Munţii Înalţi ai Portugaliei este o carte despre şi pentru cei care au trecut prin experienţa unei pierderi, a unei separări de o persoană semnificativă. O călătorie stranie pentru cei care s-au gândit la un moment dat să lase totul în urmă şi să-şi reia viaţa într-un alt loc, într-un alt oraş, unde străzile, cafenelele sau plimbările nocturne să nu le mai aducă aminte de ceea ce au devenit de-a lungul anilor petrecuţi alături de cineva la care nu mai pot ajunge. Unde ecourile unor dialoguri sau chipul unui străin ce pare familiar să nu le mai amintească de ceea ce au pierdut, de absenţele ale căror tăceri au nişte reminescenţe zgomotoase în memoria afectivă.
După succesul avut cu Viaţa lui Pi, Yann Martel a scris un roman pentru cei dornici să încerce terapia prin lectură. O singură condiţie trebuie să îndeplinească. Să fie toleranţi cu nişte personaje ce par în primă instanţă neverosimile, trăsnite, dedate absurdului învelit fie într-o parabolă suprarealistă, fie într-o melancolie sfâşietoare împărtăşită în compania unor fiinţe stranii, unele aflate la graniţa dintre corporal şi fantomatic. Staţi liniştiţi! Nu este vorba despre o tentativă SF de a scrie o carte despre legătura omului cu fantomele celor pierduţi într-un ritual specific travaliului de doliu. În romanul Munţii Înalţi ai Portugaliei, terapia recomandată celor ce au fost nevoiţi să se despartă de persoane dragi seamănă cu o poveste în care situaţiile impregnate de realism magic şi apropierea vieţii de moarte iau forma unei metafore atât de bine deghizate în firesc la un moment dat încât îţi dai seama prea târziu că banalele întâlniri duc spre un scenariu insolit, dar având un rol cathartic.
Yann Martel îşi asumă o lectură terapeutică fără a ocoli imaginile sfâşietoare, spasmele durerii interioare şi disperarea. Este o misiune grea în era oamenilor seduşi mai degrabă de reţete şi discursuri motivaţionale pentru aşa-zisa întărire a sinelui prin invocarea unei puteri ce pune la colţ nevoia de plânge, de a trece prin toate stadiile durerii sufleteşti, considerate adesea un semn al slăbiciunii, nicidecum o etapă firească apărută la un moment dat în viaţa fiecăruia.
Şi cum ar putea duce la bun sfârşit această misiune, când omul actual nu mai are timp şi nici chef de romane introspective, asociate unui ritm despresiv, şi nici de mesaje spirituale ascunse în alegorii profunde? Dându-i tristeţii sfâşietoare supapa realismului magic, iar căutării de sine, efervescenţa unui film absurd, ce invocă stilul unui film poliţist. Multe pasaje fac din roman scenariul unui filmele nonconformist greu de încadrat într-o categorie. Este un film ce sfidează înţelesurile clare, şi în care se întâlnesc personaje excentrice, un cimpanzeu devenit o nebănuită sursă de candoare, apetitul pentru legende vechi, comori ascunse în zone mai puţin umblate, intriga detectivistă învelită într-un tablou suprarealist cu mesaje stupefiante şi tot felul de întâmplări banale ce iau turnuri halucinante, dar perfect normale în atmosfera cărţii. Rezultatul? O parabolă existenţialistă plină de revelaţiile învelite în melancolia lusitană, o acrobaţie excentrică prin labirintul mecanismelor de apărare în faţa durerii din timpul travaliului de doliu şi nişte dialoguri bune de pus la rană chiar dacă pentru unii par desprinse dintr-un delir iconoclast, care aduce laolaltă intriga dintr-un roman de Agatha Christie şi mesajele religioase.
Romanul poate fi considerat mai degrabă un triptic, format din poveştile a trei bărbaţi care au trăit în epoci diferite. Fiecare poveste este mai ciudată decât cealaltă, dar la fel de încărcată de mesaje umaniste exprimate printr-un alfabet al întâmplărilor suprareale. Prima, aparent mai bine înfiptă în realitatea imediată decât celelalte, aduce a film de epocă, prin menţionarea primelor automobile conduse vreodată în marile oraşe. Totuşi, în ciuda unor detalii ce ancorează povestea lui Tomas (protagonsitul) în prima decadă a secolului XX, în care inovaţiile tehnice schimbau istoria şi moravurile unui întreg continent în zorii emancipării, la un moment dat reperele temporale devin fluide şi volatile din cauza intervenţiei unui personaj absent, dintr-un alt secol. Acest personaj îşi bagă nasul în povestea de viaţă a lui Tomas printr-un jurnal vechi de sute de ani.
Jurnalul este decoperit de Tomas, care este şi angajatul unui muzeu din Lisabona. Citind jurnalul, el ajunge să creadă în existenţa unui artefact rar, ce ar putea da peste cap percepţia referitoare la canoanele artei şi ale reprezentării cristice. Artefactul a fost realizat de un misionar ajuns în coloniile portugheze din Africa pentru a converti sufletele sclavilor, dar care ajunge să se convertească el însuşi la cultura unui continent devenit un târg de robi. Hipnotizat de ochii încărcaţi de tristeţe ai unei captive, preotul realizează o reprezentare insolită a Fiului răstignit, prin care să exprime de fapt durerea unei lumi. Pentru a recupera artefactul realizat de acest misionar şi care ajunge peste secole într-o biserică din zona denumită Munţii Înalţi, protagonistul se încumetă să conducă pentru prima oară un automobil, o invenţie care atragea priviri şi (mai ales) dezaprobări. Şi, cum în acea vreme automobilul era echivalentul unei nave spaţiale şi cerea mult efort de adaptare din partea şoferului, călătoria se dovedeşte a fi o grea încercare, un drum al crucii purtate de cel ce şi-a pierdut atât soţia şi tatăl, cât şi unicul fiu, într-o singură săptămână.
Întâlnirea cu nişte personaje bizare, având reacţii inexplicabile când văd automobilul, capătă stranietatea unei treceri spre altă lume, nicidecum forma unei satire despre oamenii primitivi, obtuzi în faţa inovaţiilor. Aceste reacţii, greu de înţeles de către noi, cei din secolul XXI, se vor suprapune treptat peste reacţiile preotului al cărui jurnal îl citeşte protagonistul, un preot care va trece de la teama habotnicului ce asistă pentru prima oară la nişte ritualuri aparţinând triburilor africane la smerenia celui care ajunge să înţeleagă dramele semenilor din altă lume. În această comuniune între durerea celor două personaje, mijlocită de un manuscris vechi de sute de ani, zac nişte simboluri aparent facile, dar imprevizibil metamorfozate de Yann Martel. Scriitorul le aduce în punctul unui deznodământ specific unei parabole postmoderne, având intensitatea unui film de artă în care valoarea estetică se reflectă în talentul de a fragmenta ordinea temporală, suprapunând imagini simbolice din epoci diferite.
Abia când ajungi la povestea celui de-al doilea personaj, apreciezi curajul lui Yann Martel de a nu capitula în faţa reţetelor de succes, care susţin că trebuie să renunţi la gradarea misterului şi a suspansului, oferindu-i citititorului amănuntele captivante încă de la început. Dacă prima poveste se împotmolea într-un ritm monoton ce reflecta exasperarea protagonistului care se trezea neputincios în faţa complicaţiilor tehnice ale automobilului greu de stăpânit şi care îi aminteau de fapt de capriciile unei existenţe care îl abandonase într-o singurătate fara alinare, în a doua poveste ai parte de atmosfera întunecată ce anunţă o poveste în care suspansul musteşte nestingherit. Dar este un suspans ce îmbracă nu o intrigă decriptată de un detectiv abil precum Poirot, ci o poveste de iubire ce virează brusc spre aberant, refuzând orice explicaţie verosimilă, încât ai impresia că Agatha Christie a fost sedusă de filmele regizate de lusitanul Manoel de Oliveira, în care nostalgia, erotismul, atmosfera stranie şi iubirea proiectata asupra unei iubiri fantomatice se întâlnesc.
Dacă prima poveste îţi aminteşte, datorită personajului masculin -debusolat, apăsat de griji, de o iubire neîmplinită, şi coplesit de prezenţa unui unchi pragmatic- de protagonistul din pelicula Excentricităţile unei blonde, cea de-a doua poveste, a unui medic vizitat de o prezenţă feminină fantomatică, te face să crezi în acea deghizare perfectă, aproape imperceptibilă, a supranaturalului în real, atât de firesc prezentată în povestea fotografului din filmul Straniul caz al Angelicăi. În povestea medicului legist vizitat de prezente feminine dispărute, Yann Martel, asemenea marelui cineast portughez, îşi asumă extravaganţa stranie a unor imagini de un sentimentalism învechit nimerit într-un deznodământ potrivit unei melodrame cu tentă absurd-suprarealistă, care pare să-şi bată joc de aşteptările spectatorului hrănit cu prea multe clişee.
Tot de un final ciudat este vorba şi în povestea doctorului a cărui soţie pasionată de romanele poliţiste face nişte descoperiri excentrice, prin care leagă stilul unei intrigi ţesute de Agatha Christie de modul în care a fost receptat mesajul apostolilor. Expunerea acestei paralele este un deliciu al scriiturii pline de originalitate, care îi poate captiva şi pe atei, fără a-i supăra pe cei mai cucernici dintre noi. Poate fi considerată de cititori drept o revelaţie nonconformistă şi ludică despre natura umană, despre modul în care a fost interpretată istoria umanităţii şi despre maniera în care fanaticii au distorsionat simbolul crucificării (să nu uitam că această poveste se petrece în timpul războiului civil din Spania anilor ’30). Ludicul se învecinează cu sinistrul atât de bine în păţania stranie prin care trece acest medic legist, încât acţionează precum un anestezic pentru cititor atunci când ajunge la expunerea detaliilor unei autopsii.
Aceste detalii, în loc să devină groteşti, macabre, se încadrează în tentativa generală de a devia fragilitatea naturii umane, reduse la un tabloul unui existenţialism căutat în putreziciunea viscerelor, spre zona unui reflecţii peste care dă buzna lirismul suprarealist găsit chiar în efemerul înţeles în forma lui zdrobitoare, ce nu mai lasă loc de compromisuri metaforice -descompunerea fizică. Dar exact când ai impresia că nu ai unde să te ascunzi din faţa acestui adevăr cutremurător despre fragilitatea existenţei umane, Yann Martel deschide o portiţă de evadare în fantasmogoricul cu tentă aberantă, halucinantă, ca într-un tablou pictat de Eleanor Carrington, dar plin de firescul candorii şi al compasiunii.
Yann Martel scrie aproape ca un portughez veritabil. Spun aproape, deoarece iubitorii literaturii lusitane ar considera un sacrilegiu afirmaţia conform căreia un străin poate înţelege sau poate lăsa acel intraductibil saudade să-l cuprindă până-n măduva oaselor. Poate i-a fost teamă că i-ar putea ieşi un kitsch dacă ar încerca să imite lirimsul unui poet lusitan, aducând impreună personajele romanului pe un deal de unde să privească soarele apunând şi răsărind peste Lisabona în timp ce poartă discuţii despre sensul vieţii, pierdere sau răspunsul la întrebarea legată de utilitatea trezirii zilnice după moartea celor mai dragi fiinţe.
Dar, cum nu putea scrie despre călătoriile iniţiatice, despre dorul provocat de absenţa celor iubiţi şi despre melancolia pe tărâmul portughez fără a oferi propria interpretare a intraductibilului saudade, învăluit de ispita unui cuvant indescifrabil pentru străini de parcă ar fi un manuscris interzis neiniţiaţilor, Yann Martel a încercat un truc: înlocuirea profunzimii grave cu acel insolit având şi o notă hazlie. Dorul portughezului este simbolizat prin evocarea unui animal dispărut – rinocerul iberic- vietate-simbol aflată între mit şi realitate, ce ia forma unei himere vizibile taman în miticul tărâm numit Munţii Înalţi.
Anumite pasaje ale romanului dezvăluie o Portugalie despre care ar fi scris mai degrabă un sud-american, cu a lui distorsiune a timpului transgeneraţional de sorginte magic-halucinantă. Acest apel la absurd, la halucinantul sub care stau pitite de fapt temele grave ale omenirii este trucul ce îi scoate pe mulţi din tentaţiile unei gravităţi care, odată scăpate de sub control, deraiază în zona pateticului. Este un truc necesar pentru a-i oferi romanului profunzimea unei calatorii iniţiatice de vindecare, circulare, asemenea unei eterne reintoarceri către sine, prin povestea unui senator canadian. Acesta se refugiază, în urma unei tragedii, în Portugalia strămoşilor săi, alături de un companion ce le stârneşte localnicilor dintr-un sat izolat aceeaşi curiozitate pe care o arătau înaintaşii lor ce l-au văzut, cu mai bine de optzecei de ani în urmă, pe Tomas, protagonistul primei poveşti, intrând alături de o maşinărie ciudată în lumea lor (primul automobil văzut în Munţii Înalţi).
Cine este acest companion? Un cimpanzeu adoptat de senatorul impresionat de povestea captivităţii unei primate într-un centru dedicat experimentelor ştiinţifice. Şi nu am pomenit întâmplător de structura circulară a romanului (nu mă refer la numele celor trei părţi: Fără casă, Spre casă, Acasă). Aşa cum ochii sclavei l-au ţintuit şi l-au transformat sufleteşte pe misionarul din secolul al XVI-lea (al cărui jurnal îl citea personajul primei poveşti), ochii cimpanzeului închis într-o cuşcă i-au schimbat viaţa unui polictian ajuns la capătul puterilor după moartea soţiei. În satul din Munţii Înalţi, unde par să se intersecteze peste decenii toţi cei ce vor să caute un leac pentru durerea provocată de pierderea fiinţelor dragi, un cimpanzeu pare o vietate fantasmagorică precum un rinocer în spaţiul iberic sau un automobil într-o aşezare izolată, în 1904. Dar prezenţa cimpanzeului este mai mult decât o născocire menită să anime lectura prin accente comice. Relaţia primatei cu oamenii din jurul său îi conferă nostalgiei împrumutate de canadian de la vecinii lusitani profunzimea unei meditaţii existenţialiste inundate de nuanţele unei contemplări a timpului ce stă în loc pentru a dezvălui înţelesuri ascunse, în clipele unui apus lusitan pictural, resimţit drept o voluptate a răgazului, a clipei prezente dilatate precum revelaţia împăcării cu sine după atâta amar de vreme.
Munţii Înalţi ai Portugaliei este o reflecţie asupra sensului vieţii şi al drumului spre umanitate, prin reinterpretarea începuturilor, prin contopirea timpului personal cu al întregii omeniri. Yann Martel scrie despre acea regăsire la care toţi oamenii trecuţi prin experienţele traumatizante tânjesc, dar îi dă un sens mitic suprapus peste nostalgia originilor. Romanul sau este o reîntoarcere acasă, povestită pe tonul unui colecţionar de istorii cu tâlcuri subtile. Yann Martel este un povestitor ce jonglează cu atemporalul unei parabole demne de un maestru al realismului magic, al vindecării prin metafore şi al umorului amar îndulcit de lumina peisajelor stranii dintr-o Portugalie conservată într-o bulă de frumuseţe nelumească.
Editura Polirom, 2016
