Nu mă număr printre armatele de spectatori care au rămas cu gura căscată după ce au ieşit din sala de cinema întrebându-se obsesiv în ce fel de lume sfârşeşte Cooper (Matthew McConaughey), astronautul pierdut în spaţiu, timp şi o a cincea dimensiune.
Am acceptat destul de repede ideea că filmul este construit pe baza unui pardox pe care nu prea are rost să încerci să-l explici raţional, o buclă temporală care poate fi rezumată astfel : viitorul ajută trecutul să ajungă viitor. Nu am cumpărat al doilea bilet ca să înţeleg mai bine. Totuşi, asta nu înseamnă că Interstellar nu este unul dintre cele mai bune SF-uri pe care le-am văzut în ultimii 10 ani, e doar un SF mai atipic în care tehnologia şi teoriile sofisticate despre relativitate sunt doar un pretext pentru o idee nu întru-totul originală (să fim corecţi! ), însă fără doar şi poate irezestibilă: iubirea va salva lumea.
Dacă ideea că iubirea transcende spaţiul şi timpul nu este nouă, înţelesul concret, matematic pe care Interstellar îl dă ideii este remrcabil. In fond, şi în Armagedon un tată se sacrifică de dragul ficei sale şi salvează lumea, diferenţa este că în Interstellar dragostea este ridicată la rangul de forţă care guvernează universul alături de gravitaţie. De fapt, Interstellar foloseşte destule elemente din recuzita SF-urilor clasice. Roboţii pătrăţoşi şi cam rudimentari, dar inzestraţi cu o ironie muşcătoare şi umor, amintesc de R2D2 şi C3PO, fără să lase senzaţia că ar plagia personajele din Star Wars. Căutarea de noi planete locuibile nu este nici ea o idee nouă, fiind chiar premiza celebrului serial Battlestar Galactica în care resturile unei umanităţi decimate pornesc în căutarea Pământului, după distrugerea planetei mamă de către Cyloni. De dezastrul ecologic care ameninţă omenirea să nu mai vorbim, chiar dacă şi aici Interstellar deviază de la normă, scenariştii optând, în locul unui cataclism, pentru o degradare lentă, dar nu mai puţin letală.
Pe scurt, Interstellar este un SF ca la carte care îmbină elemente clasice într-un mod original. Acel ceva în plus este adus de scenariul care operează mici mutaţii în cazul tuturor clişeelor, dar şi de viziunea regizorului care reuşeşte să construiască o imagine coerentă, în acelaşi timp familiară şi străină. Roboţii, navele au un aer uşor retro care aminteşte de vremurile în care se foloseau machete şi oameni închişi în costume metalice în locul ecranului albastru, iar filmele SF aveau o miză filosofică sau politică. Dacă în Inception , Nolan îşi lasă imaginaţia liberă şi schimbă cadrele, decorurile cu o viteză care te face să nu mai ştii ce este vis şi ce e realitate, în Interstellar povestea este mai importantă decât orice. Caracterul personajelor este cel care se schimbă de la o secundă la alta sub presiunea de nesuportat a propriei dispariţii. Doctorul care demarase misiunile de căutare a altor planete condamnându-se astfel la o singurătate insuportabilă sfârşeşte prin a risca soarta întregii umanităţi, doar pentru şansa de a muri alături de ultimii pământeni, iar după toate acestea nici nu ştim dacă suntem în măsură să-l judecăm pentru că s-a lăsat dezumanizat de o sarcină inumană. Matematicianul care încearcă decenii întregi să rezolve ecuaţia salvatoare este la rândul său un personaj extrem de alunecos, dar teribil de uman. Nu doar antagoniştii sunt personaje nuanţate şi Cooper, eroul principal, reuşeşte să iasă din clişee, asumându-şi cu reticenţe un destin care până la urmă nu-i aparţinea. Filmul nu ar avea niciun impact fără disperarea de care este cuprins McConoughey atunci când se confruntă cu legile ireversibile ale Universului, fără revolta lui Murph la plecarea tatălui ei.
Până la urmă există un al 3-lea principiu, pe lângă gravitaţie şi iubire care guvernează universul în Interstellar : Legea lui Murphy. Dacă ceva se poate întâmpla se va întâmpla. Dacă omenirea poate fi salvată ea va fi salvată, şi nu prea mai are rost să te întrebi de ce şi, mai ales, cum.
