Bucură-te de începutul filmului Loveless, deoarece îţi oferă una dintre cele mai frumoase imagini cinematografice văzute în ultimii ani. Picturalitatea feerică a unui peisaj de iarnă şi liniştea stranie ce se prelinge te uluiesc prin stările transmise. Aceste minute de magie cinematografică vor fi singurele în care vei avea răgazul de a te bucura de frumuseţe în acest film.
Imediat ce apare apartamentul din cutia de chibrituri post-sovietică, peisajul mirific se face nevăzut şi începe să dea năvală societatea est-europeană, în toată inumanitatea ei, una prezentată doar la nivel psihologic, fără marasmul periferiei sau al corupţiei, aşa cum ai văzut în alte filme ale lui Andrei Zvyagintsev – Leviathan şi Elena. De fapt, poţi spune că tot acest peisaj hibernal straniu din primele minute ale filmului prezice amestecul dintre inocenţa copilăriei, îngheţul afectiv dus la extrem şi misterul în care pluteşte motivul din spatele dispariţiei ce declanşează adevărata criză din existenţa cuplului din film, unul disfuncţional, aflat în plin divorţ, şi din ce în ce mai înstrăinat de fiul în vârstă de 12 ani.
Loveless este filmul pe care au mizat criticii în alegerea favoritelor pentru Palme d’Or din 2017. Aparent un thriller cu miez detectivistic, datorită unei dispariţii, filmul ia o cu totul altă turnură, una având un mesaj foarte abil susţinut: societăţile corupte şi opresive nasc oameni ce nu pot să iubească sau să fie stăpâni asupra propriei existenţe nici măcar atunci când stau departe de cercurile puterii.
Andrei Zvyagintsev a supărat autorităţile ruse după succesul filmului Leviathan, în care denunţa ororile corupţiei gata să înghită destine. În 2017 a revenit cu alt film incomod pentru imaginea Rusiei. De data aceasta nu vei mai vedea o confruntare directă între cetăţeanul lipsit de apărare şi autorităţi, ci o infiltrare subtilă a modelului politic dictatorial în dinamica unei familii destrămate, prin perpetuarea unor modele bolnave la nivelul cuplului.
În Loveless, dictatura spre care se îndreaptă Rusia actuală este precum o păpuşă rusească mare, în care încap altele mai mici. Păpuşa cea mare este puterea, aia politică, zdrobitoare, monstruoasă, în care banul murdar este rege, iar naţionalismul transformă Biserica în sursă de propagandă anti-democratică. Însă puterea reprezentată de autorităţi este aproape nevăzută în acest film (cu excepţia unor aluzii la invadarea Crimeei). Personajele nu vor fi deranjate de oligarhi despotici, însă obiceiurile nesănătoase ale păpuşii mari le contaminează şi pe celelalte. Dacă marea păpuşă este politica, micile păpuşi reprezintă de fapt relaţiile interumane de la nivel social şi cele de la nivel familial, care împrumută modelul neo-dictaturii din Rusia contemporană. Evitând scenele moralizatoare, care să denunţe ferm slăbiciunile, regizorul foloseşte câteva detalii vizuale pentru a demonstra cât de uşor ajung oamenii simpli să preia defectele celor de la putere: lipsa empatiei, comportamentul ostentativ al parveniţilor şi mimarea supunerii în faţa şefului pentru avansare.
Vei descoperi în viaţa personajelor o dictatură a irosirii, a violentei psihologice, a parvenirii, a urii apărute în timpul divorţului şi a nefericirii. Iar această simbioză între sistemul politic bolnav şi opresiunile ce îşi întind tentaculele în viaţa de zi de zi este redată de scena în care bărbatul aflat în plin divorţ pentru a se căsători cu amanta însărcinată se teme că nu va avansa în carieră deoarece şeful lui este un ortodox habotnic pentru care burlacii şi cei divorţaţi sunt nişte paria. Şi astfel de exemple se vor strecura pe tot parcursul filmului Loveless, ce urmăreşte relaţia dintre Boris şi Zhenya, care îşi caută fiul dispărut fără urmă.
Cei doi protagonişti – Boris (Alexey Rozin) şi Zhenya (Maryana Spivak) -- sunt în plin divorţ, unul traumatizant pentru băiatul lor în vârstă de 12 ani, retras în el, care trebuie să asculte reproşurile zbierate de mamă împotriva fostului soţ. Boris abia aşteaptă să scape de actuala nevastă pentru a începe o viaţă nouă alături de amantă. La rândul ei, Zhenya are un nou iubit, unul mai potent financiar decât fostul soţ. Acesta este singurul personaj ce va ieşi din zona aşteptărilor confirmate. Contrar imaginii tipice pentru bogatul slav post-comunist, noul iubit al Zhenyei este un bărbat manierat, suportiv şi delicat în perioada în care ea îşi reglează conturile cu fostul ei partener. O sprijină şi îşi ascunde stupefacţia şi dezgustul în fata unor mărturisiri şocante şi dureroase ale Zhenyei, care înlocuiesc vorbele dulci din postludiu. Nu la fel de calm va fi spectatorul, care va fi răscolit de scenele în care Zhenya le mărturiseşte noului iubit şi fostului soţ că nu a ştiut niciodată ce înseamnă iubirea şi că fiul ei a fost conceput la întâmplare, sarcina obligând-o să devină soţie peste noapte, fără a-i permite şi alte opţiuni. Mai mult, îi spune iubitului că nici din partea mamei nu a primit afecţiune.
Datorită legăturii dintre psihologia colectivă marcată de schimbările politice şi cea individuală, angrenată într-o relaţie de cuplu toxică, filmul are mai multe straturi ale interpretării. În primul strat găsesţi o interpretare a mecanismelor prin care frustrările părinţilor se răsfrâng asupra copilului, până într-acolo încât să-l facă să fugă de acasă. Modul în care partenerii din acest film aleg să ducă până la capăt divorţul te revoltă şi te face să te întrebi de ce nu a inventat nimeni un manual de criză pentru părinţii şi pentru părinţii părinţilor, astfel încât ura şi lipsa iubirii să nu mai fie o moştenire transgeneraţională.
Odată cu al doilea strat – cel al modelelor colective toxice, perpetuate în propria familie -- îţi vei da seama că nu salvarea copilului fugit de acasă este subiectul filmului. Nu vei avea parte de acel dinamism întreţinut de indiciile bine plasate, care să amplfice suspansul, şi nici de catharsisul regăsirii, ce i-ar fi obligat pe cei doi parteneri să înceteze jocurile psihologice şi să comunice în sfârşit autentic unul cu celălalt, mărturisindu-şi nefericirea, nu afişând ostentativ masca bravării.
Adevăratul subiect al filmului este lipsa iubirii. Căutarea motivelor din spatele acestui gol sufletesc eclipsează ancheta ce vizează dispariţia băiatului. Călătoria părinţilor în locurile unde s-ar fi putut refugia fiul lor devine un periplu coşmăresc spre un trecut marcat de carenţe afective. Printre scenele ce descriu relaţia conflictuală se strecoară unele ce prezintă interacţiunile sociale, ce par la fel de golite de autenticitate, fiind marcate de obsesia pentru aparenţe, unele cât mai strălucitoare, ce descriu atmosfera din high life-ul est-european. Vei fi astfel invitat într-o călătorie prin Rusia actuală. Regizorul foloseşte abil spaţiul pentru a face imaginile să vorbească în locul personajelor despre o Rusie scindată. Vei trece de la restaurantul cu decoruri opulente, pe care Zhenya le imortalizează folosind smartphone-ul pentru a confirma noul statut oferit de relaţia cu bărbatul potent financiar, la decorurile terne ale ruinelor sovietice şi ale cartierelor aglomerate. Cenuşiul te face să simţi frigul la nivel psihologic, un frig devenit simbolul alienării şi al blocajului emoţional.
Despre Loveless poţi spune că deţine consistenţa unui film rusesc veritabil. Sau, mai bine zis, a unui film rusesc aşa cum Andrei Zvyagintsev poate realiza: care să te bântuie printr-o aplatizare a dovezilor de umanitate, de compasiune, şi prin acea întâlnire dintre cenuşiul dezolantelor decoruri post-comuniste şi răceala din sufletele personajelor, unde are loc adevăratul îngheţ. Este un îngheţ menit a fi crusta protectoare a oamenilor nimeriţi printre semeni ce nu ştiu nici să ofere, nici să primească afecţiune, şi nici nu fac eforturi pentru a schimba ceva…decât atunci când e prea târziu.
Ca în orice film regizat de Andrei Zvyagintsev, interpretările actorilor sunt răvăşitoare şi pline de autenticitate, acea autenticitate care te face să le înţelegi motivele, până la un punct, dar să îi şi respingi. Nu lipseşte nici povestea în care dramele individuale sunt legate de problemele social-politice (o legătură foarte subtilă, în acest film). Suferinţa devine un element indispensabil pentru consistenţa psihologică a personajelor, iar calităţile vizuale trimit spre sensibilitatea poetică atunci când redau stările afective copleşitoare.
Impactul puternic al filmului Loveless este susţinut mai ales de interpretarea zguduitoare oferită de actriţa Maryana Spivak. Jocul actoricesc te va face să o urăşti pe Zhenya, din cauza unui comportament asociat mamei toxice, fără urmă de afecţiune pentru copilul ei, aflat într-o postură vulnerabilă din cauza divorţului. Totodată, o vei compătimi după scenele în care dezvăluie ce se află în spatele înstrăinării de propriul copil.
În acelaşi timp, interpretarea actriţei Maryana Spivak te face să descoperi o altă faţă a mamei reci, la care te-ai fi raportat numai prin dezgust şi atitudine acuzatoare. Dispariţia copilului neglijat, precedată de scene în care mama lui se răsteşte la el şi îl repede, te va face să codamni personajul feminin. O vei considera pe Zhenya cea mai rea dintre mame. Îţi va provoca genul de revoltă ce îţi va face sângele să clocoteascaă prin fiecare gest al ei în prezenţa copilului având chipul unui înger fragil cu privire de copil maturizat înainte de vreme din cauza unor părinţi ce îi oferă zilnic un spectacol al urii. Apoi s-ar putea să fii uimit de compasiunea pe care ţi-o poate stârni în anumite scene, după ce îi afli trecutul.
Vei descoperi un personaj feminin dual, care te va surprinde pe măsură ce se derulează căutarea fiului dispărut. În relaţia cu soţul de care vrea să divorţeze şi pe care ajunge să-l urască, Zhenya este o femeie plină de venin şi resentimente, care se îndreaptă şi în direcţia copilului. În relaţia cu noul partener, Zhenya îşi poate deschide sufletul, făcându-l pe spectator să reflecteze asupra posibilităţilor limitate pe care le poate avea o femeie din societatea est-europeană când vrea să se emancipeze, să decidă singura asupra viitorului.
Actriţa Maryana Spivak este perfectă pentru rolurile ce reuşesc să întreţină legătura afectivă dintre spectator şi personaj, transformând sala de cinema, oricât de mare ar fi, într-un spaţiu intim, care favorizează confesiunea. Această impresie este dată mai ales de scena în care Zhenya îşi sprijină capul pe pieptul noului iubit în timp ce îi mărturiseşte cât de mult a lipsit afecţiunea din viaţa ei. Este o scenă tulburătoare, pe care actriţa o gestionează cu multă naturaleţe.
Vei fi impresionat şi de modul în care Zvyagintsev fentează cenzura pentru a critica regimul lui Putin şi efectele lui asupra psihicului colectiv. Spectatorul va aprecia cât de profund şi ingenios din punct de vedere vizual sunt legate Rusia opresivă de îngheţul din relaţiile interumane, fără a se face trimiteri evidente cu tentă politică. Nu este nevoie decât de imaginea Zhenyei înaintând cu o privire ageră pe o bandă de alergat şi de un echipament sportiv pe care scrie Rusia, în timp ce iubitul ei se uită la ştiri despre Ucraina.
LYTE video
Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare
Arhipelagul altei vieţi – Locul unde nici busola nu mai hăituieşte libertatea
10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare
Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea
