In filmele italiene viaţa se mişcă în ritmul unei biciclete, avansează liniştit pe la umbra copacilor până când o ia la vale brusc şi te aruncă în bătaia soarelui. Contrastele sunt specialitatea regizorilor peninsulari, blazarea ascunsă în sufletul petrcerii, marea pasiune dosită undeva departe de privirile indiscrete, marile drame pitite în spatele unei biciclete furate. In filme, italienii par să trăiscă prezentul ca nimeni alţii, însă păstreză întotdeauna o rezervă de melancolie sau regret, camuflată discret în colţul privirii vreunei actriţe. Dacă ne încredem în La Dolce Vita viaţa în Italia este mai degrabă dulce-amăruie, cam ca o amintire din copilărie care ne repetă de fiecare dată că timpul s-a scurs.
1. Nuovo Cinema Paradiso
Nuovo Cinema Paradiso te cucereşte din primele minute cu atmosfera pitorească a unui orăşel italian la sfârşitul anilor ’40 în care un băieţel descoperă cinematograful, cu ajutorul unui proiecţionist bonom pe nume Alfredo. Toto începe prin a colecţiona bucăţile de film cu săruturile cenzurate de Biserica Catolică, dar pasiunea sa pentru film va va sfârşi prin a-l despărţi de marea sa dragoste. Povestea lui Toto şi a adolescentului îndrăgostit Salvatore o vedem prin ochii cineastului matur care de-abia începe să înţeleagă rolul pe care Alfredo l-a avut în destinul său. Nuovo Cinema Paradiso, este o dramă care nu te întristează, deşi destinul lui Alfredo, Toto şi al cinematografului nu e lipsit de tragedii. Momentele de răscruce alternează cu micile bucurii, dând consistenţă unei lumi care pare legată de univers doar prin filmele care ajung în oraş.
2. Malena
Dacă în Nuovo Cinema Paradiso se înfruntă două mari pasiuni : cea pentru cinematografie şi cea pentru frumoasa Elena, în filmul din 2000 al lui Giuseppe Tornatore asistăm la o cu totul altă luptă. De această dată un orăşel italian din timpul celui de-al Doilea Război Mondial se revoltă înpotriva frumuseţii Malenei (Monica Belluci), a cărei senzualitate devine principalul subiect de conversaţie pentru femeile şi bărbaţii din oraş. Tragedia Malenei are un singur spectator, Renato, un adolescent care o observă neîncetat, a observa fiind în acesta caz un eufemism pentru a spiona. Malena este departe de a fi o femme fatale la începutul filmului, însă vecinele sale răuvoitoare vor reuşi până la urmă să o transforme în femeia de care se temeau, demonstrând că în spatele faţadelor scăldate de o lumină caldă uneori se ascund minţi închise, pline de prejudecăţi.
3. 8 şi ½
In filmul lui Fellini, Guido Anselmi (Marcello Mastroianni) este un visător de profesie, adică un regizor talentat care-şi trăieşte viaţa prins între amintiri, vise şi producători plicticoşi. Guido trăieşte într-un dolce far niente care-i permite să se cufunde într-o lume a fantasmelor în care toate femeile vieţii sale destul de complicate sunt aliate, unite de un unic scop, acela de al face pe Guido fericit. Visele nu sunt însă fiinţe docile, ele se revoltă şi din când în când îşi pun la punct creatorul. D’al capo al fine, filmul lui Fellini este plin de imagini care-ţi rămân pe retină, de la dansul hipnotic al Saraghinei la scena haremului, Guido trăind paralel mai multe vieţi, incapabil să trăiască într-un singur loc sau un singur timp.
4. Matrimonio all’italiana
Fie că este vorba de iubiri de tinereţe, de hareme imaginare sau de o femeie care pune pe jar un oraş întreg, senzualitatea este infuzată în toate filmele italiene, iar Matrimonio all’italiana nu face excepţie de la regulă. De fapt, nici nu se putea altfel într-o comedie care-i are ca protagonişti pe Sophia Loren şi Marcello Mastroianni. In Matrimonio all’italiana, în locul unei poveşti de iubire pline de romantism în căsnicia celor doi găsim o dragoste cu năbădăi în care minciunile şi trucurile se ţin lanţ, iar scenele de gelozie sunt la ordinea zilei.
5. La Notte
Nimic nu este clar în La Notte, fiecare personaj are propriile întrebări şi propriile răspunsuri de găsit. Scriitorul Giovanni Pontano (Marcello Mastroianni) trebuie să aleagă între vocaţia sa şi avere, între soţia sa Lidia (Jeanne Moreau) şi mai tânăra Valentina Gherardini (Monica Vitti). Invitaţi la o petrecere la vila tatălui Valentinei cei doi soţi care abia se mai recunosc unul pe celălalt intră într-o lume a superficialităţii şi a flirturilor, iar pe măsură ce noapte devine mai întunecată par tot mai îndepărtaţi. Totuşi, dimineaţa îi aduce faţă în faţă din nou cu figurile mai obosite, ridurile mai accentuate şi dorinţa de a o lua de la capăt.
6. La Grande Belezza
Personajul principal al filmului în regia lui Paolo Sorrentino, Jep Ganbardella (Toni Servillo) este un artist care la fel Giovanni Pontano a avut de ales între a fi scriitor şi a trăi într-o lume opulentă, alegând până la urmă luxul, frumuseţea pur exterioară a lumii mondene din Roma. După 40 de ani petrecuţi mergând de la o petrecere la alta Jep se trezeşte faţă în faţă cu o perspectivă dezolantă o dată ce împlineşte 65 de ani : nu mai are timp de irosit. Noua sa luciditate transformă modul în care priveşte lumea iar Jep pleacă într-o călătorie prin Roma în căutarea sensului unei vieţi trăite până atunci fără prea multe întrebări.
7. La Dolce Vita
Cu toţii ştim scena emblematică în care Anita Ekberg intră în Fontana di Trevi alături de Marcello Mastroianni, cadrul cu cei doi a făcut înonjurul lumii iar apoi a reuşit să străbată deceniu după deceniu până în prezent. In filmul lui Fellini apar o mulţime de cadre memorabile, totul pare să fie viu şi plin de energie, însă fotograful care urmăreşte celebrităţile Romei, un fel de rege al scenei mondene, alternează exuberanţa cu tăcerile melancolice. O săptămână din viaţa lui îi este suficientă lui Fellini pentru a arăta că dincolo de faţade, la Dolce Vita ascunde la fel de multă tristeţe şi confuzie ca o viaţă mai puţin strălucitoare.
8. Hoţi de biciclete
Filmul lui De Sicca din 1948 prezintă o lume departe de luxul şi angoasa sterilă din La Dolce Vita, unde suferinta şi dragostea sunt cât se poate de autentice. Fiecare cadru este ales cu grijă astfel că disperarea lui Antonio Ricci, tatăl care nu-şi mai poate hrăni familia după ce îi este furată bicicleta, este transformată într-un poem vizual a cărui temă nu este nedreptatea, ci frumuseţea. Privirea lui Antonio şi cea a micuţului Bruno, fiul său cel mare, sunt pline de lacrimi la final, în timp ce lumea trece pe lângă ei indiferentă. Hoţul de biciclete este de fapt un hoţ de suflete, de vieţi, care scapă nepedepsit iar ultimele cadre din filmul lui De Sicca par să ne spună că nimic nu contează decât frumuseţea, lumina care-i loveşte pe cei doi protagonişti care aşteaptă dezamăgiţi pe marginea trotuarului.
9. La Vita e Bella
Filmul care i-a adus lui Roberto Benigni Oscarul este o pledoarie pentru frumuseţea intrinsecă a vieţii pe care nici lagărul de concentrare, nici moartea nu o pot distruge. Povestea librarului-prinţ Guido şi a profesoarei-prinţesă Dora (Nicoletta Braschi) sfidează realitatea care se transformă din vis în coşmar, iar Guido se încăpăţânează să construiască o lume de basm pentru fiul său, găsind frumuseţea şi umorul într-un loc în care nu exista decât moartea.
10. Roma
Biserica Catolică este o prezenţă constantă în filmele lui Fellini, sau, mai bine spus, o ţintă preferată pentru ironia sa muşcătoare, însă în Roma satira creează nişte scene suprarealiste care te vor urmări multă vreme. Că ceremonialul bisericesc foloseşte o recuzită mai somptuosă decât cea disponibilă în teatre nu este un secret, însă de aici până la o paradă de modă în toată regula în care în loc de manechine avem cardinali şi preoţi e cale lungă. Filmul contestă atât normele sociale învechite cât şi normele cinematografiei, camerele de filmat înţepenite mereu în aceleaşi unghiuri, totul pentru a-i permite lui Fellini să se îndepărteze de clişee şi de Roma turistică şi să ne arate oraşul adevărat, viu, unde marile familii italiene se ceartă, mănâncă spaghete şi cântă în timpul unor ospeţe pantagruelice improvizate în faţa blocului .
Poţi să înţelegi Italia după câteva filme italiene ? Nu tocmai, dar măcar îţi obişnuieşti privirea cu peisajele şi lumina ei aparte, caldă, cu personajele cu gânduri mai întortocheate decât străzile Romei. Viaţa nu apare în filmele iatliene întodeauna dulce, dar are întotdeauna un gust puternic, asezonat cu satiră, senzualitate şi nostalgie.
