La un an după retragerea sa într-o cabană abandonată din Dartmoor, West, fost gangster londonez, primeşte vizita unui asociat mai vechi (Wally) şi a fiului vitreg al acestuia din urmă (Patsy). În linii mari aşa s-ar putea sintetiza cea mai recentă premieră montată la Teatrul Foarte Mic, Născut iarna. Lucrurile nu stau însă nici pe departe atât de clar în piesa regizată de Radu Dragomirescu.
Deşi ne dăm seama încă de la început că este vorba despre o vizită aşteptată – West (Cristian Iacob) ascute anticipativ un topor si pregăteşte o sticlă de vin pentru viitorii oaspeţi – motivele sosirii celor doi în Dartmoor rămân incerte. Oricare ar fi însă aceste intenţii, pe parcurs înţelegi ca ele nu sunt în niciun caz paşnice. West, Wally şi Patsy se insultă şi se îmbrâncesc frecvent în piesă, tensiunea dintre ei fiind mai degrabă afişată la modul ostentativ, decât acumulată progresiv.
La fel de incerte sunt şi identităţile personajelor, cu atât mai mult cu cât înfăţişarea lor nu uşurează deloc încercarea spectatorului de a înţelege ce se întâmplă. În timp ce Patsy (Viorel Cojocaru) apare ca un punker, cu aferenta creastă colorată, Wally (Radu Zetu) este îmbrăcat la costum, iar pe degetul mic îi străluceşte un inel kitschos. Nimic care să facă însă din primul un wannabe gangster, iar din tatăl sau vitreg un mafiot aflat de mult în branşă, după cum ne indică finalul. Faptul că folosesc un limbaj vulgar sau că la un moment dat se dezbracă în chiloţi nu ajută în niciun caz la nimic, ba dimpotrivă, coboara lucurile în derizoriu.
Abia în actul al II-lea sunt explicitate anumite elemente. Printr-un decupaj temporal, ne întoarcem la momentul în care West, bătut şi plin de sânge, ajunge pentru prima dată în casa din Dartmoor. Aflăm astfel că până nu demult fusese un gangster, dar care încearcă acum să îşi lase fosta viaţa în urmă.
Titlul spectacolului nu se sustrage nici el impresiei generale de confuzie. Sigur, se specifică faptul că acţiunea se petrece la începutul iernii, unul dintre personaje scoate dintr-o cutie nişte globuri, iar un altul poartă pe cap o căciulă de Moş Crăciun, dar legătura cu subiectul piesei îmi scapă. Lipsa unui echivalent în română pentru titlul original al piesei semnate de Jez Butterworth, The Winterling, şi-a spus probabil cuvântul.
Pe lângă dedesubturile josnice ale lumii interlope, Născut iarna marşează, potrivit descrierii, şi pe o poveste de dragoste. Spre final îşi face apariţia Lue (Claudia Prec), o tânără abandonată care locuia împreună cu West în acea casă a promiscuităţii – lăcaşul “vagabonzilor, al şomerilor şi al degeneraţilor”. Interacţiunile dintre cei doi tind mai mult către ideea de compasiune (West trebuia să o ajute pe fată să plece din locul respectiv), şi nu atât către ipoteza unei iubiri împărtăşite. În orice caz, nu există motive care să susţină ieşirea melodramatică a actriţei, când, luandu-şi rămas bun de la West, începe să plângă în hohote, în timp ce rimelul i se scurge pe faţă.
La capitolul “părţi bune” am putea aminti decorul (Iulian Baltăţescu). O sobă cu burlan, un pui de găină atârnat de o sfoară, scaunele din lemn – toate redau atmosfera austeră specifică acelei cabane abandonate în mijlocul pădurii în care se desfăşoară acţiunea. Reuşită este şi interpretarea lui Avram Birău în rolul lui Draycott, un bătrân detracat- singurul personaj aflat în concordanţă cu imaginea de lume abjectă pe care ar fi trebuit să o înfăţişeze piesa.
Chiar şi aşa, Născut iarna rămâne un amestec de elemente care nu reuşesc să se armonizeze, o poveste cu iz mafiot în care combinaţia dintre răzbunare, crimă şi iubire dă senzaţia unui preaplin.
