Camille Claudel 1915 – Geniul se plateste

0
1395

Filmul regizat de Bruno Dumont, Camille Claudel 1915, cu siguranță nu este unul pentru oricine. Lipsa muzicii lasă scenele filmate cât mai sobre posibl, iar corpul spectacorilor nu este injectat cu adrenalina indusă de suspans sau situații limită. Sentimentul dominant este cel de angoasă hrănită cu nebunie, claustrofobie, așteptare și speranțe deșarte. Dialogul minimal face loc scenelor ce surprind gesturi, sclipiri de ochi sau, din contră, lipsa lor, consecințe vizibile ale privării de libertate. Așteptați-vă la o oră și jumătate de intruziune într-o lumea lineară, ale cărei personaje au avut o viață prea tumultuoasă pentru a suporta atâta pasivitate.

Emisfera dreaptă este însăși Camille Claudel (Juliette Binoche) cu care începe și filmul. Focusul e reprezentat de cele 3 zile anterioare vizitei din 1915 a fratelui sculptoriței Camille, Paul Claudel, interpretat de Jean-Luc Vincent. În aceste trei zile, viața sculptoriței la azilul de lângă Avignon este surprinsă în toată duritarea sa. Deși este cuprinsă de o permanentă teroare de a fi otrăvită, diferența dintre Camille și ceilalți internați ai ospiciului este frapantă. Camera de filmat surprinde o reținere ce necesită forțe inumane și o căutare disperată a normalității din partea lui Camille într-o închisoare unde urletele sunt cele ce au inspirat filmele horror, iar corpurile ce au formă de om sunt încovrigate în unghiuri macabre. Acolo, fericirea este exprimată prin zâmbete strâmbe, prin care se scurge saliva, tristețea se manifestă prin țipete stridente, iar plictiseala prin nevroze. În acest mediu veninos pentru natura umană, Camille Claudel încearcă să își păstreze fărâma de umanitate rămasă în ea datorită speranței că într-o zi va fi salvată. Camille este ca o piesă de puzzle ce nu se potrivește în tabloul de groază a azilului. De aici se formează și întrebarea de ce familia ei a închis-o în ospiciu, însă nu vom primi un răspuns clar.

Emisfera stângă se bucură de libertate. Jean-Luc Vincent își interpretează personajul în drum spre sora acestuia. Paul Claudel este un bărbat îngrijit, ce vorbește într-un lirism rece și se încrede în dreptatea unui Dumnezeu nemilos. Însă în solitudinea unei modeste camere, Paul Claudel trădează prin gesturi un comportament ce s-ar potrivi mai bine în azilul unde și-a închis sora mai mare. În timp ce compune o scrisoare către un prieten, recunoaște asemănarea psihică dintre el și sora sa, singura diferență fiind voința Dumnezeului său care nu l-a lăsat sa fie un captiv. Continuă prin a defini boala lui Camille ca fiind plata corectă pentru genialitatea ei.

Momentul mult așteptat al filmului, întâlnirea dintre Claudel-el și Claudel-ea, este una între doi egali. Într-o cameră elegantă din azilul de lângă provincia Avignon, se descarcă energii negative printr-un dialog gândit ca un joc de șah. Ciocnirea dintre cele două firi mândre nu se soldează până la urmă cu niciun rezultat. Speranțele lui Camille se topesc într-un calm ce îi iluminează privirea.

Scena ce urmează după întâlnirea celor doi frați inversează rolurile celor două personaje fiind folosit simbolismul. Camille iese din institut și se îndreaptă spre lumina de afară, singura ei sursă de calmitate în acea lume a angoasei, pe când Paul rămâne privind-o în umbra azilului, lângă o femeie strâmbată de un râs inuman. Camille va fi mereu liberă prin detașarea de acel azil, datorită mândriei sale, pe când Paul va fi limitat de gândurile sale extremiste.

Ultima scenă se desfășoară între Paul Claudel și doctorul surorii sale. Părerea doctorului este aceea că venise timpul ca familia lui Camille să se gândească serios să o externeze și să o lase să se odihnească în liniștea unei căsuțe la țară. Însă sfatul doctorului nu a fost suficient pentru a îl face pe Paul Claudel sa se răzgândească.

Interpretarea actriței Juliette Binoche este una remarcabilă, ce te va convinge de veridicitatea momentului din istoria familiei Claudel într-un mod pur, neapelându-se la artificii cinematografice.  Scena în care Binoche se roagă la capelă fără o secundă de întrerupere, expirându-și și inspirându-si cuvintele pline de speranță, renunțând pentru acele clipe la mândria personajului ei, este una construită cu mare migală.

Creat pe baza scrisorilor lui Camille Claudel și ale lui Paul Claudel, filmul Camille Claudel 1915 nu are ca scop cantitatea de fani, ci calitatea unor momente în care oamenii de geniu au rămas fără Zeul Norocului.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here