Tranşee, crime, dar şi poveşti de dragoste, despre oameni care aleg să salveze, nu să distrugă, filmele de război scot la lumină ce-i mai bun şi ce-i mai rău din omenire, pentru că o prezintă întotdeauna într-o situaţie limită: faţă în faţă cu moartea.  Multă vreme subiect al reveriilor romantice, războiul a devenit rece, metodic, impersonal în secolul XX, cu soldaţi care ucideau fără să-şi vadă vreodată victimele, şi bombe lasate printr-un mecanism birocratic atât de complex încât vina să nu mai aparţină până la urmă nimănui. Filmele de război încearcă să transforme cifrele din cartea de istorie în oameni, reamintindu-ne că în umbra fiecărei lupte cu nume sonor,  general glorificat sau conducător providenţial se află mii de drame umane ale anonimilor care au trăit sub vremuri.

1. Full Metal Jacket

In Full Metal Jacket scenele de luptă sunt poate mai puţin importante decât cele de antrenament în care Sargent Hartman supune tinerii recruţi unei veritabile torturi psihologice. Kubrick este mai degrabă interesat de traumele pe care soldaţii le îndură înainte de a deveni capabili să ucidă şi mai puţin de ceea ce fac odată ce sunt aruncaţi în luptă. Războiul modern nu are nevoie de soldaţi inteligenţi, ci de maşini de ucis obediente, care nu mai au nevoie de nume,  doar de porecle. Kubrick nu încearcă să vorbească despre Războiul din Vietnam , ci demistifică ideea de război adesea glorificată în filme pentru a hrăni orgoliul învingătorilor.

2. Das Boot

Războiul este o lume sufocantă din care nu poţi ieşi, iar submarinul este metafora perfectă. Pe submarinul german nu se află criminali de război înrăiţi ci marinari extrem de tineri care sunt trimişi fără prea multă pregătire să îndure presiunea luptei, iar teama de distrugătoarele inamicilor este mai puternică decât cea de miile de  metri cubi gata în orice moment să-i strivească. Până la urmră Das Boot poate rivaliza cu un horror, sunetele submarinului obligat să se scufunde dincolo de limita pentru care fusese conceput să reziste fiind mult mai înspăimântatoare decât cele ale unui castel bântuit.

3. Saving Private Ryan

In ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, comandanţii americani iau o decizie suprinzător de umană, aruncând orice strategie militară pe fereastră. Marii generali, căliţi în lupte şi obişnuiţi să piardă mii şi mii de soldaţi în decursul câtorva zile, află că o mamă va primi în acelaşi timp vestea morţii a trei dintre cei patru copii ai săi şi hotărăsc că mezinul aflat undeva în Normandia trebuie salvat, cu orice preţ. Această hotărâre sentimentală îi trimite pe căpitanul Miller (Tom Hanks) şi alţi 7 soldaţi în mijlocul haosului din timpul  Debarcării în Normandia, având ca misiune găsirea unui anume James Ryan (Matt Damon), cu alte cuvinte, găsirea acului în carul cu fân. Filmul care i-a adus un Oscar pentru regie lui Spielberg  nu glorifică războiul, deşi imaginile sunt impresionante, preferând să prezinte situaţiile absurde şi alegerile imposibile cu care oamenii se confruntă pe timp de război. In fond este imposibil să compari durerea unei mame care şi-a pierdut cei patru fii cu durerea unei mame care şi-a pierdut unicul fiu, şi să iei o decizie raţională.   

4. Apocalypse Now

Războiul din Vietnam a traumatizat o generaţie întreagă de soldaţi americani care au fost abrutizaţi până au ajuns să iubeacă mirosul de napalm dis-de –dimineaţă ca Bill Killgore (Robert Duvall). Filmul lui Coppola din 1979 deschide rănile atunci încă proaspete ale armatei americane şi scoate la lumină tot puroiul, nebunia unei lupte inegale cu elicoptere, bombe si napalm împotriva gherilelor înarmate cu puşti şi a junglei. Războiul este în Vietnam lipsit de onoare, la fel ca misiunea căpitanului Benjamin Willard (Martin Sheen) trimis să-l asasineze pe Colonelul Kurtz (Marlon Brando), unul dintre cei mai decoraţi ofiţeri americani care aparent nebun fugise în Cambodgia cu trupele sale. Apocalypse now este inspirat de romanul lui Jaseph Conrad Heart of Darkness şi reuşeşte să te poarte până în inima întunecată a războiului.

5. The Deer Hunter

Ce poate fi mai rău decât să joci ruleta rusescă cu un pistol cu doar 3 gloanţe la tâmplă sub privirile ameninţărtoare ale torţionarilor vietnamezi? Să îţi pierzi întreaga identitate şi să continui să joci deşi nimeni nu te mai obligă, reluând iar şi iar acelaşi ritual al morţii. Filmul lui Michael Cimino îi urmăreşte  pe Michael (Robert de Niro) şi Nick (Christopher Walken) cum devin din prizonieri ai Viet Cong-ului, prizonieri ai amintirilor, sau, mai bine spus, ai traumelor războiului, acestacontinuând să facă victime mult timp după încheierea tratatului de pace.

6. Letters from Iwo Jima

Istoria a fost întotdeauna scrisă de învingători, însă filmul lui Clint Eastwood oferă învinşilor şansa de a-şi face vocea auzită.  Lupta de la Iwo Jima în care un număr mic de japonezi izolaţi, au încercat să reziste până la ultimul în faţa asaltului armatei americane fără să-şi piardă capul sau demnitatea este pretextul folosit de regizorul american pentru a-i prezenta pe soldaţii japonezi altfel decât asiaticii cruzi care au bombardat Pearl Harbor. Filmul ne reaminteşte că deşi guvernele declaşează războaie, cei care le poartă sunt oameni obişnuiţi obligaţi să-şi părăsească familiile şi să înveţe să ucidă alţi semeni de-ai lor cu care nu au, de fapt, nimic de împărţit. Generalul Kuribayashi (Ken Watanabe) sau tânărul Saigo (Kazunari Ninomiya) luptă doar pentru a-şi apăra ţara şi mai ales familia, către care scriu scrisoare după scrisoare, fiind motivaţi de aceleaşi valori ca şi americanii deveniţi din victime invadatori.

7. The Bridge on the River Kwai

In The Bridge on the River Kwai din 1957, japonezilor nu li se construieşte o imagine favorabilă, însă colonelului Saito i se permite să fie un personaj nuanţat măcinat de teama de dezonoare şi sepukku.  In film podul de pe râul Kwai construit de către prizonierii japonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pare iniţial o dovadă a superiorităţii europenilor care-i învaţă pe inamicii lor cum ar trebui contruită o cale ferată durabilă, însă finalul în care aceeaşi europeni sabotează munca foştilor lor camarazi aduce în prim plan adevărata concluzie a filmului : absurditatea războiului. Colonelul Nicholoson (Alec McGuiness) cel care coordonase soldaţii asigurând terminarea podului, văzând în construcţia podului un mod de a ridica moralul prizonierilor şi de a demonstra ingeniozitatea britanică, este până la urmă forţat să înţeleagă că ajutându-şi soldaţii de fapt trădase Anglia, iar Maiorul Clipton care priveşte deznodământul nu poate decât să repete : Madness…Madness !

8. Lista lui Shindler

Cruciada individuală a lui Oscar Shindler (Liam Neason) de a salva cât mai mulţi evrei din lagărul de concentrare condus de Amon Goeth (Ralph Fiennes), un comandant nazist egomaniac şi foarte zelos, îndreaptă un deget acuzator spre toţi cei care au afirmat că orice rezistenţă din interior în faţa naziştilor ar fi fost imposibilă. Inspirat dintr-o poveste reală filmul care i-a adus încă un Oscar lui Spielberg prezintă nu doar oroarea crimelor în masă, a camerelor de gazare, a gropilor comune şi a ucigaşilor fără remuşcări, ci şi o dimensiune a Holocaustului despre care nu se prea vorbeşte : interesele economice care gravitau în jurul sclavilor evrei. Shindler reuşeşte să salveze lucrătorii din propria fabrică mizând pe lăcomia fără margini a birocraţilor şi ofiţerilor nazişti, convinşi că în spatele intenţiilor  acestuia nu se află nimic altceva decât dorinţa, perfect normală conform moralei lor distorsionate, de a caştiga cât mai mult cu ajutorul prizonierilor.

9. Pianistul

Ce se întâmplă cu arta şi cu artiştii pe timp de război ? Filmul lui  Roman Polanski, Pianistul, oferă un posibil răspuns. Wladyslaw Szpilman (Adrien Brody), unul dintre cei mai talentaţi muzicieni ai generaţiei sale, încearcă să supravieţuiască vânătorii de evrei din Polonia ocupată de nazişti rămânând ascuns într-un apartament timp de luni întregi, rezistând foamei şi tentaţiei mult mai puternice de a cânta la pian. Filmul documentează tragedia unui întreg popor urmărind destinul unui singur om, care are nu doar putearea a de a supraviţui dar şi puterea de a renaşte. In finalul filmului Balada în G Minor pentru pian a lui Chopin erupe din mâinile osoase ale pianistului, care în locul publicului de altădată cântă pentru un singur spectator, ofiţerul german care l-a descoperit,  oraşul în ruine transformându-se în noua sa sală de concert.

10. La Vita e Bella

Războiul aparţine lumii adulţilor, dar copiii sunt adesea victimele sale. In La Vita e Bella, Guido (Roberto Benigni) inventează un întreg joc pentru a ascunde realitatea din lagărul de concentrare de ochii inocenţi ai fiului său, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea propriei vieţi. Guido însăşi pare să vadă viaţa drept o mare poveste în care eroii, prinţi şi prinţese, umblă travestiţi sub înfăţişari banale, iar binele învinge întotdeauna într-o formă sau alta.

11. The Boy in the Striped Pyjamas

In The Boy in the Striped Pyjamas întâlnim un altfel de joc şi un altfel de tată decât în filmul regizat de Benigni. Doi copii, fiul unui nazist fervent şi unul dintre micii prizonieri din lagărul condus de tatăl acestuia, se împrietenesc descoperind că nu îi desparte de fapt nimic în afara gardului de sârmă ghimpată. Din jocul celor doi se naşte tragedia, aceştia hotărând într-o bună zi să facă schimb de haine şi de locuri, obligându-l astfel pe ofiţerul nazist să intre în pielea victimelor sale care-şi văzuseră copiii gazaţi, durerea sa fiind cu atât mai insuportabilă cu cât el este ucigaşul propriului  fiu.

12. Hotel Rwanda

Am vrea să credem că omenirea şi-a învăţat lecţia după Al Doilea Război Mondial, însă Hotel Rwanda ne prezintă un altfel de Oscar Shindller, cu pielea mai închisă şi contemporan cu noi.  Filmul spune povestea  lui Paul Rusesabagina, administratorul unui hotel în care au fost ascunşi peste o mie de refugiaţi tutsie, printre care şi soţia acestuia. Nebunia colectivă care a cuprins statul african în 1994, şi i-a  asmuţit pe etnicii Hutu împotriva vecinilor, uneori chiar a rudelor, tutsie este cu atât mai infricoşătoare cu cât călăii se dovedesc  deosebit de umani, dispuşi să-i lase pe tutsie să trăiască încă o zi şi apoi alta, cât timp pretenţiile lor sunt satisfăcute.

13. The Black Book

The Black Book este un film despre rezistenţa din Olanda ocupată de Nazişti, un război dus pe furiş cu ajutorul unor spionilor infiltraţi în Gestapo. In loc de James Bond,  Paul Verhoeven (Basic Instinct) alege o Mata Hari capabilă să seducă inamicul, căpitanul SS Ludwig Müntze (Sebastian Koch). Filmul, plin de răstunări de situaţie, este o poveste despre trădări neaşteptate, minciuni şi poveşti de dragoste tragice, în care aparenţele nu sunt niciodată demne de încredere, spionul din centru acţiunii fiind până la urmă mult mai puţin duplicitar decât celelalte personaje.

14. Inglorious Basterds

E greu să rezişti tentaţiei de a rescrie istoria atunci când îţi propui să faci un film despre Al Doilea Război Mondial, dar Tarantino nici măcar nu a încercat. Rezultatul este un film în care o ceată de evrei americani încearcă să asasineze liderii nazişti şi sunt gata să scalpeze pe oricine le stă în cale. Inglorious Basterds nu dă doi bani pe political corectness şi construieşte nişte eroi atipici care sub conducerea lui Aldo Reine (Brad Pitt) reuşesc să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, deşi sunt deconspiraţi la tot pasul de accentul lor american şi de gesturile lor diferite de ale nemţilor.

15. The English Patient

In Pacientul Englez războiul este o forţă distrugătoare din faţa căreia doar amintirile se pot sustrage, povestea de dragoste dintre Katherine Clifton (Kirstin Scott -Thomas)şi Contele Almasy (Ralph Fiennes) supravieţuind doar în memoria unui pacient pe moarte care-şi reneagă identitatea. Lumea totuşi nu se lasă distrusă cu una cu două, în ciuda minelor care continuă să distrugă vieţi după terminarea războiului. Pe lângă amintirile Pacientuluii Englez de dinaintea declanşării conflictului, filmul este cadrul unei alte iubiri cae-i are drept protagonişti pe asistenta care-l îngrijea pe Almasy, Juliette Binoche, şi un soldat care este întotdeauna la câţiva paşi de moarte . Prin această a doua poveste, filmul prezintă de fapt capacitatea iubirii de a vindeca rănile lăsate în urmă de război.

Războiul nu este o maladie a secolului XX, însă de-abia atunci şi-a arătat adevărata faţă, distrugând aura romantică de care era înconjurat, dezvăluind  calculele strategice  ascunse în spatele unor pretexte precum libertatea, onoarea sau dreptatea.

Filmele science-fiction care merită cu adevărat văzute ne învaţă să ne privim propria lume cu alţi ochi. In astfel de filme efectele speciale, imaginile panoramice cu oraşe ale viitorului ai căror zgârie nori ajung deasupra norilor sau în care ultimele rămăşite ale umanităţii se târăsc spre supravieţuire sunt, de fapt, oglinzi de bâlci care deformează lumea lui aici şi acum în speranţa că şocul va trezi în privitor spiritul critic care dormitează paşnic după doza zilnică de publicitate şi ştiri scandaloase.  SF-urile bune pun în discuţie convingerile noastre de bază despre univers, realitate, conştiinţă, uman şi inuman, punându-ne faţă în faţă cu versiuni alternative ale realităţii care dau glas celor mai ascunse temeri ale noastre.  

1. A Clockwork Orange

Filmul lui Stanley Kubrick din 1971 demonstrează că nu e nevoie de nave spaţiale şi extratereşti pentru a construi un SF genial, în fond, Alex Large (Malcom McDonald ) criminalul pentru care violenţa este singura plăcere este  mult mai înspăimântător decât monstruleţul hidos care erupea violent din burta gazdei în Alien, iar ideea unei societăţi care poate încerca să te reeduce cu forţa te va urmări mult timp după ce spaima de a fi captiv într-o navă cu extratereştii antropofagi va fi dispărut. Pentru Kubrick răul este o particularitate a rasei umane cu care trebuie să învăţăm să trăim, iar aşa-zişii justiţiari care construiesc aparatul de totură care-l obligă pe Alex să privească imagini cu ceea ce ei consideră răul absolut nu fac excepţie de la regulă. Nimic nu este de fapt mai rău decât negarea liberului arbitru, chiar dacă victima este un criminal .

2.The Fountain

In The Fountain sunt împletite trei poveşti în care apar mereu aceleaşi personaje şi aceeaşi ameninţare: moartea care-i desparte pe cei doi îndrăgostiţi. Filmul lui Darren Aronofsky urmăreşte în principal încercarea lui Tom (Hugh Jackman) de a descoperi secretul nemuririi pentru a-şi salva iubita Isabel (Rachel Weiz)bolnavă de cancer. Ceea ce face din The Fountain un film care merită văzut este legătura ambiguă cu celelalte două poveşti, cea plasată într-un trecut de poveste şi cea care se desfăşoară într-un viitor îndepărtat în care Tom nemuritor caută o soluţie pentru a o învia pe Isabel. Filmul este o meditaţie interesantă asupra morţii şi a iubirii care sfidează timpul la fel ca imaginile create de Aronofky .

3. The Matrix

Dincolo de costumele negre, ochelarii de soare şi oamenii care se mişcă mai rapid decât gloanţele, se află o întreagă filosofie. The Matrix contestă însăşi realitatea pe care ne-am obişnuit să o considerăm palpabilă, exterioară nouă, amintindu-ne că realitatea înseamnă înainte de toate percepţie. In The Matrix realitatea e o poveste ţesută de nişte maşini care s-au revoltat împotriva creatorilor lor, pe care acum îi cultivă pe post de baterii, iar în spatele iluziei se află o lume în care ultimii oameni îşi pun toate speranţele într-o profeţie care se va dovedi, aţi ghicit, un alt scenariu pus la cale de maşini. In Matrix realitatea este o înşiruire de iluzii, personajele trăind în burta unui peşte care a fost înghiţit de alt peşte şi apoi de altul… Imbinând critica societăţii capitaliste cu concepte din filosofia budistă, The Matrix este unul dintre acele SF-uri pe care poţi să le vezi iar şi iar, mult timp după ce efectele speciale care i-au adus faima au devenit clişee.

4. Inception

In Inception problema centrală este tot definirea realităţii, de acestă dată problema fiind vechiul motiv al lui Calderon dela Barca la vida es sueño. In filmul lui Christopher Nolan oamenii pot intra unii în visele celorlalţi, coborând spre zonele mai profunde ale minţii visătorului sărind din vis în vis. In universul din Inception, ca şi în Matrix, nu există limite, oraşele sunt construite într-o clipă, iar legile fizicii pot fi sfidate fără niciun pericol. Această lume este însă mai periculoasă decât cea reală pentru personajul principal ,Cobb (Leonardo Di Caprio), visul devenind o a doua realitate din care nu mai poate sau nu mai vrea să se trezească.

5. Mr. Nobody

In Mr. Nobody străbatem în lung şi-n lat amintirile unui bătrân misterios care nu are nume. Intr-o lume a viitorului în care moartea nu mai există de mult, Mr. Nobody aşteaptă să moară în timp ce doctorii încearcă să afle mai multe despre el. Totuşi, amintirile sale nu au niciun sens aparţinând de fapt unor vieţi diferite, o întreagă pleiadă de vieţi potenţiale din care un copil nu se putea hotărî să aleagă. Alegerea cu care se confruntă Nemo (Jared Leto) când este forţat să hotărască alături de cine va rămâne când părinţii divorţează, nu este doar o alegere între mama şi tata, ci o alegere imposibilă  între destine diferite. Filmul prezintă pe de o parte dificultatea alegerii fericirea fiind însoţită de moarte, prosperitatea de plictiseală, iar pe de alta riscul ca ezitarea să ducă la o viaţa irosită. De fapt, la final, Mr. Nobody poate să-şi amintească atâtea vieţi, tocmai pentru că nu a trăit de fapt niciuna.

6. Interstellar

In Interstellar umanitatea este în pragul extincţiei din cauza unui dezastru ecologic, iar scenariul dezastrului este cu atât mai plauzibil cu cât este vorba de o dispariţie lentă, nu de un cataclism absurd. Lumea prezentată la început nu este prea diferită de a noastră cu excepţia furtunilor de nisip, a plantelor care dispar şi a semnelor bizare care-l conving pe Cooper (Matthew McConaughey) să-şi asume o misiune care de fapt îi era destinată fiicei sale. Filmul urmăreşte călătoria lui spre planete îndepărtate a căror gravitaţie dilată timpul, astfel încât câteva ore ajung să însemne zeci de ani. Filmul este poate mai eficient decât un documentar despre teoria relativităţii, mergând chiar mai departe prin folosirea unor teorii mai recente despre particulele încă nedescoperite responsabile pentru forţa gravitaţională. Existenţa gravotonilor şi a celei de-a cincea dimnesiuni în care imagini din perioade diferite converg într-un labirint fascinant sunt esenţiale în rezolvarea intrigii întortocheate a filmului şi te fac să regreţi că nu te-a interesat suficient fizica cuantică în liceu.

7. Children of Men

 Intr-o lume tot mai ameninţată de suprapopulare Children Of Men propune un univers de coşmar în care umanitatea este pe cale de dispariţie din cauza infertilităţii. Cum întrega societate umană este construită pe ideea de progres, de mai mult şi mai bine pentru cei ce vor veni, certitudinea că cei încă în viaţă sunt ultima generaţie de oameni care va vedea lumina zilei antrenează dispariţia vechilor structuri sociale care vor fi înlocuite de anarhie, terorişti şi un ultim regim totalitar rămas în picioare în Marea Britanie. Children of Men nu este o poveste lipsită de speranţă, în centrul ei aflându-se o femeie însărcinată pe care Theo Faron (Clive Owen), un funcţionar anonin, va încerca să o scoată dintr-o ţară în care toţi imigranţii erau vânaţi şi trimişi în lagăre de exterminare sub privirile impasibile ale britanicilor.

8. Dark City

The Dark City este o lume în care este permanent noapte iar realitatea este creată şi recreată permanent de nişte fiinţe supranaturale, Strangers, care pot manipula atât universul fizic, cât şi amintirile celor din oraş. In lumea construită ca un labirint în spirală oamenii sunt transformaţi în cobaii unei rase avansate fără să-şi fi dat vreodată seama, pentru că, la fel ca în Matrix ,identitate fiecăruia este o iluzie. De fapt, extratereştrii programează şi reprogramează oamenii în speranta de a vedea dacă există sau nu un suflet sau dacă totul poate fi justificat prin formare şi biologie.

  Povestea îl are in centru pe John Murdoch, un amnezic care reuşeşte să devină asemenea intruşilor, transformându-se într-un zeu  care, spre deosebire de inamicii săi, vrea să-i ajute pe locuitorii oraşului ţinuţi permanent în întuneric. Filmul este ca un puzzle care te invită să descoperi adevărul cu ajutorul unor imagini-indiciu care te trimit la ideea că totul este o iluzie, un coşmar, o lume artificială din care trebuie să te trezeşti.

9.Solaris

Solaris este o probă de anduranţă pentru orice cinefil care nu este deja familiarizat cu stilul lui Tarkovsky, cu atmosfera poetică creată cu ajutorul cadrelor lungi şi a planurilor care se întrepătrund. Romanul scris de Stanislaw Lem îi oferă regizorului rus şansa de a crea o lume în care fantasmele par din carne şi oase iar oamenii umbre care bântuie pe o staţie spaţială unde nebunia pare să se fi instalat definitiv. Solaris, planeta care reuşea printr-un mecanism misterios să aducă înapoi la viaţă oameni care mai trăiau doar în amintirea astronauţilor, este de fapt o metaforă pentru omul care explorează universul pentru a se regăsi pe sine, iar atunci când reuşeşte e copleşit de frică şi fuge mai departe : We don't want to conquer the cosmos – we want to extend the boundaries of Earth to the cosmos. We are only seeking Man. We don't want Other Worlds. We want mirrors (Gibarian).

10. 2001: A Space Odyssey

Filmul lui Kubrick este poate pe nedrept inclus în categoria SF. Miza sa este aproape pur filosofică, urmărind evoluţia umanităţii pornind de la epoca preistorică în care totul părea straniu, de neînţeles, asemenea muzicii lui Ligeti până la plecarea omului în spaţiu în căutarea celor care lăsaseră pe lună un monolit misterios. Filmul plin de secvenţe în care imaginea şi muzica se îmbină perfect,  are un final ambiguu care poate fi interpretat în fel şi chip, prezenţa monolitului negru semnalând de fiecare dată un nou stadiu al evoluţiei umanităţi. Totuşi, Kubrick nu ne dezvăluie spre ce se îndreaptă umanitatea doar că drumul acesteia începe şi în ultima etapă prin cunoaştere.

2001: A Space Odyssey, ca orice SF de calitate, lasă privitorului libertatea de a căuta sensul sau sensurile ascunse dincolo de imaginile memorabile.