Ne-am obişnuit cu Robert de Niro în roluri de mafiot mai mult sau mai puţin simpatic în funcţie de scenariu şi regie. De Niro a fost un cap mafiot cu aer patern în Goodfellas, un Don Corleone în devenire în The Godfather II, Al Capone în The Untouchables şi lista ar putea continua cu alte roluri de interlop memorabile în Heat, din nou alături de Brando şi Pacino,  Casino sau Once Upon a Time in America. Totuşi, de Niro nu ar fi ajuns unul dintre cei mai respectaţi actori ai Hollywoodului fără o serie de filme în care dă dovadă nu doar de talent, ci şi de versatilitate.

1. Taxi Driver

De Niro şi Scorsese au fost The Dream Team vreme de câteva decenii, însă Taxi Driver este poate cel mai bun film care a rezultat din colaborarea celor doi. Travis (De Niro) este un veteran care întors din Vietnam care devine taximetrist pentru a folosi cumva nopţile în care nu poate dormi din cauza insomniei. Filmul urmăreşte transformare lui Travis din taximetrist în justiţiar, pe măsură ce tânărul pierde contactul cu  realitatea, devenind convins că misiunea sa este de a curăţa New York-ul. Travis începe să respecte un program strict de exerciţii, cumpără pistoale cu aceeaşi uşurinţă cu care ar cumpăra un hot dog şi îşi exersează replicile destinate viitoarelor victime dând naştere celei mai cunoscute scene cu tânărul De Niro: Are you talkin’ to me? Filmul nu este doar o critică la adresa unui guvern care nu a ştiut să-şi respecte vechii soldaţi, ci aruncă săgeţi ironice şi înspre o societate care se grăbeşte să glorifice un justiţiar care ar fi putut deveni viitorul Lee Oswald, dacă serviciile secrete nu l-ar fi văzut la timp. Travis găseşte o altă cauză demnă de atenţia sa şi în loc să ajungă cel mai urât om din America ajunge un erou.

2. The King of Comedy

Rupert Pupkin, Pumpkin, Pipkin este un personaj care doreşte să ajungă celebru într-o lume care nu-i reţine niciodată numele. Când nu este ocupat cu urmărirea celebrităţilor şi strângerea de autografe, Rupert (De Niro) îşi petrece timpul în beciul casei pe care o împarte cu mama sa. Pivinţa este refugiul în care viitorul Rege al Comediei se înconjoară de personaje de carton, auditoriul perfect pentru psihoticul Rupert. De Niro reuşeşte să redea tulburările de personalitate ale personajului care trăieşte prins între două realităţi, cea în care este un comediant aspirant cam fără umor şi cea în care numele mari ale vremii îi ascultă spectacolele şi îi invidiază succesul. Monoloagele în care personajul îşi imaginează şi îşi exersează răspunsurile pentru întrebările ce îi vor fi adresate când noua sa viaţă va începe ne arată un De Niro cu gesturi largi, teatrale , copleşit emoţii exaltate jucate cu un patos demn de un maniac. In filmul lui Scorsese nebunia lui Rupert este în acelaşi timp înspăimântătoare şi înduioşătore, iar De Niro cu o mustăcioară neagră şi un costum copiat de la celebritatea preferată reuşeşte să fie un psihopat simpatic, chiar dacă până la urmă îl răpeşte pe adevăratul Rege al Comediei pentru a-i lua locul.

3. Cape Fear

In Cape Fear, De Niro joacă rolul unui altfel de psihopat, unul înspăimântător pentru care singura plăcere vine din răspândirea fricii. Max Cady(De Niro) iese din închisoare cu o singură dorinţă, aceea de a se răzbuna pe fostul său avocat pe care-l consideră vinovat de arestarea sa . Un De Niro musculos, tatuat încearcă să pară şarmant şi delicat în încercarea de a o seduce pe fiica de 16 ani a vechiului său apărător, însă imaginea care-ţi rămâne pe retină este cea a violatorului nebun care muşcă obrazul victimelor sale pentru pura plăcere de a le desfigura.

4.Raging Bull

E nevoie de un personaj cu adevărat furios pentru a îl face pe Joe Pesci să fie fratele cel bun, însă, în Raging Bull, Robert De Niro reuseste. Pentru boxeorul Jack LaMotta lupta nu se termină niciodată, iar după o seară grea în ring, nimic nu merge mai bine ca un meci cu soţia dis de dimineaţă. LaMotta, rolul care i-a adus Oscarul lui De Niro, nu-şi poate stăpâni furia, iar viaţa sa în afara ringului ajunge până la urmă Knock-Out. Dacă reuşeşti să-ţi desprinzi privirea de la interpretarea hipnotică a lui De Niro, devine evident că mare parte din impactul scenelor care-l au în centru pe LaMotta a fost atent construit de Scorsese care acordă atenţie şi atmosferei filmului, care te poartă înapoi în timp în America interbelică.

5. The Deer Hunter

Cu o distribuţie care-i include pe Paul Walken, Merryl Streep şi Robert De Niro, şi un subiect care în 1978 era încă extrem de dureros, Războiul din Vietnam, nu e deloc surprinzător că The Dear Hunter a fost cel mai bun film american al anului.  Povestea urmăreşte doi vechi prieteni care luptă împreună în Vietnam şi joacă ruleta rusească tragând cu un pistol care are un singur glonţ sub privirile amuzate ale torţionarilo lor, iar apoi ajunşi acasă continuă să încerce să se salveze unul pe celălalt din ghearele nebuniei. The Deer Hunter nu este un one-man show marca Robert de Niro, Paul Walken în rolu lu lui Nicki, cel mai bun prieten al lui Michael (De Niro), reuşind unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa. Cei doi se completează reciproc, interpretarea sensibilă a lui Walken contrastând cu personajul mult mai dur interpretat de De Niro, care nu ezită să propună evadări nebuneşti şi  încearcă până în ultimul moment să-şi ajute prietenul ajuns amnezic în urma războiului.  

6. Novecento

Filmul lui  Bernardo Bertolucci din 1976 îi aduce împreună pe Robert de Niro şi Gerard Depardieu în rolul a doi copii cu origini diferite, născuţi în aceeaşi zi şi care ajung să încarneze cele două ideologii din Italia din prima jumătate a secolului XX : comunismul şi fascismul. Pelicula urmăreşte 45 de ani evoluţia celor doi protagonişti şi evoluţia fascismului, fără a uita să redea pitorescul Italiei rurale în care cei doi copii cresc împreună despărţiţi doar de diferenţa de statut social. Lui De Niro rolul de tânăr nobil italian răsfăţat, ironic şi libertin îi vine mănuşă, iar Depardieu este la rândul său convingător în rolul tânărului ţăran întors din război comunist fervent, însă cei doi nu sunt inamici de moarte, ci prieteni extrem de apropiaţi care deşi nu împart aceleaşi convingeri ajung să împartă aceeaşi femeie.

7. New York, New York

New York, New York este una dintre colaborările mai puţin cunoscute ale lui De Niro cu Martin Scorsese, poate pe nedrept intrată într-un con de umbră. Filmul al cărui titlu te face să te gândeşti la Frank Sinatra urmăreşte o poveste de dragoste între o câtăreaţă de pe Broadway(Lisa Minelli) şi un saxofonist a cărui atitudine de wise-guy te face să-ţi aminteşti de zvonuri care au circulat pe seama lui Sinatra şi a apartenenţei sale la o mare familie italiană. Povestea celor doi este presărată cu momente muzicale bune şi certuri pe măsura orgoliului supradimensionat al personajului lui De Niro, caracterul volatil al saxofonistului obligându-l pe de Niro să treacă rapid de la o stare la alta.

8. Midnight Run

In Midnight Run, Jack Walsh (Robert De Niro)este un vânător de recompense trimis să vâneze fostul contabil al unui mafiot periculos care furase bani şi îi donase în scopuri caritabile. Cu o asemenea intrigă nu se poate  obţine decât o comedie, cu multe urmăriri ce-i drept. De Niro păstrează aerul de poliţist dur chiar şi în cele mai amuzante momente,  mânuieşte replicile sarcastice cu aceeaşi uşurinţă cu care apasă pe trăgaci, iar inofensivul prizonier se dovedeşte extrem de creativ atunci când vine vorba de evadare.

9. Everybody’s fine  

După o carieră plină de roluri dramatice, în Everybody’s fine întâlnim un altfel de De Niro, mai bătrân şi capabil de interpretări subtile, reţinute. Intr-un feel-good-movie care nu promitea la început mare lucru Robert De Niro intră în pielea unui pensionar care îşi vizitează familia de Sărbători şi ne face să ne îndrăgostim de personajul care are mereu o replică sarcastică la îndemână.  

10.The Last Tycoon

Aşa cum a dovedit-o recenta ecranizare a The Great Gatsby, Fitzgerald este un autor pe cât de cunoscut, pe atât de greu de transpus convingător pe peliculă, însă The Last Tycoon, filmul lui Elia Kazan (A Streetcart Named Desire) din 1976 are cel puţin un merit care nu-i poate fi contestat : îi aduce împreună pe Robert de Niro şi Jack Nicholson . De Niro este Monroe Stahr, un cineast al anilor ’20 care va fi până la urmă consumat de pasiunea sa pentru filme şi alcool, iar Nicholson scenaristul pe care Stahr încearcă să-l bată şi care compensează rolul secundar care i-a fost distribuit cu o replică celebră : I always wanted to hit 10 million dollars.

Pentru regizorul Juliano Ribeiro Salgado, tatăl său, fotograful brazilian Sebastião Salgado, a fost mai degrabă o figură legendară decât una paternă. Filmul documentar Le sel de la terre este încercarea fiului de a-și înțelege tatăl absent, iar pentru aceasta Juliano Ribeiro Salgado își combină viziunea injectată de culoare cu cea a regizorului Wim Wenders (Pina).

Wenders, un mare admirator al fotografiei lui Sebastião Salgado, este și extrem de compatibil cu acesta pe terenul esteticii: cer plumburiu brăzdat de nori, căldură în alb-negru, fotografii iconice semitransparente suprapuse înregistrărilor cu fotograful transpun o carieră îndelungată și prolifică într-un film care nu-și trădează subiectul. 

Le sel de la terre urmărește procesul din spatele unor proiecte fotografice precum The Sahel, the End of the Road, Workers, sfâșietorul Exodus – care i-a distrus lui Sebastião Salgado încrederea în puterea de refacere a umanității – și recăpătarea speranței prin Genesis – o colaborare cu fiul Juliano Ribeiro Salgado și o cronică a locurilor de pe Pământ neatinse de om.

În varianta irlandeză, Comunismul având faţă umană cântă şi dansează pe ritmuri febrile de jazz interbelic, vrea libertatea moravurilor, şcoli independente şi clerici mai puţin vocali, spre disperarea Bisericii dornice să deţină monopolul asupra cugetării libere. Cel puţin aşa era în secolul trecut, de unde regizorul Ken Loach îl ia pe James Gralton (Barry Ward), un apostol al forţei roşii (nu maşina, ci mişcarea politică inspirată din Biblia muncii, scrisă de Marx) şi îl transformă, din revoluţionarul furibund conducând muncitorii spre libertate, într-un dansator charismatic, gata să-i înveţe pe consătenii plictisiţi să mişte din şolduri, cum se făcea în barurile ascunse de pe vremea Prohibiţiei.

Intuind probabil dezaprobarea spectatorilor din fostul bloc sovietic în faţa încercărilor sale de a le arăta cât de buna a fost apariţia Partidului Comunist pentru omenirea mereu asuprită de ăia plini de bani, Ken Loach renunţă la imaginile cu luptele de clasă, la scenele filmate în fabricile unde zace ura din cazanul nedreptăţilor sociale şi alege, pentru a propovădui noua egalitate dintre oameni, un loc mai vesel şi mai atrăgător pentru puştimea dintr-un sat îmbătrânit: sala de dans a lui Jimmy, unde ziua, femeile mai şcolite fac voluntariat şi predau lecţii de pictură şi de literatură, vorbind mai ales despre marii poeţi ai Irlandei, în timp ce seara toţi se mişcă nebuneşte, spre disperarea preotului catolic înfuriat, care tuna şi fulgera împotriva oiţelor rătăcite care ascultă vorbele unui lup roşu ce le povesteşte despre dracul ăla împieliţat de Marx şi a lui diavolească lucrare, Capitalul.

Sub pretextul apărării patriei sale de ciuma răspândită de Lenin în Rusia, preotul satului, cu apucături de mafiot italian din New York, gata să incendieze, să ameninţe şi să recurga la oamenii sus-puşi, îi tratează pe sătenii ademeniţi de ringul de dans improvizat de Jimmy ca pe nişte datornici neputincioşi, care nu şi-au plătit la timp taxa de protecţie. Între ameninţarea cu exilarea din cauza orientării de stânga, grija pentru mama bolnavă, dar care se ţine bine în faţa sticleţilor ce vor să-i umfle odorul, Jimmy vrea să le faca dreptate localnicilor intimidaţi de marii proprietari ce sunt mână-n mână cu Biserica, apoi îşi mai face şi timp să o înveţe pe fosta lui iubită, măritată între timp, cum se dansează în singurele baruri unde albii şi urmaşii africanilor aduşi ca sclavi pot asculta aceleaşi ritmuri păgâne.

Filmele precum Jimmy’s Hall şi cele dedicate marii călătorii a lui Che Guevara prin America Latină îţi arată latura cameleonică a utopiei comuniste. De fapt, Comunismul şi-a deghizat intenţiile în discursurile adaptate fiecărei societăţi, în funcţie de originile nedreptăţii şi ale inegalităţii economice. În ţările occidentale a pledat pentru forţa sindicatelor, în ţările sud-americane, pentru drepturile indigenilor ce nu beneficiau de şansa unei educaţii şi a unui trai decent, fiind încă discriminaţi de urmaşii coloniştilor. În Jimmy’s Hall, Comunismul este suprapus peste războiul de independenţă a Irlandei şi peste opoziţia dintre laicitate şi dogmă, dintre proprietarii abuzivi şi ţăranii având pământuri mai puţin fertile.

Pelicula realizată de Ken Loach mută atenţia de la încrâncenata luptă de clasă la dorinţa personajelor de a fi libere să pună la îndoială autoritatea, dogma, tradiţiile şi orientările politice majoritare. Sala unde paşii lor acceptă ritmurile blamate devine singurul loc unde li se permite să pună întrebări, să viseze la o lume cu mai multe drepturi, care să îi apere în faţa abuzurilor, şi mai ales la o societate unde au voie să se amestece unii cu alţii şi să ia decizii fără să fie intimidaţi de clericii tradiţionalişti. Deşi nu este o capodoperă a cinematografiei, Jimmy’s Hall nu te plictiseşte. Filmul, care te atrage mai ales prin atmosfera creată de charismaticul actor Barry Ward, are meritul de a lăsa în urma lui întrebări legate de legitimitatea politică, de graniţele sociale şi, în special, de cine are voie să le propună sau, mai rau, să ţi le impună.

Nu prea ne plac filmele de groază  în care singurul rol al poveştii este de a justifica scenele şocante, decapitări şi torturi creative , aşa că am căutat filme care scapă de această capcană găsindu-şi inspiraţia în cărţi. Epoca noastră a inventat filmul de groază însă frica există de când lumea, iar scriitorii nu au ezitat să creeze scenarii în care aceasta este construită cu migală, din sugestie în sugestie, până la un adevăr ascuns care-ţi îngheaţă sângele în vene.

1. The Masque Of The Red Death

Deschidem lista cu o ecranizare după un maestru al groazei atent dozate, Edgar Allan Poe. In The Masque of The Red Death rolul principal este asumat de un actor consacrat tocmai graţie abilităţii sale de a încarna răul absolut, Vincent Price. Filmul urmăreşte câteva zile din viaţa Prinţului Prospero, un conducător despotic care-şi terorizează supuşii şi aşa înspăimântaţi de ciuma care bântuia prin ţinut. In timp ce în afara castelului său domneşte moarte, în interior invitaţii lui Prospero celebrează viaţa prin baluri şi ospeţe stranii. The Mask of The Red Death păstrează simbolismul straniu al nuvelei lui Poe, peste care pluteşte un iz de ritual satanic. Filmul excesiv de teatral  este destul de diferit de un horror modern, fără efecte speciale sau scene de urmărit cu perna pe faţă.

2.  Dr. Jeky ll and Mr. Hyde

Ideea că dincolo de aparenţe în fiecare zace un monstru poate fi găsită în aproape toate filmele horror, însă viziunea lui Robert Louis Stevenson autorul The Strange Case of Doctor Jekyll and Mr. Hyde este cu totul originală. Nuvela scrisă la sfârşitul secolului al XIX-lea a beneficiat de multe ecranizări, însă emblematică a rămas cea din 1931 care incearcă să construiască universul cărţii folosind creativ mijloace rudimentare de crea frica: machiaj, fum şi un râs malefic. Filmul din 1932 este un horror mai mult prin nume , şi poate servi dreptpunct de reper pentru cei care vor să observe cât de mult bombardarea continuă cu crime de tot felul ne-a desensibilizat în timp, astfel încât ne putem bucura de un vechi horror ca de o mica bijuterie a cinematografiei.

3. The Birds

Nimic nu este mai înspăimântător decât inexplicabilul, cam acesta pare să fie mesajul pe care Hitchcock încearcă să-l transmită prin The Birds, filmul inspirat de povestirea cu acelaşi nume scrisă de Daphne Du Maurier. In film ameninţarea pluteşte în aer, la propriu, păsările începând să atace oamenii dintr-un mic oraş californian, Bodega Bay. Schimbarea de comportament a animalelor coincide cu sosirea în oraş a frumoasei Melanie Daniels (Tippi Hedren, una dintre muzele lui Hitchcock).Paranoia localnicilor şi comportamentul agresiv al păsărilor par strâns legate, iar izbucnirile de ură iraţională ale casnicelor faţă de Melanie sunt la fel de înspăimântătoare ca prezenţa permanentă a păsărilor gata să ucidă.

4. Dracula

Dată fiind pasiunea epocii noastre pentru vampiri sentimentali, o întoarcere la cartea lui Bram Stocker, Dracula, este binevenită. Contele Dracula (Bela Lugosi) nu este vreu erbivor reformat şi nici soţiile sale care se ridică noaptea din coşciug înfometate. Bela Lugosi cu mişcările sale teatrale, precaute şi privirea în căutare de sânge a reuşit să fie convingător în rolul contelui, iar transformarea  lui Renfield (Dwight Frye) din agent imobiliar într-un nebun care vrea să bea sângele animalelor s-ar putea să vă facă pielea de găină.

5. Let the right one in

Ecranizare a romanului lui John Ajvide Lindqvist, Let the right one in este un horror suedez care-ţi îngheaţă sângele în vene, chiar dacă nu este primul film cu vampiri peste care ai dat. Filmul urmăreşte dilema lui Oskar , un băieţel nu tocmai popular care se împrieteneşte cu o fată misterioasă în întunecatul Stockholm. Eli nu suportă lumina , trebuie invitată într-o cameră pentru a putea intra şi se hrăneşte cu sângele dintr-o canistră pe care ajutorul ei i-l aduce regulat. Filmat extrem de realist, Let the right one in nu este un film clasic cu vampiri, victimele lui Eli sunt copii, însă nu inocenţi, iar lui Oskar îi este extrem de greu să se despartă de singura sa prietenă.

5. The Silence of the Lambs

Inspirat de personajul din romanul lui Thomas Harris, Hannibal Lecter, Hannibal the Cannibal, este criminalul rece şi calculat care a speriat o întreagă generaţie pe vremea când nu apăruseră încă bulinele de avertizare. Tăcerea mieilor este un film cu atât mai înspăimântător cu cât la final răul mai mic este pedepsit ,însă un criminal mult mai periculos decât Buffalo Bill evadează şi este înfometat.  Filmul care-i prezintă pe Hannibal (Anthony Hopkins) şi tânăra detectiv Clarice (Jodie Foster) când aliaţi, când inamici nu este oficial considerat un horror, însă interpretarea lui Anthony Hopkins care face din criminal un personaj sofisticat, aproape şarmant, te sperie mai tare decâţ un film cu fierăstraie şi masacre la tot pasul.

7. The Innocents

E greu de crezut că autorul Portretului unei doamne, Henry James, a scris şi o nuvelă neo-gotică în care răul este încarnat de doi copii aparent angelici. In The Innocents, filmul inspirat de Turn of the screw frica se construieşte încet prin sunete ascuţite, şoapte în vânt şi o muzică bine aleasă. Miss Giddens (Deborah Kerr) o guvernantă loială angajată să se ocupe de doi orfani într-un conac idilic în care florile se usucă imediat descoperă că în spatele comportamentul straniu al copiilor se ascund forţe malefice. Si cele mai mărunte gesturi ale copiilor devin astfel indicii ale unui adevăr sinistru pe care regizorul ne invită încă de la început să-l bănuim, prima scenă prezentând-o pe guvernantă rugându-se pentru salvarea copiilor.

8. Rosemary’s Baby

Romanul lui Ira Levin demonstrează că nu e nevoie de o casă izolată în mijlocul pustietăţii pentru a putea crea o atmosferă înspăimântătoare, un apartament într-un bloc în care toţi vecinii par a fi membri unei secte misterioase este suficient. In Rosemary’s Baby Mia Farrow joacă rolul unei viitoare mame care devine convinsă că tatăl copilului este nimeni altul decât Diavolul. Filmul lui Roman Polanski nu confirmă de la început bănuielile tinerei mame, povestea fantastică pe care Rosemary o pune cap la cap părând la inceput o halucinaţie a unei minţi paranoice. In filmul lui Polanski nimeni nu este decapitat, monştrii nu ţâşnesc de după perdele iar cel mai înspăimântător moment este cel în care angelica Rosemary îşi leagănă prima oară  copilul demonic .

9.The Shining

E greu de spus dacă filmele au popularizat cărţile lui Stephen King sau invers, cert este că The Shining este poate cel mai cunoscut horror. Kubrick cu gustul său pentru imaginile cu un impact vizual puternic a reuşit să creeze personaje şi scene care au rămas întipărite pe retina celor care n-au închis ochii de frică. Kubrick reuşeşte să facă din sunetul unei trotinete care alunecă pe culoarul unui hotel un sunet de nesuportat, tocmai pentru că bănuim spre ce se îndreaptă copilul. Totuşi, pe parcursul filmului, aşteptările noastre sunt înşelate din nou şi din nou, până când sunt întrecute şi înecate de o baie de sânge într-un hol. Filmul nu ar fi fost acelaşi fără zâmbetul pe jumătate malefic, pe jumătate nebun al unui Jack Nicholson care încet-încet îşi schimbă personalitatea sub influenţa bizarului hotel din munţi,  amânarea transformării sale definitive într-un criminal iraţional făcând teama să devină aproape palpabilă.

10. The Exorcist

The Exorcist este de departe cel mai înspăimântător film din câte s-au făcut până acum, iar efectul se datorează în parte faptului că povestea unei fete posedate de diavol este inserată într-o realitate care ne pare familiară. Mama fetei nu este vreo habotnică, iar la primele simtome cheamă medicul, nu un preot, însă semnele devin prea evidente pentru a le putea nega.  Corpul fetei levitează, îşi răsuceşte gâtul cu 180 de grade, este contorsionat în fel şi chip însă continuă să vorbească  grăbind venirea celor doi preoţi care vor încerca să-l alunge, riscându-şi viaţa şi sufletul. Filmul devenit un clasic a făcut cunoscut publicului larg romanul scris de William Peter Blatty în 1971.

Dacă după aceste filme mai aveţi curaj vă puteţi încumeta  să vedeţi Frankenstein, The Amityville Horror, The Haunting, o mulţime de ecranizări după Stephen King şi franciza Saw care este, cel puţin la origine, tot o ecranizare.

In ultimii ani călătoria în maşină a fost transformată într-un loc comun al comediilor cu scenarişti lipsiţi de inspiraţie care trimit câţiva burlaci în Las Vegas îi îmbată bine şi apoi îi lasă să se facă de râs, sperând că astfel publicul va fi amuzat. Călătoria în sensul ei de drum iniţiatic aproape a dispărut, iar călătorul s-a retras politicos făcând loc turistului pus pe distracţie. Totuşi, există filme care încă ne fac să visăm la drumuri, peisaje şi oameni, trebuie doar să avem răbdare şi suficientă benzină în rezervor ca să le găsim.

1. Love Field

Filmul în care Michelle Pfeiffer joacă rolul unei casnice din anii ’50 obsedată de familia Kennedy este o poveste plină de umor, absurd şi tristeţe care urmăreşte călătoria lui Laurenne Hallett alături de Paul Carter (Dennis Haysberg) şi fiica sa. Nimic prea neobişnuit, dacă nu ţinem cont că Mr. Carter este un bărbat de culoare care călătoreşte lângă o femeie albă într-o vreme în care  sudul Americii era un loc unde segregarea rasială nu putea fi incălcată fără consecinţe. Suspansul este cu atât mai mare cu cât cei trei sunt urmăriţi de poliţie din cauza unei încurături pe cât de absurdă, pe atât de greu de înlăturat într-o epocă în care prezumţia de nevinovăţie era rezervată doar anumitor cetăţeni. Călătoria este o lecţie pentru ambii protagonişti care învaţă că trebuie să lupte într-un fel sau altul împotriva prejudecătilor care le îngrădesc libertatea.

2. Thelma and Louise

Thelma (Genna Davis) and Louise (Susan Sarandon) două prietene vechi pleacă împreună într-o călătorie, care se transformă într-o fugă după ce cele doua sunt implicate într-o crimă.  Fugare, urmărite de poliţie, fosta chelneriţă şi casnica supusă descoperă în sfârşit libertatea departe de societatea texană dominată de bărbaţi. Deşertul pe care-l străbat într-un Thunderbird ‘66 devine aliatul lor în cursa împotriva poliţiei până când drumul le trădează iar cele două au de făcut o alegere dificilă: fie se predau, fie continuă şi se aruncă în prăpastie.

3.Little Miss Sunshine

O mamă hotărâtă, un tată în pragul falimentului, un unchi sinucigaş, un bunic narcoman, un adolescent depresiv, o fetiţă cât se poate de veselă şi o dubă care trebuie împinsă de fiecare dată când pleacă la drum pornesc într-o călătorie spre California pentru a îndeplini visul celui mai tânăr membru al familiei. Olive, în vârstă de doar 7 ani visează să devină cândva Miss America însă până atunci s-ar putea mulţumi cu titlul de Little Miss Sunshine, asta dacă cei 6 reusesc să ajungă la timp. Drumul este marcat de  moarte şi o redescoperire a solidarităţii, de momente de disperare şi de bucurie, care la final vor face din familia Grossman o familie în adevăratul sens al cuvântului.

4. Easy Rider

Dacă vă e dor de atmosfera, muzica, hainele şi motocicletele anilor ’60 ar trebui să vă alăturaţi lui Peter Fonda, Dennis Hopper şi unui foarte tânăr Jack Nicholson timp de două ore. La fel de cunoscut ca melodia Born to be wild din coloana sonoră, Easy Rider este un film cult despre căutarea libertăţii în lumea modernă.Wyatt sau Captain America (Fonda) şi  Bill (Hopper ) sunt doi motociclişti cu personalităţi diferite uniţi de dorinţa de a străbate America şi de a ajunge la New Orleans pentru Mardi Gras. Cei doi hipioţi ce pornesc în căutarea Americii autentice găsesc peisaje superbe şi oameni plini de prejudecăţi, pentru care dispreţul pentru convenţii şi libertatea sunt o ameninţare care trebuie înlăturată, la nevoie, chiar cu forţa.

5. The Adventures of Priscilla. Queen of The Desert

Priscilla este un autocar rozaliu care-i poartă prin deşertul australian pe Mitzi/Anthony, Felicia/Adam şi Bernadette, trei performeri care-şi câştigă existenţa cocoţându-se pe tocuri şi purtând haine sclipitoare. Filmul este o paradă de culori, costume, melodii pop din anii 90 cantate doar din buze şi momente de comedie surprinzătoare. In fond, un autocar stricat în mijlocul pustietăţii nu are de ce să-i descurajeze pe artişti, fiind o ocazie excelentă de a repeta mai bine ca niciodată I will survive. Let the madness begin !

6. Paris, Texas

Paris, Texas, filmul care i-a adus lui Wim Wenders (Der Himmel uber Berlin, Buena Vista Social Club, Pinna) singurul său Palme d’Or este o poveste complicată în care multe lucruri rămân nespuse. Travis Henderson (Harry Dean Stanton) este un amnezic  care nu este dispus să dea prea multe explicaţii despre cei 4 ani pierduţi rătăcind prin deşert. Singura sa preocupare este refacerea familiei, astfel că porneşte într-o călătorie spre Houston în căutarea soţiei sale Nastassia Kinski.  Stanton este însoţit de fiul său Hunter iar călătoria este una dintre puţinele momente de optimism într-un film marcat de melancolia lui Stanton, un personaj pentru care rătăcirea este adevărata vocaţie.

7.Badlands

Călătoria nu e totuşi doar un pretext pentru a lega prietenii şi a consolida familii, în filmul de debut al lui Terrence Malick, Kit (Martin Sheen) este un ucigaş care în încercarea sa de a fugi de poliţie devine tot mai periculos şi mai eficient. Crimele nu sunt la vedere pentru că importantă este de fapt relaţia dintre Kit şi Holly (Sissy Spacek), cea care decide să-l urmeze deşi acesta i-a ucis tatăl. Mai mult decât crimele lui Kit ceea ce este cu adevărat înspăimântător în Badlands este seninătatea cu care Holly priveşte totul, păstrându-şi până la final imaginea de inocentă.

8. Fear and Loathing in Las Vegas

Ecranizarea romanului lui Hunter S. Thompson  cu Johnny Depp şi Benicio del Torro este un road trip în care accentul cade puternic pe trip graţie portbagajului plin cu droguri pentru toate gusturile, de la alcool la LSD şi cocaină. Nu vă gândiţi la doi traficanţi de profesie, Raoul Duke (Depp) este un jurnalist trimis să scrie un repostaj în Las Vegas iar Dr. Gonzo este un avocat nu tocmai respectabil, însă călătoria lor în interesul serviciului se va transforma într-o căutare a spiritului american pe care ce-i doi halucinând ajung să creadă că-l reprezintă: our trip was different, it was to be a classic affirmation of everything right and true in the national character. A gross physical salute to the fantastic possibilities of life in this country, but only for those with True Grit.

9.Pierrot le Fou

Pierrot le Fou, filmul care-i aduce împreună pe doi dintre actorii preferaţi ai lui Godard, Anna Karina şi Jean Paul Belmondo este o călătorie uşor diferită de cele de care am vorbit până acum întrucât în loc să ne plimbăm din loc în loc ne deplasăm într-o geografie fictivă unde tomponimele sunt simboluri pentru idei : America, Vietnam, Riviera, Las Vegas. Pierrot le Fou este povestea unui burghez în căutarea unei altfel de vieţi, departe de convenţii şi familie, care porneşte într-o călătorie riscantă alături de tânăra Marianne Renoir (AnnaKarina). Pericolul nu este niciodată prea departe, Marianne fiind urmărită de mafia algeriană. Călătoria celor doi este pretextul ales de această dată de Godard pentru a explora relaţiile complexe care se stabilesc între indivizi, dezvăluind duplicitatea ascunsă în spatele iubirii.

10. Y tu mama tambien

Filmul lui Alfonso Cuaron urmăreste călătoria iniţiatică a doi adolescenţi, Tenoch (Diego Luna) şi Julio (Gael Garcia Bernal) care pleacă la drum în căutarea unei plaje despre care nu ştiu dacă există cu adevărat. Pentru ei drumul este un pretext de a se apropia de mai experimentata Ana (Maribel Verdu) care însă îşi urmăreşte propriile scopuri. Pe parcurs cei doi vor învăţa ce înseamnă gelozia, prietenia, iubirea, pregătindu-se pentru viaţa de adulţi, în timp ce Ana va aduna câteva amintiri care să o ajute să primească moartea resemnată.

11. Into the wild

Christopher McCandless (Emile Hirsch) pleacă în căutarea unei vieţi mai autentice departe de societatea materialistă şi de o familie disfuncţională. El devine Alexander Supertramp un vagabond care călătoreşte prin Arizona şi Alaska în căutarea fericirii, dar găseşte doar singurătatea şi un adevăr care-l cutremură : happiness is only real when shared.

12. The Motorcycle Diaries

Nu doar America de Nord a fost străbătută în lung şi-n lat de tineri dornici de schimbare. Filmul inspirat de jurnalul lui Che Guevarra are în centru un tânăr student la medicină care pleacă alături de un bun prieten şi motocicleta sa îndărătnică într-o călătorie care-i va purta prin unele dintre cele mai frumoase peisaje ale Americii de Sud, dar şi prin cele mai sărace zone. Astfel, asistăm la transformarea timidului Ernesto Guevarra (Gael Garcia Bernal) în viitorul revoluţionar Che,  cel care a captivat imaginaţia occidentalilor în căutare de eroi.

13. Rain Man

In Rain Man drumul spre Las Vegas este un rit de trecere atât pentru Raymond (Dustin Hoffman), geniul bolnav de autism care are pentru prima oară şansa să experimenteze realitatea cu bune şi cu rele, cât şi pentru fratele său mai mic Charlie Babitt (Tom Cruise), care învaţă că valoarea unui om nu se măsoară în dolari. Fără să-şi dea seama Raymond se achită onorabil de responsabilitatea sa de frate mai mare, care ar trebui să-l ajute pe mezin să-şi găsească drumul.

După atâtea filme deja ne ard tălpile de nerăbdare aşa că ne oprim la 13 în speranţa că numărul ne va purta noroc în viitoarea călătorie, în orice caz ştim la ce să ne aşteptăm dacă ajungem vreodată pe continentul American sau ne rătăcim prin deşert.