Facebook
Acasă Articole Pagină 193

Articole

Ultimele

5 filme bune cu Morgan Freeman

-
0

După 50 de ani de carieră, Freeman este deja un specialist al personajelor secundare a căror prezenţă în film ajunge să eclipseze protagoniştii, şi trebuie să recunoaştem că puţini actori pot concura cu expresivitatea gesturilor sale reţinute şi, mai ales, cu vocea sa. Unde mai punem că atunci când este este distribuit  în roluri principale pur şi simplu acaparează ecranul şi imaginaţia publicului prin naturaleţea interpretării sale. Freeman nu a avut o ascensiune fulminantă, şi-a construit încet cariera, acordând aceeaşi atenţie tuturor personajelor sale indiferent de durata apariţiei lor în pelicula finală, fiind în sfârşit recompensat cu un Oscar la  66 de ani, după 3 alte nominalizări.

1. Invictus

Odată ce l-ai văzut pe Freeman în rolul lui Mandela, devine clar de ce fostul preşedinte al Africii de Sud l-a ales personal pe actorul american pentru acest rol. Accentul lui Mandela este subtil, iar vocea sa vrăjeşte spectatorii când acesta recită Invictus, poezia lui William Ernest Henley care l-a inspirat pe Mandela în cei 27 de ani de închisoare.  Freeman reuşeşte să pară acel om trecut prin toate, care şi- a păstrat încrederea în omenire, fără prea mare efort ,măsurându-şi gesturile, păstrând o atitudine paternă şi privirea caldă, încercând permanent să ajute tânăra generaţie reprezentată de Francois Pienaar (Matt Damon), căpitanul echipei naţionale de rugby din Africa de Sud care trebuie să câştige Cupa Mondială pentru a uni o naţiune dezbinată. După o suită de roluri secundare remarcabile, Invictus i-a adus a doua nominalizare la Oscar pentru un Rol Principal după Driving Miss Daisy.

2.  Driving Miss Daisy

Driving Miss Daisy este un film cum din păcate astăzi vedem tot mai rar. Fără efecte speciale, fără ecrane albastre, un film despre condus care nu implică urmăriri spectaculoase, nici măcar o amendă pentru viteză. Driving Miss Daisy este un film sincer despre prietenia dintre Daisy Wertham (Jessica Tandy) şi şoferul ei cu o răbdare infinită, Hoke Colburn (Morgan Freeman), doi bătrâni care ajung să îmbătrâneacă împreună în Georgia încă plină de prejudecăţi. Filmul nu urmăreşte să şocheze, ci să emoţioneze, astfel încât bombardarea sinagogii din Atlanta, discriminarea permanentă a negrilor din anii ’50 şi ’60 sunt prezentate indirect prin mici indicii. De exemplu, Hoke Colburn deşi mereu cu o replică la pregătită este analfabet în ciuda vârstei sale înaintate. Totuşi, în cei 25 de ani pe care îi va petrece alături de Miss Daisy străbătând America în maşini cochete, acesta va reuşi să înveţe să citească, în timp ce Miss Daisy va învăţa să descifreze viaţa. In Driving Miss Daisy călătoria nu se încheie niciodată, iar bătrâneţea nu este un final, ci un nou început.

3. Seven

Seven, thriller-ul regizat de David Fincher, nu este pentru cei care se sperie când aud podeaua scârţâind, fiind de fapt undeva la graniţa dintre un thriller şi un horror . Criminalul urmărit de cei doi detectivi Somerset (Freeman) şi Mills (Brad Pitt) este un psihopat care îşi alege victimele astfel încât să pedepsească cele 7 păcate capitale. Modul grotesc în care ucide ne face să ne gândim la un film de groază cu adevărat eficient, iar impactul scenelor violente este amplificat  de alternarea normalităţii vieţii de familie a lui Mills şi a calmului lui Sommerset cu crimele sadice, până când cele două lumi ajung să se ciocnească. Mills este tânărul impulsiv, iar Sommerset vulpoiul bătrân, care trebuie să privească la rece crimele care macină un oraş în care ploaia nu se termină niciodată. Freeman reuşeşte să-şi păstreze calmul chiar şi atunci când Mills înnebuneşte de furie, lăsând să se vadă întregul efort de a nu-l ucide pe criminalul jucat de un Kevin Spacey de zile mari.

4. Million Dollar Baby

In Million Dollar Baby Scrap (Freeman) nu moşteneşte prea multe din calmul lui Sommerset şi uneori împarte dreptatea cu pumnul pentru a-i apăra pe cei mai slabi. Scrap este personajul secundar, uman, cu umor, care face filmul care-i are drept protagonişti pe Hillary Swank şi Clint Eastwood să pară mai puţin previzibil. Scrap este un boxeor pensionat, mult mai pitoresc decât personajul luiEaswood, Frankie Dunn, cu un mers al său, nelipsita pălărie şi replici memorabile. Totusi, ceea ce face din prezenţa sa un aspect indispensabil filmului este rolul său de narator. Acest rol i-a adus lui Freeman recunoaşterea oficială, Oscarul pentru un rol secundar pe care toată lumea se întreba de ce nu îl câştigase până atunci.

5. Shawshank Redemption

Ellis “Red ”Redding (Morgan Freeman) este un prizonier care reuşeşte să-şi găsească libertatea în una dintre cele mai dure închisori din America anilor ’50-‘60 şi  care la final trebuie să reînveţe să trăiască dincolo de gratii şi ziduri.  După ani buni de închisoare singurul lucru care-l motivează să-şi reprime impulsurile sinucigaşe este prietenia cu Andy Dufresne (Tim Robbins), un om închis pe nedrept pe care sistemul încercase să-l transforme într-un criminal, dar eşuase. Freeman este natural în rolul unui prizonier aparent resemnat şi bine adaptat, care de fapt încă urăşte sistemul care-i luase câteva decenii din viaţă. Filmul este narat de aceeaşi voce inconfundabilă, Red fiind de fapt omniprezent în afara sau în interiorul închisorii. Intr-un film care-l are în centru pe  Andy şi evadarea sa, Red  acaparează scena graţie interpretării lui Freeman care reuşeşte să fie convingător într-un rol care iniţial fusese gândit pentru un irlandez. 

Această voce care pare atentă să nu strivească sensul vreunui sunet  i-a adus lui Morgan Freeman faima şi roluri dintre cele mai diverse, de la peşte agresiv (Street Smart) la Dumnezeu (Bruce Allmighty), prezenţa sa oferind credibilitate oricărei poveşti, chiar şi teoriilor din Through The Wormhole.

Un film romanesc in cursa pentru Ursul de Aur la Berlinala 2015

Post Modern
-
0

Cineaştii români par în sfârşit pregătiţi să se desprindă de trecutul recent. Aferim ! Radu Jude, adică bravo în limbajul neaoş al începutului de secol XIX, pentru încercarea de a realiza un film istoric despre spaţiul românesc în care comunismul nu mai este în centrul poveştii.

Aferim ! noul film al lui Jude cunoscut pentru Cea mai fericită fată din lume şi Toată lumea din familia noastre a intrat oficial în cursa pentru Ursul de Argint şi Ursul de Aur, la Berlinala 2015 . Filmul  spune povestea lui Constandin, un zapciu care pleacă alături de fiul său şi încă un ajutor în căutarea lui Carfin, un sclav rom fugit de pe moşia boierului, pe care slujbaşul îl bănuieşte de o aventură cu soţia sa. Căutarea îi va purta pe cei trei de-a lungul Dobrogei secolului al XIX-lea, o lume marcată de accente orientale pe care Jude alege să o redea în imagini alb-negru marca Marius Panduru(Restul e tăcere Eu când vreau să fluier, fluier, Politist adjectiv).  Intr-un interviu  acordat unui post de radio Jude îşi justifică opţiunea estetică explicând că lumea reconstituită este o  de fapt o reconstituire subiectivă care nu are pretenţia de a crea iluzia de real.

 Prin filmul său Jude pune în discuţie un aspect spinos şi puţin discutat al istoriei române, sclavia romilor în Tările Române. Cu o astfel de temă, imagini spectaculoase şi o distribuţie care-i include pe Teodor Corban,  Mihai Comănoiu, Cuzin Toma, Alexandru Dabija, Luminița Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Alberto Dinache, Alexandru Bindea, Mihaela Sîrbu, Adina Cristescu, Șerban Pavlu,  Gabriel Spahiu, Dan Nicolaescu, filmul lui Radu Jude a atras atenţia publicului  şi a criticii.

Aferim! O coproducţie România/Bulgaria/Cehia va concura cu alte 18 filme printre care Queen of Desert,un film de Werner Herzog care urmăreşte viaţa lui Gertrude Bell, o exploratoare cunoscută drept un Lawrence al Arabiei feminin, Taxi mult anticipatul film al regizorului iranian Jafar Panahi, cel care a încălcat interdicţia de a mai face film la care a fost condamnat de guvernul ţării sale, şi Knight of Cups, ultima peliculă a lui Terrence Malick (The Tree of Life, Thin Red Line) în care Christian Bale are rolul principal.  Câstigătorul va fi anunţat pe 14 februarie.

Muzica in filme – Filme despre artisti si muzica buna

Post Modern
-
0

Jazz, country, blues, rock, pop, folk sau clasică? Dacă vrei să cunoşti pe cineva cu adevărat îl întrebi ce muzică ascultă, uitând că   ar fi mai important de ştiut cât de mult înseamnă muzica pentru acel om, indiferent de genul muzical preferat. Astfel, am ales 10 filme cu personaje remarcabile pentru care muzica  înseamnă mereu altceva de la faimă la fericire sau supravieţuire.

1.Whiplash

Whiplash (2014) este un film brutal de onest, nu toţi muzicienii geniali au fost genii înăscute asemenea lui Mozart. E nevoie de o voinţă de fier, de un efort contnuu, iar Andrew (Miles Teller ), protagonistul din Whiplash este un tânăr baterist care pare pregătit să-şi asume toate riscurile şi să sacrifice orice pentru a ajunge one of the greats. Whiplash nu este o poveste tipică a unui tânăr care ajunge să-şi valorifice talentul cu ajutorul unui mentor înţelept, dimpotrivă, filmul este centrat pe relaţia lui Andrew cu profesorul său Fletcher (J.K. Simmons) care din îndrumător exigent se transformă într-un veritabil torţionar. Filmul a fost nominalizat la premiile Oscar 2015 pentru categoria Cel mai bun film. 

2.Walk The Line

Johnny Cash înainte să fie eroul filmului Walk the Line a fost eroul propriei sale vieţi, reuşind să depăşească un start dificil în viaţă şi dependenţa de droguri care l-a forţat nu o dată să o ia de la capăt. Viaţa sa a putut fi deci transformată cu uşurinţă într-un film care să ne ţină cu sufletul la gură şi urechile ciulite. In rolul lui Johnny Cash, Joaquin Phoenix a reuşit primul său rol important obţinând prima sa nominalizare la Oscar, însă până la urmă doar partenera sa din film, Reese Whiterspoon a plecat acasă cu statueta simbol. Pe lângă prestaţiile actorilor din rolul principal filmul te atrage prin atmosfera sa specifică anilor ‘50 în care lumea prinsă de mirajul visului american nu prea mai avea timp de muzică. Johnny Cash apare astfel nu ca un cântăreţ de country convenţional, ci ca o legendă, un spirit rock and roll cu o voce făcută pentru tonalităţile joase ale muzicii country

3.Almost famous

Almost famous este unul dintre acele filme care te face să te gândeşti că nu te-ai născut în epoca potrivită. Parcă ar fi fost mai bine să fii un adolescent  la începutul  anilor  70 când legendele de astăzi ale rockului erau în plină formă, iar Rolling Stone contacta puşti de 15 ani şi îi trimitea în turneu alături de Stillwater. Pentru că încă nu a fost inventată maşina timpului, deocamdată ne mulţumim cu poveatea lui William Miller (Patrick Fugit) protagonistul din Almost Famous care se lasă atras de lumea rockului, comiţând păcatul capital care în ochii celor de la Rolling Stone însemna compromiterea oricărui jurnalist, fie el şi amator : se împrieteneşte cu muzicienii şi mai ales cu Penny Lane (Kate Hudson), una dintre acele grouppies care au rămas emblematice pentru epocă.

4.A Hard Day’s Night

Prevăzători, John, Paul, Ringo şi George nu au lăsat generaţiile viitoare să se întrebe cum era o zi din viaţa formaţiei care a marcat istoria muzicii şi au decis la timp să-şi joace propriile roluri în A Hard Day’s Night. Filmul nu este menit să le aducă un Oscar pentru cel mai bun film, însă cei patru nu pot fi acuzaţi de lipsă de autenticitate în interpretare, iar nici coloana sonoră nu vă va dezamăgi.

5.Le Concert

In filmul lui Radu Mihăileanu, muzicienii îşi sacrifică cariera şi viaţa pentru un singur concert perfect: Concertul pentru vioară al lui Tchaikovsky. Le Concert este povestea unor muzicieni ruşi, fostele glorii ale teatrului Balşoi acum alungate la periferia societăţii, care, reuniţi de vechiul lor dirijor Andrei Fillipov, actual om de serviciu în Balsoi, vor  încerca încă o dată să cânte Concertul, de această dată alături de o tânără muziciană Anne-Marie Jaquet (Melanie Laurent), care de-abia la final va înţelege ce anume o leagă de acea orchestră de muzicieni fistichii din Estul Europei.

Tragedia din spatele poveştii este ţinută sub cheie de regizor până în ultimele momente, când, timp de 15 minute, pe fundalul Concertului pentru vioară al lui Tchaikovsky, trecutul încă viu pentru fiecare dintre muzicieni devine în sfârşit vizibil pentru spectatorii care timp de două ore au urmărit drumul plin de peripeţii al orchestrei de la Moscova la Paris.  Le Concert ne reaminteşte că muzica este o formă de libertate interioară pe care niciun regim totalitar nu o poate suprima.  

6.Inside Llewyn Davis

Llewyn Davis (Oscar Isaac) este un tânăr muzician pasionat de folk la începutul anilor ’60 care încearcă să  se afirme şi să supravieţuiască iernii din New York. După sinuciderea colegului său Mike, Llewin pare să cadă din lac în puţ. Jean (Carey Mulligan ), soţia celui mai bun prieten al său îi cere bani pentru un avort, bănuindu-l că ar fi adevăratul tată al copilului, iar necazurile sale nu se opresc aici. Filmul ne cufundă în lumea lui Llewin timp de o săptămână, în care deşi cariera muzicală a artistului nu face vreun progres notabil, viaţa merge înainte în propriul său ritm când mai vesel, când mai melancolic. Fraţii Cohen nu lasă niciun indiciu că Llewyn va deveni un star asemenea lui Bob Dylan, limitându-se la a spune povestea unui artist suficient de talentat şi destul de curajos cât să încerce.  

7.I’m Not There

Nu este suficient un singur protagonist atunci când vrei să faci un film despre Bob Dylan, astfel că împletirea a şase poveşti, fiecare cu propria versiune a celebrului muzician, pare o idee cât se poate de inspirată mai ales dacă incluzi în distribuţie nume grele ale Hollywoodului precum Cate Blanchett, Christian Bale, Richard Gere şi Heath Ledger. In I’m Not There în centrul atanţiei nu este viaţa lui Bob Dylan, ci spiritul său care trăieşte prin cei 6 muzicieni, inclusiv o femeie-Dylan, Cate Banchett, căreia rolul i-a adus o nominalizare la Oscar. Filmul cu o coloană sonoră în care veţi regăsi probabil mai toate melodiile preferate de la Dylan alege sa nu-l reducă pe artist la o singură imagine puternică, dar din păcate simplistă, cele 6 încarnări ale sale reprezentând momente diferite din viaţa şi cariera sa.

 8. Ray

Filmul despre viaţa şi muzica lui Ray Charles i-a adus în 2005 Oscarul pentru cel mai bun actor intr-un rol principal lui Jamie Foxx, care a reuşit să dea viaţă unui personaj complicat. Rolul a fost unul dificil nu doar din cauza mersului, vocii, mimicii particulare a lui Ray Charles pe care Fox a trebuit să le înveţe pentru a fi credibil, ci şi pentru că povestea ne prezintă celebrul muzician cu bune şi cu rele, ascensiunea şi dependenţa de droguri.

9. The Wall

Nu este greu să faci dintr-un muzician personajul principal al unui film, însă să transformi un album în subiectul unei pelicule este un demers cel puţin inedit. Totuşi, britanicul Allan Parker nu s-a lăsat intimidat şi a transformat The Wall, albumul Pink Floyd într-un film pornind de la scenariul scris de  Roger Waters. The Wall este un film imposibil de povestit, încărcat de simboluri în care muzica celor de la Pink Floyd este lăsată să acapareze scena, deci fanii formaţiei britanice nu vor fi dezamăgiţi.

10.The Pianist

The Pianist, filmul care i-a adus Oscarul lui Adrien Brody, ne reaminteşte că muzica nu înseamnă doar celebritate, ci poate însemna chiar supravieţuire. In filmul lui Roman Polanski, Wladyslaw Szpilman (Brody) este un pianist evreu care se ascunde de nazişti în Polonia ocupată. Pentru Pianist nevoia de a cânta măcar câteva note este o tortură mult mai greu de suportat decât înfometarea extremă, astfel că acesta ajunge să cânte la pian fără să-l atingă. In Pianistul muzica îl ajută pe artist să nu se dezumanizeze asemenea lumii care-l înconjoară, într-un final misiunea sa fiind de a le aminti şi celorlalţi, camarazi sau inamici, ce înseamnă să fii om. 

Calatoria unei femei care nu se mai temea de imbatranire – Strainul din galeria oglinzilor

Adriana Gionea
-
0

Dacă Laura, devenită peste ani trista Madame Baroncelli, s-ar fi născut pe vremea când Ingres picta Odalisca în aşternuri de culoarea smaraldului, i s-ar fi cerut să pozeze pentru o variantă clandestină a tabloului Baia turcească, pictat la comanda unui paşă cosmopolit, născut prea târziu pentru a i se mai permite capturarea occidentalelor voluptoase, cu pliurile ademenitoare ale unei carnalităţi luminoase. Dar în loc să treacă nonşalantă pe lângă suratele invidioase cum ar fi făcut Odette din O iubire a  lui Swann, Laura este sufocată de complexul femeii având nişte rotunjimi bune de pus în corsetul amantelor din secolul al XVIII-lea, nicidecum în blugii strâmţi ai studenţilor din Franţa anilor ’60, când ea studia folozofia la Nisa, iar noaptea împărţea manifeste comuniste alături de colegii implicaţi în revoltele din 1968.

După ce îşi descoperă, ani mai târziu, soţul în compania unei tinere cu trup de felină, agăţată parcă la un casting pentru videoclipul Love Is Strong, în care Mick Jagger le face serenade obraznice unor fotomodele, Laura, trecută de prima tinereţe, îşi reaminteşte de blestemul unui corp dorit de bărbaţii din altă epocă. Degeaba lasă pe masa celui ce i-a devenit soţ o carte deschisă chiar la paginile în care Hemingway laudă corpul plin al unei armence, acesta tot nu reuşeşte să facă legătura între abundenţa carnală a Laurei şi nudul obraznic expus între pagini. După ce Serge moare într-un accident de maşină în compania amantei, chiar în ziua în care Laura voia să pună piciorul în prag, renunţând la rolul soţiei burgheze capabile să înghită cu înţelepciunea disctreţiei gustul amar al infidelităţii, Laura decide să-şi taie venele într-o cadă plină cu apă. Îşi amână totuşi gestul în ultima clipă, după ce zăreşte urmele unor talpi masculine (străine) pe podea. Iese din cadă, apoi începe o călătorie spre trecut, spre ea însăşi, încercând să tragă de timp până la următoarea tentativă sinistră, amânată din ce în ce mai mult de revenirea poftei de viaţă livrate în detaliile mărunte ale unei înserări pariziene sau ale unei pasiuni târzii, exact atunci când se pregătea să tragă definitiv storurile peste o viaţă interioară plină de acea senzualitate ascunsă.

Aşa cum te-a obişnuit Gabriel Osmonde, pseudonimul subversiv al scriitorului Andrei Makine, vinovat de reinterpretarea biografiei controversatei ţarine Ecaterina cea Mare în O femeie iubită, vei descoperi şi în romanul Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire fascinaţia pentru sensurile şi reflectările născute din privitul corpului, devenit o pânză pe care sunt imprimate mesaje sociale, antropologice, psihanalitice, istorice. Poţi regăsi întreaga istorie a umanităţii în gândurile acestei eroine inteligente despre trupul ei. Cine a mai citit şi Lucrarea iubirii, îşi va aminti de obsesia lui Osmonde pentru conflictul dintre corpul feminin girat de convenţiile sociale şi cel voluptuos, râvnit de contemporani pe ascuns, dar blamat în public, mai ales în revistele de “modă”, precum şi fixatia scriitorului pentru surprinderea acelui moment în care discursul umanist ipocrit se prabuşeşte într-o butaforie slinoasă.

Dacă ai citit Lucrarea iubirii, în care Osmonde scria despre femeile cu forme pline care făceau trecerea de la suprafaţa unei societăţi ce mima drenarea instinctelor la subteranele ticsite de fotografii pornografice, în Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, vei descoperi acel corp feminin ce devine un perete de care se lipesc manifestele revoluţionare din Franţa perioadei Hippie, când filozofia, libertatea sexuală cosmopolită şi comunismul având faţă intelectual-boemă, importat de la tinerii sud-americani veniţi la studii, luptau împotriva moştenirii burgheze. Nu de puţine ori vei găsi în autoanaliza Laurei acel Paris despre care povestea şi Pascal Bruckner în Fiul cel bun, doar că ea împrumută de la creatorul ei, Osmonde, scepticismul cinic şi observaţiile crude prin care îşi dublează sensibilitatea poetică.

De fapt, majoritatea paginilor amintesc mai mult de un eseu asupra feminităţii decât de un roman. Pasaje din notele de călătorie ale lui Maupassant, amintirile din oraşele ce dădeau în clocot în anii ’60, referirile năstruşnice la istoria culturii împărţite în fragmente pline de umor erudit alcătuiesc acest eseu-colaj, încolacit în jurul opoziţiilor burghez-modern, corp rotund-corp falic, pasivitate-initiaţivă erotică, interioritate-dezinvoltură, care devin asemenea inelelor unei reptile ce strâng lumea eroinei, aproape sugrumându-i sexualitatea, deşi ţi se dă de înţeles că asişti la o autosugrumare, complexele fiind generate de asprimea autoanalizei necruţătoare, nicidecum de jignirile celorlalţi, despre care nu ţi se zice nimic. Pentru Laura, sursa infernului este ea însăşi, care face din gândurile adânci un cuţit pentru automutilare, ignorând orice semnal ce i-ar fi putut oferi confirmarea frumuseţii şi ajungând în pragul unei drame conjugale prin care îşi întăreşte ura de sine.

Laura este departe de a fi nevasta ignorantă, înşelată de un soţ iritat de acreala ei, de crizele domestice, de lungile discuţii nesuferite ale femeii casnice agasante, gata să înlocuiască erotismul cu şantajul generat de o porţie de mâncare caldă refuzată bărbatului care îndrăzneşte s-o înşele. Dimpotrivă, ea ascunde o viaţă interioară plină de reflecţii seducătoare despre feminitate, sexualitate şi metamorfozele căsniciei, toate însoţite de simboluri vizuale ce i-ar fi aprins imaginaţia unui interlocutor sofisticat, dar nu şi partenerului ce a sedus-o în studentie pentru a-i ironiza mai târziu introspecţiile, alegând plăcerea oferită de nişte femei pentru care inventa pretextul unor călătorii de afaceri. Totuşi, asemenea lui Makine, dornic să-i facă dreptate unei împărătese acuzate de nimfomanie, Osmonde, această dublură de-o luciditate provocatoare, căptuşită de un lirism cinic, îi mai oferă Laurei o ultimă şansă, mătrăşindu-i mai întâi partenerul obtuz, apoi trimiţându-i un străin venit de nicăieri în holul plin de oglinzi al fostului cămin conjugal.

Editura Univers, 2014

imagini: www.facebook.com/bauhaus.movement

Ex Machina

Alma Marhamati
-
0

Alex Garland, scenaristul responsabil pentru Never Let Me Go și 28 Days Later… își face în 2015 debutul ca regizor cu thriller-ul SF Ex Machina.

Caleb (Domhnall Gleeson, About Time, Unbroken) câștigă o competiție organizată de angajatorii săi – un cunoscut internet provider-, iar premiul este unul cel puțin interesant. Caleb urmează să petreacă o săptămână în casa șefului său, Nathan (Oscar Isaac, A Most Violent Year, Inside Llewyn Davis). Premiul se dovedește a fi un nou test atunci când Nathan îi cere să o supună la un test Turing pe Ava (Alicia Vikander, Anna Karenina, Testament of Youth).

Cam multe teste… Dacă adaugi la asta faptul că Ava este un robot creat de Nathan, premisele filmului Ex Machina devin chiar mai interesante. Călcând pe urmele unor analize ale complexității feminine pe marele ecran precum Her sau Under The Skin, complexitate redată în rezultatele testului Turing (Benedict Cumberbatch este nominalizat la Oscar pentru rolul lui Alan Turing din The Imitation Game) – Ex Machina pică într-un moment bun. 

The Water Diviner – Dupa razboi multi prieteni sunt

Adriana Gionea
-
0

The Water Divinera fost regizat pentru aceia care mai speră ca toate evenimentele traumatizante să se termine cu bine, cel rău să îl ajute, până la urmă, pe cel bun, iar cel bun să îşi ierte călăii mereu consideraţi nişte eroi în tabăra opusă, mai ales în mijlocul unui război între marile imperii ameninţate de fărâmiţare. Şi pentru ca speranţa să nu moară în zadar, multiculturalismul trebuie să fie neapărat noul Bine, care triumfă în cele din urmă, cel puţin aşa îşi doreşte spectatorul ademenit de Russell Crowe (şi) în ipostaza de regizor.

Inspirat din fapte reale, The Water Diviner spune povestea lui Connor (Russell Crowe), un australian care îşi câştigă existenţa găsind surse de apă în inima ţinuturilor secetoase, apoi le citeşte, după o zi de căutări, poveştile din O mie şi una de nopţi, fiilor săi. Atât de mult i-au captivat peripeţiile unor eroi levantini, încât au hotărât să plece în Orient, dar nu când această parte a lumii se afla în cele mai paşnice momente ale istoriei. După ce ajung să ia parte la una dintre luptele cumplite de pe frontul otoman, sunt daţi dispăruţi. Connor îi promite soţiei sale că îi va găsi, aşa că lasă pustietatea australiană pentru fremătătorul Istanbul, surprins în anii prăbuşirii vechii autorităţi a padişahului, când marile imperii ar fi putut fi nişte rivali de temut pentru căutătorul de apă după ce au descoperit potenţialul întinderilor acvatice din jurul gigantului otoman. În Istanbul află că toţi cei trei fii au luat parte la înfiorătorul masacru lăsat în urmă de bătălia de la Gallipoli.

Ajuns în locul vechiului front, după terminarea Primului Război Mondial, Connor primeşte două veşti. Doar una dintre ele îi va reda speranţa şi încrederea în oameni, chiar şi în cei împotriva cărora au luptat cei trei fii. Bănuind că indiciile oferite de un fost comandant otoman pe nume Cemal (Cem Yilmaz) îl pot ajuta să-şi găsească singurul fiu supravieţuitor acolo unde se aştepta mai puţin, Connor are parte de peripeţiile vieţii sale când un puşti care acosta străinii în port pentru a-i face reclamă pensiunii ţinute de mama lui, interpretată de Olga Kurylenko.Pregătit să fenteze autorităţile occidentale şi patima naţionaliştilor care urmăreau alungarea vorbitorilor de limbă engleză din vechiul imperiu, Connor face orice pentru a nu fi îndepărtat de locul adevărului şi urcat pe primul vapor ce părăseşte Istanbulul. Deşi încăpăţânarea prin care a răscolit secretele frontului l-a transformat într-un intrus incomod, povestea lui Connor devine o dovadă a faptului că tocmai cei din tabăra opusă ajung să îşi arate umanitatea printr-un cod atemporal fundamentat pe drame şi tragedii aflate dincolo de limitele culturale şi religioase.

După ce au fost învăţaţi să-şi apere imperiul cu preţul vieţii, considerând ororile drept acte de patriotism şi respectând legile bărbăţiei în vreme de război, ce puneau semnul egalului între datorie şi pornirile feroce, doi luptători de temut din tabăra otomană îi arată lui Connor reversul codului respectat în timpul războiului: decizia de a face tot ce ţine de ei pentru a nu mai permite încă o noapte cumplită, în urma căreia au dispărut copiii lui. Când onoarea de război, care legitima exterminarea adversarului în numele supravieţuirii, se preface în compasiunea exprimată în limba comună a celor ce şi-au pierdut copiii pe front, se naşte o prietenie ireal de firească între protagoniştii învrăjbiţi de interesele imperiilor decăzute. Punctul forte al filmului este de fapt alcătuit din scenele în care protagonistul şi Cemal se întâlnesc, se ajută reciproc, deşi la început se detestă, apoi se tem unul de celălalt.

The Water Divinerstă bine la capitolul decoruri şi interpretări, atât Russell Crowe (în roul lui Connor), cât şi actorii turci Yilmaz Erdogan şi Cem Yilmaz sunt credibili ori de câte ori îşi impart replici cu tâlc prin bodegile clandestine din Istanbul, unde străinii îşi negociază privilegiile ca într-un bazar, iar adepţii lui Ataturk dau petreceri cu imnuri de înfrăţire şi rachiu. Dacă îl mai asociezi pe Russell Crowe cu personajul central din Gladiatorul, vei găsi aceeaşi îmbinare dintre o apariţie impunătoare, specifică unui om bătătorit în ţinuturi aspre, şi acea sensibilitate de bărbat care a pierdut totul, ce va lăsa armele jos în faţa unei prezenţe feminine seducătoare prin exotismul său, dar suficient de preocupată de latura maternă încât să nu bage de seamă avansurile cumnatului ei, de care neînfricatul căutător de apă trebuie să o apere.

The Water Diviner poate fi împărţit în două. Poti vedea doar acea poveste a omului ce a pierdut totul, dar care învaţă să traiască din nou într-o lume diferită, considerată barbară de occidentali, fiind acaparat de trecerea bruscă de la forfota unui bazar labirintic la intimitatea din interioarele ce amintesc de conacele otomane, sau poţi alege parabola despre ororile unui război fără câştigători. În ciuda interpretării şi a decorurilor ce te ajută să îţi imaginezi atmosfera în care nostalgia şi dezolarea se amestecau straniu în momentul prăbuşirii unui imperiu, filmul poate dezamăgi prin lipsa unor dialoguri profunde, sfredelitoare, care să degaje umorul spiritual şi talentul oriental de a răstălmăci meşteşugit semnificăţiile unei realităţi apăsătoare încât să poată scoate ce e mai bun dintr-un interlocutor. Momentele de intimitate camaraderească, atent strecurate printre personajele din culturi diferite, nu au fost valorificate la nivelul actorilor aleşi. Poţi rămâne cu frustrarea cauzată de întreruperea unor schimburi de replici exact când puteau devia scenariul de la un discurs fără miez despre pacea între popoare la umanul neaşteptat din spatele unei realităţi brutale.

Ochelari si ochelaristi cool în filme

A.Vlad
-
0

Cu rame subţiri sau lentile telescopice, ochelarii devin adevărate embleme pentru anumite personaje, definindu-le identitatea. In fond, cine şi-i poate imagina pe Hercule Poirot fără pince-nez şi pe Harry Potter fără lentilele rotunde care l-au făcut celebru. Aşadar, am căutat şi am căutat prin cotloanele memoriei şi am găsit 15 ochelari remarcabili cu 15 ochelarişti pe măsură.

1. William Thacker- Notting Hill

Comedia romantică ce-i aduce împreună pe Hugh Grant şi Julia Roberts nu este un film care să schimbe vieţi, asta bineînţeles dacă nu hotărâţi subit să deveniţi frutarieni ca unul dinte personaje, însă  la final vă veţi alege cu acel gust dulce-amărui pe care un happy-end parcă prea facil ţi-l lasă şi cu câteva imagini memorabile: Spike luând micul dejun în costum de scafandru şi Will mergând la cinematograf cu ochelarii de scufundări.

2. Atticus Finch- To Kill a Mocking Bird

In ecranizarea romanului lui Harper Lee din 1962, Gregory Peck  se transformă în Atticus Finch avocatul miop care trebuie să-l apere pe Tom Robinson de un întreg oraş care vede deformat realitatea. Rolul acesta i-a adus singurul Oscar din carieră lui actorului american obişnuit mai degrabă cu roluri de macho.

3. Hercule Poirot

In miniseria Hercule Poirot în care celebrul detectiv al Agatei Christie este interpretat de David Suchet, mustăcioara impecabil îngrijită, pasul mic, dar rapid şi pince-nez-ul fac din detectivul belgian un personaj instantaneu recognoscibil.

4.Leon

De la detectiv sărim la asasin, dar nu la orice fel de ucigaş. Leon, le profesionnel (Jean Reno)este un criminal cu o inimă la fel de neagră ca ochelarii săi de soare, dar care bea doar lapte şi se ataşează inexplicabil de Mathilda (Natalie Portman), o copilă de 12 ani care nu-şi doreşte altceva decât să-i calce pe urme şi să-şi răzbune familia ucisă de un traficant de droguri interpretat cu graţia obişnuită de Garry Oldman.

5. Lolita

Pentru Kubrick era extrem de important să-şi individualizeze personajele prin vestimentaţie, petrecând luni întregi în căutarea pălăriei potrivite pentru personajul central din A Clockwork Orange. Nu ştim cât a durat căutarea ochelarilor Lolitei, însă filmul lui Kubrick nu ar fi fost acelaşi fără această imagine devenită clasică.

6. Olive-Little Miss Sunshine

Little Miss Sunshine este povestea lui Olive o fetiţă care nu are nimic în comun cu longilinul personaj de desene animate, dar care are puteri supraomeneşti mai ceva ca Popeye. Olive are un vis mare să câstige un concurs de frunuseţe regional: Little Miss Sunshine, iar faptul că din cauza ochelarilor seamănă mai degrabă cu o albinuţă decât cu o viitoare Miss America nu o descurajează câtuşi de puţin. Olive se antrenează cu tenacitate alături de bunicul ei narcoman, astfel încât până la urmă familia ce părea pe cale să se destrame se uneşte pentru a o ajuta să-şi îndeplinească visul.

7. Guido Anselmi- 8 şi ½

Când vine vorba despre colaborările lui Fellini cu Mastroianni e greu să găseşti ceva de criticat, aşa că nu o să începem tocmai cu ochelarii lui Guido, care, cu ramele lor negre, fac din privirea actorului centrul de interes al întregului film. Ochelarii nu sunt un simplu obiect pentru Mastroianni, acesta profitând de orice pretext pentru a-şi etala gesturile când elegante, când ştrengăreşti.

8. Harry Potter

Spre norocul lui Harry, Oculus Reparo ! este una dintre primele vrăji pe care Harmonine le învaţă , singurul vrăjitor care-i rezistase lui Voldemort fiind absolut neajutorat fără ochelarii săi rotunzi, pe care astăzi îi găseşti la promoţie cu o baghetă din plastic în orice magazin pentru copii.

9. Neo- The Matrix

In Matrix intrăm de fapt într-o lume în care ochelarii de soare indică personajele principale, sau măcar pe cele care vor lupta împotriva acestora. Nu este un procedeu prea subtil, însă este extrem de eficient. Trinity, Morpheus, Neo şi Agentul Smith au fiecare propria pereche special creată pentru ei, ca să le apere privirea de razele de soare care de fapt nu există.

10. Isaac- Manhattan

In acest caz alegerea filmului a fost cât se poate de aleatrie întrucât ochelarii lui Woody rămân pe nas indiferent de oraş sau de epoca în care trăieşte personajul. De ce am ales totuşi Manhattan? Pentru că doar aici ni se spune negru pe alb ce se ascunde de fapt în spatele lor : Behind those black-rimmed glasses was the coiled sexual power of a jungle cat.

11.Thomas Ripley- The Talented Mr. Ripley

Ochelarii cu lame groase îi dau lui Thomas Ripley (Matt Damon) aerul unui student studios care ar fi putut foarte bine să fi absolvit Princeton. Insă aparenţele sunt înşelătoare iar dincolo de ochelari se ascunde un hoţ care pentru a obţine prada dorită fură orice, chiar şi identitatea victimelor sale.

12. Clark Kent- Superman

Nu doar criminalii se ascund în spatele ochelarilor, supereroii au şi ei mereu la îndemână o pereche. Se pare că pentru creatorii benzilor desenate o pereche de ochelari era suficientă pentru a face un (supra)om de nerecunoscut. Astfel, am inclus şi perechea retro şi destul de chic folosită de Clark Kent (Christopher Reeves), pentru că deşi premiza în sine este ridicolă Kent reuşeşte să-i poarte cu demnitate.

13. Dr. Strangelove-Dr. Strangelove or How I Stopped Worrying and Learned to Love the Bomb

Nimic nu spune savant nebun ca o pereche de ochelari rotunzi şi negri purtaţi într-un buncăr în care nu pătrunde o rază de soare. Dr. Strangelove (Peter Sellers în cel de-al treilea rol al său) fost colaborator al regimului nazist nu este ajutat prea mult de ochelarii săi, iar preşedintele SUA este adesea confundat cu Mein Furher. Ironia lui Kubrick la adresa guvernului american este muşcătoare, dr. Strangelove ducând mai departe asemănarea dintre guvernul american şi cel nazist, cu zâmbetul întipărit pe buze, cu ţigara în colţul gurii, şi cu mâna mereu gata pentru un Heil Hitler.

14. Napoleon Dynamite

In ciuda numelui său Napoleon Dynamite nu este un mare cuceritor sau un învingător, cel puţin nu în ochii colegilor săi de liceu . Membru al clubului Happy Hands, Napoleon îşi petrece timpul desenând unicorni şi sprijinindu-şi  cel mai bun prieten în cursa pentru preşedenţia în consiliul elevilor, însă este un dansator exploziv pe care merită să-l vedeţi uluind un amfiteatru plin de liceeni plictisiţi.

15. Ichabod Crane- Sleepy Hollow

Johnny Depp este unul dintre puţinii actori din această listă care nu se teme să-şi poarte cu mândrie ochelarii în viaţa de zi cu zi. Totuşi, ochelarii pe care îi încearcă în Sleepy Hollow fac parte dintr-o categorie aparte, devenind evident dintr-o singură privire de ce filmul a câstigat premiul BAFTA pentru costume şi Oscarul pentru cele mai bune decoruri.

 

Citește și Filme cu genii – 10 personaje geniale

 

Filme cu genii – 10 personaje geniale

Recomandari pentru weekend-ul 16-18 ianuarie

-
0

Filmele nominalizate la Oscar anul acesta tocmai au fost anunţate iar spre bucuria noastră unele dintre  ele au premiera în acest weekend. Dacă vreţi totuşi să vă îndepărtaţi de ecrane măcar câteva minute avem pentru voi expoziţii, şi o muzică numai bună de ascultat cu ochii închişi, cu gândul la următorul film.

In weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Birdman, filmul lui Inarritu nominalizat la Oscar în nouă categorii ( inclusiv Cel mai bun film , Cel mai bun actor în rol principal, Cel mai bun actor într-un rol secundar şi  Cea mai bună regie) va avea în sfârşit premiera în România, vineri. Pelicula spune povestea lui Riggan Thompson (Michael Keaton), un actor căzut într-un con de umbră, cunoscut mai ales pentru rolul unui supererou. Hotărât să-și recâștige faima, Riggan merge pe Broadway unde pune în scenă o adaptare a piesei What We Talk About When We Talk About Love, a lui Raymond Carver.

Winter Sleep, premiat cu Palme d’Or, începe cu o serie de cadre dinr-o Turcie Orientală acoperită de zăpadă. Filmul cu premiera în această vineri surprinde atmosfera tensionată dintr-un mic hotel în acelaşi timp refugiu şi carceră pentru membrii unei familii.

The Water Diviner, debutul regizoral al lui Russell Crowe, urmăreşte călătoria lui Connor (Crowe), un tată care pleacă spre Turci pentru a-şi regăsi fiii  dispăruţi în lupta de la Galipoli.

BlackHat este un thriller marca Michael Mann, responsabil pentru The Insider, Public Enemies în care Nicholas Hathaway (Chris Hemsworth) luptă împotriva unei reţele mondiale de criminali cibernetici.

In weekend-ul acesta citim…

Losing your way, o recenzie la Still Alice, filmul pentru care Julianne Moore a fost nominalizată la Oscar.

Mr. Bliss, o carte pentru copii scrisă şi ilustrată de J.R.R.Tolkien pentru copiii săi.

In weekend-ul acesta ascultăm…

Piesele  nominalizate la Oscar în categoria Cel mai bun cântec original.

In weekend-ul acesta mergem la…

Minunata lume a basmelor si povestilor este o expoziţie organizată la MTR care ne poartă înapoi în copilărie cu ajutorul ilustraţiilor care ne aprindeau imaginaţia pe vremea când citeam basme.

Piua! – Joaca, Jocuri, Jucarii nu este o expoziţie, ci o invitaţie la joacă adresată nostalgicilor care-şi amintesc cu drag șotron, elastic, țintar, X și 0, spânzurătoarea, coarda, Piticot, Țară, țară, vrem ostași, fotbal cu nasturi și multe altele.

 Dragoste, în patru tablouri este o piesă a dramaturgului contemporan elvețian Lukas Bärfuss. Textul tratează cu cinism și umor problemele contemporane legate de relațiile interumane, scoțând la iveala contradicțiile din problemele care îi macină pe protagoniști, fără însă a-i judeca. Modul ideal de a încheia o săptămână.

Filme Spaniole – Frumusetea e peste tot

Post Modern
-
0
Filme Spaniole – Frumusetea e peste tot

 

Filmele spaniole au un alt mod de a vedea umanitatea, nu cruţă niciun rid, cercetează toate pliurile sufletului nostru în care s-ar putea ascunde un sentiment întunecat, pentru ca la final să nu critice sau să găsească vreun vinovat. Moartea, crimele, invidia, nedreptatea socială sunt la fel de fireşti ca micile noastre rutine de peste zi, însă cineaştii spanioli, ca şi cei sudamericani de altfel, se dovedesc adevăraţi maeştri atunci când vine vorba de descoperirea  frumuseţii îngropate sub straturi de banalitate şi suferinţă.

1. Biutiful

Inainte de a se aventura pe tărâmul comediei  cu Birdman, Alejandro Gonzales Inarritu s-a lăsat tentat de povestea lui Uxbal (Javier Bardem), un bărbat care ştie că va muri în curând. Diagnosticat cu cancer, Uxbal încearcă să-şi pună în viaţa în ordine şi să construiască un cămin pentru cei doi copii. Viaţa îi pune piedici la tot pasul, Marambra fosta sa soţie, narcomană, îl dezamăgeşte la finalul unei zi aproape perfecte, micile sale afaceri cu mafia chinezească eşuează lamentabil, iar moartea îl găseşte singur. Totuşi, filmul se numeşte Biutiful şi asta pentru că deşi înfrânt de boală, Uxbal câştigă totuşi micile momente de fericire şi speranţă.

2. Y Tu Mama Tambien

Y tu mama tambien

In filmele spaniole nu ştii niciodată ce se poate ascunde în spatele unui personaj şi în ce direcţie va alege să se îndrepte.  In filmul regizat de Alfonso Cuaron (Chiledren of Man, Gravity), Ana Morelos (Maribel Verdun) pare la început o tânără fără inhibiţii care vrea să-şi pedepsească soţul infidel placând într-o călătorie spre nicăieri alături de doi adolescenţi mai mult sau mai puţin îndrăgostiţi de ea : Tenoch (Diego Luna) şi Julio (Gael Garcia Bernal). Călătoria lor îi poartă până pe o plajă uitată de lume, însă peisajul paradisiac nu prevesteşte un final fericit , destinaţia finală a Anei fiind de fapt moartea.

3. Todo Sobre Mi Madre

Todo Sobre Mi Madre este o rescriere marca Almodovar a clasicului american All About Eve, povestea debutantei care incearcă treptat să ia locul marii actriţe. De fapt, filmul lui Almodovar ţese o întreagă istorie in spatele deciziei unei necunoscute de a se apropia de o mare actriţă,  dincolo de imaginile surpinzătoare, de universul său populat de travestiţi şi femei remarcabile, aflându-se o poveste despre moarte şi renaştere. După cum ne demonstrează în Volver, cu ajutorul lui Penelope Cruz, pentru  Almodovar moartea fizică nu pune  decât o singură problemă: unde ascundem cadavrul. Todo sobre mi madre este  însă un film neobişnuit de sensibil, tocmai pentru că urmăreşte amorţirea interioară a unei mame care îşi pierde copilul, nu o crimă oarecare.

4. Lucia y el sexo

Filmul lui Julio Medem este mult mai complicat decât o sugerează titlul. Filmul nu urmează o ordine cronologică, ci sare de la prezent la trecut şi apoi la viitor cu viteza cu care un cititor experimentat sare de la un rând la altul. Nu intâmplător poveştile au in centru un scriitor mereu în căutarea de material nou pentru cea mai recentă carte, graniţa dintre realitate şi ficţiune devenind destul de neclară.

5. Mujeres al borde de un ataque de nervios

Un lucru trebuie să ştim înainte să ne cufundăm în lumea cu iz retro, uşor suprarealist din Mujeres al Borde de un Ataque de Nervios, o să avem de-a face cu o intreagă faună feminină . Nesigure, geloase, iraţionale, criminale, femeile în pragul unei crize de nervi vă vor aduce în pragul unei crize de râs. Filmul este un tur de forţă prin imaginarul cam fugit de-acasă al lui Almodovar, iar de aici nu putea să lipsească actriţa sa  fetiş : androgina Rossy de Palma.

6. Atame!

Tradus ca Tie me up, Tie me down, Atame! aduce în centrul atentiei o altă muză a lui Almodovar: Antonio Banderas. Dacă sunteţi obişnuiţi cu acel Banderas din Zorro sau Desperado, veţi fi surprinşi să descoperiţi un actor care poate fi canvingător în rolul unui nebun îndrăgostit care dă buzna peste femeia pe care crede o iubeşte şi o sechestrează.  Metafora filmului este extrem de sugestivă, în fond, dragostea poate fi înţeleasă şi ca o renunţare la libertate, o captivitate acceptată benevol.

7. El Laberinto del fauno

Labirintul lui Pan este un film în care lumea de vis şi cea de coşmar coexistă in imaginaţia unei fetiţe .  Ofelia  este obligată să traiască alături de un criminal de război, tatăl său vitreg, în Spania anului 1944, însă ea poate scăpa de cruzimea războiului refugiindu-se în lumea lui Pan, o creatură fabuloasă care îi promite că o va duce într-o lume de poveste. Evadarea într-o lume de basm pentru a scăpa de cotidian, nu e o idee nouă, în fond şi în Alice în Tara Minunilor avem de-a face cu o astfel de călătorie. Totuşi, Pan este departe de a fi la fel de inocent ca iepurele care o ademeneşte pe Alice în scorbură, drumul spre lumea fantastică cerând până la urmă un preţ pe care Ofelia nu este dispusă să-l plătescă. Filmul lui Guillermo del Torro este extrem de bine construit, iar imaginea care ajută fantasticul să se furişeze nestingherit în real vă va ţine captivi în faţa ecranului până când finalul vă va da lovitura de graţie.

8. El Mar Adentro

El Mar Adentro este un film despre libertate care are în centru un paraplgic care refuză scaunul cu rotile. Nu vă gândiţi că este vorba despre vreo luptă eroică împotriva unei boli, de o recuperare miraculoasă, situaţia fostului marinar Ramon Sampetro (Javier Bardem ) este definitivă, iar singura libertate pentru care acesta luptă este libertatea de a muri. Până la urmă Ramon este mai liber decât societatea care se teme de moartea sa, ca de o boală care s-ar putea răspândi. Nu se teme de moarte, iar când viaţa devine de neduportat se refugiază într-o mare imaginară. De la familie la trimişii Bisericii Catolice   toate personajele din filmul lui Amenabar încearcă să-l convingă pe hâtrul Ramon Sampetro să continue să trăiască, însă chemarea mării, a libertăţii este mai puternică.

9. Amores Perros

Amores Perros, Iubiri şi Câini, spune povestea a trei iubitori de animale pe care îi leagă un accident de maşină, scena cu care filmul lui Inarritu începe.  Octavio (Gael Garcia Bernal ) este cel care provoacă accidentul încercând să fugă de nişte interlopi locali care îi împuşcaseră câinele. Tânărul este departe de a fi un inocent, el folosindu-şi rottweilerul  în încercarea de a strânge suficienti bani pentru a pleca alături de femeia de care este îndrăgostit, întâmplător soţia fratelui său. Universul în care el intră, în care animalele luptă până la moarte fără să câstige nimic este prezentat fără menajamente de Inarritu, ilustrând de fapt mecanismul întregii societăţi. Celelalte două personaje al căror destin se intersectează pentru câteva minute cu cel al lui Octavio sunt prinse la rândul lor într-o luptă în care n-au mari şanse de izbândă. Asasinul plătit, interlopul de ocazie şi manechinul încearcă, fiecare in felul său, să găsească iubirea, într-o lume care nu-i îndreptăţeşte să spere.

10. Simon del Desierto

Nu puteam încheia lista de filme spaniole fără măcar un film de Luis Bunuel aşa că vă recomandăm Simon del Desierto .Care este tentaţia supremă pentru un ascet care a jurat să-şi trăiască viaţa în pustiu pentru a-şi ispăşi păcatele? Răspunsul pe care Luis Bunuel îl dă acestei întrebări s-ar putea să vă surprindă. In Simon del Desierto cea mai mare tenaţie pentru cel ce vrea să devină sfânt este un dans nebun cum numai în anii ’60 se putea vedea, numit  semnificativ carne radioactiva. Pare straniu, însă dat fiind că diavoliţa este o blondă atrăgatoare iar prin deşertul antic al lui Simon avioanele sunt la ele acasă, scena finală pare cât se poate de naturală.

Human Capital – Cotatiile de la bursa remuscarilor

Adriana Gionea
-
0

Human Capitaleste intersecţia unor personaje care, dacă ne luăm după nişte calcule meschine, nu ar fi trebuit să se afle în preajma locului nefast ce le-a zguduit existenţa din Olimpul high-life-ului în varianta italiană. Conform aşteptărilor sociale nerostite, dar subînţelese, o liceancă sexy nu l-ar fi părăsit pe iubitul cu maşină de teren, care în mod normal nu ar fi ratat marele premiu al liceului (oferit până la urmă unei fiice de imigranţi) şi nu s-ar fi certat astfel cu tatăl dezamăgit, având pretenţii de mascul dominator ce se vrea oglindit în reuşitele odraslei competitive. Şi tot conform acestor legi nescrise, agentul imobiliar complexat nu ar fi ajuns să joace tenis cu geniul malefic al unui fond de investiţii dubios, riscând să-şi piardă agoniseala de-o viaţă, furat de succesul avut de grupul băieţilor descurcăreţi şi câştigători, mereu siguri pe ei. Şi nici soţia bărbatului perfect nu ar fi deviat de la traseul clasic al căsnicei de lux, cuprins între vila burgheză şi luxosul salon de înfrumuseţare, pentru a vedea un teatru în paragină, de care i se face milă şi pe care vrea să-l cumpere, în amintirea vremurilor apuse, când se juca de-a studenta la actorie.

Când toate aceste personaje deviază de la traseul unei existenţe previzibile, doi oameni au de suferit. Despre unul aflăm câte ceva la începutul filmului. Este vorba despre singurul aflat la locul ce i se potrivea, dar care ajunge să fie lovit de maşina celui ce în mod normal nu s-ar fi aflat la volanul ei. Nu descoperim cine este acest şofer ghinionist decât spre finalul peliculei, deoarece o dezvăluire timpurie ar fi dat peste cap încercarea (destul de inspirată) a regizorului Paolo Virzi de a se folosi de un scenariu greu de intuit, deşi preia o temă veche de când lumea împărţită în burghezii cu ifose de nobili şi plebei- încercarea noilor îmbogăţiţi de a scăpa fără să-şi asume consecinţele unor imprudenţe.

Human Capital, al cărui titlu ironizează obsesia parveniţilor pentru însuşirea unui limbaj elevat, care să le asigure o reputaţie impecabilă în faţa partenerilor de afaceri, poate fi considerat o comedie umană contemporană. Descoperi în filmul realizat de Paolo Virzi toate acele tipologii ale unei societăţi ce naşte şarlatani, cu mar fi arivistul fără scrupule, care manipulează, îşi stoarce victimele de bani, după ce speculează nivelul scăzut al stimei de sine, apoi le ignoră afişând grimasa dispreţului specific exemplarului reuşit faţă de cel născut pentru a fi învins, conform unui darwinism adaptat la relaţiile de business. Unui astfel de model uman i se adaugă soţia nefericită, la rândul ei trasă pe sfoară, odrasla de gen masculin, de la care se aşteaptă victorii mărunte, ce asigură viitoarele reuşite, demne de un tată de succes, şi aspirantul naiv, la rândul său un parvenit ce şi-a ratat ascensiunea. Totuşi, nu pentru ei au fost pregătite nişte consecinţe dramatice, ci pentru cei rămaşi în afara acestei comedii, dornici să nu fie contaminaţi de ipocrizia celor obsedaţi de putere, câştig şi reputaţii construite pe nisipuri mişcătoare.

Deşi filmul începe cu accidentul căruia îi cade victimă omul simplu, ce servea la petrecerea unor nouveaux riches, ca apoi să fie băgat în coma de maşina unuia dintre ei, regizorul îi trimite drama undeva în fundalul tapetat cu articolele unui ziar cu fapte perisabile, al căror impact emoţional durează cel mult o zi. Nu starea celui rănit este importantă şi nici dilemele interioare ce zguduie conştiinta personajelor, obligate să-şi asume consecinţele. Adevăratul subiect al filmului este de fapt tragedia celor ce mimează viaţa în decoruri pompoase, reducând-o la nivelul minimalist al unor speculaţii bursiere. Fiecare pariază pe căderea şi pe falimentul celuilalt, iar protagoniştii devin nişte veritabili agenţi de bursă, împărţiţi în doua tabere: copii şi părinţi. Deşi împart acelaşi spaţiu locativ pentru aceste tranzacţii de la bursa de valori emoţionale disimulate, ajung să trăiască în lumi paralele şi nu de puţine ori adolescenţii rebeli îşi asumă mult mai bine consecinţele riscurilor decât adulţii.

Partea inspirată a scenariului ce poate face din Human Capital o poveste demnă de luat în seamă, în ciuda temei arhiprezente în filmele ultimului deceniu, este mutarea centrului de greutate de pe consecinţele imediate ale accidentului pe drama individuală traită de fiecare personaj. În loc să prezinte un efort colectiv al părinţilor de a drege faptele copiilor alintaţi, Paolo Virzi rupe firul cronologic al acţiunii în trei viziuni diferite asupra faptelor, încât ai impresia că fiecare personaj te invită în maşina lui, pentru a vedea, prin acelaşi parbriz, faptele din unghiul din care priveşte el. După ce filmează evenimentele din locul unde se află fiecare protagonist, regizorul te sfătuieşte să le derulezi pe nişte ecrane paralele, obligându-te să amâni verdictul.

Regizorul face din momentul accidentului o bornă care delimitează trecutul de prezent. Marea parte a faptelor vin din acel trecut devenit o înşiruire de episoade ce se împing unele pe celelalte, asemenea pieselor de domino ce vor duce spre momentul nefast, diluând însă previzibilitatea cauzală în favoarea unei concentrări asupra viziunii personale referitoare la dramele umane. Tocmai această împărţire în mai multe perspective a planului central favorizează schimbul afectiv dintre spectator şi personaj, asigurând ingredientul cathartic nelipsit dintr-un film capabil să te mişte – participarea empatică, indiferent de nuanţele ei.

1...192193194...306Pagina 193 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026