Yellowbird

Sfârșitul lunii ianuarie aduce pe ecranele cinematografelor povestea unui nou erou animat. Yellowbird este un pui de pasăre care nu a putut migra împreună cu familia lui în țările calde, iar acum se află în căutarea unei noi familii.

Atunci când lua primele lecții de zbor, Yellowbird cade din cuib și în felul acesta se pierde de familia sa. El este adoptat de Buburuză alături de care va locui într-o cabană părăsită din pădure. Privat de prezența semenilor săi, Yellowbird nu este capabil să își dezvolte capacitățile de zbor, fiind speriat de orice acțiune în acest sens. Însă atunci când Buburuză îl convinge să își învingă temerile și îl determină să iasă din casă, Yellowbird se trezește în fața provocării de a conduce un întreg stol de păsări migratoare către Africa.

Printre cei care interpretează vocile personajelor se numără: Arthur Dupont, Seth Green, Dakota Fanning, Danny Glover, Yvette Nicole Brown, Christine Baranski și Jim Rash.

Yellowbird va rula în cinematografele din România începând cu 30 ianuarie 2015.  

Povestea doamnei Murasaki – Primul roman a fost scris de o japoneza

Există oare vreun secret pentru ca un bărbat să poată stăpâni cu delicateţe mai multe relaţii? (…) Pentru un bărbat, cel mai nesuferit cusur al femeii este gelozia. Pentru o femeie, cel mai îngrozitor lucru este un bărbat călător din floare în floare. Dacă stai să te gândeşti, este uimitor simplul fapt că putem să ne înţelegem cât de cât unii cu alţii. În rolul bărbatului este un strămoş japonez al lui Casanova, posedând acelaşi tact în relaţiile cu femeile şi aceeaşi erudiţie rafinată, de aristocrat ispititor prin ritualurile amoroase laborioase. În rolul femeii: Murasaki, privită drept una dintre cele mai inteligente femei din vechiul Orient şi autoarea primului roman din lume (da, spre uimirea tuturor, primul roman poartă o semnătură feminină, deloc facilă prin subiectele abordate!).

El este o plăsmuire a Ei din vremea în care aceasta se ferea de căsnicie, temându-se de posibilitatea unui mariaj cu genul de bărbat ce îi va interzice să mai scrie vreodată, de accea l-a inventat pe acest Casanova avant la lettre, care preţuia libertatea mai presus de orgoliul şi vanităţile ce pluteau deasupra Curţii imperiale nipone şi a unei lumi patriarhale. Îl cheamă Genji, este de viţă nobilă şi, cu toate că n-a existat decât în imaginaţia lui Murasaki, scriitoarea şi poetesa devenită una dintre favoritele din suita împărătestei, a fascinat, a înrobit minţile celor ce doreau să-l imite şi a răscolit o întreagă societate aflată în plina dezvoltare culturală, tocmai în perioada în care se prefera discreţia, iar exprimarea sentimentelor tumultuoase putea fi considerată un tabu bine păzit.

Împreună, Murasaki şi Genji şi-au dominat secolul. Ea prin creativitatea bine ascunsă în public de manierele discreţiei şi ale modestiei, el rupând sigiliile unor porţi nepermise spre libertatea hedonist-rafinată, scandalizându-şi contemporanii în carne şi oase printr-o prezenţă plămădită numai din închipuirile cititorilor, în special ale unor nobili ce îşi doreau să atragă asupra lor norocul acestuia în relaţia cu genul feminin, urmărindu-i cu nesaţ aventurile galante însoţite de picturile ce puteau alcătui un veritabil album de artă japoneză. Murasaki Shikibu (sau Doamna Murasaki) poate fi considerată autoarea primului bestseller din istoria literaturii şi, avându-se în vedere că, acum mai bine de o mie de ani, când a trăit, scrierile i-au fost însoţite şi de imagini pictate migălos, capodopera ei, Povestea Printului Genji, mai poate fi considerată şi un străbunic japonez al romanului grafic. Această scriitoare şi poetesă era o curiozitate, o excentrică plină de faimă a epocii sale, fără a părăsi umbra discreţiei şi continuând să prindă în mreje imaginaţia orientaliştilor, asa cum făcea şi Genji cu majoritatea curtenilor libertini. Una dintre victimele sale poate fi considerată şi Liza Dalby, singura occidentală devenită gheişă. Atrasă de povestea lui Genji, de jurnalul şi de poeziile delicate şi răscolitoare scrise de prima romancieră din lume, şi-a imaginat la rândul ei memoriile acesteia, redescoeprite prin ochii fiicei lui Murasaki.

Dacă sunteţi captivaţi de arta japoneză, mai ales de picturile şi de poeziile în care orice trăire ce dă în clocot arde mai întâi la foc mic, lăsând flăcările ce pot face prăpăd în grija cuvintelor subtile şi ale metaforelor vizuale ieşite din comun, specifice unui erotism diafan, introspectiv, cum numai în Japonia mai poţi găsi, chiar şi atunci când unele trăiri pot dărâma totul în calea lor, atunci Povestea doamnei Murasaki vi se va părea o călătorie imaginară în timp. Musteşte de lirism, de imagini desprinse dintr-o succesiune de picturi pe mătase, care ilustrează jurnalul secret al unei femei erudite, ce a devenit o celebritate la curtea imperială, în ciuda unor nobili care îşi arătau destul de greu admiraţia în mod faţiş, mai ales în faţa unor poveşti galante scrise de o femeie, cum erau cele din romanul despre Genji, în care mulţi regăseau peripeţiile unor aristocraţi din preajma suveranului, însă destul de bine camuflate încât să fie detectate doar de cunoscătorii secretelor de la Palat.

În schimb, romanului scris de Liza Dalby îi lipseşte o naraţiune alertă. Deşi există rivalităţi, nu se luptă nimeni pe viaţă şi pe moarte pentru favorurile unei anumite doamne din suita împărătesei, nu găseşti cupluri prinse în posturi amoroase contorsionate, aşa cum aveau să apară mai târziu în faimoasele shunga, răspândite în cartierul plăcerilor, şi nici pasiunile nu par să aibă urmări ce pot răsturna existenţele celor din jurul protagonistei. Întâmplările curg asemenea unei amiezi în care dai paginile unui album de artă plin de siluete feminine graţioase, de curteni dornici să le atragă atenţia doamnelor chicotind în timp ce admirau prunii sau cireşii înfloriţi, şi cum puteau să le capteze interesul dacă nu prin a le dedica poezii ce maschează declaraţiile prea îndrăzneţe după multe cupe de sake. Romanul Lizei Dalby redă intimitatea unui jurnal mai degrabă vizual, de atmosfera, decât o succesiune de întâmplări ce te ţin cu sufletul la gură. Este scris mai ales pentru cei răbdători, capabili să se bucure de lentoarea nostalgică, de pasajele melancolice întâlnite în romanele şi povestirile lui Kawabata şi ale lui Yasushi Inoue.

Obsesia Lizei Dalby pentru imaginile derulate cu încetinitorul şi pentru lentoarea vizuală în defavoarea acţiunii este departe de a fi scăparea unei începătoare. Dimpotrivă, a reuşit să readucă în prezent spritul unei epoci în care seducţia feminină trebuia dublată de cunoaşterea limbii chineze, de abilitatea de a formula răspunsuri pline de întorsături inteligente în situaţii stânjenitoare prin aluzii scrise în versuri. Aşa cum îi descrie Liza Dalby, aristocraţii japonezi flirtau cu mintea, iar sexualitatea femeilor ce le intrau în graţii era pusă în valoare de creativitate şi de abilitatea de a-i tachina prin versurile acompaniate de mişcarile ghicite sub niste kimonouri alese pentru a etala talentul artistic al posesoarei, reflectat de alegerea culorilor din game cromatice diverse, îmbinate cu grijă. Oamenii epocii Heian (794-1185), dominată de scrierile feminine, trăiau prin poezie, respirau versuri şi cel mai frumos dar pe care i-l putea face un bărbat femeii rafinate alături de care îşi petrecuse o noapte clandestină atunci când paznicii împărătesei lipseau era un set de pensule elegante şi nişte rulouri de hârtie mătăsoasă, pe care aceasta să le poată folosi în schimbul de poezii obligatoriu după o delectare amoroasă, chiar şi în cazul unei aventuri trecătoare, ce dura o singură noapte.

Pentru mulţi din secolul nostru, japonezii din perioada lui Murasaki par niste fiinţe picate din luna a cărei apariţie o aşteaptă cu ardoare pentru a se lăsa inspiraţi ori de câte ori compun versuri pentru doamnele erudite, iar existenţa lor, o neîncetată paradă a mătăsurilor în culori abundente, o înşiruire de paravane pictate şi peisaje din care se ivesc siluetele feminine graţioase în kimonouri complicate până la extravaganţă. Dar pentru japonezii din perioada lui Murasaki, poezia nu era un ritual de complezenţă, prin care anesteziau reţinerea prevăzătoare a femeii dorite, astfel încât să-şi mascheze intenţiile vulgare. Dimpotrivă, poezia era un stil de viaţă, iar zilele, un ceremonial vizual neîntrerupt, în care până şi acele porniri instinctuale urmau calea sofisticată a unui ritual estetic, mai ales printre aristocraţii de la curte, trecuţi mai întâi prin marea probă a compunerii de versuri, a răspunsurilor elegante în faţa provocărilor sarcastice.

Liza Dalby a recreat atât de atent acea perioadă a istoriei în care femeile dominau literatura japoneză înainte de interdicţiile şi limitările influenţei confucianiste, încât şi titlurile capitolelor par versurile unei poezii: Noaptea lunii înceţoşate, Pui de pin în câmp, Bambus pătat sau Peste văzduh se lasă neguri negre ca smoala. Demodate în viziunea unora, scrierile lui Murasaki, alături de cele ale mult mai dezinvoltei sale rivale de la Curte, autoarea renumitelor Însemnări de căpătâi (renumita Sei Shonagon), precum şi întreaga lor eră Heian, au reuşit să treacă dincolo de timp, imprimându-şi vechiul spirit şi influenţa feminină asupra unor clasici ai secolului XX. Acelaşi lirism a supravieţuit şi în operele scrise de Kawabata, iar îmbinarea peripeţiilor (galante, sau nu) cu pictura în proză a rămas un element defintoriu pentru literatura niponă, indiferent de perioadă. Lui Murasaki şi tuturor poeteselor din secolul ei, japonezii de azi le datorează acea şlefuire a limbii nipone într-o lume aflată sub influenţa scrierilor chineze. Deşi erau maestre ale ideogramelor din patria ceaiului şi a lui Confucius, lor le-a reuşit, în primul rând, civilizarea exprimării literare în cuvintele limbii japoneze, pictate cu migala unui caligraf.

Editura Humanitas Fiction, 2014

imagini: Toyokuni Utagawa (womenandthegarden.blogspot.com) si www.taleofgenji.org

Filme de groaza inspirate de carti

0

Nu prea ne plac filmele de groază  în care singurul rol al poveştii este de a justifica scenele şocante, decapitări şi torturi creative , aşa că am căutat filme care scapă de această capcană găsindu-şi inspiraţia în cărţi. Epoca noastră a inventat filmul de groază însă frica există de când lumea, iar scriitorii nu au ezitat să creeze scenarii în care aceasta este construită cu migală, din sugestie în sugestie, până la un adevăr ascuns care-ţi îngheaţă sângele în vene.

1. The Masque Of The Red Death

Deschidem lista cu o ecranizare după un maestru al groazei atent dozate, Edgar Allan Poe. In The Masque of The Red Death rolul principal este asumat de un actor consacrat tocmai graţie abilităţii sale de a încarna răul absolut, Vincent Price. Filmul urmăreşte câteva zile din viaţa Prinţului Prospero, un conducător despotic care-şi terorizează supuşii şi aşa înspăimântaţi de ciuma care bântuia prin ţinut. In timp ce în afara castelului său domneşte moarte, în interior invitaţii lui Prospero celebrează viaţa prin baluri şi ospeţe stranii. The Mask of The Red Death păstrează simbolismul straniu al nuvelei lui Poe, peste care pluteşte un iz de ritual satanic. Filmul excesiv de teatral  este destul de diferit de un horror modern, fără efecte speciale sau scene de urmărit cu perna pe faţă.

2.  Dr. Jeky ll and Mr. Hyde

Ideea că dincolo de aparenţe în fiecare zace un monstru poate fi găsită în aproape toate filmele horror, însă viziunea lui Robert Louis Stevenson autorul The Strange Case of Doctor Jekyll and Mr. Hyde este cu totul originală. Nuvela scrisă la sfârşitul secolului al XIX-lea a beneficiat de multe ecranizări, însă emblematică a rămas cea din 1931 care incearcă să construiască universul cărţii folosind creativ mijloace rudimentare de crea frica: machiaj, fum şi un râs malefic. Filmul din 1932 este un horror mai mult prin nume , şi poate servi dreptpunct de reper pentru cei care vor să observe cât de mult bombardarea continuă cu crime de tot felul ne-a desensibilizat în timp, astfel încât ne putem bucura de un vechi horror ca de o mica bijuterie a cinematografiei.

3. The Birds

Nimic nu este mai înspăimântător decât inexplicabilul, cam acesta pare să fie mesajul pe care Hitchcock încearcă să-l transmită prin The Birds, filmul inspirat de povestirea cu acelaşi nume scrisă de Daphne Du Maurier. In film ameninţarea pluteşte în aer, la propriu, păsările începând să atace oamenii dintr-un mic oraş californian, Bodega Bay. Schimbarea de comportament a animalelor coincide cu sosirea în oraş a frumoasei Melanie Daniels (Tippi Hedren, una dintre muzele lui Hitchcock).Paranoia localnicilor şi comportamentul agresiv al păsărilor par strâns legate, iar izbucnirile de ură iraţională ale casnicelor faţă de Melanie sunt la fel de înspăimântătoare ca prezenţa permanentă a păsărilor gata să ucidă.

4. Dracula

Dată fiind pasiunea epocii noastre pentru vampiri sentimentali, o întoarcere la cartea lui Bram Stocker, Dracula, este binevenită. Contele Dracula (Bela Lugosi) nu este vreu erbivor reformat şi nici soţiile sale care se ridică noaptea din coşciug înfometate. Bela Lugosi cu mişcările sale teatrale, precaute şi privirea în căutare de sânge a reuşit să fie convingător în rolul contelui, iar transformarea  lui Renfield (Dwight Frye) din agent imobiliar într-un nebun care vrea să bea sângele animalelor s-ar putea să vă facă pielea de găină.

5. Let the right one in

Ecranizare a romanului lui John Ajvide Lindqvist, Let the right one in este un horror suedez care-ţi îngheaţă sângele în vene, chiar dacă nu este primul film cu vampiri peste care ai dat. Filmul urmăreşte dilema lui Oskar , un băieţel nu tocmai popular care se împrieteneşte cu o fată misterioasă în întunecatul Stockholm. Eli nu suportă lumina , trebuie invitată într-o cameră pentru a putea intra şi se hrăneşte cu sângele dintr-o canistră pe care ajutorul ei i-l aduce regulat. Filmat extrem de realist, Let the right one in nu este un film clasic cu vampiri, victimele lui Eli sunt copii, însă nu inocenţi, iar lui Oskar îi este extrem de greu să se despartă de singura sa prietenă.

5. The Silence of the Lambs

Inspirat de personajul din romanul lui Thomas Harris, Hannibal Lecter, Hannibal the Cannibal, este criminalul rece şi calculat care a speriat o întreagă generaţie pe vremea când nu apăruseră încă bulinele de avertizare. Tăcerea mieilor este un film cu atât mai înspăimântător cu cât la final răul mai mic este pedepsit ,însă un criminal mult mai periculos decât Buffalo Bill evadează şi este înfometat.  Filmul care-i prezintă pe Hannibal (Anthony Hopkins) şi tânăra detectiv Clarice (Jodie Foster) când aliaţi, când inamici nu este oficial considerat un horror, însă interpretarea lui Anthony Hopkins care face din criminal un personaj sofisticat, aproape şarmant, te sperie mai tare decâţ un film cu fierăstraie şi masacre la tot pasul.

7. The Innocents

E greu de crezut că autorul Portretului unei doamne, Henry James, a scris şi o nuvelă neo-gotică în care răul este încarnat de doi copii aparent angelici. In The Innocents, filmul inspirat de Turn of the screw frica se construieşte încet prin sunete ascuţite, şoapte în vânt şi o muzică bine aleasă. Miss Giddens (Deborah Kerr) o guvernantă loială angajată să se ocupe de doi orfani într-un conac idilic în care florile se usucă imediat descoperă că în spatele comportamentul straniu al copiilor se ascund forţe malefice. Si cele mai mărunte gesturi ale copiilor devin astfel indicii ale unui adevăr sinistru pe care regizorul ne invită încă de la început să-l bănuim, prima scenă prezentând-o pe guvernantă rugându-se pentru salvarea copiilor.

8. Rosemary’s Baby

Romanul lui Ira Levin demonstrează că nu e nevoie de o casă izolată în mijlocul pustietăţii pentru a putea crea o atmosferă înspăimântătoare, un apartament într-un bloc în care toţi vecinii par a fi membri unei secte misterioase este suficient. In Rosemary’s Baby Mia Farrow joacă rolul unei viitoare mame care devine convinsă că tatăl copilului este nimeni altul decât Diavolul. Filmul lui Roman Polanski nu confirmă de la început bănuielile tinerei mame, povestea fantastică pe care Rosemary o pune cap la cap părând la inceput o halucinaţie a unei minţi paranoice. In filmul lui Polanski nimeni nu este decapitat, monştrii nu ţâşnesc de după perdele iar cel mai înspăimântător moment este cel în care angelica Rosemary îşi leagănă prima oară  copilul demonic .

9.The Shining

E greu de spus dacă filmele au popularizat cărţile lui Stephen King sau invers, cert este că The Shining este poate cel mai cunoscut horror. Kubrick cu gustul său pentru imaginile cu un impact vizual puternic a reuşit să creeze personaje şi scene care au rămas întipărite pe retina celor care n-au închis ochii de frică. Kubrick reuşeşte să facă din sunetul unei trotinete care alunecă pe culoarul unui hotel un sunet de nesuportat, tocmai pentru că bănuim spre ce se îndreaptă copilul. Totuşi, pe parcursul filmului, aşteptările noastre sunt înşelate din nou şi din nou, până când sunt întrecute şi înecate de o baie de sânge într-un hol. Filmul nu ar fi fost acelaşi fără zâmbetul pe jumătate malefic, pe jumătate nebun al unui Jack Nicholson care încet-încet îşi schimbă personalitatea sub influenţa bizarului hotel din munţi,  amânarea transformării sale definitive într-un criminal iraţional făcând teama să devină aproape palpabilă.

10. The Exorcist

The Exorcist este de departe cel mai înspăimântător film din câte s-au făcut până acum, iar efectul se datorează în parte faptului că povestea unei fete posedate de diavol este inserată într-o realitate care ne pare familiară. Mama fetei nu este vreo habotnică, iar la primele simtome cheamă medicul, nu un preot, însă semnele devin prea evidente pentru a le putea nega.  Corpul fetei levitează, îşi răsuceşte gâtul cu 180 de grade, este contorsionat în fel şi chip însă continuă să vorbească  grăbind venirea celor doi preoţi care vor încerca să-l alunge, riscându-şi viaţa şi sufletul. Filmul devenit un clasic a făcut cunoscut publicului larg romanul scris de William Peter Blatty în 1971.

Dacă după aceste filme mai aveţi curaj vă puteţi încumeta  să vedeţi Frankenstein, The Amityville Horror, The Haunting, o mulţime de ecranizări după Stephen King şi franciza Saw care este, cel puţin la origine, tot o ecranizare.

Recomandări pentru weekend-ul 23-25 ianuarie

Am trecut și de Blue Monday, cea mai deprimantă zi din an, și e vremea să ne distrăm! Weekend-ul acesta avem parte de o sărbătoare națională, păcat că pică sâmbăta, dar și de prima premieră și inaugurarea noului sediu al teatrului de operetă Ion Dacian. Pentru cei care nu au prins bilete la Fantomă de la operă, noi vă recomandăm alternative.

 

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

 

American Sniper– Lunetistul American.  Regizat de Clint Eastwood, filmul urmăreşte peripeţiile lui Chris Kyle (Bradley Cooper) din timpul anilor petrecuţi în slujba Marinei Militare, fiind considerat unul dintre angajaţii cu potenţial.

Unbroken – De neînvins. Inspirat din povestea adevarată a lui Lou Zamperini (Jack O’Connell), un fost alergător olimpic și erou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, urmărește perioada în care acesta a fost nevoit să supraviețuiască timp de 47 de zile fără mâncare și fără apă după ce  avionul său s-a prăbușit în Oceanul Pacific.

Mortdecai. Personajul eponim, interpretat de Johnny Depp, trebuie să treacă de ruși, agenți MI5 și teroriști pentru a pune mâna pe un tablou care conține cifrul unui seif al naziștilor.

Mommy– Mami. Una dintre peliculele intrate în competiţia pentru Palme d’Or, are ca subiect relaţia unei mame cu fiul ei agresiv, relaţie în care se va implica şi o femeie abia mutată în apropierea casei lor. Pentru cei care vor sa traga cu ochiul la ce se petrece in film, avem o recenzie.

Big Hero 6- Cei 6 super eroi. Povestea se va desfășoara într-o metropolă ficțională, San Fransokyo și-l va avea în prim plan pe Hiro Hamada, un copil-minune de 14 ani care creează un robot luptător cu numele de Baymax.

 

În weekend-ul acesta citim…

 

Sfaturi pentru ceaşca perfectă de cafea… de la George Orwell.

 

Lista de rezoluţii a lui Johnny Cash

 

Despre fotografiile lui Gabriele Galimberti, cu gazdele sale din toata lumea întâlnite via Couchsurfing.

 

În weekend-ul acesta ascultăm…

 

Soundtrack-ul filmului Fantoma de la Operă ca pregătire pentru premiera din acest week-end.

 

În weekend-ul acesta mergem la…

 

ALT AER – Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiştilor Cehi şi Slovaci, care ne aduce în premieră în România lucrări ale celor mai importanţi artiști suprarealiști din Cehia și Slovacia.

Minunata lume a basmelor şi poveştilor – expoziţie la MNIR unde copii şi părinţi vor putea vedea sute de ilustraţii care au înfrumuseţat lumea copiilor începând cu secolul al XIX-lea şi continuând cu anii ’60 şi ’80.

Premiera – Fantoma de la Opera– spectacol ce marchează şi inaugurarea noului sediul Al Teatrului de Operetă Ion Dacian.

Cugetări Telurice. Expoziţie cu şapte artişti in viziunea cărora teluricul poate fi exprimat prin simboluri ce unesc partea mundană a naturii umane cu latura spirituală, îmbinând culoarea expansivă, linia dezinvoltă, corporalitatea, ludicul şi căutarea unui sens interior.

Păi…despre ce vorbim noi aici, domnule? piesă de teatru de Cătălin Ştefănescu după romanul Moromeţii. Regizată de Alexandru Dabija, în piesa îi regăsim pe Marcel Iureş şi George Mihăiţă.

”Zic Zac” de Andrea Gavriliu, rezemată de Ștefan Lupu. Spectacol de dans contemporan despre etapele unei relaţii conceput de Andrea Gavriliu.

Reflection by Lightwave Theatre. Piesa de teatru cu păpuşi pentru adulţi în care un bărbat şi o femeie vor să regăsească tocmai în grădina casei paradisul pierdut al armoniei din trecut.

”Sub geana mării” de Mișa Șerban. Pornind de la textele lui Cehov, Mișa Șerban ne aşteaptă cu o creaţie teatral-coregrafică ce se concentrează pe sensibilitatea personajelor feminine ale acestuia.

Squanderers / Risipitori  expoziţie într-un spaţiu neconvenţional de artă contemporană.

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

1

In ultimii ani călătoria în maşină a fost transformată într-un loc comun al comediilor cu scenarişti lipsiţi de inspiraţie care trimit câţiva burlaci în Las Vegas îi îmbată bine şi apoi îi lasă să se facă de râs, sperând că astfel publicul va fi amuzat. Călătoria în sensul ei de drum iniţiatic aproape a dispărut, iar călătorul s-a retras politicos făcând loc turistului pus pe distracţie. Totuşi, există filme care încă ne fac să visăm la drumuri, peisaje şi oameni, trebuie doar să avem răbdare şi suficientă benzină în rezervor ca să le găsim.

1. Love Field

Filmul în care Michelle Pfeiffer joacă rolul unei casnice din anii ’50 obsedată de familia Kennedy este o poveste plină de umor, absurd şi tristeţe care urmăreşte călătoria lui Laurenne Hallett alături de Paul Carter (Dennis Haysberg) şi fiica sa. Nimic prea neobişnuit, dacă nu ţinem cont că Mr. Carter este un bărbat de culoare care călătoreşte lângă o femeie albă într-o vreme în care  sudul Americii era un loc unde segregarea rasială nu putea fi incălcată fără consecinţe. Suspansul este cu atât mai mare cu cât cei trei sunt urmăriţi de poliţie din cauza unei încurături pe cât de absurdă, pe atât de greu de înlăturat într-o epocă în care prezumţia de nevinovăţie era rezervată doar anumitor cetăţeni. Călătoria este o lecţie pentru ambii protagonişti care învaţă că trebuie să lupte într-un fel sau altul împotriva prejudecătilor care le îngrădesc libertatea.

2. Thelma and Louise

Thelma (Genna Davis) and Louise (Susan Sarandon) două prietene vechi pleacă împreună într-o călătorie, care se transformă într-o fugă după ce cele doua sunt implicate într-o crimă.  Fugare, urmărite de poliţie, fosta chelneriţă şi casnica supusă descoperă în sfârşit libertatea departe de societatea texană dominată de bărbaţi. Deşertul pe care-l străbat într-un Thunderbird ‘66 devine aliatul lor în cursa împotriva poliţiei până când drumul le trădează iar cele două au de făcut o alegere dificilă: fie se predau, fie continuă şi se aruncă în prăpastie.

3.Little Miss Sunshine

O mamă hotărâtă, un tată în pragul falimentului, un unchi sinucigaş, un bunic narcoman, un adolescent depresiv, o fetiţă cât se poate de veselă şi o dubă care trebuie împinsă de fiecare dată când pleacă la drum pornesc într-o călătorie spre California pentru a îndeplini visul celui mai tânăr membru al familiei. Olive, în vârstă de doar 7 ani visează să devină cândva Miss America însă până atunci s-ar putea mulţumi cu titlul de Little Miss Sunshine, asta dacă cei 6 reusesc să ajungă la timp. Drumul este marcat de  moarte şi o redescoperire a solidarităţii, de momente de disperare şi de bucurie, care la final vor face din familia Grossman o familie în adevăratul sens al cuvântului.

4. Easy Rider

Dacă vă e dor de atmosfera, muzica, hainele şi motocicletele anilor ’60 ar trebui să vă alăturaţi lui Peter Fonda, Dennis Hopper şi unui foarte tânăr Jack Nicholson timp de două ore. La fel de cunoscut ca melodia Born to be wild din coloana sonoră, Easy Rider este un film cult despre căutarea libertăţii în lumea modernă.Wyatt sau Captain America (Fonda) şi  Bill (Hopper ) sunt doi motociclişti cu personalităţi diferite uniţi de dorinţa de a străbate America şi de a ajunge la New Orleans pentru Mardi Gras. Cei doi hipioţi ce pornesc în căutarea Americii autentice găsesc peisaje superbe şi oameni plini de prejudecăţi, pentru care dispreţul pentru convenţii şi libertatea sunt o ameninţare care trebuie înlăturată, la nevoie, chiar cu forţa.

5. The Adventures of Priscilla. Queen of The Desert

Priscilla este un autocar rozaliu care-i poartă prin deşertul australian pe Mitzi/Anthony, Felicia/Adam şi Bernadette, trei performeri care-şi câştigă existenţa cocoţându-se pe tocuri şi purtând haine sclipitoare. Filmul este o paradă de culori, costume, melodii pop din anii 90 cantate doar din buze şi momente de comedie surprinzătoare. In fond, un autocar stricat în mijlocul pustietăţii nu are de ce să-i descurajeze pe artişti, fiind o ocazie excelentă de a repeta mai bine ca niciodată I will survive. Let the madness begin !

6. Paris, Texas

Paris, Texas, filmul care i-a adus lui Wim Wenders (Der Himmel uber Berlin, Buena Vista Social Club, Pinna) singurul său Palme d’Or este o poveste complicată în care multe lucruri rămân nespuse. Travis Henderson (Harry Dean Stanton) este un amnezic  care nu este dispus să dea prea multe explicaţii despre cei 4 ani pierduţi rătăcind prin deşert. Singura sa preocupare este refacerea familiei, astfel că porneşte într-o călătorie spre Houston în căutarea soţiei sale Nastassia Kinski.  Stanton este însoţit de fiul său Hunter iar călătoria este una dintre puţinele momente de optimism într-un film marcat de melancolia lui Stanton, un personaj pentru care rătăcirea este adevărata vocaţie.

 

7.Badlands

Călătoria nu e totuşi doar un pretext pentru a lega prietenii şi a consolida familii, în filmul de debut al lui Terrence Malick, Kit (Martin Sheen) este un ucigaş care în încercarea sa de a fugi de poliţie devine tot mai periculos şi mai eficient. Crimele nu sunt la vedere pentru că importantă este de fapt relaţia dintre Kit şi Holly (Sissy Spacek), cea care decide să-l urmeze deşi acesta i-a ucis tatăl. Mai mult decât crimele lui Kit ceea ce este cu adevărat înspăimântător în Badlands este seninătatea cu care Holly priveşte totul, păstrându-şi până la final imaginea de inocentă.

8. Fear and Loathing in Las Vegas

Ecranizarea romanului lui Hunter S. Thompson  cu Johnny Depp şi Benicio del Torro este un road trip în care accentul cade puternic pe trip graţie portbagajului plin cu droguri pentru toate gusturile, de la alcool la LSD şi cocaină. Nu vă gândiţi la doi traficanţi de profesie, Raoul Duke (Depp) este un jurnalist trimis să scrie un repostaj în Las Vegas iar Dr. Gonzo este un avocat nu tocmai respectabil, însă călătoria lor în interesul serviciului se va transforma într-o căutare a spiritului american pe care ce-i doi halucinând ajung să creadă că-l reprezintă: our trip was different, it was to be a classic affirmation of everything right and true in the national character. A gross physical salute to the fantastic possibilities of life in this country, but only for those with True Grit.

9.Pierrot le Fou

Pierrot le Fou, filmul care-i aduce împreună pe doi dintre actorii preferaţi ai lui Godard, Anna Karina şi Jean Paul Belmondo este o călătorie uşor diferită de cele de care am vorbit până acum întrucât în loc să ne plimbăm din loc în loc ne deplasăm într-o geografie fictivă unde tomponimele sunt simboluri pentru idei : America, Vietnam, Riviera, Las Vegas. Pierrot le Fou este povestea unui burghez în căutarea unei altfel de vieţi, departe de convenţii şi familie, care porneşte într-o călătorie riscantă alături de tânăra Marianne Renoir (AnnaKarina). Pericolul nu este niciodată prea departe, Marianne fiind urmărită de mafia algeriană. Călătoria celor doi este pretextul ales de această dată de Godard pentru a explora relaţiile complexe care se stabilesc între indivizi, dezvăluind duplicitatea ascunsă în spatele iubirii.

10. Y tu mama tambien

Filmul lui Alfonso Cuaron urmăreste călătoria iniţiatică a doi adolescenţi, Tenoch (Diego Luna) şi Julio (Gael Garcia Bernal) care pleacă la drum în căutarea unei plaje despre care nu ştiu dacă există cu adevărat. Pentru ei drumul este un pretext de a se apropia de mai experimentata Ana (Maribel Verdu) care însă îşi urmăreşte propriile scopuri. Pe parcurs cei doi vor învăţa ce înseamnă gelozia, prietenia, iubirea, pregătindu-se pentru viaţa de adulţi, în timp ce Ana va aduna câteva amintiri care să o ajute să primească moartea resemnată.

11. Into the wild

Christopher McCandless (Emile Hirsch) pleacă în căutarea unei vieţi mai autentice departe de societatea materialistă şi de o familie disfuncţională. El devine Alexander Supertramp un vagabond care călătoreşte prin Arizona şi Alaska în căutarea fericirii, dar găseşte doar singurătatea şi un adevăr care-l cutremură : happiness is only real when shared.

12. The Motorcycle Diaries

Nu doar America de Nord a fost străbătută în lung şi-n lat de tineri dornici de schimbare. Filmul inspirat de jurnalul lui Che Guevarra are în centru un tânăr student la medicină care pleacă alături de un bun prieten şi motocicleta sa îndărătnică într-o călătorie care-i va purta prin unele dintre cele mai frumoase peisaje ale Americii de Sud, dar şi prin cele mai sărace zone. Astfel, asistăm la transformarea timidului Ernesto Guevarra (Gael Garcia Bernal) în viitorul revoluţionar Che,  cel care a captivat imaginaţia occidentalilor în căutare de eroi.

13. Rain Man

In Rain Man drumul spre Las Vegas este un rit de trecere atât pentru Raymond (Dustin Hoffman), geniul bolnav de autism care are pentru prima oară şansa să experimenteze realitatea cu bune şi cu rele, cât şi pentru fratele său mai mic Charlie Babitt (Tom Cruise), care învaţă că valoarea unui om nu se măsoară în dolari. Fără să-şi dea seama Raymond se achită onorabil de responsabilitatea sa de frate mai mare, care ar trebui să-l ajute pe mezin să-şi găsească drumul.

După atâtea filme deja ne ard tălpile de nerăbdare aşa că ne oprim la 13 în speranţa că numărul ne va purta noroc în viitoarea călătorie, în orice caz ştim la ce să ne aşteptăm dacă ajungem vreodată pe continentul American sau ne rătăcim prin deşert.

5 filme bune cu Morgan Freeman

0

După 50 de ani de carieră, Freeman este deja un specialist al personajelor secundare a căror prezenţă în film ajunge să eclipseze protagoniştii, şi trebuie să recunoaştem că puţini actori pot concura cu expresivitatea gesturilor sale reţinute şi, mai ales, cu vocea sa. Unde mai punem că atunci când este este distribuit  în roluri principale pur şi simplu acaparează ecranul şi imaginaţia publicului prin naturaleţea interpretării sale. Freeman nu a avut o ascensiune fulminantă, şi-a construit încet cariera, acordând aceeaşi atenţie tuturor personajelor sale indiferent de durata apariţiei lor în pelicula finală, fiind în sfârşit recompensat cu un Oscar la  66 de ani, după 3 alte nominalizări.

1. Invictus

Odată ce l-ai văzut pe Freeman în rolul lui Mandela, devine clar de ce fostul preşedinte al Africii de Sud l-a ales personal pe actorul american pentru acest rol. Accentul lui Mandela este subtil, iar vocea sa vrăjeşte spectatorii când acesta recită Invictus, poezia lui William Ernest Henley care l-a inspirat pe Mandela în cei 27 de ani de închisoare.  Freeman reuşeşte să pară acel om trecut prin toate, care şi- a păstrat încrederea în omenire, fără prea mare efort ,măsurându-şi gesturile, păstrând o atitudine paternă şi privirea caldă, încercând permanent să ajute tânăra generaţie reprezentată de Francois Pienaar (Matt Damon), căpitanul echipei naţionale de rugby din Africa de Sud care trebuie să câştige Cupa Mondială pentru a uni o naţiune dezbinată. După o suită de roluri secundare remarcabile, Invictus i-a adus a doua nominalizare la Oscar pentru un Rol Principal după Driving Miss Daisy.

2.  Driving Miss Daisy

Driving Miss Daisy este un film cum din păcate astăzi vedem tot mai rar. Fără efecte speciale, fără ecrane albastre, un film despre condus care nu implică urmăriri spectaculoase, nici măcar o amendă pentru viteză. Driving Miss Daisy este un film sincer despre prietenia dintre Daisy Wertham (Jessica Tandy) şi şoferul ei cu o răbdare infinită, Hoke Colburn (Morgan Freeman), doi bătrâni care ajung să îmbătrâneacă împreună în Georgia încă plină de prejudecăţi. Filmul nu urmăreşte să şocheze, ci să emoţioneze, astfel încât bombardarea sinagogii din Atlanta, discriminarea permanentă a negrilor din anii ’50 şi ’60 sunt prezentate indirect prin mici indicii. De exemplu, Hoke Colburn deşi mereu cu o replică la pregătită este analfabet în ciuda vârstei sale înaintate. Totuşi, în cei 25 de ani pe care îi va petrece alături de Miss Daisy străbătând America în maşini cochete, acesta va reuşi să înveţe să citească, în timp ce Miss Daisy va învăţa să descifreze viaţa. In Driving Miss Daisy călătoria nu se încheie niciodată, iar bătrâneţea nu este un final, ci un nou început.

3. Seven

Seven, thriller-ul regizat de David Fincher, nu este pentru cei care se sperie când aud podeaua scârţâind, fiind de fapt undeva la graniţa dintre un thriller şi un horror . Criminalul urmărit de cei doi detectivi Somerset (Freeman) şi Mills (Brad Pitt) este un psihopat care îşi alege victimele astfel încât să pedepsească cele 7 păcate capitale. Modul grotesc în care ucide ne face să ne gândim la un film de groază cu adevărat eficient, iar impactul scenelor violente este amplificat  de alternarea normalităţii vieţii de familie a lui Mills şi a calmului lui Sommerset cu crimele sadice, până când cele două lumi ajung să se ciocnească. Mills este tânărul impulsiv, iar Sommerset vulpoiul bătrân, care trebuie să privească la rece crimele care macină un oraş în care ploaia nu se termină niciodată. Freeman reuşeşte să-şi păstreze calmul chiar şi atunci când Mills înnebuneşte de furie, lăsând să se vadă întregul efort de a nu-l ucide pe criminalul jucat de un Kevin Spacey de zile mari.

4. Million Dollar Baby

In Million Dollar Baby Scrap (Freeman) nu moşteneşte prea multe din calmul lui Sommerset şi uneori împarte dreptatea cu pumnul pentru a-i apăra pe cei mai slabi. Scrap este personajul secundar, uman, cu umor, care face filmul care-i are drept protagonişti pe Hillary Swank şi Clint Eastwood să pară mai puţin previzibil. Scrap este un boxeor pensionat, mult mai pitoresc decât personajul luiEaswood, Frankie Dunn, cu un mers al său, nelipsita pălărie şi replici memorabile. Totusi, ceea ce face din prezenţa sa un aspect indispensabil filmului este rolul său de narator. Acest rol i-a adus lui Freeman recunoaşterea oficială, Oscarul pentru un rol secundar pe care toată lumea se întreba de ce nu îl câştigase până atunci.

5. Shawshank Redemption

Ellis “Red ”Redding (Morgan Freeman) este un prizonier care reuşeşte să-şi găsească libertatea în una dintre cele mai dure închisori din America anilor ’50-‘60 şi  care la final trebuie să reînveţe să trăiască dincolo de gratii şi ziduri.  După ani buni de închisoare singurul lucru care-l motivează să-şi reprime impulsurile sinucigaşe este prietenia cu Andy Dufresne (Tim Robbins), un om închis pe nedrept pe care sistemul încercase să-l transforme într-un criminal, dar eşuase. Freeman este natural în rolul unui prizonier aparent resemnat şi bine adaptat, care de fapt încă urăşte sistemul care-i luase câteva decenii din viaţă. Filmul este narat de aceeaşi voce inconfundabilă, Red fiind de fapt omniprezent în afara sau în interiorul închisorii. Intr-un film care-l are în centru pe  Andy şi evadarea sa, Red  acaparează scena graţie interpretării lui Freeman care reuşeşte să fie convingător într-un rol care iniţial fusese gândit pentru un irlandez. 

Această voce care pare atentă să nu strivească sensul vreunui sunet  i-a adus lui Morgan Freeman faima şi roluri dintre cele mai diverse, de la peşte agresiv (Street Smart) la Dumnezeu (Bruce Allmighty), prezenţa sa oferind credibilitate oricărei poveşti, chiar şi teoriilor din Through The Wormhole.

Un film romanesc in cursa pentru Ursul de Aur la Berlinala 2015

0

Cineaştii români par în sfârşit pregătiţi să se desprindă de trecutul recent. Aferim ! Radu Jude, adică bravo în limbajul neaoş al începutului de secol XIX, pentru încercarea de a realiza un film istoric despre spaţiul românesc în care comunismul nu mai este în centrul poveştii.

Aferim ! noul film al lui Jude cunoscut pentru Cea mai fericită fată din lume şi Toată lumea din familia noastre a intrat oficial în cursa pentru Ursul de Argint şi Ursul de Aur, la Berlinala 2015 . Filmul  spune povestea lui Constandin, un zapciu care pleacă alături de fiul său şi încă un ajutor în căutarea lui Carfin, un sclav rom fugit de pe moşia boierului, pe care slujbaşul îl bănuieşte de o aventură cu soţia sa. Căutarea îi va purta pe cei trei de-a lungul Dobrogei secolului al XIX-lea, o lume marcată de accente orientale pe care Jude alege să o redea în imagini alb-negru marca Marius Panduru(Restul e tăcere Eu când vreau să fluier, fluier, Politist adjectiv).  Intr-un interviu  acordat unui post de radio Jude îşi justifică opţiunea estetică explicând că lumea reconstituită este o  de fapt o reconstituire subiectivă care nu are pretenţia de a crea iluzia de real.

 Prin filmul său Jude pune în discuţie un aspect spinos şi puţin discutat al istoriei române, sclavia romilor în Tările Române. Cu o astfel de temă, imagini spectaculoase şi o distribuţie care-i include pe Teodor Corban,  Mihai Comănoiu, Cuzin Toma, Alexandru Dabija, Luminița Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Alberto Dinache, Alexandru Bindea, Mihaela Sîrbu, Adina Cristescu, Șerban Pavlu,  Gabriel Spahiu, Dan Nicolaescu, filmul lui Radu Jude a atras atenţia publicului  şi a criticii.

Aferim! O coproducţie România/Bulgaria/Cehia va concura cu alte 18 filme printre care Queen of Desert,un film de Werner Herzog care urmăreşte viaţa lui Gertrude Bell, o exploratoare cunoscută drept un Lawrence al Arabiei feminin, Taxi mult anticipatul film al regizorului iranian Jafar Panahi, cel care a încălcat interdicţia de a mai face film la care a fost condamnat de guvernul ţării sale, şi Knight of Cups, ultima peliculă a lui Terrence Malick (The Tree of Life, Thin Red Line) în care Christian Bale are rolul principal.  Câstigătorul va fi anunţat pe 14 februarie.

Muzica in filme – Filme despre artisti si muzica buna

0

Jazz, country, blues, rock, pop, folk sau clasică? Dacă vrei să cunoşti pe cineva cu adevărat îl întrebi ce muzică ascultă, uitând că   ar fi mai important de ştiut cât de mult înseamnă muzica pentru acel om, indiferent de genul muzical preferat. Astfel, am ales 10 filme cu personaje remarcabile pentru care muzica  înseamnă mereu altceva de la faimă la fericire sau supravieţuire.

1.Whiplash

Whiplash (2014) este un film brutal de onest, nu toţi muzicienii geniali au fost genii înăscute asemenea lui Mozart. E nevoie de o voinţă de fier, de un efort contnuu, iar Andrew (Miles Teller ), protagonistul din Whiplash este un tânăr baterist care pare pregătit să-şi asume toate riscurile şi să sacrifice orice pentru a ajunge one of the greats. Whiplash nu este o poveste tipică a unui tânăr care ajunge să-şi valorifice talentul cu ajutorul unui mentor înţelept, dimpotrivă, filmul este centrat pe relaţia lui Andrew cu profesorul său Fletcher (J.K. Simmons) care din îndrumător exigent se transformă într-un veritabil torţionar. Filmul a fost nominalizat la premiile Oscar 2015 pentru categoria Cel mai bun film. 

2.Walk The Line

Johnny Cash înainte să fie eroul filmului Walk the Line a fost eroul propriei sale vieţi, reuşind să depăşească un start dificil în viaţă şi dependenţa de droguri care l-a forţat nu o dată să o ia de la capăt. Viaţa sa a putut fi deci transformată cu uşurinţă într-un film care să ne ţină cu sufletul la gură şi urechile ciulite. In rolul lui Johnny Cash, Joaquin Phoenix a reuşit primul său rol important obţinând prima sa nominalizare la Oscar, însă până la urmă doar partenera sa din film, Reese Whiterspoon a plecat acasă cu statueta simbol. Pe lângă prestaţiile actorilor din rolul principal filmul te atrage prin atmosfera sa specifică anilor ‘50 în care lumea prinsă de mirajul visului american nu prea mai avea timp de muzică. Johnny Cash apare astfel nu ca un cântăreţ de country convenţional, ci ca o legendă, un spirit rock and roll cu o voce făcută pentru tonalităţile joase ale muzicii country

3.Almost famous

Almost famous este unul dintre acele filme care te face să te gândeşti că nu te-ai născut în epoca potrivită. Parcă ar fi fost mai bine să fii un adolescent  la începutul  anilor  70 când legendele de astăzi ale rockului erau în plină formă, iar Rolling Stone contacta puşti de 15 ani şi îi trimitea în turneu alături de Stillwater. Pentru că încă nu a fost inventată maşina timpului, deocamdată ne mulţumim cu poveatea lui William Miller (Patrick Fugit) protagonistul din Almost Famous care se lasă atras de lumea rockului, comiţând păcatul capital care în ochii celor de la Rolling Stone însemna compromiterea oricărui jurnalist, fie el şi amator : se împrieteneşte cu muzicienii şi mai ales cu Penny Lane (Kate Hudson), una dintre acele grouppies care au rămas emblematice pentru epocă.

4.A Hard Day’s Night

Prevăzători, John, Paul, Ringo şi George nu au lăsat generaţiile viitoare să se întrebe cum era o zi din viaţa formaţiei care a marcat istoria muzicii şi au decis la timp să-şi joace propriile roluri în A Hard Day’s Night. Filmul nu este menit să le aducă un Oscar pentru cel mai bun film, însă cei patru nu pot fi acuzaţi de lipsă de autenticitate în interpretare, iar nici coloana sonoră nu vă va dezamăgi.

5.Le Concert

In filmul lui Radu Mihăileanu, muzicienii îşi sacrifică cariera şi viaţa pentru un singur concert perfect: Concertul pentru vioară al lui Tchaikovsky. Le Concert este povestea unor muzicieni ruşi, fostele glorii ale teatrului Balşoi acum alungate la periferia societăţii, care, reuniţi de vechiul lor dirijor Andrei Fillipov, actual om de serviciu în Balsoi, vor  încerca încă o dată să cânte Concertul, de această dată alături de o tânără muziciană Anne-Marie Jaquet (Melanie Laurent), care de-abia la final va înţelege ce anume o leagă de acea orchestră de muzicieni fistichii din Estul Europei.

Tragedia din spatele poveştii este ţinută sub cheie de regizor până în ultimele momente, când, timp de 15 minute, pe fundalul Concertului pentru vioară al lui Tchaikovsky, trecutul încă viu pentru fiecare dintre muzicieni devine în sfârşit vizibil pentru spectatorii care timp de două ore au urmărit drumul plin de peripeţii al orchestrei de la Moscova la Paris.  Le Concert ne reaminteşte că muzica este o formă de libertate interioară pe care niciun regim totalitar nu o poate suprima.  

6.Inside Llewyn Davis

Llewyn Davis (Oscar Isaac) este un tânăr muzician pasionat de folk la începutul anilor ’60 care încearcă să  se afirme şi să supravieţuiască iernii din New York. După sinuciderea colegului său Mike, Llewin pare să cadă din lac în puţ. Jean (Carey Mulligan ), soţia celui mai bun prieten al său îi cere bani pentru un avort, bănuindu-l că ar fi adevăratul tată al copilului, iar necazurile sale nu se opresc aici. Filmul ne cufundă în lumea lui Llewin timp de o săptămână, în care deşi cariera muzicală a artistului nu face vreun progres notabil, viaţa merge înainte în propriul său ritm când mai vesel, când mai melancolic. Fraţii Cohen nu lasă niciun indiciu că Llewyn va deveni un star asemenea lui Bob Dylan, limitându-se la a spune povestea unui artist suficient de talentat şi destul de curajos cât să încerce.  

7.I’m Not There

Nu este suficient un singur protagonist atunci când vrei să faci un film despre Bob Dylan, astfel că împletirea a şase poveşti, fiecare cu propria versiune a celebrului muzician, pare o idee cât se poate de inspirată mai ales dacă incluzi în distribuţie nume grele ale Hollywoodului precum Cate Blanchett, Christian Bale, Richard Gere şi Heath Ledger. In I’m Not There în centrul atanţiei nu este viaţa lui Bob Dylan, ci spiritul său care trăieşte prin cei 6 muzicieni, inclusiv o femeie-Dylan, Cate Banchett, căreia rolul i-a adus o nominalizare la Oscar. Filmul cu o coloană sonoră în care veţi regăsi probabil mai toate melodiile preferate de la Dylan alege sa nu-l reducă pe artist la o singură imagine puternică, dar din păcate simplistă, cele 6 încarnări ale sale reprezentând momente diferite din viaţa şi cariera sa.

 8. Ray

Filmul despre viaţa şi muzica lui Ray Charles i-a adus în 2005 Oscarul pentru cel mai bun actor intr-un rol principal lui Jamie Foxx, care a reuşit să dea viaţă unui personaj complicat. Rolul a fost unul dificil nu doar din cauza mersului, vocii, mimicii particulare a lui Ray Charles pe care Fox a trebuit să le înveţe pentru a fi credibil, ci şi pentru că povestea ne prezintă celebrul muzician cu bune şi cu rele, ascensiunea şi dependenţa de droguri.

9. The Wall

Nu este greu să faci dintr-un muzician personajul principal al unui film, însă să transformi un album în subiectul unei pelicule este un demers cel puţin inedit. Totuşi, britanicul Allan Parker nu s-a lăsat intimidat şi a transformat The Wall, albumul Pink Floyd într-un film pornind de la scenariul scris de  Roger Waters. The Wall este un film imposibil de povestit, încărcat de simboluri în care muzica celor de la Pink Floyd este lăsată să acapareze scena, deci fanii formaţiei britanice nu vor fi dezamăgiţi.

10.The Pianist

The Pianist, filmul care i-a adus Oscarul lui Adrien Brody, ne reaminteşte că muzica nu înseamnă doar celebritate, ci poate însemna chiar supravieţuire. In filmul lui Roman Polanski, Wladyslaw Szpilman (Brody) este un pianist evreu care se ascunde de nazişti în Polonia ocupată. Pentru Pianist nevoia de a cânta măcar câteva note este o tortură mult mai greu de suportat decât înfometarea extremă, astfel că acesta ajunge să cânte la pian fără să-l atingă. In Pianistul muzica îl ajută pe artist să nu se dezumanizeze asemenea lumii care-l înconjoară, într-un final misiunea sa fiind de a le aminti şi celorlalţi, camarazi sau inamici, ce înseamnă să fii om. 

Calatoria unei femei care nu se mai temea de imbatranire – Strainul din galeria oglinzilor

Dacă Laura, devenită peste ani trista Madame Baroncelli, s-ar fi născut pe vremea când Ingres picta Odalisca în aşternuri de culoarea smaraldului, i s-ar fi cerut să pozeze pentru o variantă clandestină a tabloului Baia turcească, pictat la comanda unui paşă cosmopolit, născut prea târziu pentru a i se mai permite capturarea occidentalelor voluptoase, cu pliurile ademenitoare ale unei carnalităţi luminoase. Dar în loc să treacă nonşalantă pe lângă suratele invidioase cum ar fi făcut Odette din O iubire a  lui Swann, Laura este sufocată de complexul femeii având nişte rotunjimi bune de pus în corsetul amantelor din secolul al XVIII-lea, nicidecum în blugii strâmţi ai studenţilor din Franţa anilor ’60, când ea studia folozofia la Nisa, iar noaptea împărţea manifeste comuniste alături de colegii implicaţi în revoltele din 1968.

După ce îşi descoperă, ani mai târziu, soţul în compania unei tinere cu trup de felină, agăţată parcă la un casting pentru videoclipul Love Is Strong, în care Mick Jagger le face serenade obraznice unor fotomodele, Laura, trecută de prima tinereţe, îşi reaminteşte de blestemul unui corp dorit de bărbaţii din altă epocă. Degeaba lasă pe masa celui ce i-a devenit soţ o carte deschisă chiar la paginile în care Hemingway laudă corpul plin al unei armence, acesta tot nu reuşeşte să facă legătura între abundenţa carnală a Laurei şi nudul obraznic expus între pagini. După ce Serge moare într-un accident de maşină în compania amantei, chiar în ziua în care Laura voia să pună piciorul în prag, renunţând la rolul soţiei burgheze capabile să înghită cu înţelepciunea disctreţiei gustul amar al infidelităţii, Laura decide să-şi taie venele într-o cadă plină cu apă. Îşi amână totuşi gestul în ultima clipă, după ce zăreşte urmele unor talpi masculine (străine) pe podea. Iese din cadă, apoi începe o călătorie spre trecut, spre ea însăşi, încercând să tragă de timp până la următoarea tentativă sinistră, amânată din ce în ce mai mult de revenirea poftei de viaţă livrate în detaliile mărunte ale unei înserări pariziene sau ale unei pasiuni târzii, exact atunci când se pregătea să tragă definitiv storurile peste o viaţă interioară plină de acea senzualitate ascunsă.

Aşa cum te-a obişnuit Gabriel Osmonde, pseudonimul subversiv al scriitorului Andrei Makine, vinovat de reinterpretarea biografiei controversatei ţarine Ecaterina cea Mare în O femeie iubită, vei descoperi şi în romanul Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire fascinaţia pentru sensurile şi reflectările născute din privitul corpului, devenit o pânză pe care sunt imprimate mesaje sociale, antropologice, psihanalitice, istorice. Poţi regăsi întreaga istorie a umanităţii în gândurile acestei eroine inteligente despre trupul ei. Cine a mai citit şi Lucrarea iubirii, îşi va aminti de obsesia lui Osmonde pentru conflictul dintre corpul feminin girat de convenţiile sociale şi cel voluptuos, râvnit de contemporani pe ascuns, dar blamat în public, mai ales în revistele de “modă”, precum şi fixatia scriitorului pentru surprinderea acelui moment în care discursul umanist ipocrit se prabuşeşte într-o butaforie slinoasă.

Dacă ai citit Lucrarea iubirii, în care Osmonde scria despre femeile cu forme pline care făceau trecerea de la suprafaţa unei societăţi ce mima drenarea instinctelor la subteranele ticsite de fotografii pornografice, în Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, vei descoperi acel corp feminin ce devine un perete de care se lipesc manifestele revoluţionare din Franţa perioadei Hippie, când filozofia, libertatea sexuală cosmopolită şi comunismul având faţă intelectual-boemă, importat de la tinerii sud-americani veniţi la studii, luptau împotriva moştenirii burgheze. Nu de puţine ori vei găsi în autoanaliza Laurei acel Paris despre care povestea şi Pascal Bruckner în Fiul cel bun, doar că ea împrumută de la creatorul ei, Osmonde, scepticismul cinic şi observaţiile crude prin care îşi dublează sensibilitatea poetică.

De fapt, majoritatea paginilor amintesc mai mult de un eseu asupra feminităţii decât de un roman. Pasaje din notele de călătorie ale lui Maupassant, amintirile din oraşele ce dădeau în clocot în anii ’60, referirile năstruşnice la istoria culturii împărţite în fragmente pline de umor erudit alcătuiesc acest eseu-colaj, încolacit în jurul opoziţiilor burghez-modern, corp rotund-corp falic, pasivitate-initiaţivă erotică, interioritate-dezinvoltură, care devin asemenea inelelor unei reptile ce strâng lumea eroinei, aproape sugrumându-i sexualitatea, deşi ţi se dă de înţeles că asişti la o autosugrumare, complexele fiind generate de asprimea autoanalizei necruţătoare, nicidecum de jignirile celorlalţi, despre care nu ţi se zice nimic. Pentru Laura, sursa infernului este ea însăşi, care face din gândurile adânci un cuţit pentru automutilare, ignorând orice semnal ce i-ar fi putut oferi confirmarea frumuseţii şi ajungând în pragul unei drame conjugale prin care îşi întăreşte ura de sine.

Laura este departe de a fi nevasta ignorantă, înşelată de un soţ iritat de acreala ei, de crizele domestice, de lungile discuţii nesuferite ale femeii casnice agasante, gata să înlocuiască erotismul cu şantajul generat de o porţie de mâncare caldă refuzată bărbatului care îndrăzneşte s-o înşele. Dimpotrivă, ea ascunde o viaţă interioară plină de reflecţii seducătoare despre feminitate, sexualitate şi metamorfozele căsniciei, toate însoţite de simboluri vizuale ce i-ar fi aprins imaginaţia unui interlocutor sofisticat, dar nu şi partenerului ce a sedus-o în studentie pentru a-i ironiza mai târziu introspecţiile, alegând plăcerea oferită de nişte femei pentru care inventa pretextul unor călătorii de afaceri. Totuşi, asemenea lui Makine, dornic să-i facă dreptate unei împărătese acuzate de nimfomanie, Osmonde, această dublură de-o luciditate provocatoare, căptuşită de un lirism cinic, îi mai oferă Laurei o ultimă şansă, mătrăşindu-i mai întâi partenerul obtuz, apoi trimiţându-i un străin venit de nicăieri în holul plin de oglinzi al fostului cămin conjugal.

Editura Univers, 2014

imagini: www.facebook.com/bauhaus.movement

Ex Machina

Alex Garland, scenaristul responsabil pentru Never Let Me Go și 28 Days Later… își face în 2015 debutul ca regizor cu thriller-ul SF Ex Machina.

Caleb (Domhnall Gleeson, About Time, Unbroken) câștigă o competiție organizată de angajatorii săi – un cunoscut internet provider-, iar premiul este unul cel puțin interesant. Caleb urmează să petreacă o săptămână în casa șefului său, Nathan (Oscar Isaac, A Most Violent Year, Inside Llewyn Davis). Premiul se dovedește a fi un nou test atunci când Nathan îi cere să o supună la un test Turing pe Ava (Alicia Vikander, Anna Karenina, Testament of Youth).

Cam multe teste… Dacă adaugi la asta faptul că Ava este un robot creat de Nathan, premisele filmului Ex Machina devin chiar mai interesante. Călcând pe urmele unor analize ale complexității feminine pe marele ecran precum Her sau Under The Skin, complexitate redată în rezultatele testului Turing (Benedict Cumberbatch este nominalizat la Oscar pentru rolul lui Alan Turing din The Imitation Game) – Ex Machina pică într-un moment bun. 

Ultimele articole