Filmele science-fiction care merită cu adevărat văzute ne învaţă să ne privim propria lume cu alţi ochi. In astfel de filme efectele speciale, imaginile panoramice cu oraşe ale viitorului ai căror zgârie nori ajung deasupra norilor sau în care ultimele rămăşite ale umanităţii se târăsc spre supravieţuire sunt, de fapt, oglinzi de bâlci care deformează lumea lui aici şi acum în speranţa că şocul va trezi în privitor spiritul critic care dormitează paşnic după doza zilnică de publicitate şi ştiri scandaloase.  SF-urile bune pun în discuţie convingerile noastre de bază despre univers, realitate, conştiinţă, uman şi inuman, punându-ne faţă în faţă cu versiuni alternative ale realităţii care dau glas celor mai ascunse temeri ale noastre.  

1. A Clockwork Orange

Filmul lui Stanley Kubrick din 1971 demonstrează că nu e nevoie de nave spaţiale şi extratereşti pentru a construi un SF genial, în fond, Alex Large (Malcom McDonald ) criminalul pentru care violenţa este singura plăcere este  mult mai înspăimântător decât monstruleţul hidos care erupea violent din burta gazdei în Alien, iar ideea unei societăţi care poate încerca să te reeduce cu forţa te va urmări mult timp după ce spaima de a fi captiv într-o navă cu extratereştii antropofagi va fi dispărut. Pentru Kubrick răul este o particularitate a rasei umane cu care trebuie să învăţăm să trăim, iar aşa-zişii justiţiari care construiesc aparatul de totură care-l obligă pe Alex să privească imagini cu ceea ce ei consideră răul absolut nu fac excepţie de la regulă. Nimic nu este de fapt mai rău decât negarea liberului arbitru, chiar dacă victima este un criminal .

2.The Fountain

In The Fountain sunt împletite trei poveşti în care apar mereu aceleaşi personaje şi aceeaşi ameninţare: moartea care-i desparte pe cei doi îndrăgostiţi. Filmul lui Darren Aronofsky urmăreşte în principal încercarea lui Tom (Hugh Jackman) de a descoperi secretul nemuririi pentru a-şi salva iubita Isabel (Rachel Weiz)bolnavă de cancer. Ceea ce face din The Fountain un film care merită văzut este legătura ambiguă cu celelalte două poveşti, cea plasată într-un trecut de poveste şi cea care se desfăşoară într-un viitor îndepărtat în care Tom nemuritor caută o soluţie pentru a o învia pe Isabel. Filmul este o meditaţie interesantă asupra morţii şi a iubirii care sfidează timpul la fel ca imaginile create de Aronofky .

3. The Matrix

Dincolo de costumele negre, ochelarii de soare şi oamenii care se mişcă mai rapid decât gloanţele, se află o întreagă filosofie. The Matrix contestă însăşi realitatea pe care ne-am obişnuit să o considerăm palpabilă, exterioară nouă, amintindu-ne că realitatea înseamnă înainte de toate percepţie. In The Matrix realitatea e o poveste ţesută de nişte maşini care s-au revoltat împotriva creatorilor lor, pe care acum îi cultivă pe post de baterii, iar în spatele iluziei se află o lume în care ultimii oameni îşi pun toate speranţele într-o profeţie care se va dovedi, aţi ghicit, un alt scenariu pus la cale de maşini. In Matrix realitatea este o înşiruire de iluzii, personajele trăind în burta unui peşte care a fost înghiţit de alt peşte şi apoi de altul… Imbinând critica societăţii capitaliste cu concepte din filosofia budistă, The Matrix este unul dintre acele SF-uri pe care poţi să le vezi iar şi iar, mult timp după ce efectele speciale care i-au adus faima au devenit clişee.

4. Inception

In Inception problema centrală este tot definirea realităţii, de acestă dată problema fiind vechiul motiv al lui Calderon dela Barca la vida es sueño. In filmul lui Christopher Nolan oamenii pot intra unii în visele celorlalţi, coborând spre zonele mai profunde ale minţii visătorului sărind din vis în vis. In universul din Inception, ca şi în Matrix, nu există limite, oraşele sunt construite într-o clipă, iar legile fizicii pot fi sfidate fără niciun pericol. Această lume este însă mai periculoasă decât cea reală pentru personajul principal ,Cobb (Leonardo Di Caprio), visul devenind o a doua realitate din care nu mai poate sau nu mai vrea să se trezească.

5. Mr. Nobody

In Mr. Nobody străbatem în lung şi-n lat amintirile unui bătrân misterios care nu are nume. Intr-o lume a viitorului în care moartea nu mai există de mult, Mr. Nobody aşteaptă să moară în timp ce doctorii încearcă să afle mai multe despre el. Totuşi, amintirile sale nu au niciun sens aparţinând de fapt unor vieţi diferite, o întreagă pleiadă de vieţi potenţiale din care un copil nu se putea hotărî să aleagă. Alegerea cu care se confruntă Nemo (Jared Leto) când este forţat să hotărască alături de cine va rămâne când părinţii divorţează, nu este doar o alegere între mama şi tata, ci o alegere imposibilă  între destine diferite. Filmul prezintă pe de o parte dificultatea alegerii fericirea fiind însoţită de moarte, prosperitatea de plictiseală, iar pe de alta riscul ca ezitarea să ducă la o viaţa irosită. De fapt, la final, Mr. Nobody poate să-şi amintească atâtea vieţi, tocmai pentru că nu a trăit de fapt niciuna.

6. Interstellar

In Interstellar umanitatea este în pragul extincţiei din cauza unui dezastru ecologic, iar scenariul dezastrului este cu atât mai plauzibil cu cât este vorba de o dispariţie lentă, nu de un cataclism absurd. Lumea prezentată la început nu este prea diferită de a noastră cu excepţia furtunilor de nisip, a plantelor care dispar şi a semnelor bizare care-l conving pe Cooper (Matthew McConaughey) să-şi asume o misiune care de fapt îi era destinată fiicei sale. Filmul urmăreşte călătoria lui spre planete îndepărtate a căror gravitaţie dilată timpul, astfel încât câteva ore ajung să însemne zeci de ani. Filmul este poate mai eficient decât un documentar despre teoria relativităţii, mergând chiar mai departe prin folosirea unor teorii mai recente despre particulele încă nedescoperite responsabile pentru forţa gravitaţională. Existenţa gravotonilor şi a celei de-a cincea dimnesiuni în care imagini din perioade diferite converg într-un labirint fascinant sunt esenţiale în rezolvarea intrigii întortocheate a filmului şi te fac să regreţi că nu te-a interesat suficient fizica cuantică în liceu.

7. Children of Men

 Intr-o lume tot mai ameninţată de suprapopulare Children Of Men propune un univers de coşmar în care umanitatea este pe cale de dispariţie din cauza infertilităţii. Cum întrega societate umană este construită pe ideea de progres, de mai mult şi mai bine pentru cei ce vor veni, certitudinea că cei încă în viaţă sunt ultima generaţie de oameni care va vedea lumina zilei antrenează dispariţia vechilor structuri sociale care vor fi înlocuite de anarhie, terorişti şi un ultim regim totalitar rămas în picioare în Marea Britanie. Children of Men nu este o poveste lipsită de speranţă, în centrul ei aflându-se o femeie însărcinată pe care Theo Faron (Clive Owen), un funcţionar anonin, va încerca să o scoată dintr-o ţară în care toţi imigranţii erau vânaţi şi trimişi în lagăre de exterminare sub privirile impasibile ale britanicilor.

8. Dark City

The Dark City este o lume în care este permanent noapte iar realitatea este creată şi recreată permanent de nişte fiinţe supranaturale, Strangers, care pot manipula atât universul fizic, cât şi amintirile celor din oraş. In lumea construită ca un labirint în spirală oamenii sunt transformaţi în cobaii unei rase avansate fără să-şi fi dat vreodată seama, pentru că, la fel ca în Matrix ,identitate fiecăruia este o iluzie. De fapt, extratereştrii programează şi reprogramează oamenii în speranta de a vedea dacă există sau nu un suflet sau dacă totul poate fi justificat prin formare şi biologie.

  Povestea îl are in centru pe John Murdoch, un amnezic care reuşeşte să devină asemenea intruşilor, transformându-se într-un zeu  care, spre deosebire de inamicii săi, vrea să-i ajute pe locuitorii oraşului ţinuţi permanent în întuneric. Filmul este ca un puzzle care te invită să descoperi adevărul cu ajutorul unor imagini-indiciu care te trimit la ideea că totul este o iluzie, un coşmar, o lume artificială din care trebuie să te trezeşti.

9.Solaris

Solaris este o probă de anduranţă pentru orice cinefil care nu este deja familiarizat cu stilul lui Tarkovsky, cu atmosfera poetică creată cu ajutorul cadrelor lungi şi a planurilor care se întrepătrund. Romanul scris de Stanislaw Lem îi oferă regizorului rus şansa de a crea o lume în care fantasmele par din carne şi oase iar oamenii umbre care bântuie pe o staţie spaţială unde nebunia pare să se fi instalat definitiv. Solaris, planeta care reuşea printr-un mecanism misterios să aducă înapoi la viaţă oameni care mai trăiau doar în amintirea astronauţilor, este de fapt o metaforă pentru omul care explorează universul pentru a se regăsi pe sine, iar atunci când reuşeşte e copleşit de frică şi fuge mai departe : We don't want to conquer the cosmos – we want to extend the boundaries of Earth to the cosmos. We are only seeking Man. We don't want Other Worlds. We want mirrors (Gibarian).

10. 2001: A Space Odyssey

Filmul lui Kubrick este poate pe nedrept inclus în categoria SF. Miza sa este aproape pur filosofică, urmărind evoluţia umanităţii pornind de la epoca preistorică în care totul părea straniu, de neînţeles, asemenea muzicii lui Ligeti până la plecarea omului în spaţiu în căutarea celor care lăsaseră pe lună un monolit misterios. Filmul plin de secvenţe în care imaginea şi muzica se îmbină perfect,  are un final ambiguu care poate fi interpretat în fel şi chip, prezenţa monolitului negru semnalând de fiecare dată un nou stadiu al evoluţiei umanităţi. Totuşi, Kubrick nu ne dezvăluie spre ce se îndreaptă umanitatea doar că drumul acesteia începe şi în ultima etapă prin cunoaştere.

2001: A Space Odyssey, ca orice SF de calitate, lasă privitorului libertatea de a căuta sensul sau sensurile ascunse dincolo de imaginile memorabile.

Ne-am obişnuit cu Robert de Niro în roluri de mafiot mai mult sau mai puţin simpatic în funcţie de scenariu şi regie. De Niro a fost un cap mafiot cu aer patern în Goodfellas, un Don Corleone în devenire în The Godfather II, Al Capone în The Untouchables şi lista ar putea continua cu alte roluri de interlop memorabile în Heat, din nou alături de Brando şi Pacino,  Casino sau Once Upon a Time in America. Totuşi, de Niro nu ar fi ajuns unul dintre cei mai respectaţi actori ai Hollywoodului fără o serie de filme în care dă dovadă nu doar de talent, ci şi de versatilitate.

1. Taxi Driver

De Niro şi Scorsese au fost The Dream Team vreme de câteva decenii, însă Taxi Driver este poate cel mai bun film care a rezultat din colaborarea celor doi. Travis (De Niro) este un veteran care întors din Vietnam care devine taximetrist pentru a folosi cumva nopţile în care nu poate dormi din cauza insomniei. Filmul urmăreşte transformare lui Travis din taximetrist în justiţiar, pe măsură ce tânărul pierde contactul cu  realitatea, devenind convins că misiunea sa este de a curăţa New York-ul. Travis începe să respecte un program strict de exerciţii, cumpără pistoale cu aceeaşi uşurinţă cu care ar cumpăra un hot dog şi îşi exersează replicile destinate viitoarelor victime dând naştere celei mai cunoscute scene cu tânărul De Niro: Are you talkin’ to me? Filmul nu este doar o critică la adresa unui guvern care nu a ştiut să-şi respecte vechii soldaţi, ci aruncă săgeţi ironice şi înspre o societate care se grăbeşte să glorifice un justiţiar care ar fi putut deveni viitorul Lee Oswald, dacă serviciile secrete nu l-ar fi văzut la timp. Travis găseşte o altă cauză demnă de atenţia sa şi în loc să ajungă cel mai urât om din America ajunge un erou.

2. The King of Comedy

Rupert Pupkin, Pumpkin, Pipkin este un personaj care doreşte să ajungă celebru într-o lume care nu-i reţine niciodată numele. Când nu este ocupat cu urmărirea celebrităţilor şi strângerea de autografe, Rupert (De Niro) îşi petrece timpul în beciul casei pe care o împarte cu mama sa. Pivinţa este refugiul în care viitorul Rege al Comediei se înconjoară de personaje de carton, auditoriul perfect pentru psihoticul Rupert. De Niro reuşeşte să redea tulburările de personalitate ale personajului care trăieşte prins între două realităţi, cea în care este un comediant aspirant cam fără umor şi cea în care numele mari ale vremii îi ascultă spectacolele şi îi invidiază succesul. Monoloagele în care personajul îşi imaginează şi îşi exersează răspunsurile pentru întrebările ce îi vor fi adresate când noua sa viaţă va începe ne arată un De Niro cu gesturi largi, teatrale , copleşit emoţii exaltate jucate cu un patos demn de un maniac. In filmul lui Scorsese nebunia lui Rupert este în acelaşi timp înspăimântătoare şi înduioşătore, iar De Niro cu o mustăcioară neagră şi un costum copiat de la celebritatea preferată reuşeşte să fie un psihopat simpatic, chiar dacă până la urmă îl răpeşte pe adevăratul Rege al Comediei pentru a-i lua locul.

3. Cape Fear

In Cape Fear, De Niro joacă rolul unui altfel de psihopat, unul înspăimântător pentru care singura plăcere vine din răspândirea fricii. Max Cady(De Niro) iese din închisoare cu o singură dorinţă, aceea de a se răzbuna pe fostul său avocat pe care-l consideră vinovat de arestarea sa . Un De Niro musculos, tatuat încearcă să pară şarmant şi delicat în încercarea de a o seduce pe fiica de 16 ani a vechiului său apărător, însă imaginea care-ţi rămâne pe retină este cea a violatorului nebun care muşcă obrazul victimelor sale pentru pura plăcere de a le desfigura.

4.Raging Bull

E nevoie de un personaj cu adevărat furios pentru a îl face pe Joe Pesci să fie fratele cel bun, însă, în Raging Bull, Robert De Niro reuseste. Pentru boxeorul Jack LaMotta lupta nu se termină niciodată, iar după o seară grea în ring, nimic nu merge mai bine ca un meci cu soţia dis de dimineaţă. LaMotta, rolul care i-a adus Oscarul lui De Niro, nu-şi poate stăpâni furia, iar viaţa sa în afara ringului ajunge până la urmă Knock-Out. Dacă reuşeşti să-ţi desprinzi privirea de la interpretarea hipnotică a lui De Niro, devine evident că mare parte din impactul scenelor care-l au în centru pe LaMotta a fost atent construit de Scorsese care acordă atenţie şi atmosferei filmului, care te poartă înapoi în timp în America interbelică.

5. The Deer Hunter

Cu o distribuţie care-i include pe Paul Walken, Merryl Streep şi Robert De Niro, şi un subiect care în 1978 era încă extrem de dureros, Războiul din Vietnam, nu e deloc surprinzător că The Dear Hunter a fost cel mai bun film american al anului.  Povestea urmăreşte doi vechi prieteni care luptă împreună în Vietnam şi joacă ruleta rusească tragând cu un pistol care are un singur glonţ sub privirile amuzate ale torţionarilo lor, iar apoi ajunşi acasă continuă să încerce să se salveze unul pe celălalt din ghearele nebuniei. The Deer Hunter nu este un one-man show marca Robert de Niro, Paul Walken în rolu lu lui Nicki, cel mai bun prieten al lui Michael (De Niro), reuşind unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa. Cei doi se completează reciproc, interpretarea sensibilă a lui Walken contrastând cu personajul mult mai dur interpretat de De Niro, care nu ezită să propună evadări nebuneşti şi  încearcă până în ultimul moment să-şi ajute prietenul ajuns amnezic în urma războiului.  

6. Novecento

Filmul lui  Bernardo Bertolucci din 1976 îi aduce împreună pe Robert de Niro şi Gerard Depardieu în rolul a doi copii cu origini diferite, născuţi în aceeaşi zi şi care ajung să încarneze cele două ideologii din Italia din prima jumătate a secolului XX : comunismul şi fascismul. Pelicula urmăreşte 45 de ani evoluţia celor doi protagonişti şi evoluţia fascismului, fără a uita să redea pitorescul Italiei rurale în care cei doi copii cresc împreună despărţiţi doar de diferenţa de statut social. Lui De Niro rolul de tânăr nobil italian răsfăţat, ironic şi libertin îi vine mănuşă, iar Depardieu este la rândul său convingător în rolul tânărului ţăran întors din război comunist fervent, însă cei doi nu sunt inamici de moarte, ci prieteni extrem de apropiaţi care deşi nu împart aceleaşi convingeri ajung să împartă aceeaşi femeie.

7. New York, New York

New York, New York este una dintre colaborările mai puţin cunoscute ale lui De Niro cu Martin Scorsese, poate pe nedrept intrată într-un con de umbră. Filmul al cărui titlu te face să te gândeşti la Frank Sinatra urmăreşte o poveste de dragoste între o câtăreaţă de pe Broadway(Lisa Minelli) şi un saxofonist a cărui atitudine de wise-guy te face să-ţi aminteşti de zvonuri care au circulat pe seama lui Sinatra şi a apartenenţei sale la o mare familie italiană. Povestea celor doi este presărată cu momente muzicale bune şi certuri pe măsura orgoliului supradimensionat al personajului lui De Niro, caracterul volatil al saxofonistului obligându-l pe de Niro să treacă rapid de la o stare la alta.

8. Midnight Run

In Midnight Run, Jack Walsh (Robert De Niro)este un vânător de recompense trimis să vâneze fostul contabil al unui mafiot periculos care furase bani şi îi donase în scopuri caritabile. Cu o asemenea intrigă nu se poate  obţine decât o comedie, cu multe urmăriri ce-i drept. De Niro păstrează aerul de poliţist dur chiar şi în cele mai amuzante momente,  mânuieşte replicile sarcastice cu aceeaşi uşurinţă cu care apasă pe trăgaci, iar inofensivul prizonier se dovedeşte extrem de creativ atunci când vine vorba de evadare.

9. Everybody’s fine  

După o carieră plină de roluri dramatice, în Everybody’s fine întâlnim un altfel de De Niro, mai bătrân şi capabil de interpretări subtile, reţinute. Intr-un feel-good-movie care nu promitea la început mare lucru Robert De Niro intră în pielea unui pensionar care îşi vizitează familia de Sărbători şi ne face să ne îndrăgostim de personajul care are mereu o replică sarcastică la îndemână.  

10.The Last Tycoon

Aşa cum a dovedit-o recenta ecranizare a The Great Gatsby, Fitzgerald este un autor pe cât de cunoscut, pe atât de greu de transpus convingător pe peliculă, însă The Last Tycoon, filmul lui Elia Kazan (A Streetcart Named Desire) din 1976 are cel puţin un merit care nu-i poate fi contestat : îi aduce împreună pe Robert de Niro şi Jack Nicholson . De Niro este Monroe Stahr, un cineast al anilor ’20 care va fi până la urmă consumat de pasiunea sa pentru filme şi alcool, iar Nicholson scenaristul pe care Stahr încearcă să-l bată şi care compensează rolul secundar care i-a fost distribuit cu o replică celebră : I always wanted to hit 10 million dollars.

Pentru regizorul Juliano Ribeiro Salgado, tatăl său, fotograful brazilian Sebastião Salgado, a fost mai degrabă o figură legendară decât una paternă. Filmul documentar Le sel de la terre este încercarea fiului de a-și înțelege tatăl absent, iar pentru aceasta Juliano Ribeiro Salgado își combină viziunea injectată de culoare cu cea a regizorului Wim Wenders (Pina).

Wenders, un mare admirator al fotografiei lui Sebastião Salgado, este și extrem de compatibil cu acesta pe terenul esteticii: cer plumburiu brăzdat de nori, căldură în alb-negru, fotografii iconice semitransparente suprapuse înregistrărilor cu fotograful transpun o carieră îndelungată și prolifică într-un film care nu-și trădează subiectul. 

Le sel de la terre urmărește procesul din spatele unor proiecte fotografice precum The Sahel, the End of the Road, Workers, sfâșietorul Exodus – care i-a distrus lui Sebastião Salgado încrederea în puterea de refacere a umanității – și recăpătarea speranței prin Genesis – o colaborare cu fiul Juliano Ribeiro Salgado și o cronică a locurilor de pe Pământ neatinse de om.

În varianta irlandeză, Comunismul având faţă umană cântă şi dansează pe ritmuri febrile de jazz interbelic, vrea libertatea moravurilor, şcoli independente şi clerici mai puţin vocali, spre disperarea Bisericii dornice să deţină monopolul asupra cugetării libere. Cel puţin aşa era în secolul trecut, de unde regizorul Ken Loach îl ia pe James Gralton (Barry Ward), un apostol al forţei roşii (nu maşina, ci mişcarea politică inspirată din Biblia muncii, scrisă de Marx) şi îl transformă, din revoluţionarul furibund conducând muncitorii spre libertate, într-un dansator charismatic, gata să-i înveţe pe consătenii plictisiţi să mişte din şolduri, cum se făcea în barurile ascunse de pe vremea Prohibiţiei.

Intuind probabil dezaprobarea spectatorilor din fostul bloc sovietic în faţa încercărilor sale de a le arăta cât de buna a fost apariţia Partidului Comunist pentru omenirea mereu asuprită de ăia plini de bani, Ken Loach renunţă la imaginile cu luptele de clasă, la scenele filmate în fabricile unde zace ura din cazanul nedreptăţilor sociale şi alege, pentru a propovădui noua egalitate dintre oameni, un loc mai vesel şi mai atrăgător pentru puştimea dintr-un sat îmbătrânit: sala de dans a lui Jimmy, unde ziua, femeile mai şcolite fac voluntariat şi predau lecţii de pictură şi de literatură, vorbind mai ales despre marii poeţi ai Irlandei, în timp ce seara toţi se mişcă nebuneşte, spre disperarea preotului catolic înfuriat, care tuna şi fulgera împotriva oiţelor rătăcite care ascultă vorbele unui lup roşu ce le povesteşte despre dracul ăla împieliţat de Marx şi a lui diavolească lucrare, Capitalul.

Sub pretextul apărării patriei sale de ciuma răspândită de Lenin în Rusia, preotul satului, cu apucături de mafiot italian din New York, gata să incendieze, să ameninţe şi să recurga la oamenii sus-puşi, îi tratează pe sătenii ademeniţi de ringul de dans improvizat de Jimmy ca pe nişte datornici neputincioşi, care nu şi-au plătit la timp taxa de protecţie. Între ameninţarea cu exilarea din cauza orientării de stânga, grija pentru mama bolnavă, dar care se ţine bine în faţa sticleţilor ce vor să-i umfle odorul, Jimmy vrea să le faca dreptate localnicilor intimidaţi de marii proprietari ce sunt mână-n mână cu Biserica, apoi îşi mai face şi timp să o înveţe pe fosta lui iubită, măritată între timp, cum se dansează în singurele baruri unde albii şi urmaşii africanilor aduşi ca sclavi pot asculta aceleaşi ritmuri păgâne.

Filmele precum Jimmy’s Hall şi cele dedicate marii călătorii a lui Che Guevara prin America Latină îţi arată latura cameleonică a utopiei comuniste. De fapt, Comunismul şi-a deghizat intenţiile în discursurile adaptate fiecărei societăţi, în funcţie de originile nedreptăţii şi ale inegalităţii economice. În ţările occidentale a pledat pentru forţa sindicatelor, în ţările sud-americane, pentru drepturile indigenilor ce nu beneficiau de şansa unei educaţii şi a unui trai decent, fiind încă discriminaţi de urmaşii coloniştilor. În Jimmy’s Hall, Comunismul este suprapus peste războiul de independenţă a Irlandei şi peste opoziţia dintre laicitate şi dogmă, dintre proprietarii abuzivi şi ţăranii având pământuri mai puţin fertile.

Pelicula realizată de Ken Loach mută atenţia de la încrâncenata luptă de clasă la dorinţa personajelor de a fi libere să pună la îndoială autoritatea, dogma, tradiţiile şi orientările politice majoritare. Sala unde paşii lor acceptă ritmurile blamate devine singurul loc unde li se permite să pună întrebări, să viseze la o lume cu mai multe drepturi, care să îi apere în faţa abuzurilor, şi mai ales la o societate unde au voie să se amestece unii cu alţii şi să ia decizii fără să fie intimidaţi de clericii tradiţionalişti. Deşi nu este o capodoperă a cinematografiei, Jimmy’s Hall nu te plictiseşte. Filmul, care te atrage mai ales prin atmosfera creată de charismaticul actor Barry Ward, are meritul de a lăsa în urma lui întrebări legate de legitimitatea politică, de graniţele sociale şi, în special, de cine are voie să le propună sau, mai rau, să ţi le impună.