In filmele italiene viaţa se mişcă în ritmul unei biciclete, avansează liniştit pe la umbra copacilor până când o ia la vale brusc şi te aruncă în bătaia soarelui. Contrastele sunt specialitatea regizorilor peninsulari, blazarea ascunsă în sufletul petrcerii,  marea pasiune dosită undeva departe de privirile indiscrete, marile drame pitite  în spatele unei biciclete furate. In filme, italienii par să trăiscă prezentul ca nimeni alţii, însă păstreză întotdeauna o rezervă de melancolie sau regret, camuflată discret în colţul privirii vreunei  actriţe. Dacă ne încredem  în La Dolce Vita viaţa în Italia este mai degrabă dulce-amăruie, cam ca o amintire din copilărie care ne repetă de fiecare dată că timpul s-a scurs.

1. Nuovo Cinema Paradiso

Nuovo Cinema Paradiso te cucereşte din primele minute cu atmosfera pitorească a unui orăşel italian la sfârşitul anilor ’40 în care un băieţel descoperă cinematograful, cu ajutorul unui proiecţionist bonom pe nume Alfredo.  Toto începe prin a colecţiona bucăţile de film cu săruturile cenzurate de Biserica Catolică, dar pasiunea sa pentru film va va sfârşi prin a-l despărţi de marea sa dragoste.  Povestea lui Toto şi a adolescentului îndrăgostit Salvatore o vedem prin ochii cineastului matur care de-abia începe să înţeleagă rolul pe care Alfredo l-a avut în destinul său. Nuovo Cinema Paradiso, este o dramă care nu te întristează, deşi destinul lui Alfredo, Toto şi al cinematografului nu e lipsit de tragedii. Momentele de răscruce alternează cu micile bucurii, dând consistenţă unei lumi care pare legată de univers doar prin filmele care ajung în oraş.

2. Malena

Dacă în Nuovo Cinema Paradiso se înfruntă două mari pasiuni : cea  pentru cinematografie şi cea pentru  frumoasa Elena, în filmul din 2000 al lui Giuseppe Tornatore asistăm la o cu totul altă luptă. De această dată un orăşel italian  din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se revoltă înpotriva frumuseţii Malenei (Monica Belluci), a cărei senzualitate devine principalul subiect de conversaţie pentru femeile şi bărbaţii din oraş. Tragedia Malenei are un singur spectator, Renato, un adolescent care o observă neîncetat, a observa fiind în acesta caz un eufemism pentru a spiona. Malena este departe de a fi o femme fatale la începutul filmului, însă vecinele sale răuvoitoare vor reuşi până la urmă să o transforme în femeia de care se temeau, demonstrând  că în  spatele faţadelor scăldate de o lumină caldă uneori se ascund minţi închise, pline de prejudecăţi.

3. 8 şi ½

In filmul lui Fellini, Guido Anselmi (Marcello Mastroianni) este un visător de profesie, adică un regizor talentat care-şi trăieşte viaţa prins între amintiri, vise şi producători plicticoşi. Guido trăieşte într-un dolce far niente care-i permite să se cufunde într-o lume a fantasmelor în care toate femeile vieţii sale destul de complicate sunt aliate, unite de un unic scop, acela de al face pe Guido fericit. Visele nu sunt însă fiinţe docile, ele se revoltă şi din când în când îşi pun la punct creatorul. D’al capo al fine, filmul lui Fellini este plin de imagini care-ţi rămân pe retină, de la dansul hipnotic al Saraghinei la scena haremului, Guido trăind paralel mai multe vieţi, incapabil să trăiască într-un singur loc sau un singur timp.

4. Matrimonio all’italiana

Fie că este vorba de iubiri de tinereţe, de hareme imaginare sau de o femeie care pune pe jar un oraş întreg, senzualitatea este infuzată în toate filmele italiene, iar Matrimonio all’italiana nu face excepţie de la regulă. De fapt, nici nu se putea altfel într-o comedie care-i are ca protagonişti pe Sophia Loren şi Marcello Mastroianni. In Matrimonio all’italiana, în locul unei poveşti de iubire pline de romantism în căsnicia celor doi găsim o dragoste cu năbădăi în care minciunile şi trucurile se ţin lanţ, iar scenele de gelozie sunt la ordinea zilei.

5. La Notte

Nimic nu este clar în La Notte, fiecare personaj are propriile întrebări şi propriile răspunsuri de găsit. Scriitorul Giovanni Pontano (Marcello Mastroianni) trebuie să aleagă între vocaţia sa şi avere, între soţia sa Lidia (Jeanne Moreau) şi  mai tânăra Valentina Gherardini (Monica Vitti). Invitaţi la o petrecere la vila tatălui Valentinei cei doi soţi care abia se mai recunosc unul pe celălalt intră într-o lume a superficialităţii şi a flirturilor, iar pe măsură ce noapte devine mai întunecată par tot mai îndepărtaţi. Totuşi, dimineaţa îi aduce faţă în faţă din nou cu figurile mai obosite, ridurile mai accentuate şi dorinţa de a o lua de la capăt.

6. La Grande Belezza

Personajul principal al filmului în regia lui Paolo Sorrentino, Jep Ganbardella (Toni Servillo) este un artist care la fel Giovanni Pontano a avut de ales între a fi scriitor şi a trăi într-o lume opulentă, alegând până la urmă luxul, frumuseţea pur exterioară a lumii mondene din Roma. După 40 de ani petrecuţi mergând de la o petrecere la alta Jep se trezeşte faţă în faţă cu o perspectivă dezolantă o dată ce împlineşte 65 de ani : nu mai are timp de irosit. Noua sa luciditate transformă modul în care priveşte lumea iar Jep pleacă într-o călătorie prin Roma în căutarea sensului unei vieţi trăite până atunci fără prea multe întrebări.

7. La Dolce Vita

Cu toţii ştim scena emblematică în care Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi alături de Marcello Mastroianni, cadrul cu cei doi a făcut înonjurul lumii iar apoi a reuşit să străbată deceniu după deceniu până în prezent. In filmul lui Fellini apar o mulţime de cadre memorabile, totul pare să fie viu şi plin de energie, însă fotograful care urmăreşte celebrităţile Romei, un fel de rege al scenei mondene, alternează exuberanţa cu tăcerile melancolice.   O săptămână din viaţa lui îi este suficientă lui Fellini pentru a arăta că dincolo de faţade, la Dolce Vita ascunde la fel de multă tristeţe şi confuzie ca o viaţă mai puţin strălucitoare.

8. Hoţi de biciclete

Filmul lui De Sicca din 1948 prezintă o lume departe de luxul şi angoasa sterilă din La Dolce Vita, unde suferinta şi dragostea sunt cât se poate de autentice. Fiecare cadru este ales cu grijă astfel că disperarea lui Antonio Ricci, tatăl care nu-şi mai poate hrăni familia după ce  îi este furată bicicleta, este transformată într-un poem vizual a cărui temă nu este nedreptatea, ci frumuseţea. Privirea lui Antonio şi cea a micuţului Bruno, fiul său cel mare, sunt pline de lacrimi la final, în timp ce lumea trece pe lângă ei indiferentă.  Hoţul de biciclete este de fapt un hoţ de suflete, de vieţi, care scapă nepedepsit iar ultimele cadre din filmul lui De Sicca par să ne spună că nimic nu contează decât frumuseţea, lumina care-i loveşte pe cei doi protagonişti care aşteaptă dezamăgiţi pe marginea trotuarului.

9. La Vita e Bella

Filmul care i-a adus lui Roberto Benigni Oscarul este  o pledoarie pentru frumuseţea intrinsecă a vieţii pe care nici lagărul de concentrare, nici moartea nu o pot distruge. Povestea librarului-prinţ Guido şi a profesoarei-prinţesă Dora (Nicoletta Braschi) sfidează realitatea care se transformă din vis în coşmar, iar Guido se încăpăţânează să construiască o lume de basm pentru fiul său, găsind frumuseţea şi umorul într-un loc în care nu exista decât moartea.

10. Roma

Biserica Catolică este o prezenţă constantă în filmele lui Fellini, sau, mai bine spus, o ţintă preferată pentru ironia sa muşcătoare, însă în Roma satira creează nişte scene suprarealiste care te vor urmări multă vreme. Că ceremonialul bisericesc foloseşte o recuzită mai somptuosă decât cea disponibilă în teatre nu este un secret, însă de aici până la o paradă de modă în toată regula în care în loc de manechine avem cardinali şi preoţi e cale lungă. Filmul contestă atât normele sociale învechite cât şi normele cinematografiei, camerele de filmat înţepenite mereu în aceleaşi unghiuri, totul pentru a-i permite lui Fellini să se îndepărteze de clişee şi de Roma turistică şi să ne arate oraşul adevărat, viu, unde marile familii italiene se ceartă, mănâncă spaghete şi cântă în timpul unor ospeţe pantagruelice improvizate în faţa blocului .

Poţi să înţelegi Italia după câteva filme italiene ? Nu tocmai, dar măcar îţi obişnuieşti privirea cu peisajele şi lumina ei aparte, caldă, cu personajele cu gânduri mai întortocheate decât străzile Romei. Viaţa nu apare în filmele iatliene întodeauna dulce, dar are întotdeauna un gust puternic, asezonat cu satiră, senzualitate şi nostalgie.

Adevărul este că întotdeauna ne aşteptăm să găsim un strop de magie în orice film, iata asadar top 10 filme cu magicieni. Invadăm cinematografele în căutarea unei lumi mai puţin raţionale, imprevizibilă, periculoasă, dar cu posibilităţi nelimitate. Ne mulţumim cu 2 ore de hocus-pocus în care iluzia devine mai puternică decât realitatea. In fond, marii actori nu sunt altceva decât nişte vrăjitori care te fac să le uiţi adevărata identitate şi rolurile precedente.

1. The Prestige

Ce înseamnă magia? Trucuri inteligente pentru care ai nevoie de maşinării sofisticate sau fascinaţia inexplicabilului ? Există sau nu există ? The Prestige, filmul regizat de Cristopher Nolan, în care doi magicieni, Robert Angier (interpretat de Hugh Jackman) şi Alfred Borden (Christian Bale), se înfruntă şi îşi pun reciproc beţe-n roate nu răspunde la niciuna dintre aceste întrebări, doar le sădeşte cu răbdare în mintea privitorului.

Filmul, cu un final care pune întreaga intrigă într-o cu totul altă perspectivă, prezintă un univers al paradoxurilor în care cei care pleacă în căutarea tehnicii din spatele trucurilor dau peste magia ascunsă a lumii, iar cei care cred în magie mai presus de orice îşi sacrifică viaţa pentru a menţine o iluzie construită cu migală.

2. The Illusionist

The Illusionist este un film construit asemenea unui truc magic în care atenţia spectatorului este atrasă într-un punct pe scenă, în timp ce adevărata acţiune se desfăşoară în culise. In Viena sfârşitului de secol XIX, un celebru iluzionist Eisenheim (Edward Norton) îşi reîntâlneşte iubita din tinereţe, Sophie (Jessica Biel), care întâmplător este viitoarea soţie a prinţului moştenitor al Imperiului Austro-Ungar.  Astfel, începe un duel între două timpuri extrem de diferite de putere : magică şi imperială, lupta intensificându-se după ce Sophie dispare misterios iar prinţul care plănuia să-şi detroneze tatăl este bănuit de crimă. Magia apare în film drept o manifestare a unei inteligenţe supranaturale, care-l învinge până la urmă pe aristocratul maestru în comploturi.

3. Harry Potter

Pentru cei care cred în magie şi încă aşteaptă scrisoarea de la Hogwarts, Harry Potter este Vrăjitorul, cu majuscula de rigoare. Lumea creată de J.K. Rowlings ne aminteşte că magia este la doi paşi de noi şi doar pentru că am îmbătrânit şi noi odată cu personajele nu înseamnă că nu ar mai trebui să mai credem în ea.  Povestea lui Harry Potter este povestea unei generaţii întregi care şi-ar fi dorit să joace Quidditch, să zboare pe mătură sau să-l pună la punct pe Lordul Valdemort . In Harry Potter magia este reală, iar partea cea mai frumoasă, şi un pic siropoasă ce-i drept, e că iubirea care-l salvează pe micul Harry e cea mai puternică vrajă.

4. Midnight in Paris

Parisul este un oraş magic, însă în filmul lui Woody Allen, Gil (Owen Wilson) ajunge ca prin farmec într-un oraş cu mult mai fascinant decât Parisul zilelor noastre, Parisul lui Ernest Hemingway, Fitzgerald, Picasso, Dali şi Bunuel. Dependent după o primă vizită de atmosfera anilor ’20 Gil se întoarce mereu în acelaşi punct la miezul nopţii pentru noi şi noi călătorii, devenind tot mai legat de trecut şi mai detaşat de viaţa sa diurnă. Indrăgostit de Adriana (Marion Cotillard), iubita lui Picasso, Gil ajunge să călătorească în Belle Epoque, purtat de nostalgia acesteia pentru trecut, înţelegând până la urmă că fiecare ar trebui să încerce să trăiscă în prezent, în loc să se agaţe la nesfârşit de un trecut idealizat. Mai multe despre Midnight in Paris aici.

5.Being John Malkovich

Când eşti chemat pentru un interviu la etajul  7 şi jumătate, este clar că vei intra într-o altfel de lume, însă păpuşarul amator Criag Schwartz (John Cusack)sigur  nu se aştepta să găsească un topogan care să-l propulseze în mintea lui John Malkovich. Filmul, nu oferă prea multe explicaţii, iar personajele nu-şi pun prea multe întrebări fiind prea ocupate să vândă 15 minute în capul lui John Malkovitch pentru suma de 200$, iar tunelul rămâne neexplicat la fel ca şi abilitatea lui Lester, noul şef al lui Schwartz, de a trece dintr-un corp în altul, prelungindu-şi viaţa la nesfârşit. In being John Malkovitch magia sfidează orice logică, la fel ca scenariul la fel de întortocheat ca o călătorie printre amintirile lui Malkovich.

6. Magic in the Moonlight

Dacă în Midnight in Paris, magia apare drept o forţă inexplicabilă gata oricând să ne înveţe o lecţie importantă, în Magic in the Moonlight întâlnim mai multe tipuri de magie şi vrăjitori. Colin Firth joacă rolul unui magician care-şi petrce serile degizat în vrăjitor chinez, dar nu crede în niciun fel de magie. Cinicul Stanley (Firth) este un veritabil expert în demascarea escrocilor care pretind a fi în contact cu vreo lume nevăzută, însă atunci când este trimis să afle secretele unei tinere clarvăzătoare, Emma Stone, întregul său univers este dat peste cap. Woody Allen pare să spună prin acest film că şi cei mai raţionali dintre noi au nevoie să creadă în magie, iar asta nu este puţin lucru venind de la unul dintre cele mai ascuţite inteligenţe din cinematografie.

7. Lord of the Rings

Hobbiti, elfi, armate de copaci care s-au săturat să-şi vadă semenii masacraţi, vrăjitori buni şi răi, împreună creează o lume fantastică undeva la mijloc între real şi mitic, Middle Earth. Imaginaţia lui Tolkien pare să fi fost într-adevăr magică  transformând într-un univers coerent, cu istorie, popoare, limbi şi dialecte,  o serie de mituri şi legende. Magia în Lord of the Rings este peste tot, creează inele care dau putere infinită posesorului sau le distruge, slujeşte şi binele şi răul, însă ceea ce ajută până la urmă fiinţele magice să învingă sunt calitătile lor umane : voinţa şi curajul. In filmele inspirate de cărţile lui Tolkien, prietenia este adevărata forţă magică  care până la urmă învinge răul absolut.

8. The Wizard of Oz

Nu e nevoie de efecte speciale pentru a crea o lume magică, doar de câteva personaje  care să ne poarte înapoi în copilăria în care ne doream să găsim drumul pavat cu piatră galbenă care duce la Oraşul de Smarald. Omul de Tinichea, Sperie-Ciori, Leul fricos nu sunt personaje magice, ci mai degrabă deplin umane, însă au nevoie de o călătorie şi de un vrăjitor faimos ca să înţeleagă că au plecat în căuterea a ceva ce deja aveau. De fapt, singurul lucru cu adevărat magic este călătoria alături de Dorothy.

9. Mary Poppins

Cu toţii am avea nevoie de o umbrelă magică bună împotriva ploilor şi a zilelor plicticoase. Mary Poppins cu Julie Andrews în rolul principal este unul dintre filmele pe care nu le poţi vedea dacă nu crezi câtuşi de puţin în magie. In Mary Poppins te laşi fermecat de o lumea colorată în care nimeni nu te împiedică să te plimbi fără rost printr-o lume populată de desene animate, şi orice problemă poate fi rezolvată cu un cântec.

10. Hugo

Martin Scorsese reuşeşte de fiecare dată să vrăjească cinefilii, însă de această dată renunţă la personajele sale unse cu toate alifiile din Goodfellas şi îşi îndreaptă atenţia spre povestea unui orfan, Hugo Cabret, care trăieşte într-o gară din Paris. Cu imagini parcă smulse din ilustraţiile unei cărţi cu poveşti de iarnă, Hugo este un film care te face să uiţi de relitate şi să crezi că magia poate face orice chiar să aducă înapoi la viaţă un faimos regizor, presupus mort de întreaga lume. Filmul lui Scorsese despre magie este, deloc surprinzător, un film despre filme şi cei care le creează, în centrul acestuia fiind plasat unul dintre idolii regizorului american, Georges Melies, interpretat de Ben Kingsley.

Ca în tolba fermecată a lui Mary Poppins în filme găsim tot ceea ce căutăm, vrăji şi magicieni de tot felul, imposibil de clasificat şi numărat tocmai pentru că magia sfidează orice lege raţională.

Citește și Now You See Me – magie prin microscop

Din dragoste pentru Paris – 10 filme cu si in Paris

Hugh Jackman in 5 filme

Midnight in Paris – o bomboana de film

Now You See Me – magie prin microscop

Din dragoste pentru Paris – 10 filme cu si in Paris

Hugh Jackman in 5 filme

Midnight in Paris – o bomboana de film

Tranşee, crime, dar şi poveşti de dragoste, despre oameni care aleg să salveze, nu să distrugă, filmele de război scot la lumină ce-i mai bun şi ce-i mai rău din omenire, pentru că o prezintă întotdeauna într-o situaţie limită: faţă în faţă cu moartea.  Multă vreme subiect al reveriilor romantice, războiul a devenit rece, metodic, impersonal în secolul XX, cu soldaţi care ucideau fără să-şi vadă vreodată victimele, şi bombe lasate printr-un mecanism birocratic atât de complex încât vina să nu mai aparţină până la urmă nimănui. Filmele de război încearcă să transforme cifrele din cartea de istorie în oameni, reamintindu-ne că în umbra fiecărei lupte cu nume sonor,  general glorificat sau conducător providenţial se află mii de drame umane ale anonimilor care au trăit sub vremuri.

1. Full Metal Jacket

In Full Metal Jacket scenele de luptă sunt poate mai puţin importante decât cele de antrenament în care Sargent Hartman supune tinerii recruţi unei veritabile torturi psihologice. Kubrick este mai degrabă interesat de traumele pe care soldaţii le îndură înainte de a deveni capabili să ucidă şi mai puţin de ceea ce fac odată ce sunt aruncaţi în luptă. Războiul modern nu are nevoie de soldaţi inteligenţi, ci de maşini de ucis obediente, care nu mai au nevoie de nume,  doar de porecle. Kubrick nu încearcă să vorbească despre Războiul din Vietnam , ci demistifică ideea de război adesea glorificată în filme pentru a hrăni orgoliul învingătorilor.

2. Das Boot

Războiul este o lume sufocantă din care nu poţi ieşi, iar submarinul este metafora perfectă. Pe submarinul german nu se află criminali de război înrăiţi ci marinari extrem de tineri care sunt trimişi fără prea multă pregătire să îndure presiunea luptei, iar teama de distrugătoarele inamicilor este mai puternică decât cea de miile de  metri cubi gata în orice moment să-i strivească. Până la urmră Das Boot poate rivaliza cu un horror, sunetele submarinului obligat să se scufunde dincolo de limita pentru care fusese conceput să reziste fiind mult mai înspăimântatoare decât cele ale unui castel bântuit.

3. Saving Private Ryan

In ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, comandanţii americani iau o decizie suprinzător de umană, aruncând orice strategie militară pe fereastră. Marii generali, căliţi în lupte şi obişnuiţi să piardă mii şi mii de soldaţi în decursul câtorva zile, află că o mamă va primi în acelaşi timp vestea morţii a trei dintre cei patru copii ai săi şi hotărăsc că mezinul aflat undeva în Normandia trebuie salvat, cu orice preţ. Această hotărâre sentimentală îi trimite pe căpitanul Miller (Tom Hanks) şi alţi 7 soldaţi în mijlocul haosului din timpul  Debarcării în Normandia, având ca misiune găsirea unui anume James Ryan (Matt Damon), cu alte cuvinte, găsirea acului în carul cu fân. Filmul care i-a adus un Oscar pentru regie lui Spielberg  nu glorifică războiul, deşi imaginile sunt impresionante, preferând să prezinte situaţiile absurde şi alegerile imposibile cu care oamenii se confruntă pe timp de război. In fond este imposibil să compari durerea unei mame care şi-a pierdut cei patru fii cu durerea unei mame care şi-a pierdut unicul fiu, şi să iei o decizie raţională.   

4. Apocalypse Now

Războiul din Vietnam a traumatizat o generaţie întreagă de soldaţi americani care au fost abrutizaţi până au ajuns să iubeacă mirosul de napalm dis-de –dimineaţă ca Bill Killgore (Robert Duvall). Filmul lui Coppola din 1979 deschide rănile atunci încă proaspete ale armatei americane şi scoate la lumină tot puroiul, nebunia unei lupte inegale cu elicoptere, bombe si napalm împotriva gherilelor înarmate cu puşti şi a junglei. Războiul este în Vietnam lipsit de onoare, la fel ca misiunea căpitanului Benjamin Willard (Martin Sheen) trimis să-l asasineze pe Colonelul Kurtz (Marlon Brando), unul dintre cei mai decoraţi ofiţeri americani care aparent nebun fugise în Cambodgia cu trupele sale. Apocalypse now este inspirat de romanul lui Jaseph Conrad Heart of Darkness şi reuşeşte să te poarte până în inima întunecată a războiului.

5. The Deer Hunter

Ce poate fi mai rău decât să joci ruleta rusescă cu un pistol cu doar 3 gloanţe la tâmplă sub privirile ameninţărtoare ale torţionarilor vietnamezi? Să îţi pierzi întreaga identitate şi să continui să joci deşi nimeni nu te mai obligă, reluând iar şi iar acelaşi ritual al morţii. Filmul lui Michael Cimino îi urmăreşte  pe Michael (Robert de Niro) şi Nick (Christopher Walken) cum devin din prizonieri ai Viet Cong-ului, prizonieri ai amintirilor, sau, mai bine spus, ai traumelor războiului, acestacontinuând să facă victime mult timp după încheierea tratatului de pace.

6. Letters from Iwo Jima

Istoria a fost întotdeauna scrisă de învingători, însă filmul lui Clint Eastwood oferă învinşilor şansa de a-şi face vocea auzită.  Lupta de la Iwo Jima în care un număr mic de japonezi izolaţi, au încercat să reziste până la ultimul în faţa asaltului armatei americane fără să-şi piardă capul sau demnitatea este pretextul folosit de regizorul american pentru a-i prezenta pe soldaţii japonezi altfel decât asiaticii cruzi care au bombardat Pearl Harbor. Filmul ne reaminteşte că deşi guvernele declaşează războaie, cei care le poartă sunt oameni obişnuiţi obligaţi să-şi părăsească familiile şi să înveţe să ucidă alţi semeni de-ai lor cu care nu au, de fapt, nimic de împărţit. Generalul Kuribayashi (Ken Watanabe) sau tânărul Saigo (Kazunari Ninomiya) luptă doar pentru a-şi apăra ţara şi mai ales familia, către care scriu scrisoare după scrisoare, fiind motivaţi de aceleaşi valori ca şi americanii deveniţi din victime invadatori.

7. The Bridge on the River Kwai

In The Bridge on the River Kwai din 1957, japonezilor nu li se construieşte o imagine favorabilă, însă colonelului Saito i se permite să fie un personaj nuanţat măcinat de teama de dezonoare şi sepukku.  In film podul de pe râul Kwai construit de către prizonierii japonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pare iniţial o dovadă a superiorităţii europenilor care-i învaţă pe inamicii lor cum ar trebui contruită o cale ferată durabilă, însă finalul în care aceeaşi europeni sabotează munca foştilor lor camarazi aduce în prim plan adevărata concluzie a filmului : absurditatea războiului. Colonelul Nicholoson (Alec McGuiness) cel care coordonase soldaţii asigurând terminarea podului, văzând în construcţia podului un mod de a ridica moralul prizonierilor şi de a demonstra ingeniozitatea britanică, este până la urmă forţat să înţeleagă că ajutându-şi soldaţii de fapt trădase Anglia, iar Maiorul Clipton care priveşte deznodământul nu poate decât să repete : Madness…Madness !

8. Lista lui Shindler

Cruciada individuală a lui Oscar Shindler (Liam Neason) de a salva cât mai mulţi evrei din lagărul de concentrare condus de Amon Goeth (Ralph Fiennes), un comandant nazist egomaniac şi foarte zelos, îndreaptă un deget acuzator spre toţi cei care au afirmat că orice rezistenţă din interior în faţa naziştilor ar fi fost imposibilă. Inspirat dintr-o poveste reală filmul care i-a adus încă un Oscar lui Spielberg prezintă nu doar oroarea crimelor în masă, a camerelor de gazare, a gropilor comune şi a ucigaşilor fără remuşcări, ci şi o dimensiune a Holocaustului despre care nu se prea vorbeşte : interesele economice care gravitau în jurul sclavilor evrei. Shindler reuşeşte să salveze lucrătorii din propria fabrică mizând pe lăcomia fără margini a birocraţilor şi ofiţerilor nazişti, convinşi că în spatele intenţiilor  acestuia nu se află nimic altceva decât dorinţa, perfect normală conform moralei lor distorsionate, de a caştiga cât mai mult cu ajutorul prizonierilor.

9. Pianistul

Ce se întâmplă cu arta şi cu artiştii pe timp de război ? Filmul lui  Roman Polanski, Pianistul, oferă un posibil răspuns. Wladyslaw Szpilman (Adrien Brody), unul dintre cei mai talentaţi muzicieni ai generaţiei sale, încearcă să supravieţuiască vânătorii de evrei din Polonia ocupată de nazişti rămânând ascuns într-un apartament timp de luni întregi, rezistând foamei şi tentaţiei mult mai puternice de a cânta la pian. Filmul documentează tragedia unui întreg popor urmărind destinul unui singur om, care are nu doar putearea a de a supraviţui dar şi puterea de a renaşte. In finalul filmului Balada în G Minor pentru pian a lui Chopin erupe din mâinile osoase ale pianistului, care în locul publicului de altădată cântă pentru un singur spectator, ofiţerul german care l-a descoperit,  oraşul în ruine transformându-se în noua sa sală de concert.

10. La Vita e Bella

Războiul aparţine lumii adulţilor, dar copiii sunt adesea victimele sale. In La Vita e Bella, Guido (Roberto Benigni) inventează un întreg joc pentru a ascunde realitatea din lagărul de concentrare de ochii inocenţi ai fiului său, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea propriei vieţi. Guido însăşi pare să vadă viaţa drept o mare poveste în care eroii, prinţi şi prinţese, umblă travestiţi sub înfăţişari banale, iar binele învinge întotdeauna într-o formă sau alta.

11. The Boy in the Striped Pyjamas

In The Boy in the Striped Pyjamas întâlnim un altfel de joc şi un altfel de tată decât în filmul regizat de Benigni. Doi copii, fiul unui nazist fervent şi unul dintre micii prizonieri din lagărul condus de tatăl acestuia, se împrietenesc descoperind că nu îi desparte de fapt nimic în afara gardului de sârmă ghimpată. Din jocul celor doi se naşte tragedia, aceştia hotărând într-o bună zi să facă schimb de haine şi de locuri, obligându-l astfel pe ofiţerul nazist să intre în pielea victimelor sale care-şi văzuseră copiii gazaţi, durerea sa fiind cu atât mai insuportabilă cu cât el este ucigaşul propriului  fiu.

12. Hotel Rwanda

Am vrea să credem că omenirea şi-a învăţat lecţia după Al Doilea Război Mondial, însă Hotel Rwanda ne prezintă un altfel de Oscar Shindller, cu pielea mai închisă şi contemporan cu noi.  Filmul spune povestea  lui Paul Rusesabagina, administratorul unui hotel în care au fost ascunşi peste o mie de refugiaţi tutsie, printre care şi soţia acestuia. Nebunia colectivă care a cuprins statul african în 1994, şi i-a  asmuţit pe etnicii Hutu împotriva vecinilor, uneori chiar a rudelor, tutsie este cu atât mai infricoşătoare cu cât călăii se dovedesc  deosebit de umani, dispuşi să-i lase pe tutsie să trăiască încă o zi şi apoi alta, cât timp pretenţiile lor sunt satisfăcute.

13. The Black Book

The Black Book este un film despre rezistenţa din Olanda ocupată de Nazişti, un război dus pe furiş cu ajutorul unor spionilor infiltraţi în Gestapo. In loc de James Bond,  Paul Verhoeven (Basic Instinct) alege o Mata Hari capabilă să seducă inamicul, căpitanul SS Ludwig Müntze (Sebastian Koch). Filmul, plin de răstunări de situaţie, este o poveste despre trădări neaşteptate, minciuni şi poveşti de dragoste tragice, în care aparenţele nu sunt niciodată demne de încredere, spionul din centru acţiunii fiind până la urmă mult mai puţin duplicitar decât celelalte personaje.

14. Inglorious Basterds

E greu să rezişti tentaţiei de a rescrie istoria atunci când îţi propui să faci un film despre Al Doilea Război Mondial, dar Tarantino nici măcar nu a încercat. Rezultatul este un film în care o ceată de evrei americani încearcă să asasineze liderii nazişti şi sunt gata să scalpeze pe oricine le stă în cale. Inglorious Basterds nu dă doi bani pe political corectness şi construieşte nişte eroi atipici care sub conducerea lui Aldo Reine (Brad Pitt) reuşesc să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, deşi sunt deconspiraţi la tot pasul de accentul lor american şi de gesturile lor diferite de ale nemţilor.

15. The English Patient

In Pacientul Englez războiul este o forţă distrugătoare din faţa căreia doar amintirile se pot sustrage, povestea de dragoste dintre Katherine Clifton (Kirstin Scott -Thomas)şi Contele Almasy (Ralph Fiennes) supravieţuind doar în memoria unui pacient pe moarte care-şi reneagă identitatea. Lumea totuşi nu se lasă distrusă cu una cu două, în ciuda minelor care continuă să distrugă vieţi după terminarea războiului. Pe lângă amintirile Pacientuluii Englez de dinaintea declanşării conflictului, filmul este cadrul unei alte iubiri cae-i are drept protagonişti pe asistenta care-l îngrijea pe Almasy, Juliette Binoche, şi un soldat care este întotdeauna la câţiva paşi de moarte . Prin această a doua poveste, filmul prezintă de fapt capacitatea iubirii de a vindeca rănile lăsate în urmă de război.

Războiul nu este o maladie a secolului XX, însă de-abia atunci şi-a arătat adevărata faţă, distrugând aura romantică de care era înconjurat, dezvăluind  calculele strategice  ascunse în spatele unor pretexte precum libertatea, onoarea sau dreptatea.