Nascut iarna – o piesa inutil de eclectica

0

La un an după retragerea sa într-o cabană abandonată din Dartmoor, West, fost gangster londonez, primeşte vizita unui asociat mai vechi (Wally) şi a fiului vitreg al acestuia din urmă (Patsy). În linii mari aşa s-ar putea sintetiza cea mai recentă premieră montată la Teatrul Foarte Mic, Născut iarna. Lucrurile nu stau însă nici pe departe atât de clar în piesa regizată de Radu Dragomirescu.

Deşi ne dăm seama încă de la început că este vorba despre o vizită aşteptată – West (Cristian Iacob) ascute anticipativ un topor si pregăteşte o sticlă de vin pentru viitorii oaspeţi – motivele sosirii celor doi în Dartmoor rămân incerte. Oricare ar fi însă aceste intenţii, pe parcurs înţelegi ca ele nu sunt în niciun caz paşnice. West, Wally şi Patsy se insultă şi se îmbrâncesc frecvent în piesă, tensiunea dintre ei fiind mai degrabă afişată la modul ostentativ, decât acumulată progresiv.

La fel de incerte sunt şi identităţile personajelor, cu atât mai mult cu cât înfăţişarea lor nu uşurează deloc încercarea spectatorului de a înţelege ce se întâmplă. În timp ce Patsy (Viorel Cojocaru) apare ca un punker, cu aferenta creastă colorată, Wally (Radu Zetu) este îmbrăcat la costum, iar pe degetul mic îi străluceşte un inel kitschos. Nimic care să facă însă din primul un wannabe gangster, iar din tatăl sau vitreg un mafiot aflat de mult în branşă, după cum ne indică finalul. Faptul că folosesc un limbaj vulgar sau că la un moment dat se dezbracă în chiloţi nu ajută în niciun caz la nimic, ba dimpotrivă, coboara lucurile în derizoriu.

Abia în actul al II-lea sunt explicitate anumite elemente. Printr-un decupaj temporal, ne întoarcem la momentul în care West, bătut şi plin de sânge, ajunge pentru prima dată în casa din Dartmoor. Aflăm astfel că până nu demult fusese un gangster, dar care încearcă acum să îşi lase fosta viaţa în urmă.

Titlul spectacolului nu se sustrage nici el impresiei generale de confuzie. Sigur, se specifică faptul că acţiunea se petrece la începutul iernii, unul dintre personaje scoate dintr-o cutie nişte globuri, iar un altul poartă pe cap o căciulă de Moş Crăciun, dar legătura cu subiectul piesei îmi scapă. Lipsa unui echivalent în română pentru titlul original al piesei semnate de Jez Butterworth, The Winterling, şi-a spus probabil cuvântul.

Pe lângă dedesubturile josnice ale lumii interlope, Născut iarna marşează, potrivit descrierii, şi pe o poveste de dragoste. Spre final îşi face apariţia Lue (Claudia Prec), o tânără abandonată care locuia împreună cu West în acea casă a promiscuităţii – lăcaşul “vagabonzilor, al şomerilor şi al degeneraţilor”. Interacţiunile dintre cei doi tind mai mult către ideea de compasiune (West trebuia să o ajute pe fată să plece din locul respectiv), şi nu atât către ipoteza unei iubiri împărtăşite. În orice caz, nu există motive care să susţină ieşirea melodramatică a actriţei, când, luandu-şi rămas bun de la West, începe să plângă în hohote, în timp ce rimelul i se scurge pe faţă.

La capitolul “părţi bune” am putea aminti decorul (Iulian Baltăţescu). O sobă cu burlan, un pui de găină atârnat de o sfoară, scaunele din lemn – toate redau atmosfera austeră specifică acelei cabane abandonate în mijlocul pădurii în care se desfăşoară acţiunea. Reuşită este şi interpretarea lui Avram Birău în rolul lui Draycott, un bătrân detracat- singurul personaj aflat în concordanţă cu imaginea de lume abjectă pe care ar fi trebuit să o înfăţişeze piesa.

Chiar şi aşa, Născut iarna rămâne un amestec de elemente care nu reuşesc să se armonizeze, o poveste cu iz mafiot în care combinaţia dintre răzbunare, crimă şi iubire dă senzaţia unui preaplin.

Cinci recomandari pentru cele mai depresive sarbatori ale anului

 

Un studiu efectuat probabil de oamenii de știință britanici a concluzionat că numărul sinuciderilor crește vertiginos în timpul sărbătorilor de iarnă. Confruntarea cu asteptarile familiei fata de noi si invers, plus conștientizarea unei vieți sociale de care nu suntem intotdeauna multumiti, toate pe fondul timpului de reflexie pe care ni-l oferă pauza  de sarbatori, imping la ganduri negre. În mod sigur, “€œspiritul Craciunului”, promovat prin beteală, globulețe, mituri Coca Cola și copaci in apartament, ne poate induce o stare opusa celei dorite, de aceea ne-am gandit la cateva recomandari-antidot.

 

May (2002)

 

Impotriva sentimentului de singuratate dat de revederea cu o familie pe care o simtim indepartata si cu prieteni nu intotdeauna ideali, iti recomandam filmul May.

May este povestea inspirațională a unei tinere sensibile care se luptă cu propria inaptitudine socială în încercarea de a-și face un prieten. Plină de optimism, nu disperă în față respingerilor și finalul filmului o găsește alături de prietenul perfect pe care și-l dorise dintotdeauna.

The Thing (1982)

 

          

 

Craciun fără zăpada? Capodopera lui Carpenter are suficienta; actiunea se desfasoara în prima săptămână de iarnă la Polul Sud (celălalt pol este casa lui Moș Crăciun!). Pe lângă o atmosferă demențială, efecte speciale ne-egalate și un Kurt Russel în mare formă, The Thing are zăpada din plin.

In plus, frica e eliberatoare: am anumite rețineri în a-l declara cel mai bun film horror făcut vreodată, insa este cu siguranta terifiant. Ipoteza unei posibile infestații extraterestre ne va face să uităm o vreme de lancezeala de sarbatori.

Thirteen€™th Step al lui A Perfect Circle 

 

 

Pentru mulți, Crăciunul și Anul Nou reprezintă scuze perfecte pentru abuzuri, mai ales culinare.  James “€œMaynard” Keenan, eminența din spatele trupelor  de rock Tool si A Perfect Circle, este un maestru in subiect,  atragandu-si critici pentru temele abordate, ce nu par sa depaseasca prostitutia si dependenta de droguri. În 2003, cea de a doua tema s-a bucurat de un album întreg – Thirteenth Step – ceva mai bun decat primul – Mer de Noms si mult mai melodic decat orice a scos vreodata Tool. Aș spune că merită ascultat.

 

Cărțile lui George Orwell: “Zile birmaneze”, “Fiica pastorului”, “Keep the Aspidistra Flying” etc.

 

Anul Nou ne amintește de finalitate si ne face să reflectam asupra progreselor si “realizarilor” din anul ce a trecut.

Personajele lui Orwell incep într-o situație proastă, animați de o dorință de mai bine și iluminați de o anumită calitate excepțională care îi separă de mediul dezolant. După câteva sute de pagini pe care personal le-as cataloga drept “€œsadism literar” aceștia nu sunt cu nimic mai aproape de scopul lor. Însă unicitatea inițială, mică rază de lumina sub care ne apăreau ca frumoși, s-a pierdut.  În comparație cu chinul prin care trec personajele scriitorului britanic, propriile neimpliniri vă vor face să zâmbiți.

 

“Triumful întunericului” de Leonid Andreev 

 

Ca să fiu sincer, scriitorul rus imi place atat de mult incat aș putea sa gasesc o modalitate de a inghesui opera lui in orice lista. Cu atât mai bine că cele două nuvele grupate sub titlul Triumful întunericului reprezintă atât un discurs despre principii goale, lipsite de un corespondent în lumea reală, cât și o critică la adresa superficialității cu care “€œcrestin-ortodocsii” moderni tratează rigorile morale ale propriei religii. Dacă va preocupa pierderea spiritualității din sărbătoarea Crăciunului, atunci puteți să stați liniștiți. Andreev face o treaba foarte buna din a arata că mai multa fervoare nici nu ar fi posibila.

 

Top 5 seriale cu avocati – unde-i lege, e distractie

0

Alături de polițiști și medici, avocații sunt cele mai întâlnite personaje în serialele americane, iar printre producătorii lor regăsim profesioniști la origine avocați, precum în cazul serialelor Ally McBeal sau Boston Legal. De aceea am ales pentru acest top seriale care au avut în fiecare sezon milioane de telespectatori, au fost nominalizate și au câștigat premii Emmy sau Globuri de Aur.

Nu au intrat în topul nostru, dar merită menționate și recomandate seriale precum Suits sau Harry’s Law. Așadar:

 

1. Damages (2007 – 2012), lumea avocaturii dominată de putere, interese și ambiții

damages_web2_1024x768

Serialul le are în centru pe avocata Patty Hewes (Glenn Close) și pe protejata sa Ellen Parsons (Rose Byrne). Fiecare sezon se concentrează pe un caz foarte cunoscut și dezvăluie o parte din relația complicată și întortocheată dintre cele două personaje feminine. Creatorii serialului, Todd A. Kessler, Glenn Kessler și Daniel Zelman, nu au ales inițial domeniul avocaturii, dar acesta a câștigat într-un final tocmai pentru că se potrivea cel mai bine celor două femei puternice, influente și  ambițioase.

Damages a fost recunoscut pentru caracterul nonliniar al scriiturii, întorsăturile neașteptate de situație și, mai ales, pentru performanța artistică a actorilor din distribuția condusă de Glenn Close – câștigătoare a unui premiu Emmy pentru rol. Alături de ea, în serial apare Željko Ivanek – câștigător, de asemenea, al unui premiu Emmy pentru prestația sa.

2. The Practice (1997 – 2004), avocatura la rang de artă

The Practice TV Series (1197-2004) starring Steve Harris, Camryn Manheim, Michael Badalucco, Dylan McDermott, LisaGay Hamilton, Kelli Williams, Lara Flynn Boyle, Marla Sokoloff, Ray Abruzzo, Jessica Capshaw, Jason Kravits and Rhona Mitra - dvdbash.com
The Practice TV Series (1197-2004) starring Steve Harris, Camryn Manheim, Michael Badalucco, Dylan McDermott, LisaGay Hamilton, Kelli Williams, Lara Flynn Boyle, Marla Sokoloff, Ray Abruzzo, Jessica Capshaw, Jason Kravits and Rhona Mitra

Serialul se concentrează pe activitatea unei firme de avocatură din Boston implicată în cazuri controversate şi interesante, ce acopera tot spectrul legal, de la crime notorii, la incidente minore. În general, conflictele apar din cauza contradicţiei dintre principiile avocaţiilor, interesul clientului şi caracterul etic care trebuie să primeze.

Timp de opt sezoane, The Practice a câştigat de două ori premiul Emmy pentru Best Drama Series şi un Glob de Aur pentru cea mai bună dramă. De asemenea, pe lângă un glob pentru cel mai bun actor într-un rol principal, serialul deţine recordul pentru cele mai multe premii Emmy pentru Guest Actor sau Actress.

3. The Good Wife (2009 – prezent), avocatura la intersecția cu politicul

Plecând de la cunoscutele cazuri de infidelitate ale unor politicieni precum Bill Clinton sau John Edwards, serialul urmărește aventurile avocatei Alicia Florrick (Julianna Margulies), care, după mai bine de zece ani petrecuți acasă cu copiii, se întoarce la avocatură, atunci când soțul intră în închisoare. Printre toate dramele sentimentale ale serialului, scenariul nu ocolește deloc procesele în care sunt implicați avocații firmei la care lucrează personajul principal.

Pentru rolurile lor din The Good WifeJulianna Margulies a câștigat un premiu Emmy și un Golden Globe, iar Archie Panjabi și Martha Plimpton – câte un premiu Emmy.

Serialul este difuzat și în România: pe Diva Universal, câte două episoade în fiecare zi de luni până vineri, de la ora 9.00, respectiv 14.00.

       

 4. Ally McBeal (1997 – 2002), avocatura în ritmul muzicii și al glumelor

Acțiunea comediei produse de David E. Kelley era concentrată în jurul personajului Ally, interpretat de Calista Flockhart (pe care am vazut-o până în 2011 în Brothers & Sisters). Ally McBeal nu  are nici pe departe morga serioasă a lui Law & Order,  abordând un ton comic și relaxat.  În centru este un personaj feminin delicat, pe care nu l-ai vedea în lumea pragmatică a avocaturii. Cum acțiunea se bazează mai mult pe viața personală a personajelor principale, procesele sunt venite în complementarea sau, din contră, în opoziție cu viața acestora.

Serialul a fost difuzat de postul de televiziune FOX timp de cinci sezoane. Calista Flockhart a câștigat pentru rolul său din serial un Glob de aur și un Peoples Choice Award pentru cea mai bună actriță într-o comedie. Un bonus semnificativ pentru cei care l-au urmărit: în sezonul al patrulea joacă Robert Downey Jr.

ally-mcbeal-larry-display

5. Law & Order (1990 – 2010) – investigație înainte de proces

Law & Order este apreciat pentru formatul său inedit: în prima jumătate de oră acțiunea se bazează pe investigarea unei crime din New York, pentru ca în cea de-a două parte cazul să fie susținut în fața judecătorilor de procurorii districtuali. Mai mult decât atât, cazurile prezentate sunt, de regulă, inspirate din realitate.

Succesul lui Law & Order se bazează pe o rețetă de marketing care cuprinde mai multe jocuri video bazate pe serial și adaptări internaționale, dar mai ales seriale care au deviat din el și ale căror scenarii se întrepătrundeau uneori: Homicide: Life on the Street, Law & Order: Special Victims Unit sau Law & Order: Trial by Jury.

Citește și Suits – Cand memoria fotografica castiga Wall Street-ul

Top 5 seriale cu medici – Si doctorii sunt oameni

Michael Clayton – Shiva Distrugatorul

Serialul The Good Wife – in ciuda titlului, cu totul altceva decat Desperate Housewives

5 seriale si fructul interzis al politicii

Seriale Netflix – 40 de seriale bune pe care le poti vedea pe Netflix

Holy Motors ne aminteste de ce mergem cu adevarat la cinematograf

0

Am mers la Holy Motors neștiind mai nimic despre ce o să văd și am plecat vrând să-l revăd cât mai curând. De la un început ciudat la care am zâmbit mai degrabă sceptic, care aducea într-un mod straniu cu Odiseea Spațială a lui Kubrick, am trecut pe parcurs la un entuziasm neașteptat.

"Neașteptat" este cuvântul care definește Holy Motors – și caracterizarea pe care o căutăm în toate experiențele cinematografice. Nu te gândi la un scenariu de film de acțiune care te ține cu sufletul la gură. Regizorul Leos Carax este foarte conștient de sine și abordează experimental actul cinematografic, aspecte care nu îl împiedică însă să producă un film foarte viu, care te ține în suspans, îți pune întrebări și care te distrează copios. Ce poți dori mai mult?

Monsieur Oscar (Denis Lavant) pare să se îndrepte către o zi obișnuită de muncă. Despărțindu-se de soție și copii așa cum vedem în multe filme americane, M. Oscar este preluat de o limuzină pentru a fi condus către cele opt locuri de întâlnire din ziua respectivă. Ești deja convins ca M. Oscar este CEO-ul unei companii importante, dar imediat așteptările îți sunt înșelate într-un mod grandios, atunci când Oscar devine cerșetor… Roller-coaster-ul așteptărilor dezamăgite continuă pentru încă mult timp, nivelul de intrigare crescând exponențial. La un moment dat, domnul Oscar iese din canalizarea pariziană șchiopătând, retează cu dinții mâna unei domnișoare, ca apoi să o răpească pe Eva Mendes… Deși cu multe răsturnări, filmul își păstrează cu brio coerența – un merit important avându-l Denis Lavant, interpretul credibil în orice ipostază al domnului Oscar. 

Holy Motorsnu se îndreaptă, însă, către un loc la fel de fermecător ca primele înlănțuiri de scene conduse de Lavant. M. Oscar e obosit. Răpus de întâlnirea cu o femeie care pare sa fie corespondentul lui feminin (Kylie Minogue), M. Oscar apare ducând pe umeri un sentiment de sfârșeală. Giumbușlucurile s-au terminat, lăsând loc unei meditații existențiale despre sensul și scopul întregului efort actoricesc și cinematografic. Dar meditația nu este atât de cursivă cu celelalte scene din Holy Motors, mult mai  închegate, iar momentul muzical oferit de Kylie Minogue este pragul care separă porțiunea fluidă a filmului de cea lungită forțat și  melodramatică. 

Aflat în competiția pentru Palme d'Or din acest an la Cannes, unde a făcut valuri, Holy Motors e o pledoarie indirectă pentru filmul european care poate fi fresh, inteligent și entertaining și care încă se poate compara cu vitalitatea remarcabilă a unor cinematografii ca cea japoneză, sud-coreeană, chineză, taiwaneză…

Ce faci in weekend? Recomandari pentru weekendul 7-9 decembrie

Opțiunile pentru acest weekend nu sunt deloc puține: avem de ales între multe  premiere de film, târguri de Crăciun și expoziții cu vânzare, spectacole de teatru sau concerte. Unul dintre cele mai interesante evenimente este cel al Teatrului de Artă București care va sărbători timp de cinci zile cu concerte Nicu Alifantis și Byron plus spectacole de teatru. Un alt eveniment interesant este Festivalul Internațional de Literatură, început miercuri dar care continuă până sâmbătă.

 

Filmul este și el foarte bine reprezentat în acest weekend: gustul pentru experiment îți va fi satisfăcut de Holy Motors – unul din filmele lui 2012 care a făcut multe valuri printre spectatori și critici; iar dacă vrei să vezi o comedie romantică te așteaptă o altă premieră, Playing for Keeps.

 

Dacă îți plac filmele lui Tarantino și mai ales Kill Bill, poți încerca un film produs  (nu și regizat) de acesta – The Man With The Iron Fists. Ca film independent, vine în cinematografe filmul Aglaja/De ce fierbe copilul în mămăligă?. Amintim de asemenea și drama The Words cu Jeremy Irons și Bradley Cooper.

 

Dacă ești în căutare de mai mult, Teatrul Foarte Mic are o premieră vineri – spectacolul  Născut iarna, iar la Godot se reiau Bullets over Lipscani, O piesă deșănțată și Fă-mi loc!. În plus, dacă nu ai prins săptămâna trecută reprezentația Micului prinț de la Odeon, ai ocazia în acest weekend.

 

Trecând la muzică, concertele sunt bine reprezentate. Muzica clasică te așteaptă la Sala Radio cu interpretarea pianistei poloneze Beata Bilińska, acompaniată de Orchestra Radio. Dacă vrei să intri în atmosfera de Crăciun, Corul Madrigal va cânta la Ateneu în acest weekend colinde vechi. 

 

Dacă vrei să asculți jazz, poți opta pentru concertul susținut de Alexandra Ușurelu împreună cu Mariano Castro. Pe de altă parte, beat-urile electro ale artistului norvegian Finnebassen vor răsuna în Icon Series Club. 

 

Opera are parte de două transmisiuni extraordinare live:  The Light Cinema va transmite de la Metropolitan Opera din New York spectacolul Bal Mascat de Verdi , iar Digiplex,  Lohengrin de Wagner, în direct de la Teatrul Scala din Milano.

 

Bineînțeles nu trebuie uitate târgurile de Crăciun, care te așteaptă fie la două dintre mall-urile bucureștene, fie la Sala Dalles. O alternativă la cadourile cu care deja ne-au obișnuit magazinele promite să ofere expoziția cu vânzare Suvenir de iarnă.

 

Și tot cu gândul la cadouri sau la ținute speciale pentru petrecerile de sărbători, te poți îndrepta către două evenimente fashion: târgul Absolutely Fabulous Fashion & Vintage Fair sau ediția de iarnă a Fashion Bazaar – Fashion, Cosmetics & Vintage Fair.

Sarpele in iarba – Gradina primejdiilor ascunse

0

La sfârșitul lunii noiembrie a avut loc la Teatrul Bulandra premiera oficială a spectacolului Şarpele în iarbă, adaptat de Emil Hoştină după piesa dramaturgului contemporan Alan Ayckbourn. Expresia englezească  Snake in the grass – aleasă ca titlu – redă cu acurateţe ideea piesei, cea a unei persoane alunecoase și viclene. Piesa este de fapt un joc de-a șoarecele și pisica între trei femei și încearcă să expună în mediul teatral suspansul unui thriller cinematografic.

Deși cu doar trei personaje, spectacolul reușește să construiască tensiune într-o oarecare măsură datorită jocului actrițelor și apropierii fizice de locul acțiunii (piesa se joacă în mica Sală Atelier a Teatrului Bulandra, actorii aflându-se la zeci de centrimetri de spectatori). 

După mai bine de 15 ani Annabel (Ioana Abur) şi Miriam Chester (Anca Androne) se reîntâlnesc în grădina din spatele casei părinteşti, realizând o incursiune în trecut. Cea mai tulburătoare este amintirea tatălui care, deşi a încetat din viaţă, continuă să le provoace suferinţă. Figura paternă este asociată cu un lung şir de experienţe traumatice, pe care cele două personaje le vor dezvălui pe parcursul piesei în monologuri emoţionante.

Annabel destăinuie cum tatăl obişnuia să o bombardeze cu mingi de tenis, reproşându-i în permanenţă “neajunsul” de a se fi născut fată. Când viaţa îi oferă ocazia, ea părăseşte casa părintească şi se mută în Tazmania alături de soţul ei. Rămasă singură, Miriam este nevoită să îl îngrijească pe bătrân de una singură, sacrificându-şi astfel o mare iubire.

Odată fixate aceste elemente, una din asumpţile fundamentale ale piesei devine mai uşor de acceptat: pentru a scăpa de abuzuri, Miriam îşi ucide tatăl, administrându-i o doză letală de calmante. Un rol important îl are aici fosta asistentă a familiei, Alice (Iulia Lumânare), care ajunge să le şantajeze pe cele două surori cu dezvăluirea crimei.

Forţa piesei nu rezidă neapărat în povestea ca atare, cât în trăsăturile ei de dramă psihologică. Mai precis spus, de dramă feminină, căci de oriunde ai privi lucrurile, se degajă o imagine a femeii-victimă. Efectul este unul de compasiune, iar jocul actriţelor merge tocmai în această direcţie – determinarea publicului să empatizeze cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Strategie care le-a reuşit.

Esenţială, cum spuneam, este şi acumularea progresivă a tensiunilor dintre cele trei personaje. În decursul timpului frustrările s-au tot adunat, iar multe lucruri au rămas nespuse. Toate acestea vor escalada la sfârşit, într-o rezolvare neașteptată.

De-a v-ati ascuns cu Dumnezeul de a doua zi

0

O bucătărie modestă, cu un aragaz aşezat în faţa unei mese pe care zac o cutie de iaurt, o sticlă de Metaxa şi alte câteva obiecte aruncate în dezordine. În paralel, o fâşie neagră presărată din loc în loc cu urme de nisip şi scoici. Cam aşa arată decorul în care se joacă Dumnezeul de a doua zi, piesa lui Mimi Brănescu pusă în scenă de Claudiu Goga la Teatrul Act.

Pe parcurs descoperi că dispunerea elementelor nu este deloc întâmplătoare, fiind vorba despre o împărţire a spaţiului scenic în două, în care actorii (Vlad Zamfirescu şi Mirela Oprişor) îşi joacă rolurile în paralel, fără a se intersecta. Lucru uşor de înţeles, mai ales dacă luăm în considerare finalul, când realizezi că ea aparţine de fapt lumii de dincolo.

Rememorând povestea de dragoste pe care au trăit-o cândva, fiecare îşi spune monologul, diferenţele de perspectivă stârnind de multe ori hazul.  Trecerile de la un plan la altul se fac prin intermediul luminii, iar în ciuda frecvenţei lor destul de mare, piesa reuşeşte să rămână unitară, perfect coerentă.

 Şi dacă tot vorbim de atuuri, mai putem identifica unul: firescul. Totul se petrece dezarmant de simplu, de natural. În timp ce pregăteşte cartofi prăjiţi în bucătărie (la propriu), Vlad Zamfirescu (Martin, după cum lasă să se înţeleagă piesa) ne povesteşte relaţia pe care a avut-o cu femeia de care, într-o zi de vară, s-a îndrăgostit la prima vedere. Dată fiind latura dramatică a evenimentelor prin care trece protagonista (iniţial, fusese părăsită de bărbatul cu care era însărcinată; pierde copilul, după ce îl cunoaşte pe Martin; și moare, în final, de cancer), te-ai fi aşteptat, poate, ca piesa să alunece în melodramatic. Interpretarea Mirelei Oprişor este însă echilibrată. Pe de altă parte, Dumnezeul de a doua zi nu are nici încărcătura gravă, apăsătoare, de poveste tragică, piesa alternând momentele comice cu cele dramatice. Chiar şi cuvintele colorate (recurente şi în principiu aceleaşi) sunt “de acolo”, lipsind senzaţia, pe care o am frecvent, că apar aşa, doar de dragul de.

Dincolo de tema iubirii, piesa exploatează şi o altă latură: relaţia dintre părinţi şi copii. Şi aici scenografia (semnată Ştefan Caragiu) joacă un rol important, căci părinţii protagoniştilor sunt prezentaţi sub forma unor tablouri agăţate pe peretele din fundal. Dar, ca într-un tablou de Magritte, ei sunt fotografiaţi cu spatele.

De oriunde ai privi, concluzia e cam aceeaşi: nu îţi poţi alege părinţii, după cum în faţa morţii nu ai altă soluţie, decât să o accepţi: Dumnezeu are felul său ciudat de a aranja lucrurile, iar Moartea nu trebuie privită cu frică. De când ne naştem ştim că vom muri. Dar parcă toate astea se mai nuanţează, dacă pe fundal se aude “Non, je ne regrette rien” a lui Edith Piaf.

Pe lângă teatrul bun, la final ai parte de o surpriză culinară: cartofi prăjiţi, serviţi de Vlad Zamfirescu.

Rust and Bone – o a doua viață

0

Titlul filmului De rouille et d'os / Rust and Bone – regizat de autorul unor succese că A Prophet sau The Beat That My Heart Skipped,Jacques Audiard –  se referă la gustul sângelui atunci când o lovitură puternică cu pumnul zdrobește buzele de dinți. Expresia poate rezuma întreaga abordare a filmului: un context dur și violent, într-o descriere sensibilă, abundând în terminații nervoase. 

Ali (Matthias Schoenaerts), un bărbat șomer, vine în Franța cu fiul său de 5 ani pentru a se stabili definitiv la sora lui. Practicant de box, își găsește de lucru ca gardian (bouncer) într-un club de noapte. Așa o cunoaște pe Stéphanie (Marion Cotillard) în postura unei femei îmbrăcate provocator, care este implicată într-o încăierare violentă în club. Conducând-o acasă, află că este antrenoare de balene ucigașe într-un parc acvatic local.

Al doilea contact nu are loc decât după accidentul tragic suferit de Stéphanie în timpul unui spectacol, în urma căruia ambele picioare îi sunt amputate de la genunchi în jos. Chemat la ea pe neașteptate, Ali reacționează cu o naturalețe frapantă la situație și cei doi încep o relație ambiguă inițial, care crește pe măsură ce fiecare își pune amprenta pe viața și personalitatea celuilalt.

La început, Ali este cel care o ajută pe Stephanie, însă vedem pe parcurs că naturalețea sa își are originea într-o indiferență emoțională ce reiese clar din relația defectuoasă cu fiul său.

Studiul acestor două caractere se împletește cursiv sub conducerea lui Audiard, iar modul în care tratează dizabilitatea suferită de Stephanie impresionează în special. Deși imposibil de înțeles din afară, Rust and Bone face ca prăpastia emoțională în care e aruncată Stephanie să devină tangibilă pentru scurt timp, în lipsa afișării unei disperări zgomotoase – dar care ar fi fost perfect justificată.

Meritul revine în egală măsură interpretării fără greșeală oferită de Marion Cotillard. Actrița e incontestabil vedeta filmului prin portretul făcut unei femei delicate, dar puternice, care găsește în urma accidentului o împlinire care poate ar fi ocolit-o în viața avută anterior. De remarcat e și Matthias Schoenaerts, care nu se aventurează prea departe de rolul aclamat din Bullhead – un bărbat mai degrabă brutal, care își dezvăluie treptat vulnerabilitatea.

Dacă ascensiunea filmului este curată până la un punct, totuși nu se sustrage impresiei de a fi lungit inutil. Ultima porțiune a filmului se împotmolește în evenimente, parcă neștiind ce să facă în continuare cu personajele. 

Totuși, nu te poți plânge de faptul că personajele rămân cu tine câteva momente în plus. Chiar dacă nu oferă mult în termeni de simpatie directă, integritatea și puterea ca răspunsuri apăsate în fața unor greutăți incomensurabile, atrag într-un sens mai profund. Dincolo de povestea unei iubiri improbabile, Rust and Bone este și o privire matură aruncată direct în ochii tragediei, accentuând o caracteristică umană deseori subestimată: adaptabilitatea.

Serialul The Good Wife – in ciuda titlului, cu totul altceva decat Desperate Housewives

Un politician își anunță demisia din cauza escapadalelor amoroase, având-o pe soție alături. Vă sună cunoscut? Probabil pentru că subiectul politicianului infidel care, totuși, nu-și pierde suportul familiei este unul des întâlnit în politică, mai ales cea americană și a fost, nu de puține ori, subiectul unor producții cinematografice. Scandalurile care i-au avut drept protagoniști pe Bill Clinton, Dick Morris sau Eliot Spitzer i-au inspirat pe Robert și Michelle King să realizeze serialul The Good Wife. Cei doi producători au fost atrași de acest subiect printre altele și pentru că în toate aceste scandaluri soțiile înșelate sunt avocate. Și toate și-au găsit refugiul în muncă după scandalurile sexuale în care au fost implicați soții.

Acțiunea din The Good Wife o are în centru pe avocata Alicia Florrick, interpretată de actrița Julianna Margulies, al cărei soț Peter Florrick, jucat de actorul din Sex and the City, Chris Noth, este fostul procuror general al statului Cook Country intrat la închisoare ca urmare a unui scandal sexual și de corupție. Între timp, Alicia se întoarce la viața profesională pe care o părăsise acum mai bine de 12 ani pentru a avea grijă de cei doi copii Zach (Graham Phillips) și  Grace (Makenzie Vega).

Serialul reușește să îmbine perfect elementele de avocatură cu amănunte din viața personală a personajelor. Astfel, pe de o parte avem procesele cu subiecte diverse și interesante de la crime pasionale, afaceri de corupție, la discriminări de gen din lumea militară americană, la furturi. Pe de altă parte, suntem martorii unor povești amoroase în continuă schimbare. Toate personajele au o poveste bine ascunsă în spatele costumelor scumpe. Alicia este implicată într-un triunghi amoros cu Peter și șeful său, Will Gardner (Josh Charles) cu care a fost colegă în studenție.

Serialul soților King a reușit să se impună încă de la primul sezon. Fiecare sezon a ocupat un loc în top 10 al celor mai bune seriale realizat de revista Time. În SUA, a reușit, încă de la primul sezon, să adune mai mult de 10 milioane de telespectatori. Succesul serialului se bazează, pe lângă scenariu, pe o distribuție foarte bună. Pe lângă Julianna Margulies care a câștigat un premiu Emmy și un Golden Globe, au fost remarcate Archie Panjabi și Martha Plimpton, fiecare câștigătoare a unui premiu Emmy. În serial apar și Christine Baranski (pe care ne-o amintim din Mamma Mia! și din serialul Law and Order), Denis O’Hare, Dick Latessa și Joanna Gleason, toți distinși cu premiul Tony pentru rolurile lor din teatru.

Sezonul al doilea din The Good Wife este difuzat acum pe canalul Diva Universal, câte două episoade în fiecare zi de luni până vineri, de la 9.00, respectiv 14.00.

Trainspotting – Din viata scapa cine poate

0

Trainspotting, al doilea film al lui Danny Boyle, preia de la Shallow Grave tempo-ul rapid și umorul sec. Dar dacă predecesorul urmărea tiparele clasice ale unei comedii negre, Trainspotting este greu de limitat doar la această categorie.

Impresia că asistăm la un fragment din realitate, fie și una inaccesibilă pentru cineva care nu a experimentat dependența de droguri, nu ne părăsește niciodată. Șocul, pe care în mod normal suma de întâmplări prezentate în film ni l-ar oferi, este temperat până la anulare de umor și de abordarea lor ca matter of fact. Trainspotting reușește atât de bine să convingă că personajele nu sunt prinse în altceva decât în rutina zilnică încât gravitatea acțiunilor lor  va fi percepută de public cu aceeași nonșalanță cu care sunt comise. Acest lucru nu ar fi o mare realizare dacă filmul lui Boyle ar obliga la un suspenssion of disbelief, ceea ce în mod sigur nu face.  

Pacingul frenetic nu lasă privitorului nici un moment de contemplare între scene. Protagoniștii fură, mint, înșeală și neglijează (cu consecințe tragice) un sugar, preocupați doar de urmatoarea doza. Dezordinea totală din viața lor ne este prezentată printr-o serie de secvențe dezlegate, mai relevante pentru un demers descriptiv decât unul epic – o manieră potrivită pentru haosul pe care își propune să îl evoce.  

 Mark "€œRentaboy” Renton (Ewan McGregor) este vocea care ne ghidează prin lumea dependenților de heroină din Edinburgh. Renton este redat perfect de Ewan McGregor ca o combinație antagonica dar convingătoare: în acelasi timp vulnerabil și viclean, sensibil și apatic. Inteligența de care dă dovadă prin replicile lui amuzante și o abilitate excepțională de a-și raționaliza situația îl vor face pe nesimțite un personaj simpatic, un erou veritabil al filmului.

 

 

 Bazat pe cartea omonima a lui Irvine Welsh, lui Trainspotting ii este propriu genul de realism  care nu poate fi atins decât printr-o cunoaștere intimă a subiectului. Condensarea pe care Boyle a fost obligat de rigorile cinematografice sa o faca trimite totusi filmul spre un expresionism tipator. Cu excepția lui Renton, personajele sunt plate, definite prin una sau două trăsături ieșite din comun. Sick Boy (Johny Lee Miller), psihopatul redat de Welsh cu suficient de multă acuratețe încât să îi găsim o sursă de inspirație într-un manual de diagnosticare, este redus la postura unui narcisist. Istericului ultra-violent Begbie (Robert Carlyle, în rolul care l-a făcut celebru) îi este suprimata orice motivație, ajungând să capete  eticheta de "€œpsihopat”, în sensul vulgar al cuvântului. Spud (Ewen Bremner), probabil singurul membru decent al grupului de drogați, își exprimă naivitatea exclusiv prin umor fizic.  

 Superficialitatea nu dăunează cu nimic atmosferei, potrivindu-se perfect cu metoda de abordare a lui Boyle. "Motivele nu sunt necesare când ai heroina”, ne spune Renton, consecințele și substratul moral al acțiunilor sunt întotdeauna în afara minții, înecate de frenezia prezentului.  

Trainspotting atinge un fel de "chic baudelaireian" – al băutorilor de absint care s-au făcut comozi intr-o metaforica groapa și au invatat sa admire de acolo peisajul. Surprinderea acestui sentiment de nepăsare a fost intenția lui Boyle și pot să spun că i-a reușit cu flying colors

 

Ultimele articole