Cele patru filme care au precedat Mommy au construit imaginea unui Xavier Dolan etichetat drept enfant terrible sau wunderkind al filmelor de auteur. La doar 25 de ani, Dolan reușește să rupă etichetele: dus este copilul, iar ce rămâne în loc e un tânăr care își răzbună mama omorâtă chiar de el în debutul J'ai tué ma mère. O dovadă clară a faptului că maturitatea nu ține de cifre.

Mommy începe într-o zonă calitativă neutră, cu o introducere stângace a unei Canade din viitorul apropiat, în care legea le permite părinților să-și interneze copiii cu tulburări comportamentale. Deși pare a pierde startul, Mommy se prefigurează încă din următoarele câteva minute ca una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe cinematografice ale anului. Intră în scenă mama, Diane „Die” Després (preferata lui Dolan, Anne Dorval, mama din J'ai tué ma mère). 

Când fiul ei este dat afară din centrul de corecție în care ajunsese după moartea tatălui său, Diane decide să ignore legile „favorabile” expuse în prolog și să-l ia pe Steve (Antoine-Olivier Pilon) acasă. Diagnosticat cu ADHD (cu siguranță diagnosticul nu este unica explicație pentru comportamentul băiatului), Steve se dovedește extrem de greu de ținut în frâu.Relația mamă-fiu este în același timp amuzantă, înduioșătoare și scandaloasă, iar situația nu devine mai simplă odată cu intrarea în scenă a Kylei (Suzanne Clément, Laurence Anyways). Departe de a-i servi spectatorului drept punct de identificare, Kyla oferă o perspectivă la fel de coruptă ca a restului personajelor, marcată de traume niciodată dezvăluite.

Și cam asta se întâmplă: cei trei se ciocnesc, ies scântei, ecranul ia foc, iar Lana del Rey ne cântă Born to Die. Deși Pilon este atât de carismatic încât amenință să „fure” filmul (și reușește să pună stăpânire pe câteva scene cheie), Mommy este construit în jurul Annei Dorval, este reabilitarea figurii materne violentate de teribilismul adolescentin al debutantului Dolan. Și experimentele tehnice cu formatul imaginii funcționează tot în favoarea lui Die, o fereastră către un univers personal strâmt, cu explozii rare de optimism. Dolan nu oferă alte explicații, trecutul personajelor se dezvăluie natural în câteva răspunsuri la întrebări de rutină între persoane care abia se descoperă. În rest experiențele personajelor lui Dolan le rămân accesibile numai acestora și ele decid câtă informație să dezvăluie: Kyla mai nimic, Diane ceva mai mult, iar Steve, ca urmare a diagnosticului, totul.

Evoluția lui Dolan se întrevede și în modul în care gestionează tensiunea sexuală: o coardă prea întinsă între personaje, care un cedează însă în niciun moment. Pentru că în Mommy personajele lui Dolan vor să-și asigure un sentiment mult mai trainic: iubirea. Acest lucru devine evident atunci când Steve (îi) cântă (mamei sale) Vivo per lei – nu este vorba de un cântec care să puncteze evoluția unei iubiri-pasiune.

În definitiv, cea mai mare realizare a filmului lui Dolan este faptul că transpune pe ecran un fragment de viață dramatic, în tradiția filmelor indie, dar care sparge tiparul personajului angsty without a cause. Steve nu se crede neînțeles, nu se preface rebel, nu devine infractor pentru că i-a murit tatăl: este rezultatul unor date de intrare aleatorii și deloc avantajoase. Iar din acest punct de vedere devine un personaj mai ușor de asimilat decât era de așteptat.
 

Un peisaj marin cu ţărmuri ce amintesc de ţinuturile mitice şi o barcă eşuată, ale cărei resturi par scheletul unei balene, îţi dau impresia că asişti la începutul unei poveşti pline de parabole ieşite din timp. Apoi blocurile cenuşii, de mic oraş industrial sovietic, uitat de lume, te aduc în prezentul sumbru al omului ce vrea să-şi apare căsuţa idilică, singura construcţie degajând candoare în mijlocul dezolarii monocrome, dar care a fost construită pe terenul de lângă mare, atât de râvnit de un baron local din Rusia lui Putin. Acest baron greoi, cu ceafa groasă, râs grosolan şi porniri dictatoriale reprezintă Statul în regiune şi îi dă apă la moară personajului care susţine că omul este cel mai rău animal. Împotriva monstrului lacom ce beneficiază de protecţia politicienilor se ridică proprietarul căsuţei pe care vrea să o dărâme, Colea (Aleksey Serebryakov), tipologia cinstitului hotărât, aprig şi îndărătnic până şi atunci când ştie că poate fi strivit.

Leviathan este genul de film pe care occidentalii îl privesc asemenea unui ghid cinematografic pentru acea parte a continentului văzută ca fiind sursa răului, a tot ceea ce înseamnă primitivism, corupţie, teroare. Este ţinutul sălbatic de la marginea civilizaţiei, unde zace diavolul ce s-a deghizat într-un om cu putere absolută, un feroce animal ce îşi devorează oponenţii, simţind plăcerea laşă a peştişorului neînsemnat ce se închipuie adevăratul monstru biblic, iar închipuirea este întărită de susţinerea unui preot bine aşezat în ierarhia bisericească, al cărui lanţ din aur, de care atârnă ostentativ o iconiţă, aminteşte de accesoriile opulente ale unui rapper în vogă. Ceea ce poate fi pentru vestici o poveste din lumi îndepărtate, o parabolă contemporană suprarealistă sau o variantă exagerată a realităţii dure poate fi un deja-vu pentru cei care au trăit pe pielea lor abuzurile din România anilor 2000, când un întreg judeţ era curtea de joacă a unui semianalfabet cu mare trecere la Partid.

Regizorul Andrey Zvyanginstsev preia tema omului simplu, dar grandios prin curajul său, aflat în lupta cu statul corupt, reprezentat de monstrul ce se dovedeşte a fi o caricatură grotescă, o fiinţă mică, dar capabilă, tocmai prin micimea ei, să se strecoare servil pe lângă cei mai puternici decât el, încât să se apere de pericolele ce-l pot strivi pe cel ce stă drept în faţa lor în loc să se pitească în ape stătute, dar sigure. Colea nu vrea siguranţa unor astfel de ape. Este încăpăţânat, incapabil de atitudinea prevăzătoare a prietenul său avocat, este iute la mânie când i se încalcă acele drepturi pe care omul crescut în legile nescrise, vechi de când lumea, le crede inalienabile. Doar că Statul reprezentat de baronul local ce îşi devorează supuşii nu crede în legile naturale, fireşti, ale dreptăţii arhaice, făcându-l pe Colea să pară un inadaptat smintit şi recalcitrant în faţa unui monstru de uscat cu limbă de lemn, ce mai aruncă din când în când o ciozvârtă către un aghiotant cu insignă, pentru a împiedica depunerea unei plângeri penale împotriva sa.

În loc să preia tema luptei dintre omul simplu şi tiranul corupt prin oferirea măreţiei specifice unei parabole, regizorul îşi îndoapă eroii cu vodcă, îi face să pară nişte papuşi nevoiaşe ce îşi vor dreptatea într-o lume absurdă, condusă de atotputernicii pentru care ei nu sunt decât nişte animale neastâmpărate, ce trebuie puse la punct prin buldozere, ameninţări sau călătorii forţate la marginea oraşului, unde ţeava pistolul devine mai rece. Protagonistul filmului nu ajunge revoluţionarul ce anima oraşul amorţit în teroare şi nici nu are vocaţia unui Iona prins în burta unei balene. Rămâne un luptător singuratic, din ce în ce mai ciufut, un tată ratat şi un cap de familie căreia toţi îi joacă feste când lupta ajunge în punctul culminant.

Leviathannu trezeşte admiraţia fanatică pentru omul simplu ajuns eroul mitic, dar în schimb coboară trăirile spectatorului la nivelul unei game afective fireşti, în care nu se pompează emoţiile unui eroism artificial. Nu te ia pe sus măreţia, dar te zguduie revolta provocată de laşitatea buhăită a primarului, te apasă neputinţa lui Colea, te amuză din când în când nişte zvâcniri ale umorului negru bine exersat de oamenii care ştiu să piardă înainte de a fi luptat vreodată şi te bântuie acea triadă malefică atât de întâlnită şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic: autoritatea coruptă, biserica devenită instrument de propagandă şi de ungere medievală a stăpânului absolut şi frica. Şi tocmai din această primitivă triadă se naşte paradoxul atât de bine dezvăluit de regizor: într-un stat condus de reflexele condiţionate ale dictaturii postsovietice, în care nici o acţiune a omului nu este întâmplătoare în ochii celui ce deţine puterea, viaţa oamenilor este lăsată la întâmplare prin însăşi lipsa de sens a unei autorităţi ce le urmăreşte orice pas.

Un film de acţiune bun nu este greu de găsit, câteva urmăriri bune,  o intrigă cu spioni, poliţişti, răpiri, traficanţi, gloanţe zburând peste tot şi voilá! In cazul comediilor, chiar şi mediocritatea este greu de atins, graniţa dintre amuzant şi absolut ridicol fiind greu de stabilit pentru mulţi regizori care confundă hăhăiala cu râsul. Noi sperăm ca următorele filme să vă amuze fără să fiţi nevoiţi să vă diminuaţi voit IQ-ul timp de 2 ore.

1. Goodbye Lenin !

Goodbye Lenin este povestea unui tânăr din Berlinul de Est gata să facă orice pentru a evita ca mama sa, care fusese în comă pe timpul schimbării regimului, să nu descopere că lumea comunistă pe care o ştia se prăbuşise. De la falsificarea etichetelor de pe borcanele cu castraveţi până crearea unor emisiuni TV false, Alex încearcă să anuleze toate micile schimbări pe care capitalismul le adusese în Berlin, dând naştere unor situaţii amuzante şi unor explicaţii foarte creative.

2. Shaun of The Dead

Shaun (Simon Pegg) nu are o viaţă perfectă, are o slujbă fără viitor, iubita îl părăseşte, tatăl vitreg îl urăşte, însă totul se schimbă într-o zi când… toţi se transformă în zombi. Ei bine, aproape toţi. Ar fi putut fi un film horror mediocru, însă rezultatul a fost o comedie  destul de originală. Shaun of The Dead nu este o parodie de tipul Scream, scenariul este mult mai inteligent construit. Zombii se infiltrează în viaţa de zi cu zi a lui Shaun, lumina rămâne aprinsă, iar toate reacţiile oamenilor care înfruntă zombii par naturale. Satârul nu este niciodată găsit din întâmplare in momentul salvator iar eroii noştri luptă cu ce au la îndemână  şi suferă pentru fiecare vinil pătat de sângele zombiilor.

3.Filantropica

Un pic haz de necaz nu strică niciodată, iar din fericire asta este specialitatea comediilor româneşti. Filantropica, povestea lui Ovidiu Gorea (Mircea Diaconu), un profesor de română, scriitor ratat, care îşi descoperă vocaţia de escroc sentimental vă va face să uitaţi că societatea în care trăieşte, şi care din păcate o oglindeşte pe a noastră ,  este absolut monstruosă. La final vă veţi da seama că interlopul Pavel Puiuţ (Gheorghe Dinică), cel care vindea partituri dramatice cerşetorilor,avea dreptate. Până la urmă povestea este cea mai importantă.

4.Some Like It Hot

Inainte ca travestirea şi schimbul subit de identitate să devină clişee ale genului, doi muzicieni căutaţi de mafie, Joe (Tony Curtis) şi Jerry (Jack Lemmon), se ascundeau într-un tren plin ochi cu tinere artiste, stârnind hohote de râs în America anilor ’50. Cei doi sfârşesc previzibil prin a se îndrăgosti de Sugar (Marilyn Monroe).  Asta nu e tot, Jerry pare să uite adevărata sa identitate şi se logodeşte cu un milionar, iar încurcăturile se ţin lanţ.  Dincolo de interpretările simpatice ale celor doi actori şi comicul de situaţie inerent într-un film cu o asemenea premiză , ceea ce dă cu adevărat savoare filmului sunt replicile celor doi prieteni  care se ceartă permanent.

5. Dr. Strangelove or How I Learned To Stop Worrying And Love the Bomb

Dr. Strangelove nu este un film la care se râde cu lacrimi, ci mai discret, cu un pic de neîncredere, în fond râdem de apocalipsa nucleară. Umorul lui Kubrick este la fel de devastator ca mai-sus-menţionata apocalipsă, însă mult mai subtil: Please, please, gentlemen ! No fighting, this is a war room!

6. Modern Times

O astfel de listă nu ar fi completă fără un film cu Charlie Chaplin. Modern Times nu este o comedie get-beget,anunţând încă de la început că filmul nu este despre fericire , ci despre căutarea acesteia. De fapt, Modern Times este o dramă cu foarte mult umor şi cu un final deschis care vă va face să râdeţi tocmai pentru că momentele hilare alternează cu cele de deznădejde. Chaplin găseşte fericirea şi libertatea în secţia de poliţie, dar nu poate suporta rutina zilnică dintr-o fabrică în care oamenii lumii moderne sunt dezumanizaţi.

7. Groundhog Day

Să retrăieşti aceeaşi zi la nesfârşit pare monoton, însă meteorologul Phil Connors (Bill Murray) reuşeşte să vadă partea plină a paharului. Este liber să facă absolut orice ştiind că a doua zi o va lua inevitabil de la capăt. Cum are tot timpul din lume, Phil nu se dă bătut după primele întâlniri cu Rita (Andy McDowell) şi perseverează în speranţa că va putea până la urmă să o seducă într-o singură zi. După Groundhog Day s-ar putea să vă doriţi să-l vedeţi pe Bill Murray iar şi iar, aşa că vă recomandăm şi două comedii mai recente ale actorului american : Broken Flowers şi St. Vincent.

8. The Big Lebouski

Lebouski (Jeff Bridges) cunoscut mai drgrabă ca the Dude, his Dudeness, el Duderino este un pierde-vară pasionat de bowling care este atacat de nişte indivizi nu tocmai inteligenţi, de fapt inamicii unui milionar ce întâmplător avea acelaşi nume. The Dude poate trece peste bătaia încasată însă cineva trebuie să plătească pentru covorul pătat, aşa că pleacă în căutarea celuilalt Lebouski. El şi echipa sa vor fi astfel atraşi într-o poveste încurcată cu răpiri, recompense, maşini furate, care colac peste pupăză se suprapune cu campionatul regional de bowling unde vor trebui să-l înfrunte pe Jesus and Nobody fucks with The Jesus.

9. Love and Death

Să recunoaştem, puteam la fel de bine să optăm pentru Annie Hall sau Whatever Works însă Love and Death parcă rezumă mai bine crezul lui Woody Allen ale cărui personaje obsedate de moarte sunt  mizantropi paradoxali care urăsc şi iubesc umanitatea. In Love and Death,  Woody Allen şi Diane Keaton părăsesc New York-ul secolului XX pentru Rusia Imperială, dar nu vă imaginaţi că Woody renunţă la celebrii săi ochelari. Anacronismele, monoloagele pseudo-filosofice presărate pe tot parcursul filmului, intriga cvazi-absurdă (scopul personajului principal este să-l asasineze pe Napoleon) fac din Love and Death un film care merită văzut.

10. Monty Python’s Life of Brian

Qui-pro-quo-ul, confuzia identitară, este unul dintre cele mai folosite procedee în comedii, însă atunci când un Brian oarecare este confundat cu Isus doar pentru că a avut (ne)norocul de a se naşte în aceeaşi zi, în staulul de vizavi, e clar că avem de-a face cu o comedie ieşită din tipare. Bugetul filmului nu a fost prea mare, însă umorul este de calitate, iar absurdul intrigii este bine pus în valoare de regizor care reuşeşte să facă din scena biblică a crucificării, un mini-concert în care victimele  cântă Always  Look on the Bright Side of Life.   

Gael Garcia Bernal  a jucat de multe ori rolul tânărului uşor confuz, în căutarea propriului drum în viaţă, care uneori o apucă pe căi greşite. Totuşi, nu-i putem învinui pe regizori pentru că-l distribuie mereu în roluri similare, e vina noastră că de fiecare dată nu ne putem dezlipi ochii de ecran. In loc să-şi lase barbă ca DiCaprio, să meargă mai des  la sală şi să se transforme într-un manly man gata pentru blockbuster, Bernal a ales să-şi rafineze interpretările şi să devină un maestru al candorii şi al inocenţei pe jumătate distruse. Personajele sale se aseamănă fără să fie repetitive, însă nu trebuie să ne credeţi pe cuvânt, vă propunem 5 filme după care veţi putea fie să mergeţi să vă printaţi tricoul I heart Gael Garcia Bernal, fie să spuneţi în spaniolă că nu vă place.

1. The Science of Sleep – Artistul excentric

The Science of Sleep este o poveste de dragoste care se desfăşoară în mare parte în imaginaţia foarte colorată şi cu un aer de televiziune retro a personajului principal. Stephane (Gael Garcia Bernal) este un artist timid care se retrage într-o lume a viselor mai uşor de controlat de fiecare dată când realitatea şi vecina sa Stephanie (Charlotte Gainsbourg) îi înşală aşteptările. Nimic prea neobişnuit până aici, însă de la un vis la altul, Stephane devine captiv în lumea sa iar graniţa dintre excentricitate simpatică şi schizofrenie devine tot mai vagă. De fapt, încă de la început lumea din vis ne este prezentată drept reală, tangibilă, plină de texturi, de mări din celofan şi de oraşe din carton, sugerând faptul că visul este adevărata realitate în care trăieşte Stephane.

2. Y tu mama tambien- Adolescentul dolce far niente

In filmul lui Alfonso Cuaron, Julio Zapata (Bernal ) este un adolescent fără prea multe griji sau principii în căutarea unui scop, pe care îl găseşte din curiozitate sau plictiseală atunci când întâlneşte o femeie matură extrem de atrăgătoare. Julio şi cel mai bun prieten al său Tenoch Iturbide lasă în urmă luxul şi pleacă în căutarea unui loc care nu există alături de o Mrs. Robinson mexicană care ascunde un secret. Pe drum ei îşi explorează sexualitatea, testează limitele prieteniei, descoperă gelozia, dar şi plaja la care toţi visau fără să ştie dacă există cu adevărat. Călătoria presărată cu picanterii este mai degrabă un rit de trecere de la adolescenţă la maturitate pentru băieţi, de la maturitate la moarte pentru însoţitoarea lor.

3. The Motorcycle Diaries- Revoluţionarul în formare

Dacă ne gândim la Che Guevarra ne vin în minte acele imagini cu un El Comandante  imprimate pe tricouri şi căni care cu greu ar putea fi asociate cu Gael Garcia Bernal. Poate de aceea nu a fost distribuit în rolul revoluţionarului Che Guevarra, ci în rolul studentului la medicină Ernesto Guevarra de la Serna care porneşte alături de mai experimentatul Alberto Granado într-o călătorie iniţiatică.  Bernal reuşeşte să transforme legenda într-un personaj din carne şi oase, un băiat bine crescut,  cam stângaci în prejama femeilor, dar foarte sigur pe sine atunci când vinde vorba de motocicleta sa supranumită La Poderosa cu care străbate câmpiile nesfârşite ale Americii de Sud. La capătul călătoriei iniţiatice, personalitatea viitorului lider comunist începe să iasă la suprafaţă,  cu măsură, fără glorificare şi prea mult patetism.

4. La Mala Educacion-  Falsul travestit

In La Mala Educacion, Bernal joacă trei roluri Angel, Juan şi Zahara, de fapt un singur personaj prins într-o intrigă atât de încâlcită încât doar Almodovar o putea face plauzibilă. In centrul intrigii se află o şcoală catolică din anii ’60 în care doi băieţi de 10 ani, Ignatio şi Enrique, se îndrăgostesc  în ciuda supravegherii draconice a clericilor care pândesc prin toate colturile, mânaţi de dorinţe cam necurate. Copiii sunt despărţiţi ,însă Ignatio rămâne în şcoala care seamănă mai degrabă cu un lagăr, continuând să fie abuzat de unul dintre preoţi până când vârsta îi permite să se apere.

Enrique si Ignacio sunt de fapt eroii poveştii, însă Angel uzurpă scena, odată cu identitatea lui Ignacio. Angel este pseudonimul de actor al lui Juan care pretinde a fi Ignatio pentru a câştiga rolul Zaharei (numele pe care Ignatio îl alege la maturitate) în filmul lui Enrique. De fapt Angel/Juan se dovedeşte o Zahara atât de convingătoare încât finalul peliculei care dezvăluie adevărata legătură dintre el şi Ignacio ne ia prin surprindere. Filmul lui Almodovar este neobişnuit de  pesimist, nici departe de şcoala catolică nu există un happy end pentru Ignacio, doar consolarea de a-şi fi spus cumva povestea.

 5. Amores Perros- Interlopul amator

Un câine împuşcat pe bancheta din spate a unei maşini urmărite de mafia locală, aşa se termină cariera de interlop de ocazie a lui Octavio (Bernal). Ca de obicei, personajul lui Gael-Garcia Bernal este ambivalent, Octavio, atras treptat în lumea luptelor de câini, sfârşind prin a-şi sacrifica cel mai loial prieten, câinele, pentru a o cuceri pe Susana, soţia fratelui său.

Filmul regizat de Alejandro Gonzales Inarritu (Biutiful) împleteşte povestea lui Octavio cu cea a unui adevărat iubitor de animale care-şi câştigă existenţa ucigând oameni, şi viaţa unui model , Valeria, victimă şi ea a accidentului în care este implicat şi Octovio. Cele trei fire se intersectează întâmplător în momentul accidentului, personajele fiind legate aparent doar de iubirea pentru patrupede. De fapt, legătura este alta, interlopul amator, asasinul profesionist şi modelul încearcă fiecare în felul său să găsească iubirea într-o lume care-i uită prea repede sau îi ignoră.