The Water Divinera fost regizat pentru aceia care mai speră ca toate evenimentele traumatizante să se termine cu bine, cel rău să îl ajute, până la urmă, pe cel bun, iar cel bun să îşi ierte călăii mereu consideraţi nişte eroi în tabăra opusă, mai ales în mijlocul unui război între marile imperii ameninţate de fărâmiţare. Şi pentru ca speranţa să nu moară în zadar, multiculturalismul trebuie să fie neapărat noul Bine, care triumfă în cele din urmă, cel puţin aşa îşi doreşte spectatorul ademenit de Russell Crowe (şi) în ipostaza de regizor.

Inspirat din fapte reale, The Water Diviner spune povestea lui Connor (Russell Crowe), un australian care îşi câştigă existenţa găsind surse de apă în inima ţinuturilor secetoase, apoi le citeşte, după o zi de căutări, poveştile din O mie şi una de nopţi, fiilor săi. Atât de mult i-au captivat peripeţiile unor eroi levantini, încât au hotărât să plece în Orient, dar nu când această parte a lumii se afla în cele mai paşnice momente ale istoriei. După ce ajung să ia parte la una dintre luptele cumplite de pe frontul otoman, sunt daţi dispăruţi. Connor îi promite soţiei sale că îi va găsi, aşa că lasă pustietatea australiană pentru fremătătorul Istanbul, surprins în anii prăbuşirii vechii autorităţi a padişahului, când marile imperii ar fi putut fi nişte rivali de temut pentru căutătorul de apă după ce au descoperit potenţialul întinderilor acvatice din jurul gigantului otoman. În Istanbul află că toţi cei trei fii au luat parte la înfiorătorul masacru lăsat în urmă de bătălia de la Gallipoli.

Ajuns în locul vechiului front, după terminarea Primului Război Mondial, Connor primeşte două veşti. Doar una dintre ele îi va reda speranţa şi încrederea în oameni, chiar şi în cei împotriva cărora au luptat cei trei fii. Bănuind că indiciile oferite de un fost comandant otoman pe nume Cemal (Cem Yilmaz) îl pot ajuta să-şi găsească singurul fiu supravieţuitor acolo unde se aştepta mai puţin, Connor are parte de peripeţiile vieţii sale când un puşti care acosta străinii în port pentru a-i face reclamă pensiunii ţinute de mama lui, interpretată de Olga Kurylenko.Pregătit să fenteze autorităţile occidentale şi patima naţionaliştilor care urmăreau alungarea vorbitorilor de limbă engleză din vechiul imperiu, Connor face orice pentru a nu fi îndepărtat de locul adevărului şi urcat pe primul vapor ce părăseşte Istanbulul. Deşi încăpăţânarea prin care a răscolit secretele frontului l-a transformat într-un intrus incomod, povestea lui Connor devine o dovadă a faptului că tocmai cei din tabăra opusă ajung să îşi arate umanitatea printr-un cod atemporal fundamentat pe drame şi tragedii aflate dincolo de limitele culturale şi religioase.

După ce au fost învăţaţi să-şi apere imperiul cu preţul vieţii, considerând ororile drept acte de patriotism şi respectând legile bărbăţiei în vreme de război, ce puneau semnul egalului între datorie şi pornirile feroce, doi luptători de temut din tabăra otomană îi arată lui Connor reversul codului respectat în timpul războiului: decizia de a face tot ce ţine de ei pentru a nu mai permite încă o noapte cumplită, în urma căreia au dispărut copiii lui. Când onoarea de război, care legitima exterminarea adversarului în numele supravieţuirii, se preface în compasiunea exprimată în limba comună a celor ce şi-au pierdut copiii pe front, se naşte o prietenie ireal de firească între protagoniştii învrăjbiţi de interesele imperiilor decăzute. Punctul forte al filmului este de fapt alcătuit din scenele în care protagonistul şi Cemal se întâlnesc, se ajută reciproc, deşi la început se detestă, apoi se tem unul de celălalt.

The Water Divinerstă bine la capitolul decoruri şi interpretări, atât Russell Crowe (în roul lui Connor), cât şi actorii turci Yilmaz Erdogan şi Cem Yilmaz sunt credibili ori de câte ori îşi impart replici cu tâlc prin bodegile clandestine din Istanbul, unde străinii îşi negociază privilegiile ca într-un bazar, iar adepţii lui Ataturk dau petreceri cu imnuri de înfrăţire şi rachiu. Dacă îl mai asociezi pe Russell Crowe cu personajul central din Gladiatorul, vei găsi aceeaşi îmbinare dintre o apariţie impunătoare, specifică unui om bătătorit în ţinuturi aspre, şi acea sensibilitate de bărbat care a pierdut totul, ce va lăsa armele jos în faţa unei prezenţe feminine seducătoare prin exotismul său, dar suficient de preocupată de latura maternă încât să nu bage de seamă avansurile cumnatului ei, de care neînfricatul căutător de apă trebuie să o apere.

The Water Diviner poate fi împărţit în două. Poti vedea doar acea poveste a omului ce a pierdut totul, dar care învaţă să traiască din nou într-o lume diferită, considerată barbară de occidentali, fiind acaparat de trecerea bruscă de la forfota unui bazar labirintic la intimitatea din interioarele ce amintesc de conacele otomane, sau poţi alege parabola despre ororile unui război fără câştigători. În ciuda interpretării şi a decorurilor ce te ajută să îţi imaginezi atmosfera în care nostalgia şi dezolarea se amestecau straniu în momentul prăbuşirii unui imperiu, filmul poate dezamăgi prin lipsa unor dialoguri profunde, sfredelitoare, care să degaje umorul spiritual şi talentul oriental de a răstălmăci meşteşugit semnificăţiile unei realităţi apăsătoare încât să poată scoate ce e mai bun dintr-un interlocutor. Momentele de intimitate camaraderească, atent strecurate printre personajele din culturi diferite, nu au fost valorificate la nivelul actorilor aleşi. Poţi rămâne cu frustrarea cauzată de întreruperea unor schimburi de replici exact când puteau devia scenariul de la un discurs fără miez despre pacea între popoare la umanul neaşteptat din spatele unei realităţi brutale.

Cu rame subţiri sau lentile telescopice, ochelarii devin adevărate embleme pentru anumite personaje, definindu-le identitatea. In fond, cine şi-i poate imagina pe Hercule Poirot fără pince-nez şi pe Harry Potter fără lentilele rotunde care l-au făcut celebru. Aşadar, am căutat şi am căutat prin cotloanele memoriei şi am găsit 15 ochelari remarcabili cu 15 ochelarişti pe măsură.

1. William Thacker- Notting Hill

Comedia romantică ce-i aduce împreună pe Hugh Grant şi Julia Roberts nu este un film care să schimbe vieţi, asta bineînţeles dacă nu hotărâţi subit să deveniţi frutarieni ca unul dinte personaje, însă  la final vă veţi alege cu acel gust dulce-amărui pe care un happy-end parcă prea facil ţi-l lasă şi cu câteva imagini memorabile: Spike luând micul dejun în costum de scafandru şi Will mergând la cinematograf cu ochelarii de scufundări.

2. Atticus Finch- To Kill a Mocking Bird

In ecranizarea romanului lui Harper Lee din 1962, Gregory Peck  se transformă în Atticus Finch avocatul miop care trebuie să-l apere pe Tom Robinson de un întreg oraş care vede deformat realitatea. Rolul acesta i-a adus singurul Oscar din carieră lui actorului american obişnuit mai degrabă cu roluri de macho.

3. Hercule Poirot

In miniseria Hercule Poirot în care celebrul detectiv al Agatei Christie este interpretat de David Suchet, mustăcioara impecabil îngrijită, pasul mic, dar rapid şi pince-nez-ul fac din detectivul belgian un personaj instantaneu recognoscibil.

4.Leon

De la detectiv sărim la asasin, dar nu la orice fel de ucigaş. Leon, le profesionnel (Jean Reno)este un criminal cu o inimă la fel de neagră ca ochelarii săi de soare, dar care bea doar lapte şi se ataşează inexplicabil de Mathilda (Natalie Portman), o copilă de 12 ani care nu-şi doreşte altceva decât să-i calce pe urme şi să-şi răzbune familia ucisă de un traficant de droguri interpretat cu graţia obişnuită de Garry Oldman.

5. Lolita

Pentru Kubrick era extrem de important să-şi individualizeze personajele prin vestimentaţie, petrecând luni întregi în căutarea pălăriei potrivite pentru personajul central din A Clockwork Orange. Nu ştim cât a durat căutarea ochelarilor Lolitei, însă filmul lui Kubrick nu ar fi fost acelaşi fără această imagine devenită clasică.

6. Olive-Little Miss Sunshine

Little Miss Sunshine este povestea lui Olive o fetiţă care nu are nimic în comun cu longilinul personaj de desene animate, dar care are puteri supraomeneşti mai ceva ca Popeye. Olive are un vis mare să câstige un concurs de frunuseţe regional: Little Miss Sunshine, iar faptul că din cauza ochelarilor seamănă mai degrabă cu o albinuţă decât cu o viitoare Miss America nu o descurajează câtuşi de puţin. Olive se antrenează cu tenacitate alături de bunicul ei narcoman, astfel încât până la urmă familia ce părea pe cale să se destrame se uneşte pentru a o ajuta să-şi îndeplinească visul.

7. Guido Anselmi- 8 şi ½

Când vine vorba despre colaborările lui Fellini cu Mastroianni e greu să găseşti ceva de criticat, aşa că nu o să începem tocmai cu ochelarii lui Guido, care, cu ramele lor negre, fac din privirea actorului centrul de interes al întregului film. Ochelarii nu sunt un simplu obiect pentru Mastroianni, acesta profitând de orice pretext pentru a-şi etala gesturile când elegante, când ştrengăreşti.

8. Harry Potter

Spre norocul lui Harry, Oculus Reparo ! este una dintre primele vrăji pe care Harmonine le învaţă , singurul vrăjitor care-i rezistase lui Voldemort fiind absolut neajutorat fără ochelarii săi rotunzi, pe care astăzi îi găseşti la promoţie cu o baghetă din plastic în orice magazin pentru copii.

9. Neo- The Matrix

In Matrix intrăm de fapt într-o lume în care ochelarii de soare indică personajele principale, sau măcar pe cele care vor lupta împotriva acestora. Nu este un procedeu prea subtil, însă este extrem de eficient. Trinity, Morpheus, Neo şi Agentul Smith au fiecare propria pereche special creată pentru ei, ca să le apere privirea de razele de soare care de fapt nu există.

10. Isaac- Manhattan

In acest caz alegerea filmului a fost cât se poate de aleatrie întrucât ochelarii lui Woody rămân pe nas indiferent de oraş sau de epoca în care trăieşte personajul. De ce am ales totuşi Manhattan? Pentru că doar aici ni se spune negru pe alb ce se ascunde de fapt în spatele lor : Behind those black-rimmed glasses was the coiled sexual power of a jungle cat.

11.Thomas Ripley- The Talented Mr. Ripley

Ochelarii cu lame groase îi dau lui Thomas Ripley (Matt Damon) aerul unui student studios care ar fi putut foarte bine să fi absolvit Princeton. Insă aparenţele sunt înşelătoare iar dincolo de ochelari se ascunde un hoţ care pentru a obţine prada dorită fură orice, chiar şi identitatea victimelor sale.

12. Clark Kent- Superman

Nu doar criminalii se ascund în spatele ochelarilor, supereroii au şi ei mereu la îndemână o pereche. Se pare că pentru creatorii benzilor desenate o pereche de ochelari era suficientă pentru a face un (supra)om de nerecunoscut. Astfel, am inclus şi perechea retro şi destul de chic folosită de Clark Kent (Christopher Reeves), pentru că deşi premiza în sine este ridicolă Kent reuşeşte să-i poarte cu demnitate.

13. Dr. Strangelove-Dr. Strangelove or How I Stopped Worrying and Learned to Love the Bomb

Nimic nu spune savant nebun ca o pereche de ochelari rotunzi şi negri purtaţi într-un buncăr în care nu pătrunde o rază de soare. Dr. Strangelove (Peter Sellers în cel de-al treilea rol al său) fost colaborator al regimului nazist nu este ajutat prea mult de ochelarii săi, iar preşedintele SUA este adesea confundat cu Mein Furher. Ironia lui Kubrick la adresa guvernului american este muşcătoare, dr. Strangelove ducând mai departe asemănarea dintre guvernul american şi cel nazist, cu zâmbetul întipărit pe buze, cu ţigara în colţul gurii, şi cu mâna mereu gata pentru un Heil Hitler.

14. Napoleon Dynamite

In ciuda numelui său Napoleon Dynamite nu este un mare cuceritor sau un învingător, cel puţin nu în ochii colegilor săi de liceu . Membru al clubului Happy Hands, Napoleon îşi petrece timpul desenând unicorni şi sprijinindu-şi  cel mai bun prieten în cursa pentru preşedenţia în consiliul elevilor, însă este un dansator exploziv pe care merită să-l vedeţi uluind un amfiteatru plin de liceeni plictisiţi.

15. Ichabod Crane- Sleepy Hollow

Johnny Depp este unul dintre puţinii actori din această listă care nu se teme să-şi poarte cu mândrie ochelarii în viaţa de zi cu zi. Totuşi, ochelarii pe care îi încearcă în Sleepy Hollow fac parte dintr-o categorie aparte, devenind evident dintr-o singură privire de ce filmul a câstigat premiul BAFTA pentru costume şi Oscarul pentru cele mai bune decoruri.

Citește și Filme cu genii – 10 personaje geniale

Filme cu genii – 10 personaje geniale

Human Capitaleste intersecţia unor personaje care, dacă ne luăm după nişte calcule meschine, nu ar fi trebuit să se afle în preajma locului nefast ce le-a zguduit existenţa din Olimpul high-life-ului în varianta italiană. Conform aşteptărilor sociale nerostite, dar subînţelese, o liceancă sexy nu l-ar fi părăsit pe iubitul cu maşină de teren, care în mod normal nu ar fi ratat marele premiu al liceului (oferit până la urmă unei fiice de imigranţi) şi nu s-ar fi certat astfel cu tatăl dezamăgit, având pretenţii de mascul dominator ce se vrea oglindit în reuşitele odraslei competitive. Şi tot conform acestor legi nescrise, agentul imobiliar complexat nu ar fi ajuns să joace tenis cu geniul malefic al unui fond de investiţii dubios, riscând să-şi piardă agoniseala de-o viaţă, furat de succesul avut de grupul băieţilor descurcăreţi şi câştigători, mereu siguri pe ei. Şi nici soţia bărbatului perfect nu ar fi deviat de la traseul clasic al căsnicei de lux, cuprins între vila burgheză şi luxosul salon de înfrumuseţare, pentru a vedea un teatru în paragină, de care i se face milă şi pe care vrea să-l cumpere, în amintirea vremurilor apuse, când se juca de-a studenta la actorie.

Când toate aceste personaje deviază de la traseul unei existenţe previzibile, doi oameni au de suferit. Despre unul aflăm câte ceva la începutul filmului. Este vorba despre singurul aflat la locul ce i se potrivea, dar care ajunge să fie lovit de maşina celui ce în mod normal nu s-ar fi aflat la volanul ei. Nu descoperim cine este acest şofer ghinionist decât spre finalul peliculei, deoarece o dezvăluire timpurie ar fi dat peste cap încercarea (destul de inspirată) a regizorului Paolo Virzi de a se folosi de un scenariu greu de intuit, deşi preia o temă veche de când lumea împărţită în burghezii cu ifose de nobili şi plebei- încercarea noilor îmbogăţiţi de a scăpa fără să-şi asume consecinţele unor imprudenţe.

Human Capital, al cărui titlu ironizează obsesia parveniţilor pentru însuşirea unui limbaj elevat, care să le asigure o reputaţie impecabilă în faţa partenerilor de afaceri, poate fi considerat o comedie umană contemporană. Descoperi în filmul realizat de Paolo Virzi toate acele tipologii ale unei societăţi ce naşte şarlatani, cu mar fi arivistul fără scrupule, care manipulează, îşi stoarce victimele de bani, după ce speculează nivelul scăzut al stimei de sine, apoi le ignoră afişând grimasa dispreţului specific exemplarului reuşit faţă de cel născut pentru a fi învins, conform unui darwinism adaptat la relaţiile de business. Unui astfel de model uman i se adaugă soţia nefericită, la rândul ei trasă pe sfoară, odrasla de gen masculin, de la care se aşteaptă victorii mărunte, ce asigură viitoarele reuşite, demne de un tată de succes, şi aspirantul naiv, la rândul său un parvenit ce şi-a ratat ascensiunea. Totuşi, nu pentru ei au fost pregătite nişte consecinţe dramatice, ci pentru cei rămaşi în afara acestei comedii, dornici să nu fie contaminaţi de ipocrizia celor obsedaţi de putere, câştig şi reputaţii construite pe nisipuri mişcătoare.

Deşi filmul începe cu accidentul căruia îi cade victimă omul simplu, ce servea la petrecerea unor nouveaux riches, ca apoi să fie băgat în coma de maşina unuia dintre ei, regizorul îi trimite drama undeva în fundalul tapetat cu articolele unui ziar cu fapte perisabile, al căror impact emoţional durează cel mult o zi. Nu starea celui rănit este importantă şi nici dilemele interioare ce zguduie conştiinta personajelor, obligate să-şi asume consecinţele. Adevăratul subiect al filmului este de fapt tragedia celor ce mimează viaţa în decoruri pompoase, reducând-o la nivelul minimalist al unor speculaţii bursiere. Fiecare pariază pe căderea şi pe falimentul celuilalt, iar protagoniştii devin nişte veritabili agenţi de bursă, împărţiţi în doua tabere: copii şi părinţi. Deşi împart acelaşi spaţiu locativ pentru aceste tranzacţii de la bursa de valori emoţionale disimulate, ajung să trăiască în lumi paralele şi nu de puţine ori adolescenţii rebeli îşi asumă mult mai bine consecinţele riscurilor decât adulţii.

Partea inspirată a scenariului ce poate face din Human Capital o poveste demnă de luat în seamă, în ciuda temei arhiprezente în filmele ultimului deceniu, este mutarea centrului de greutate de pe consecinţele imediate ale accidentului pe drama individuală traită de fiecare personaj. În loc să prezinte un efort colectiv al părinţilor de a drege faptele copiilor alintaţi, Paolo Virzi rupe firul cronologic al acţiunii în trei viziuni diferite asupra faptelor, încât ai impresia că fiecare personaj te invită în maşina lui, pentru a vedea, prin acelaşi parbriz, faptele din unghiul din care priveşte el. După ce filmează evenimentele din locul unde se află fiecare protagonist, regizorul te sfătuieşte să le derulezi pe nişte ecrane paralele, obligându-te să amâni verdictul.

Regizorul face din momentul accidentului o bornă care delimitează trecutul de prezent. Marea parte a faptelor vin din acel trecut devenit o înşiruire de episoade ce se împing unele pe celelalte, asemenea pieselor de domino ce vor duce spre momentul nefast, diluând însă previzibilitatea cauzală în favoarea unei concentrări asupra viziunii personale referitoare la dramele umane. Tocmai această împărţire în mai multe perspective a planului central favorizează schimbul afectiv dintre spectator şi personaj, asigurând ingredientul cathartic nelipsit dintr-un film capabil să te mişte – participarea empatică, indiferent de nuanţele ei.

Cele patru filme care au precedat Mommy au construit imaginea unui Xavier Dolan etichetat drept enfant terrible sau wunderkind al filmelor de auteur. La doar 25 de ani, Dolan reușește să rupă etichetele: dus este copilul, iar ce rămâne în loc e un tânăr care își răzbună mama omorâtă chiar de el în debutul J'ai tué ma mère. O dovadă clară a faptului că maturitatea nu ține de cifre.

Mommy începe într-o zonă calitativă neutră, cu o introducere stângace a unei Canade din viitorul apropiat, în care legea le permite părinților să-și interneze copiii cu tulburări comportamentale. Deși pare a pierde startul, Mommy se prefigurează încă din următoarele câteva minute ca una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe cinematografice ale anului. Intră în scenă mama, Diane „Die” Després (preferata lui Dolan, Anne Dorval, mama din J'ai tué ma mère). 

Când fiul ei este dat afară din centrul de corecție în care ajunsese după moartea tatălui său, Diane decide să ignore legile „favorabile” expuse în prolog și să-l ia pe Steve (Antoine-Olivier Pilon) acasă. Diagnosticat cu ADHD (cu siguranță diagnosticul nu este unica explicație pentru comportamentul băiatului), Steve se dovedește extrem de greu de ținut în frâu.Relația mamă-fiu este în același timp amuzantă, înduioșătoare și scandaloasă, iar situația nu devine mai simplă odată cu intrarea în scenă a Kylei (Suzanne Clément, Laurence Anyways). Departe de a-i servi spectatorului drept punct de identificare, Kyla oferă o perspectivă la fel de coruptă ca a restului personajelor, marcată de traume niciodată dezvăluite.

Și cam asta se întâmplă: cei trei se ciocnesc, ies scântei, ecranul ia foc, iar Lana del Rey ne cântă Born to Die. Deși Pilon este atât de carismatic încât amenință să „fure” filmul (și reușește să pună stăpânire pe câteva scene cheie), Mommy este construit în jurul Annei Dorval, este reabilitarea figurii materne violentate de teribilismul adolescentin al debutantului Dolan. Și experimentele tehnice cu formatul imaginii funcționează tot în favoarea lui Die, o fereastră către un univers personal strâmt, cu explozii rare de optimism. Dolan nu oferă alte explicații, trecutul personajelor se dezvăluie natural în câteva răspunsuri la întrebări de rutină între persoane care abia se descoperă. În rest experiențele personajelor lui Dolan le rămân accesibile numai acestora și ele decid câtă informație să dezvăluie: Kyla mai nimic, Diane ceva mai mult, iar Steve, ca urmare a diagnosticului, totul.

Evoluția lui Dolan se întrevede și în modul în care gestionează tensiunea sexuală: o coardă prea întinsă între personaje, care un cedează însă în niciun moment. Pentru că în Mommy personajele lui Dolan vor să-și asigure un sentiment mult mai trainic: iubirea. Acest lucru devine evident atunci când Steve (îi) cântă (mamei sale) Vivo per lei – nu este vorba de un cântec care să puncteze evoluția unei iubiri-pasiune.

În definitiv, cea mai mare realizare a filmului lui Dolan este faptul că transpune pe ecran un fragment de viață dramatic, în tradiția filmelor indie, dar care sparge tiparul personajului angsty without a cause. Steve nu se crede neînțeles, nu se preface rebel, nu devine infractor pentru că i-a murit tatăl: este rezultatul unor date de intrare aleatorii și deloc avantajoase. Iar din acest punct de vedere devine un personaj mai ușor de asimilat decât era de așteptat.
 

Un peisaj marin cu ţărmuri ce amintesc de ţinuturile mitice şi o barcă eşuată, ale cărei resturi par scheletul unei balene, îţi dau impresia că asişti la începutul unei poveşti pline de parabole ieşite din timp. Apoi blocurile cenuşii, de mic oraş industrial sovietic, uitat de lume, te aduc în prezentul sumbru al omului ce vrea să-şi apare căsuţa idilică, singura construcţie degajând candoare în mijlocul dezolarii monocrome, dar care a fost construită pe terenul de lângă mare, atât de râvnit de un baron local din Rusia lui Putin. Acest baron greoi, cu ceafa groasă, râs grosolan şi porniri dictatoriale reprezintă Statul în regiune şi îi dă apă la moară personajului care susţine că omul este cel mai rău animal. Împotriva monstrului lacom ce beneficiază de protecţia politicienilor se ridică proprietarul căsuţei pe care vrea să o dărâme, Colea (Aleksey Serebryakov), tipologia cinstitului hotărât, aprig şi îndărătnic până şi atunci când ştie că poate fi strivit.

Leviathan este genul de film pe care occidentalii îl privesc asemenea unui ghid cinematografic pentru acea parte a continentului văzută ca fiind sursa răului, a tot ceea ce înseamnă primitivism, corupţie, teroare. Este ţinutul sălbatic de la marginea civilizaţiei, unde zace diavolul ce s-a deghizat într-un om cu putere absolută, un feroce animal ce îşi devorează oponenţii, simţind plăcerea laşă a peştişorului neînsemnat ce se închipuie adevăratul monstru biblic, iar închipuirea este întărită de susţinerea unui preot bine aşezat în ierarhia bisericească, al cărui lanţ din aur, de care atârnă ostentativ o iconiţă, aminteşte de accesoriile opulente ale unui rapper în vogă. Ceea ce poate fi pentru vestici o poveste din lumi îndepărtate, o parabolă contemporană suprarealistă sau o variantă exagerată a realităţii dure poate fi un deja-vu pentru cei care au trăit pe pielea lor abuzurile din România anilor 2000, când un întreg judeţ era curtea de joacă a unui semianalfabet cu mare trecere la Partid.

Regizorul Andrey Zvyanginstsev preia tema omului simplu, dar grandios prin curajul său, aflat în lupta cu statul corupt, reprezentat de monstrul ce se dovedeşte a fi o caricatură grotescă, o fiinţă mică, dar capabilă, tocmai prin micimea ei, să se strecoare servil pe lângă cei mai puternici decât el, încât să se apere de pericolele ce-l pot strivi pe cel ce stă drept în faţa lor în loc să se pitească în ape stătute, dar sigure. Colea nu vrea siguranţa unor astfel de ape. Este încăpăţânat, incapabil de atitudinea prevăzătoare a prietenul său avocat, este iute la mânie când i se încalcă acele drepturi pe care omul crescut în legile nescrise, vechi de când lumea, le crede inalienabile. Doar că Statul reprezentat de baronul local ce îşi devorează supuşii nu crede în legile naturale, fireşti, ale dreptăţii arhaice, făcându-l pe Colea să pară un inadaptat smintit şi recalcitrant în faţa unui monstru de uscat cu limbă de lemn, ce mai aruncă din când în când o ciozvârtă către un aghiotant cu insignă, pentru a împiedica depunerea unei plângeri penale împotriva sa.

În loc să preia tema luptei dintre omul simplu şi tiranul corupt prin oferirea măreţiei specifice unei parabole, regizorul îşi îndoapă eroii cu vodcă, îi face să pară nişte papuşi nevoiaşe ce îşi vor dreptatea într-o lume absurdă, condusă de atotputernicii pentru care ei nu sunt decât nişte animale neastâmpărate, ce trebuie puse la punct prin buldozere, ameninţări sau călătorii forţate la marginea oraşului, unde ţeava pistolul devine mai rece. Protagonistul filmului nu ajunge revoluţionarul ce anima oraşul amorţit în teroare şi nici nu are vocaţia unui Iona prins în burta unei balene. Rămâne un luptător singuratic, din ce în ce mai ciufut, un tată ratat şi un cap de familie căreia toţi îi joacă feste când lupta ajunge în punctul culminant.

Leviathannu trezeşte admiraţia fanatică pentru omul simplu ajuns eroul mitic, dar în schimb coboară trăirile spectatorului la nivelul unei game afective fireşti, în care nu se pompează emoţiile unui eroism artificial. Nu te ia pe sus măreţia, dar te zguduie revolta provocată de laşitatea buhăită a primarului, te apasă neputinţa lui Colea, te amuză din când în când nişte zvâcniri ale umorului negru bine exersat de oamenii care ştiu să piardă înainte de a fi luptat vreodată şi te bântuie acea triadă malefică atât de întâlnită şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic: autoritatea coruptă, biserica devenită instrument de propagandă şi de ungere medievală a stăpânului absolut şi frica. Şi tocmai din această primitivă triadă se naşte paradoxul atât de bine dezvăluit de regizor: într-un stat condus de reflexele condiţionate ale dictaturii postsovietice, în care nici o acţiune a omului nu este întâmplătoare în ochii celui ce deţine puterea, viaţa oamenilor este lăsată la întâmplare prin însăşi lipsa de sens a unei autorităţi ce le urmăreşte orice pas.

Un film de acţiune bun nu este greu de găsit, câteva urmăriri bune,  o intrigă cu spioni, poliţişti, răpiri, traficanţi, gloanţe zburând peste tot şi voilá! In cazul comediilor, chiar şi mediocritatea este greu de atins, graniţa dintre amuzant şi absolut ridicol fiind greu de stabilit pentru mulţi regizori care confundă hăhăiala cu râsul. Noi sperăm ca următorele filme să vă amuze fără să fiţi nevoiţi să vă diminuaţi voit IQ-ul timp de 2 ore.

1. Goodbye Lenin !

Goodbye Lenin este povestea unui tânăr din Berlinul de Est gata să facă orice pentru a evita ca mama sa, care fusese în comă pe timpul schimbării regimului, să nu descopere că lumea comunistă pe care o ştia se prăbuşise. De la falsificarea etichetelor de pe borcanele cu castraveţi până crearea unor emisiuni TV false, Alex încearcă să anuleze toate micile schimbări pe care capitalismul le adusese în Berlin, dând naştere unor situaţii amuzante şi unor explicaţii foarte creative.

2. Shaun of The Dead

Shaun (Simon Pegg) nu are o viaţă perfectă, are o slujbă fără viitor, iubita îl părăseşte, tatăl vitreg îl urăşte, însă totul se schimbă într-o zi când… toţi se transformă în zombi. Ei bine, aproape toţi. Ar fi putut fi un film horror mediocru, însă rezultatul a fost o comedie  destul de originală. Shaun of The Dead nu este o parodie de tipul Scream, scenariul este mult mai inteligent construit. Zombii se infiltrează în viaţa de zi cu zi a lui Shaun, lumina rămâne aprinsă, iar toate reacţiile oamenilor care înfruntă zombii par naturale. Satârul nu este niciodată găsit din întâmplare in momentul salvator iar eroii noştri luptă cu ce au la îndemână  şi suferă pentru fiecare vinil pătat de sângele zombiilor.

3.Filantropica

Un pic haz de necaz nu strică niciodată, iar din fericire asta este specialitatea comediilor româneşti. Filantropica, povestea lui Ovidiu Gorea (Mircea Diaconu), un profesor de română, scriitor ratat, care îşi descoperă vocaţia de escroc sentimental vă va face să uitaţi că societatea în care trăieşte, şi care din păcate o oglindeşte pe a noastră ,  este absolut monstruosă. La final vă veţi da seama că interlopul Pavel Puiuţ (Gheorghe Dinică), cel care vindea partituri dramatice cerşetorilor,avea dreptate. Până la urmă povestea este cea mai importantă.

4.Some Like It Hot

Inainte ca travestirea şi schimbul subit de identitate să devină clişee ale genului, doi muzicieni căutaţi de mafie, Joe (Tony Curtis) şi Jerry (Jack Lemmon), se ascundeau într-un tren plin ochi cu tinere artiste, stârnind hohote de râs în America anilor ’50. Cei doi sfârşesc previzibil prin a se îndrăgosti de Sugar (Marilyn Monroe).  Asta nu e tot, Jerry pare să uite adevărata sa identitate şi se logodeşte cu un milionar, iar încurcăturile se ţin lanţ.  Dincolo de interpretările simpatice ale celor doi actori şi comicul de situaţie inerent într-un film cu o asemenea premiză , ceea ce dă cu adevărat savoare filmului sunt replicile celor doi prieteni  care se ceartă permanent.

5. Dr. Strangelove or How I Learned To Stop Worrying And Love the Bomb

Dr. Strangelove nu este un film la care se râde cu lacrimi, ci mai discret, cu un pic de neîncredere, în fond râdem de apocalipsa nucleară. Umorul lui Kubrick este la fel de devastator ca mai-sus-menţionata apocalipsă, însă mult mai subtil: Please, please, gentlemen ! No fighting, this is a war room!

6. Modern Times

O astfel de listă nu ar fi completă fără un film cu Charlie Chaplin. Modern Times nu este o comedie get-beget,anunţând încă de la început că filmul nu este despre fericire , ci despre căutarea acesteia. De fapt, Modern Times este o dramă cu foarte mult umor şi cu un final deschis care vă va face să râdeţi tocmai pentru că momentele hilare alternează cu cele de deznădejde. Chaplin găseşte fericirea şi libertatea în secţia de poliţie, dar nu poate suporta rutina zilnică dintr-o fabrică în care oamenii lumii moderne sunt dezumanizaţi.

7. Groundhog Day

Să retrăieşti aceeaşi zi la nesfârşit pare monoton, însă meteorologul Phil Connors (Bill Murray) reuşeşte să vadă partea plină a paharului. Este liber să facă absolut orice ştiind că a doua zi o va lua inevitabil de la capăt. Cum are tot timpul din lume, Phil nu se dă bătut după primele întâlniri cu Rita (Andy McDowell) şi perseverează în speranţa că va putea până la urmă să o seducă într-o singură zi. După Groundhog Day s-ar putea să vă doriţi să-l vedeţi pe Bill Murray iar şi iar, aşa că vă recomandăm şi două comedii mai recente ale actorului american : Broken Flowers şi St. Vincent.

8. The Big Lebouski

Lebouski (Jeff Bridges) cunoscut mai drgrabă ca the Dude, his Dudeness, el Duderino este un pierde-vară pasionat de bowling care este atacat de nişte indivizi nu tocmai inteligenţi, de fapt inamicii unui milionar ce întâmplător avea acelaşi nume. The Dude poate trece peste bătaia încasată însă cineva trebuie să plătească pentru covorul pătat, aşa că pleacă în căutarea celuilalt Lebouski. El şi echipa sa vor fi astfel atraşi într-o poveste încurcată cu răpiri, recompense, maşini furate, care colac peste pupăză se suprapune cu campionatul regional de bowling unde vor trebui să-l înfrunte pe Jesus and Nobody fucks with The Jesus.

9. Love and Death

Să recunoaştem, puteam la fel de bine să optăm pentru Annie Hall sau Whatever Works însă Love and Death parcă rezumă mai bine crezul lui Woody Allen ale cărui personaje obsedate de moarte sunt  mizantropi paradoxali care urăsc şi iubesc umanitatea. In Love and Death,  Woody Allen şi Diane Keaton părăsesc New York-ul secolului XX pentru Rusia Imperială, dar nu vă imaginaţi că Woody renunţă la celebrii săi ochelari. Anacronismele, monoloagele pseudo-filosofice presărate pe tot parcursul filmului, intriga cvazi-absurdă (scopul personajului principal este să-l asasineze pe Napoleon) fac din Love and Death un film care merită văzut.

10. Monty Python’s Life of Brian

Qui-pro-quo-ul, confuzia identitară, este unul dintre cele mai folosite procedee în comedii, însă atunci când un Brian oarecare este confundat cu Isus doar pentru că a avut (ne)norocul de a se naşte în aceeaşi zi, în staulul de vizavi, e clar că avem de-a face cu o comedie ieşită din tipare. Bugetul filmului nu a fost prea mare, însă umorul este de calitate, iar absurdul intrigii este bine pus în valoare de regizor care reuşeşte să facă din scena biblică a crucificării, un mini-concert în care victimele  cântă Always  Look on the Bright Side of Life.