Când o vedeam fără ochelari, lumea îşi pierdea asperităţile, era moale şi mătăsoasă ca o pernă pe care-mi rezemam obrajii, pentru ca mai apoi să adorm. Cu ochelarii, vedeam lumea aşa cum e. Nu mai puteam visa.Sunt cuvintele prin care îşi începe călătoria în trecutul parizian Caterina Categoric (nu e o poreclă, este chiar numele de familie), în timp ce îşi priveşte distrată elevele de la cursul de balet ţinut de ea la New York, oraşul unde a trebuit să se mute pentru a fi alături de mama ei, la rândul său o balerină, trecută şi prin teatrele de revistă din capitala boemilor.

Caterina Categoric reia obsesia pentru amintirile volatile din acel Paris închis în memorie, atât de îndepărtat, încât pare o himeră inventată de visătorii solitari, pe care îi găseşti în Bulevardele de centură sau în Călătorie de nuntă, două romane ce l-au făcut celebru pe Modiano, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, în 2014. Dar în locul Parisului aflat sub Ocupaţie sau de cel stăpânit de boemii anilor ’50-’60, vei găsi Parisul restrâns la spaţiul familiar unui copil, pentru care lumea se rezumă la camerele aflate deasupra unui depozit unde tatăl pune pe picioare o afacere fără taxe plătite când trebuie, la micile restaurante din arondismentul X şi la şcoala de balet, unde o fostă dansatoare imită accentul rusesc, inventându-şi un nume slav, pentru a-şi îmbunătăţi reputaţia de artistă pe poante printre mamele din clasele privilegiate.

Această lume devine una magică, plină de candoare nostalgică, de personaje care se dau ceea ce nu sunt, fără a face rău însă. Este o lume înfrumuseţată de umorul tatălui ce supravieţuia din escrocherii mărunte, dar  îşi ferea copila de faţa urâtă a lumii. De fapt, îi unea obiceiul amuzant de a renunţa la ochelari pentru a fugi de realitatea care îi obliga să fie responsabili, să-şi plătească taxele, să scrie corect gramatical sau să îşi facă temele fără greşeli (fiecare cu datoriile specifice vârstei). Când renunţau la ochelari, conturul ferm al realităţii devenea neclar şi nici auzul nu mai capta parcă toate acele reproşuri venite din partea fostului secretar al tatălui ei, devenit un asociat cu aere de profesor sever, care a eşuat într-o clasă plină de loaze după insuccesul din cercurile poetice.

Patrick Modiano a scris Caterina Categoric pentru a fi citită de copiii sătui de cărţi pline de prinţese ce au trăit fericite în puful roz al vieţii perfecte. Eroina lui este un copil pe care ţi l-ai fi închipuit trist şi condamnat la nefericire după ce mama s-a întors la New York, iar tatăl a rămas la Paris, alături de micuţa lui visătoare. În loc să aibă un trai cenuşiu şi zile pline de colegi gata să-i dea porecle inspirate de perechea de ochelari purtată, Caterina transformă lipsurile afective şi absenţa maternă în mici glume, autoironii împărţite cu tatăl ce şi-a păstrat spiritul de copil pişicher închis în corpul unui adult. Copilăria privită de Caterina într-o lumină atipică, plină de fantezie şi umor, este redată prin ilustraţii ludice de Jean-Jacques Sempe, un desenator cunoscut mai ales datorită colaborării cu publicaţii mari, precum Paris Match sau The New York Times, la rândul său un fost copil atipic, neadaptat la mediul şcolar.

Deşi a fost scrisă pentru fi citită de copiii trecuţi de 9 ani, gata oricând să-şi bombardeze părintii cu întrebări despre greşelile sesizate când privesc lumea celor mari, Caterina Categoric are o parte adâncă, o privire nostalgică asupra existenţei, pe care doar unii copii maturizaţi înainte de vreme ştiu să o treacă prin lentilele umorului, ce transformă situaţiile negative şi persoanele severe în nişte caricaturi delicate, în care defectele sunt însoţite de compasiunea privitorului. Ilustratorul Sempe a împrumutat lentilele Caterinei pentru a vedea lumea celor mari prin ele, în timp ce ochii micuţei eroine puteau să viseze liniştiţi şi fără lentilele care alungau acel cocon de ceaţă în care ea îşi recăpăta speranţa.

Vei găsi o simbioză între perspectiva lui Modiano asupra copilăriei şi atmosfera creată prin desenele realizate de Sempe, mai ales când ajungi la scenele ce descriu micile ironii ale adultilor, ezitările acestora, care îi fac să pară nişte chiulangii ajunşi să de nas în nas cu profesorul sever. În loc să-şi critice tatăl iresponsabil, ce se minte pe sine, şi să-şi deteste mama ce a dispărut o perioadă, Caterina se hrăneşte cu bruma de umor involuntar descoperită în lumea acestor adulţi care încă nu au găsit paşii corecţi în propria coregrafie, aşa cum a reuşit ea în sala de balet, unde imita gesturile profesoarei, furişându-se la finalul orei pentru a-şi găsi ochelarii rătăciţi.

Editura Arthur, 2014

imagini: Jean-Jacques Sempe (www.pinterest.com si genevieve-charras.blogspot.com)

Sunt cărţi scrise pentru copii sau adolescenţi, dar care ajung şi în mâinile oamenilor mari şi atât de obosiţi din cauza agitaţiei (uneori) dezumanizante a lumii adulte, încât vor să râdă de râsul celor mici, să fie atinşi de compasiunea lor pentru personajele fragile, apoi să intre cu totul în atmosfera unei poveşti ilustrate cu mult umor. Pe lângă poveştile clasice din copilărie, mai puteţi citi aceste cinci titluri, ce pot descreţi frunţi

Caterina Categoric

Editura Arthur, 2014

De Patrick Modiano aţi auzit. Este noul scriitor ce a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Când s-a hotărât să le dedice o poveste celor mici, s-a întâlnit cu ilustratorul Jean-Jacques Sempe, genul exclus din lista premianţilor când era de vârsta Caterinei şi căruia profesorii îi repetau, probabil, acea propoziţie folosită ameninţător de pedagogii de modă veche: Or să te dea afară din toate şcolile patriei, loază obraznică!, dorind să-l cuminţească. Un astfel de copil, devenit incomod mai mult prin întrebările pe care ar dori să le pună adulţilor şi mai puţin din cauza purtării, este şi Caterina, o fetiţă diferită, ce trebuie să depaşească problemele însingurării prin fantezie şi percepţii comice ale realităţii create de nişte adulţi ce dau ei înşişi în mintea copiilor gata să tragă chiulul .

Familia mea şi alte animale

Editura Art, 2014

Arca lui Noe acostează pe insula Corfu, iar câteva dintre animale rămân aici. Când o familie sătulă de atmosfera ceţoasa din ţara ei se mută aici, animăluţele învaţă regulile umorului engelezesc, în timp ce noii locatari se acomodează cu tărâmul însorit al unor vietăţi ce activează fobii, cărora li se adaugă nişte zburătoare ţâfnoase, un măgar şi nelipsita broască ţestoasă din locuinţa cu farmec rustic. Întâlnirea familiei cu această menajerie capricioasă a lui Gerald Durrell naşte întâmplări hazlii, ce promit să te apere şi de frica manifestată în faţa unor pagini ce descriu peripeţiile unor şerpi, în cazul în care nu suporţi nici macar să le auzi numele.

Micul veneţian

Editura DPH, 2014 (foto: mihai.cochinescu.com)

Un oras pe apă? Şi nu se scufundă? Poate ţi-ai pus întrebarea aceasta când ţi s-a povestit prima oară despre Veneţia, dorindu-ţi să o vizitezi la rândul tău când ai văzut şi vederile trimise de rudele/cunoştinţele ajunse deja acolo. Pentru Vivaldi, băiatul din Micul veneţian, aici era tărâmul copilăriei şi nu este greu să ţi-l imaginezi impresionat de ornamentele palatului şi ale catedralei din Piazza San Marco sau de peisajele pictate în atelierele plutind pe lagună atunci când a compus Anotimpurile. Însoţite de ilustraţiile realizate de artista Sidonia Călin, peripeţiile din copilăria viitorului compozitor sunt relatate, în urma unei documentări serioase, de scriitorul Mihai Cochinescu, devenit cunoscut datorită romanului Ambasadorul.

Harun şi Marea de Poveşti

Editura Polirom, 2008

Există o faptă mai rea pe lume decât răpirea Mării de Poveşti? Nu şi pentru Harun, protagonistul născocit de Salman Rushdie pentru a se lupta cu demonul tristeţii care ameninţă imaginaţia tatălui său, gata să sece. Dacă l-ai apreciat pe Rushdie mai ales datorită îmbinării dintre miturile indiene şi o variantă proprie a realismului magic prin care a devenit cunoscut drept un Garcia Marquez al Orientului, cartea dedicată celor mici, Harun şi Marea de Poveşti, s-ar putea să te reînveţe ce înseamnă puterea unui puşti creativ. În romanul despre aventurile lui Harun se aminteşte de un personaj nelipsit din spaţiul fabulaţiei orientale- povestitorul care îşi câştigă existenţa cu ajutorul plăsmuirilor memorabile ale imaginaţiei sale.

Dulcea poveste a tristului elefant

Editura Cartea Românească, 2011

Înainte de apariţia în reclame a elefantului care turteşte covrigeii pe care îi ronţăi la birou, exista unul capabil să frământe aluaturi, să amestece ingrediente dulci, ajungând să deţină tainele unei alchimii de arome şi gusturi. Era fiul unui negustor şi al unei femei excentrice, fiica unui cneaz. Mama lui era fascinată de elefanţii despre care auzise doar în poveşti, încât a născut un băieţel ce a luat această înfăţişare. În loc să-l evite, să-l trimită la circ, oamenii s-au gudurat pe lângă el după ce i-au aflat marele talent: acela de a transforma orice patiserie într-un laborator al minunilor gustative, ce l-au propulsat direct în bucătăria imperială din Viena. Nostalgică, plinăde graţie şi compasiune, lumea Dianei Adamek aminteşte de Povestea elefantului (romanul scris de Saramago). Acest Roro cu piele groasă ascunde în membrele sale greoaie o delicateţe meticuloasă atunci când pregăteşte fursecurile pentru împărăteasa ce l-a învăţat ce înseamnă afecţiunea, încât ţi se lipeşte de suflet, aşa mare cum este el.

Imagini: www.wallpaperose.com si Adam Emory Albright (www.encore-editions.com)

Karen Blixen are o calitate pe care mulţi cititori îşi doresc să o regăsească la un povestitor: abilitatea de a le răsturna primele impresii, dar şi aşteptările privind evoluţia unui personaj printr-o turnură imprevizibilă şi inexplicabilă, reflectată în deciziile, revelaţiile şi demascările de care poate avea parte acesta. Dacă ai tendinţa de a o asocia pe Karen Blixen cu imaginea baroanei interpretate de Meryl Streep în filmul inspirat din romanul Out of Africa, o vei redescoperi în volumul Povestiri de iarnă sub imaginea unei nordice aprige, hâtre, care ştie cum să îmbine ironia şi vorbele de duh, privirea sfredelitoare şi zâmbetul plin de compasiune, încât vei avea impresia că în urma vrăjii făcute de un locatar exotic al plantaţiei din Kenya baroana a dispărut, iar în locul ei şi-a făcut apariţia o laponă sfătoasă, ale cărei mâini brăzdate de ger ţin tacticos o pipă ce îndreaptă rotocoale de fum spre mesenii unui local rafinat din Copenhaga, ţintiţi până în străfundul sufletului plin de secrete de către privirile ei scrutătoare.

Pe cât părea de firavă, pe atât era de ageră povestitoarea Karen Blixen când începea să descoasă umanitatea, aşa cum pescarii din ţinutul ei umblau prin măruntaiele peştilor mari, în căutarea părţilor ce meritau atenţia unor gurmanzi pretenţioşi, greu de potolit. În locul gurmanzilor, cititorii lacomi în aşteptarea poveştii fabuloase care să le întreţină apetitul pentru ascunzişurile acelor protagonişti ieşiţi din comun. Deşi la început sunt nişte apariţii previzibile, simpliste, care iau viaţa aşa cum o primesc, fără să conteste morala burghezo-protestantă şi nici confortul apartenenţei la o clasă privilegiată, moştenită din tată-n fiu, personajele te vor surprinde cu metamorfoze interioare ce ţi se dezvăluie prin luminarea unor trăsături care îi fac să apară diferiţi în ochii celorlalţi. Unii protagonişti sunt impostori, benigni sau nu, alţii, nişte răzvrătiţi  fugari ce se tem de sine precum datornicul de un cămătar ameninţător ce îşi cere drepturile. Nu lipsesc nici apariţiile fantomatice ale unor eroi imprumutaţi din legendele scandinave şi întâlniţi sub alte înfăţişări.

În povestirile sale, Karen Blixen îţi ia prejudecăţile şi falsele aşteptări peste picior, dovedindu-se a fi un cameleon literar ce îşi poartă cititorul acolo unde îşi doreşte, după ce îl păcăleşte, la început, prin câteva pasaje ce seamănă cu toanele unei nobile care se plictiseşte şi apelează la tentative calofile de-ai aduce pe Cehov şi Turgheniev în aspra iarnă scandinavă. Exact când eşti tentat să o discreditezi, neconsiderând-o capabilă de a depăşi descrierile romanţioase ale unui decor burghez, plin de flori în glastre de porţelan scump şi revărsări de perle peste dantele, scriitoarea îţi trânteşte peste toate acestea o blană murdară, ce mai păstrează mirosul dughenelor mizere de la periferie, unde fumul înecăcios însoţeşte mâinile crăpate şi dibace ale unui negustor amărât. O mai crezi o fandosită născută în puf şi ferită de imaginea crudă a vieţii? Mai gândeşte-te şi ai răbdare cât să treci de primele pagini! Vei fi răsplătit cu nişte răsuciri psihologice, gata să dezvăluie inconsecvenţele şi dualitatea personalităţii umane, surprinse în zona de umbră, acolo unde zac toate dorinţele pe care protagoniştii le credeau dresate în numele traiului respectabil.

Vei descoperi în Povestiri de iarnă cele două feţe opuse ale imaginarului scandinav, atât de firesc împăcate de marii scriitori din această parte a lumii: întunericul şi lumina, civilizaţia spaţiului urban, prin care pornirile instinctuale sunt asanate, şi plăsmuirile venite din zonele abisale ale psihicului, rezolvarea morală a dilemelor, ca într-o parabolă, şi impetuozitatea imaginarului păgân, realismul dur al unei vieţi pline de lipsuri şi evadarea în mituri. Personajele din cele unsprezece proze oscilează intre stabilitatea citadină a zonelor prospere din Copenhaga şi asprimea sălbatică a naturii ce oglindeşte inconştientul inaccesibil, prin acea simbioză expresionistă între om şi paradisul vegetal, ce îţi aminteşte de microromanul Pan, scris de Knut Hamsun.

Piesele de rezistenţă ale colecţiei de povestiri au rămas, totuşi, cele în care scriitoarea a redat conflictul dintre abisalul neîmblânzit şi cumpătarea unei burghezii ordonate, pe care îl exprimă cel mai bine prin încercarea eşuată a personajelor masculine de a înţelege motivele ce stau în spatele deciziilor inexplicabile (în viziunea lor) adoptate de femeile din prozele: Heloise, Alcmene, Poveste despre o perlă, Invincibilii stăpâni de sclavi şi Lanul de secară. Blixen îşi dezvăluie talentul de povestitoare când pune întregul centru de greutate al prozelor sale pe umerii eroinelor sofisticate, a căror fizionomie senină, transparentă, ascunde o lume interioară sălbatică, neliniştită şi tulbure precum o apă întunecată, ce păstrează la suprafaţă doar culorile vii ale florilor care înfumuseţează pălăriile sau decolteul unei dansatoare ce îi aminteşte unui student şovăielnic, iubitor al artei, de femeile lui Tizian.

Editura Humanitas Fiction, 2014

picturi: Paul Gustave Fischer, (‘Femeia in rosu’/’Piata de flori din Copenhaga’); it.wikipedia.org

E weekend-ul de dinaintea Crăciunului! Pregătim bradul, atârnăm şoseţelele şiii împachetăm cadourile pentru cei dragi! Încă nu v-ați hotărât ce să le luați? Nu-i nimic. Vă recomandăm noi de unde să le luați ceva special. Și, după ce terminăm cu toate acestea, poate ieșim să ne relaxăm la un film sau la o piesă de teatru. Noi vă urăm sărbători fericite și cât mai multe cadouri și momente de neuitat!

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

The Hobbit: The Battle of the Five Armies – Hobbitul: Bătălia celor cinci oştiri. Ultima parte din seria ce reprezintă o adaptare cinematografică a romanului The Hobbit de J.R.R. Tolkien. Aflăm deznodământul aventurii hobbitului Bilbo, vărul lui Frodo, cu 60 ani înainte de evenimentele din Lord of the Rings.

The Search – Căutarea. Un remake al peliculei cu același nume din 1948 regizată de Fred Zinnemann. Hazanavicius transpune povestea în prezent și plasează acțiunea în Republica Cecenă, unde între o femeie (Berenice Bejo) care lucrează pentru o organizație non-guvernamentală și un băiețel care a fost separat de mama sa din cauza războiului desfășurat în zonă, se creează o legătura deosebită.

În weekend-ul acesta citim…

Care sunt cele 8 trăsături esențiale ale oamenilor de cultură, după Anton Cehov.

Câteva impresii ale lui Michael Keaton despre filmul Birdman (în care și joacă). Filmul premiat la festivalurile de film americane și europene, va avea premiera în România în luna februarie.

Un articol despre filmul Edward Scissorhands, pentru cei care preferă Crăciunurile alternative.

În weekend-ul acesta ascultăm…    

Un playlist cu cântece de Crăciun pe care să le ascultăm în timp ce împodobim brăduţul cu cei dragi.

În weekend-ul acesta mergem la…

SUVENIR DE BUCURESTI – ediţia de iarnă, unde vom putea vizita o expoziție specială de pictură, grafică și artă decorativă ce are ca scop promovarea valorilor cultural-estetice ale Bucureștiului.

Bucharest Christmas Market, unde MoșCrăciun și spiridușii săi ne vor ajuta să cumpărăm cele mai potrivite cadouri pentru cei dragi.

Salonul Naţional de Artă Decorativă 2014, unde ne întâlnim cu lucrările a peste 80 de artişti plastici români,  acoperind toate tehnicile artelor decorative : tapiserie, broderie, tehnici mixte, forme artistice decorative din metal, ceramică şi sticlă.

Târgul de Artă Mini-Art Prix, editia de Crăciun, unde vom găsi noi piese de artă în format mic, la prețuri scăzute. Desfășurat sub motto-ul ChooseART as a present, târgul oferă vizitatorilor ocazia de a se întâlni cu artiștii care au decis să părăsească sălile muzeelor și să devină cât mai accesibili publicului larg.

Christmas at The Grand Chocolate Factory. Târg de cadouri unde vom regăsi ceva din atmosfera delicioasă a celebrului film Charlie and the chocolate factory.

Cutiute Fermecate, unde putem să donăm cadouri copiilor defavorizaţi.

La fille mal gardée. Spectacol de balet care prezintă povestea unei tinere fete îndrăgostite (Alina Cojocaru) care pentru a-şi regăsi iubitul scapă întruna de sub supravegherea mamei sale, care o obligă să se căsătorească cu un personaj neplăcut, dar bogat.

Portugalia – fericirea e in alta parte. O poveste despre (ne)fericire într-un sat din Ungaria este cel mai recent spectacol pus în scenă de regizorul Victor Ioan Frunză, după textul lui Zoltan Egressy, unul dinte cei mai cunoscuți dramaturgi contemporani maghiari.

Ştii ce-am făcut în America? Piesa este povestea a șase personaje aflate într-un mic sătuc din Spania. Destinele lor se împletetesc firesc, trecând prin toate etapele iubirii, iar cântecele sunt music-hall-uri celebre, jazz, șlagăre ale anilor ’60, ’70, ’80 sau fragmente din muzica clasică. (prezentare oficială)

Organic. Spectacol de teatru ce se va juca la TNB şi care are la bază textul Useless de Saviana Stănescu, scris în 2011. Ne vorbește într-un limbaj actual despre crizele societății bolnave în care trăim și, ca un revers al medaliei, despre puterea visului. Intrarea e liberă.

CABARETUL CUVINTELOR de Matei Vișniec. Piesa dramaturgului român stabilit în Franța se va juca pe 19 decembrie la Teatrul Mignon, în regia lui Alexandru Nagy.

ALT AER – Jan Švankmajer & Grupul Suprarealistilor Cehi si Slovaci, care ne aduce în premieră în România lucrări ale celor mai importanţi artiști suprarealiști din Cehia și Slovacia. Evenimentul va fi însoțit și de o retrospectivă a filmelor regizate de Jan Švankmajer

Modele de comportament in secolul al XVIII-lea. Expoziţie care ne invită să observăm începutul modernităţii  cu ajutorul a 157 de lucrări, majoritatea gravuri dedicate spaţiului francez.

Ştefan Luchian- Surse şi experimente ale modernităţii– expoziţie ce încearcă să prezinte apropierea graduală de arta modernă a lui Luchian, apropiere rezultată atât din căutările personale, cât şi din influenţa mentorului său Nicolae Grigorescu.

Corneliu Baba-Desemnurile unui pictor– expoziţie unde vom putea vizita peste 130 de lucrări de grafică ale lui C. Baba puse la dispoziţia muzeului de soţia pictorului.

Expoziţiile Dulapul și Muzica / Cupboard and a Song, Bucharest Artistic Education and Romanian Art after 1950, Dispoziţii în Timp şi Spaţiu / Dispositions in Time and Space, Noi începuturi,WHAT ABOUT Y[OUR] MEMORY ale căror vernisaje au avut loc cu ocazia Aniversării MNAC. 10+3.

În Fața Blocului la București, unde spunem povești din fața blocului la The Institute.

Atelier creativ al imaginilor de taina #15 unde participăm la un atelier creativ inspirat din tehnici de art terapie, o modalitate care facilitează exprimarea și conștientizarea emoților, înglobând armonios spiritul, corpul și sufletul.

Nimic nu e mai periculos decât un om care nu acceptă tirania. Când un astfel de om evadează din carcera veneţiană, gondola ce îl duce spre alte zări, ale plăcerii, lasă în urmă o epidemie senzuală, care se manifestă prin râsetele subversive ale inchizitorilor, soţiilor de viţă nobilă şi fecioarelor ce speră să-şi împlinească fanteziile trezite de faima acestui erudit şi alunecos amant şi, nu în ultimul rând, ale judecătorilor ce l-au condamnat. Toţi se bucură pe ascuns, chiar şi bărbaţii încornoraţi,  deoarece fiii Veneţiei au învăţat o lecţie: unde Eros lipseşte, apar fanatismul, mirosul morţii, perversiunile cenzurii, iar farmecele feminine se ofilesc sub faldurile temerilor. Despre această legătură dintre libertatea senzuală şi Frumos a scris Sandor Marai în Turneu la Bolzano , transformând nişte mituri deşucheate într-o bijuterie a seducţiei elevate.

Când ajunge la un han din Bolzano, alături de un fost coleg de celulă, părintele Balbi, genul de cleric mai cunoscut în templele Afroditei din cetatea lagunei decât în biserici, femeile din liniştitul orăşel de munte îngenunchează în tăcere, dar nu pentru a-şi mărturisi gândurile necurate la spovedanie, ci pentru a zări pe gaura cheii silueta lui Casanova în timp ce se lasă pradă somnului adânc, menit să-i redea puterile unui evadat. Adolescente neprihănite, mame pline de secrete şi bătrâne zbârcite o înduplecă pe Tereza, nepoata hangiului, să le  permită indiscreţia de a trage cu ochiul în odaia închiriată de oaspetele ce urma să tulbure liniştea urbei tiroleze. Această inocentă pe nume Tereza va fi prima încercare a lui Casanova de a face o breşă în zidul castităţii feminine din apaticul Bolzano.

Descrisă încât să îţi aducă aminte de femeile cu ten lăptos şi mâini dibace la dereticat, pictate de Vermeer, Tereza se dovedeşte a fi mai mult decât o simplă fată în casă uşor de păcălit de afemeiatul uns cu toate alifiile seducţiei şi ale preludiului cu dichis. Scena care putea duce la abdicarea pudorii unei ţărăncuţe neexperimentate devine un asediu în care mintea învinge carnalul iar vânatul ajunge să fie o momeală riscantă pentru vânător. În locul unei prăzi facile, Casanova găseşte o tânără misterioasă a cărei prezenţă îl determină să-şi amintească iar de acele afurisite sentimente profunde care pot face din erotimsul fără anagajamente un prizonier neputincios. Casanova a simţit pe pielea lui un asemenea prizonierat, când a cunoscut-o pe Francisca, tânăra dintr-o familie de nobili florentini sărăciţi, care i-a străpuns armura nonşalantei ostentative mai rău decât o făcut-o sabia logodnicului ei, uscăţivul conte de Parma, deşi acesta din urmă aproape  l-a ucis pe Casanova într-un duel provocat de gelozie.

Acum, Casanova este invitat la palatul de vacanţă de la Bolzano chiar de acest fost rival. Din acest palat al amintirilor nefaste nu putea lipsi Francisca, al cărei nume exprima ceva, iradiind tristeţea alarmantă a revelaţiilor nerezolvate. Cu fiecare pagină te vei întreba daca Francisca îi va fi capcana finală, care va reuşi ce nu a putut face Puntea Suspinelor din Veneţia: să-l cuminţeasca pe contestatarul moralei.

Dacă l-ai cunoscut pe Sandor Marai citind Moştenirea Eszterei şi Lumânările ard până la capăt, unde se prezintă drept un melancolic al Vienei imperiale Belle Epoque, acest roman îţi va dezvălui latura sa cameleonică, demnă de o farsă carnavalescă sub podul Rialto. La început vrea să te păcăleasca prin giumbuşlucuile de cartofor şarlatan ale lui Casanova, pregătit să-şi escrocheze chiar şi cel mai bun prieten. Apoi, scenele petrecute în compania Terezei, de o rară senzualitate rafinată, şi reflecţiile privind altruismul fără limite al prietenului şi protectorul său, descris în culorile nostalgiei tipice lui Sandor Marai, te surprind prin virajul tonului de la cel specific unui libertin spre cel din jurnalul profund al unui Casanova pentru care scrisul şi cultivarea plăcerilor artistice devin cele mai bune  arme în lupta pentru  celebritatea masculină. Casanova nu este doar un spirit contestatar, el apare ca un rafinat pentru care a aştepta este identic cu a trăi.

Duelul final dintre contele de Parma şi Casanova este unul cu ştaif, în care sabia este înlocuită de uneltele subtile ale scrisului, ale replicilor cu tâlc, demne de scenele unei piese de teatru, care te răscolesc şi îţi dezvăluie voluptatea provocată de cuvintele inspirate şi de măştile unui carnaval straniu, amintind astfel de Visul unei nopţi de vară. Această confruntare finală poate fi comparată cu acea ultimă revedere a personajelor masculine din Lumânările ard până la capăt, în care se duelau de fapt virilitatea militarului obişnuit care nu dispune decât de  armele previzibile ale onoarei, şi virilitatea  vicleană, cu două tăişuri, a seducătorului aventurier, deghizat în artist. O mare diferenţă însă: duelul se transformă într-o farsă în care Ea deţine aşii dialogului final iar aceştia  nu se lasă păcăliţi de cărţile măsluite ale cartoforului amator Casanova.

Pentru cititorii dornici să descopere ce poate face un magician al dialogurilor surprinzătoare, precum Sandor Marai, din amintirile unui personaj ce şi-a uimit şi scandalizat epoca, Turneu la Bolzano este o trecere de la un Casanova al memoriilor transformate în picturi galante de Auguste Leroux la o ipostază demnă de un personaj al romanului proustian, în care libidoul este dublat de introspecţie.

Editura Curtea Veche, 2008

picturi: Jules Marie Auguste Leroux (theboulevardiers.com)/Pablo Petrovits Temesvar, 1854; (www.facebook.com/ Musetouch Visual Arts Magazine)