremea lor au fost nişte vizionari subversivi, care s-au jucat cu regulile aşa cum autorul se joacă nonşalant cu toate canoanele narative.

Protagoniştii din Bonsai respiră prin literatură, iar paginile cărţilor preferate devin un afrodiziac în timpul preludiului. Una dintre cărţi include o poveste ce se va dovedi o profeţie pentru finalul relaţiei lor. Este vorba despre povestirea lui Macedonio Fernandez – Tantalia, inclusă în celebra antologie a literaturii fantastice scrise de Borges, Silvina Ocampo şi Bioy Casares. În această povestire, doi îndrăgostiţi simt că planta aleasă pentru a reprezenta forţa relaţiei lor ajunge să anunţe de fapt finalul iminent al relaţiei.

Alejandro Zambra se foloseşte de simbolul vegetal rău prevestitor pentru a ţese povestea din propriul roman, o poveste marcată de separare, căutare şi îndepărtare de propria menire. Prin modul atipic, fragmentar, sentimental şi evaziv de prezentare a poveştii, Alejandro Zambra ar fi făcut din debutul sau un rateu. Bonsai ar fi fost genul de roman care ar fi zăcut pe rafturile librăriilor până când un căutător de cadouri luate pe ultima sută de metri s-ar fi îndurat să cumpere un exemplar datorită unei picturi naive de pe copertă, menită să trezească nevoia de candoare. Dar modul ingenios prin care povestea de iubire serpuieşte printre referinţe literare şi reflecţii despre vindecarea prin scris a salvat romanul de la melodramă şi minimalismul eşuat în simplism, dezvăluind straturi mult mai profunde.

Deşi este inclus în galeria debuturilor ce anunţă un autor capabil de a duce mai departe gloria literaturii sud-americane, Bonsai te face să te gândeşti mai degrabă la ritmul molatic în care se prelinge nostalgia într-un film poetic portughez. Este lectura perfectă pentru zilele în care ai vrea să te pierzi în reverii trândave pe o plajă pustie, în care paginile unui roman scurt se prelungesc la nesfârşit.

Citeşte şi 13 romane de dragoste apărute în ultimii ani, pe care să nu le ratezi

13 romane de dragoste aparute in ultimii ani, pe care sa nu le ratezi

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026