Protagonista filmului Jeune femme ar stârni invidia multora ce vor să-şi schimbe viaţa schimbând şi oraşul. Aparent, ea îşi permite luxul de a începe o viaţă nouă pe malul stâng al Senei, acel paradis la care tânjesc toţi visătorii care nu îmbătrânesc niciodată. Dar Paula este departe de a avea o relaţie de iubire cu Parisul la care se întoarce după zece ani de absenţă.
Regăsirea Parisului, de care a vrut să se îndepărteze cât mai mult posibil, nu înseamnă pentru debusolata Paula reluarea peregrinărilor prin cafenele. Începutul filmului ţi-o arată în plină criză de nervi, dând violent cu capul în uşa iubitului ce a lăsat-o de izbelişte după zece ani de relaţie. Acesta nu se lasă înduplecat, iar Paula este abandonată, fără prea multe opţiuni de refacere a vieţii. Din acest moment, şederea în Paris începe să fie o rătăcire între confuzia unei naufragiate ce umblă bezmetic în căutarea unui (nou) loc al ei şi entuziasmul petrecerilor cu muzica pe care ai vrea la rândul tău să dansezi toată noaptea.
Debutul regizoarei Leonor Serraille -- dinstins cu premiul Camera d’Or la Cannes în 2017 – s-ar fi putut numi la fel de bine şi Fără un şfanţ prin Paris, rescriind peripeţiile lui Orwell din Fără un şfanţ prin Paris şi prin Londra. Doar că-n povestea de viaţă a Paulei disperarea nu alungă nonşalanţa a la francaise. Chiar şi în momentele în care problemele atrag noi probleme, disperarea se topeşte în mici oaze de răgaz oferite de viaţa de noapte, de un nou bărbat de care se simte atrasă, de întâlnirile cu prietenii boemi. Nu de alta, dar Paula este o debusolată a vremurilor noastre, pentru care 31 devine vârsta noului început, unul cu mici momente de entuziasm strecurate printre uşi închise brutal, una câte una. Primul care închide uşa este iubitul sud-american – un fotograf care după ce a transformat-o în muza lui o dă afară din apartamentul ce populează visurile multora ce şi-ar dori să traiască la Paris fără griji. De pe urma relaţiei, Paula se alege cu pisica neastâmpărată a iubitului, devenită noul partener de căutare a unui acoperiş deasupra capului. După ce rămâne şi fără ultimii bani, descoperă că până şi uşa mamei rămâne închisă.
Salvarea Paulei, una efemeră, vine din partea unei necunoscute, care o ajută să-şi găsească un job într-un mall, şi din partea unei femei ce îi permite să-şi rotunjească veniturile ca bonă pentru fiica ei (până apar opinii divergente privind educaţia copilului). Problemele Paulei devin precum piesele unui joc de domino. Una o mişcă pe cealaltă, într-un lanţ obositor al unor evenimente care sunt întâmpinate cu aparentă degajare.
Cu toate că a pierdut orice reper şi pe deasupra mai află şi o veste care o presează să-şi facă un rost cât mai repede, exact atunci când toţi par să o fi abandonat, protagonista are ceva din seninătatea frumoşilor nebuni ai Parisului din anii ’60. Îşi trăieşte angoasele şi neputinţele fără a le striga, lăsându-se mai degrabă purtată de ritmul oraşului, decât de cel al problemelor stresante. Iar acest ritm al oraşului este susţinut de o coloană sonoră sezuală ce reflectă cel mai bine farmecul vieţii trăite într-un prezent continuu de o generaţie cu adolescenţă prelungită. Totuşi, Parisul nu este prezent prin locurile iconice, regăsite de obicei în imaginile marilor fotografi, ci prin efervescenţa redată de coloana sonoră şi de mişcările camerei de filmat capabile de a capta starea de plutire în derivă. Însă regăseşti o derivă căruia Parisul îi imprimă acea voluptate ce-i consolidează reputaţia de loc ideal pentru cei a căror existenţă şi-a pierdut sensul fără a lăsa gravitatea să anuleze plăcerile prezentului.
Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) te va seduce şi datorită intepretării oferite de actriţa Laetitia Dosch, care, datorită acestui rol, intră în galeria personajelor feminine iconice, pe care să le asociezi cu Parisul celor fără vârstă. Ea devine un simbol al unei generaţii, dar şi al unui Paris tributar erei Nouvelle Vague. Pare să vină din acea perioadă ce a dat nişte personaje sub a căror nonşalanţă vecină cu superficialitatea imaturilor incurabili se ascundea înţelepciunea celor capabili de a se bucura de fiecare moment. Paula este de fapt fiecare femeie din clubul 30+ ce nu intră în categoria maturilor validaţi de normele majorităţii. O vor înţelege cel mai bine spectatorii care nu se uită cu stupoare la un personaj ce se redescoperă şi încă mai bâjbâie la vârsta la care alţii au impresia că s-au realizat.
Pentru cei ce se regăsesc în modul de a fi al Paulei, filmul nu pare unul nerealist. Protagonista nu li se va părea deloc un personaj inautentic. Nu vor considera o scăpare la nivelul scenariului faptul că pentru ea veştile grele ce vin una dupa alta nu capătă forţa unui puhoi ce ar o face-o să-şi strige disperarea, ci îi în schimb permit să se lase purtată de plăcerea instabilităţii. Paula este o celebrare a vieţii trăite fără planuri, ce topeşte angoasele în rătăciri nocturne. Portretul ei este unul în care se regăsesc mulţi tineri occidentali pentru care etapa căutării unui scop în viaţă este una mai îndelungată, ce le permite să încerce multe experienţe prin refuzul stabilităţii. Întâlnirea Paulei cu un personaj masculin suportiv, obligat să accepte un job sub pregătirea lui pentru a-şi creste fiica, poate fi considerat un truc folosit de regizoare pentru a le arăta oglinda incomodă tinerilor occidentali de azi, despre care se tot afirmă că trăiesc într-o bulă a privilegiaţilor ce îşi pot inventa un prezent fără obligaţii. Dar le arată oglinda astfel încât să nu le pară o altă contestatară a fisolosofiei lor de viaţă sau o regizoare ce nu face decât să exploateze superficial şi acuzator aplecarea spre hedonismului fără sfârşit.
Filmul nu atrage neapărat printr-un plot bine închegat. Acţiunea este aproape inexistentă. Doar momentele în care Paula primeşte veşti proaste sau este căutată de fostul iubit ce o vrea înapoi mai amplifică tensiunea care ar oferi acel ritm dinamic (aşteptat în zadar). Filmul pare făcut mai degrabă pentru cei dornici de a fi martorii unei transformări tăcute a personajului central, o transformare care să lase loc interpretărilor şi care să se desfăşoare fără a perturba voluptatea rătăcirii prin Paris.
Datorită maturizării în urma peregrinărilor dintr-un colţ în altul al oraşului şi dintr-o casă în alta, poţi afirma că vezi un film tipic parizian. Dacă vei trece peste lipsa acţiunii, vei putea aprecia modul în care Leonor Serraille a transpus legătura obilicală dintre personaj, spiritul şi ritmul Parisului. Un Paris în care visează să hoinarească fără ţintă admiratorii filmelor din anii ’60 -’70. Reacţiile personajului feminin asaltat de probleme şi modul în care deriva ce o poartă de la un capăt la altul al oraşului este reprezentată prin scene pline de culoare, desprinse parcă din revistele fashion pentru boemi, alcătuiesc o replică dată de o regizoare contemporană filmelor iconice dedicate Parisului.
Paula îţi arată în ce s-ar fi transformat personajele filmelor nouvelle vague dacă ar fi fost inventate în zilele noastre. Datorită acestui exerciţiu de imaginaţie, lipsa reacţiilor ostentative cerute de situaţiile apăsătoare ce năvălesc în existenţa ei nu te va face să o consideri un personaj neconvingător, lipsit de autenticitate. Dimpotrivă, prin acest personaj feminin, regizoarea livrează un portret cât se poate de lucid şi de incomod, însă fără a perturba până la capăt relaţia idilică a spectatorului cu Parisul râvnit.
LYTE video
Citeşte şi Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut
3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumoşii nebuni ai Parisului
Frances Ha – dansând în întuneric
Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut
3 scurtmetraje din perioada Nouvelle Vague despre frumosii nebuni ai Parisului
