Facebook
Acasă Articole Pagină 273

Articole

Ultimele

Fanny si Alexander

Post Modern
-
0

Fanny och Alexander trebuia sa fie ultimul film al lui Ingmar Bergman (dar au urmat si alte filme). Spre deosebire de Eyes Wide Shut, mostenirea altui mare regizor, Kubrick , controversat despre cat de reusit sau nu este, Fanny si Alexander este o capodopera.

Interesant de vazut de Craciun, datorita scenelor dedicate pregatirii acestuia si zilei de Craciun,  filmul dezvolta dincolo de orice cliseu si in modul cel mai natural un mesaj umanist. Este povestea de inceput de secol al XX-lea a unei familii suedeze care in preajma Anului Nou traieste despartirea de tatal lor, urmata de recasatorirea mamei cu o persoana extrem bigota si stricta. Intr-un fel, Fanny och Alexander este si povestea lui Bergman si a surorii acestuia, crescuti de un tata foarte sever – preot luteran.

Pentru ca s-a vrut in prima instanta o mini-serie TV, filmul circula in doua versiuni: una mai lunga, de 312 minute, si una de 188 minute. 

Filmul se gaseste online si pe torente.

Hemingway & Gellhorn

Post Modern
-
0

Nelinistitul Hemingway (jucat de Clive Owen) isi gaseste contrapartea in corespondentul de razboi Martha Gellhorn (Nicole Kidman). Intalnirea dintre cei doi se transforma intr-o poveste de dragoste tensionata de interactiunea dintre cele doua personalitati si de contextul celui de Al Doilea Razboi Mondial si razboiul franchistilor din Spania.

Daca iti plac Clive Owen si Nicole Kidman, atunci Hemingway & Gellhorn e un must see. Aproape nu exista scena in filmul HBO fara cel putin una din vedetele hollywoodiene, ceea ce face din Hemingway & Gellhorn viziunea idealizata si mai sexy a adevaratului cuplu.

Martha Gellhorn este unul din cei mai importanti jurnalisti de razboi din secolul al XX-lea si una din muzele lui Hemingway, cu siguranta mai mult decat o nota de subsol in biografia scriitorului american. Gellhorn avea de altfel ca regula pentru acordarea de interviuri nementionarea lui Hemingway in intrebari.

Filmul poate fi vazut online.

Jocuri in curtea din spate – Despre vinovatie fara vina

Post Modern
-
0

Cinci adolescenţi de 17 și 14 ani. Cinci participanţi la jocul desfăşurat în curtea din spatele unui bloc, joc refăcut de Bobi Pricop pe scena Teatrului Act. Un joc lipsit însă de componenta ludică și transformat în final într-o dramă.

Jocuri în curtea din spate porneşte de la o poveste reală petrecută în Israel în anii ʼ90. Deşi nu a împlinit încă 15 ani, Dvori (Ioana Manciu) face tot ce îi stă în putinţă pentru a demonstra că nu mai este un copil. Afişând o atitudine de adolescentă rebelă căreia „nu îi e frică de nimic”, ea încearcă pe de-o parte să se integreze în rândul celor patru băieţi mai mari, iar pe de alta să îi atragă atenţia lui Asaf (Pavel Ulici)- un fel de „lider” al grupului pe care îl place. Este de ajuns ca o provocare să fie formulată pentru ca Dvori să o şi ducă la bun sfârşit: bea, fumează, dansează în faţa celorlalţi, totul pentru a fi luată în serios. Lucrurile ajung din păcate prea departe, până în punctul în care fata ajunge să fie violată.

Gradul de vinovăţie al tinerilor este însă dificil de stabilit. Da, putem spune că Asaf, Sela (Cezar Grumăzescu), Gidi (Vlad Pavel) şi Schmulik (Florin Hriţcu) o manipulează pe Dvori, dar în acelaşi timp aceasta nu face nimic ca să riposteze. Dacă încerci să ţii cont de toate circumstanţele, linia dintre victimă şi agresor devine labilă. Piesa încearcă să ofere în acest sens o a doua perspectivă: cea a procesului, în care atât Dvori cât şi băieţii sunt audiaţi în vederea stabilirii unei sentinţe. Astfel, cele două planuri alternează în permanenţă, în prezentul procesului fiind inserate secvenţe din povestea iniţială. Mai mult, aceiaşi actori joacă atât rolurile de inculpaţi, cât şi pe cele de avocaţi, iar trecerile de la un personaj la altul se petrec brusc, sub ochii spectatorilor.

Diferenţa dintre roluri este dată de un singur gest sau de un detaliu vestimentar. În momentul în care Ioana Manciu renunţă la codiţe şi îşi strânge părul, ea nu o mai interpretează pe Dvori, ci pe procuroarea impunătoare. Tot în acelaşi fel, Asaf renunţă la căciula şi la atitudinea de bad boy pentru a se transforma în avocatul tăios, sigur pe sine. Interpretarea este, de altfel, şi atuul piesei. Nu regia sau decorul (minimal, reprezentat de cinci scaune) impresionează, ci modul în care actorii reuşesc să intre aproape instantaneu într-o stare complet opusă celei precedente. În paranteză fie spus, Ioana Manciu a primit anul acesta în cadrul Fstivalului National de Teatru şi un premiu pentru acest dublu rol din Jocuri în curtea din spate.      

Tensiunea pe care o degajă piesa pe parcursul celor 60 de minute (datorată în parte subiectului, dar mai ales jocului actorilor) te solicită, ca spectator, destul de mult. Starea persistă până în final, când verdictul se dizolvă în ambiguitate – publicul nu pleacă de acolo cu o sentinţă, ci cu o serie de întrebări la care trebuie să găsească singur răspunsuri.

Recomandari pentru weekendul 21 – 23 decembrie in Bucuresti

Post Modern
-
0

Ne așteaptă încă un weekend plin de evenimente, chiar pe sfârșit de an. În cinematografe intră trei filme interesante, teatrele au programate multe spectacole, inclusiv un spectacol nou la Teatrul Național, iar la capitolul muzică, trei mari cântărețe de operă se întorc în România pentru un concert de Crăciun la Sala Radio. Este vorba de Ruxandra Donose, Adina Nițescu și Teodora Gheorghiu.

 

Dacă te îndrepți spre cinematografe, ai de ales între mult-așteptata fantezie semnată Ang Lee Life of Pi sau o comedie: fie atipica Seven Psychopaths – cu o distribuție tentantă -, fie The Angels' Share– câștigătorul premiului special al juriului la Cannes în acest an. 

 

Făcând trecerea la teatru, Anul Caragiale se încheie cu o premieră din decembrie: spectacolul Năpasta, în montarea regizorului Radu Afrim. Și tot la TNB, poți merge la una dintre cele două reprezentații susținute de Ion Caramitru și Horațiu Malaele sâmbătă: Caramitru și Mălăele, Un Crăciun și două stele.

 

La Odeon se va relua Micul Prinț, iar la Bulandra comedia Obiceiuri necurate. Godot îți prezintă  Accidente înspăimântătoare pe terenul de joacă cu Tudor Aaron Istodor, iar la UnTeatru poți vedea Un tramvai numit dorință.

 

Cum spuneam, în această vineri are loc un concert de operă de Crăciun sub îndrumarea dirijorului Tiberiu Soare: Cele trei dive, la Sala Radio. Hibernalul de chitară se încheie cu o seară de muzici vechi și noi la BNR, iar Luiza Zan și Jimmy Cserkesz vor susține la Godot un concert special de sărbători. 

 

Dacă vrei să te retragi pentru o oră-două în liniștea unei expoziții, la MȚR se deschide vineri expoziția Războiul împotriva țărănimii. Anii colectivizării (1949-1962). Dar de neratat este expoziția de gravuri semnate Francisco Goya la MNAR:  Goya, cronicarul tuturor răƒzboaielor: Dezastrele și fotografia de răƒzboi.

 

Dacă vrei să te relaxezi căutând cadouri într-o altă atmosferă decât cea de mall, poți merge la ediția specială de Crăciun a Green Fair sau la târgul Made în RO – Design românesc de dat în dar, care propune vizitatorilor obiecte unicat sau în serie limitată, realizate exclusiv de designeri români.

 

Pe de altă parte, expoziția cu vânzare Suvenir de Iarnă continuă, la fel și Târgul de Crăciun de la Sala Dalles, Bookfest de la BNR sau Târgul Cărtureștilor. 

Recenzie Aglaja – Uneori fierbi in mamaliga ca sa uiti

A.Vlad
-
0

Aglaja, 5 ani. Are părul ondulat şi e rujată stângace. Îi place să facă piruete şi să mănânce vată de zahăr, dar “Am fost cineva doar până m-am născut”, spune ea. Mama ei atârnă de păr la reprezentaţiile circului, iar Aglaja trăieşte permanent cu teroarea potenţialei ei morţi.

Aglaja, 14 ani. E frumoasă şi matură, dar încă fragilă. Nu îşi mai doreşte de mult timp să fie cineva.

Printr-un poem cine-biografic, Krisztina Deák intră în mintea autoarei Aglaja Veteranyi şi îi spune povestea. Combină perfect experienţa subiectivă narată simplist şi copilăresc în cartea ce stă la baza filmului, cu stilistica specifică cinematografului maghiar şi românesc, muzica liniştitoare a lui Zbigniew Preisner şi sensibilitatea copilăriei, rezultând o mămăligă genială şi multiculturală abundentă în ingredientul cel mai gustos – simţul artistic. În decorul specific unei familii de artişti care se perindă prin lume înconjuraţi de rulote, clovni, acrobaţi, ponei, aplauze şi mult noroi.

Pe alocuri mai apar şi câteva idei despre regimul ceauşist (Aglaja Veteranyi a trăit cu familia în România, până au reuşit să fugă), dar ceea ce te frapează în mod special este percepţia divinităţii. Aglaja sapă o gaură în pământ lângă rulotă în fiecare oraş pe care îl vizitează circul, unde vorbeşte cu un dumnezeu muşcător şi imprevizibil pe care îl hrăneşte cu limonadă şi mâncarea ei preferată ca să îi ţină în viaţă mama. Îşi reprimă teama şi furia crezând că orice emoţie negativă i-ar putea slăbi părul mamei şi, prin urmare, i-ar pune viaţa în pericol.

Aglaja e în primul rând un film natural şi onest. Oferă un close-up fin al relaţiei unei fete cu lumea, din copilărie până la adolescenţă. Deák creează o lume diafană plină de vise copilăreşti, din care transpare o anumită feminitate. Această feminitate se datorează şi modului în care surprinde fragilitatea relaţiei dintre mamă şi fiică. „Este o poveste firavă, sensibilă, despre oameni meniți să-i bucure pe alții, călcând deseori peste problemele proprii. În aparență e o lume a lucrurilor câștigate ușor, în realitate însă, fiecare zâmbet are în spate povești cel puțin cutremurătoare. Dar așa e viața, nu iartă pe nimeni în tumultul ei”, spune Krisztina Deák.

Un alt plus al filmului sunt actorii, printre care şi Bogdan Zsolt, care joacă la Teatrul Maghiar din Cluj. Acesta a jucat rolul principal în scurtmetrajul Superman, Spiderman sau Batman, ce a câştigat recent Trofeul Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun scurtmetraj european.

Diaz: Don’t Clean Up This Blood – sau “Fuck the police”

Post Modern
-
0

Filmul lui Daniele Vicari, Diaz: Don'€™t Clean Up this Blood  reconstituie evenimentele petrecute la sfârșitul summitului G8 din Genova, când centrul de presă organizat de un grup de protestatari în interorul școlii Diaz a fost atacat cu o brutalitate extremă de poliție. Aflăm că șirul de decizii care a culminat cu raidul nejustificat (sau cel puțin asta dorește Daniele Vicari să ne arate) al poliției a fost posibil printr-o combinație de meschinărie demnă de un cartoon villain și incompetența parcă scoasă dintr-un scenariu al fraților Cohen.  

Regizorul a pus un accent atât de puternic pe realism încât filmul apare pe alocuri ca o relatare jurnalistică. În afară de câteva imagini impresionante – Diaz reușind să capteze exemplar aspectul intimidant al unei formații de scutieri – regizarea nu se face simțită, lăsându-l pe privitor să se concentreze pe acțiunea și așa greu de urmărit. Personajele sunt abia schițate drept un jurnalist bolognez (Elio Germano), un polițist cu conștiință (Claudio Santamaria), o anarhistă germană (Jennifer Ulrich) și un cuplu multirasial care nu își justifica prezența în film decât la final. O bună bucată de vreme ne vom întreba ce se urmărește (în afară poate doar de redarea atmosferei boeme din tabără anarhiștilor) prin suma de detalii aparent insignifiante cu care regizorul ne bombardează. Însă orice nelămurire pe care am putea-o avea în legătură abordarea aleasă de Vicari va dispărea când vom ajunge la punctul culminant. 

 

 

 Intervenția poliției în școala Diaz începe cu bătaia unui jurnalist britanic, suficient de ghinionist să se afle lângă punctul de asamblare al echipelor de intervenție. Încercările lui repetate de a se ridica sunt contracarate prin noi și noi bătăi cu bocancii și bastoanele de cauciuc, până ce este depozitat în stare de inconștientă pe marginea trotuarului. În interiorul școlii vedem aceeași formulă repetată de zeci de ori. Acum înțelegem de ce am urmărit atâta vreme jurnaliști și bătrâni. Toți ocupanții clădirii sunt snopiți în bătaie cu același entuziasm, fără să se facă vreo disciminare pe criterii de vârstă, orientare politică și sex, indiferent dacă au mâinile ridicate sau se ascund în spatele unei legitimatii de presă. Suntem tratați cu un veritabil festin de bastoane de cauciuc, bocanci și capete în față, care nu pare să se mai termine în ciudă numărului tot mai mare de corpuri imobile.

Scenele de violență din Diaz sunt emoțional copleșitoare. Chiar cele mai puternice pe care le-am văzut vreodată într-un film. Lipsa vreunei justificări pentru acțiunile poliției va garanta un sentiment de revoltă din partea privitorului, cu atât mai mult cu cât nu se preconizează nicio pedeapsă pentru autorii mascați ai acestor acte. Aici, în sentimentul de revoltă, găsim deopotrivă punctul forte și scopul filmului. Vicari nu a avut nevoie să folosească mijloace cinematografice pentru exagerarea dramatismului, evenimentele vorbind foarte bine prin proprie putere. 

 

    

 

 Deși urmărim ambele părți implicate – poliția și extremiștii de stânga – ne va fi foarte greu să avem vreo urmă de înțelegere pentru primii. După greșeală penibilă din școala Diaz autoritățile fac orice pentru a scăpa cu fața curată, de la fabricarea de dovezi până la obținerea de confesiuni prin tortură.  

Diaz Don'€™t Clean Up this Blood își propune un singur lucru, pe care reușește să îl facă foarte bine. Este realist, gritty, dramatic și demn de atenția ta.  

 

Top 5 seriale cu medici – Si doctorii sunt oameni

Post Modern
-
0

Alături de avocați, medicii sunt cel mai adesea personaje în serialele americane. De multe ori le idealizăm profesia și cu greu ne-am putea imagina că aceștia, în timp ce operează, discută despre problemele lor sentimentale. Serialele americane ne-au arătat că și medicii sunt human, all too human:

 

5. Mental, relația doctor – pacient

Serialul difuzat timp de un singur sezon de Fox International (rețeaua de televiziune a postului american Fox pentru America Latină, Europa și Asia), urmărește un doctor psihiatru genial care are mereu dreptate atunci când vine vorba de pacienții lui, dar a cărui viață personală este complet disfuncțională. Îți amintește cumva de o altă producție a Fox, House M.D.?

Dar Dr. Jack Gallagher, personajul principal din Mental, este construit diferit de Dr. Gregory House, producătorii alegând să creeze un personaj care reușește să descopere misterul din spatele fiecărui pacient tocmai relaționând cu aceștia. House, sigur vă amintiți, nici nu se întâlnea cu pacienții săi. Cu alte cuvinte, Dr. Gallagher reușește prin metode outside the box, de exemplu se dezbracă, să relaționeze cu oameni închiși în universul lor.

Serialul a fost difuzat doar în 2009, timp de un singur sezon, și nu a mai fost continuat pentru că nu a avut o audiență extraordinară (aproape 5 milioane de telespectatori).

4. M*A*S*H – a fi medic pe vremea de război

 

Bazat pe romanul lui Richard Hooker, MASH: A Novel About Three Army Doctors, serialul CBS are în centrul acțiunii echipa medicală a 4077th Mobile Army Surgical Hospital aflată în Coreea de Sud în timpul războiului coreean.

Serialul este bazat pe fapte adevărate și pe povești spuse de doctori care au lucrat în sistemul MASH. Apărut în perioada în care Războiul din Vietnam era în desfășurare, serialul a îmbrăcat mantaua comediei pentru a-și desfășura discursul moralist despre inutilitatea conflictelor militare. Mai mult decât atât, serialul face o radiografie a oamenilor care sunt trimiși pe front, accentuându-se discrepanța dintre cei care consideră că au fost obligați să își părăsească casa și familia pentru a muri în război și cei care văd războiul ca pe o dovadă de patriotism, ca exercitarea datoriei față de țară.

În timpul celor 11 sezoane, M*A*S*H a câștigat atât publicul, având mereu peste 15 milioane de telespectatori, cât și criticii, serialul fiind clasat pe locul 25 în topul celor mai bune 50 de seriale ale tuturor timpurilor, realizat în 2002 de revista TV Guide.

3. Grey’s Anatomy – „pick me, choose me, love me”

       

Lumea medicală este pusă pe masa de operație și disecată. Grey’s Anatomy este un serial despre viața doctorilor care pe lângă operațiile interesante, uneori exotice – un bărbat însărcinat, un penis fracturat sau diferite transplanturi de organe, au probleme conjugale, trebuie să plătească chiria sau descoperă că părinții au avut relații extraconjugale.

Grey’s Anatomy îmbină umorul și ironia cu drama, iar personajele sale trec repede de la bucuria nașterii unui copil, la moartea unui membru al familiei, de la momentele împărțite cu prietenii, la descoperirea că soția te înșeală cu prietenul cel mai bun. ABC a reușit să creeze dintr-un simplu serial medical un adevărat fenomen, a descoperit actori, precum Katherine Heigl (cel mai recent film al ei este The Big Wedding), a dat replici care ne-au intrat în vocabular ( „pick me, choose me, love me” este una dintre ele) și a dat naștere unei alte producții, Private Practice, care urmărește viața post Grey’s Anatomy a doctorului Addison Montgomery , difuzat imediat după serialul mamă.

Adesea criticat că este asemănător cu serialul ER, Grey’s Anatomy este un show mult mai personal; de altfel, producătoarea Shonda Rhimes povestea că ideea serialului i-a venit atunci când un doctor i-a povestit cât de greu îi este să se epileze în cabina de duș a spitalului unde lucra. Un detaliu complet neimportant și prostesc, la prima vedere…

Grey’s Anatomy este pe Diva Universal, în fiecare zi de marți până joi, de la ora 19.

2. ER – medicina la modul serios

Serialul care ni l-a dat pe George Clooney, ER urmărește viața unei echipe medicale dintr-un spital de urgențe din Chicago. Acțiunea se desfășoară, în general, în spital sau în apropierea acestuia, însă are și o intrigă ce se dezvoltă pe toată durata unui sezon în afara spitalului.

Mai mult decât a creiona o imagine a vieții acestor doctori, serialul a prezentat subiecte sociale, filosofice si morale legate de HIV, tranplantul de organe, rasism, traficul de persoane sau drepturile persoanelor gay. Evident, nimeni nu îi spunea direct telespectatorului să mănânce mai multe legume pentru o viață mai sănătoasă, însă sfatul era ascuns printre cazurile medicale și poveștile personajelor.

Difuzat timp de 15 sezoane, între 1994 – 2009, ER a devenit cel mai longeviv serial medical din istoria televiziunii americane, câștigând nu mai puțin de 23 de premii Emmy, inclusiv cel pentru cel mai bun serial.

1. House M.D. – omul care nu-i iubește pe oameni este iubit de ei

             

Dr. Gregory House – personajul principal – e interpretat de talentatul britanic Hugh Laurie, deși mulți dintre noi ar jura că actorul nu are pic de accent britanic. House este un doctor diagnostician genial care lucrează la un spital din New Jersey, un medic total nesociabil, neconvențional și cu o altă mică problemă – dependent de droguri. Prin raționamente exotice și neașteptate, educated guesses, o minte deschisă și foarte antrenată, House reușește împreună cu echipa sa să ajungă la diagnosticul corect după ce toate celelalte specialități mediacle au eșuat. De multe ori raționamentele includ informații obținute prin metode neortodoxe: intrări ilegale în domiciul pacienților și minciuni sfruntate, ba chiar si provocarea pacienților în cele mai neetice moduri spre comportamente care să trădeze ceva despre condiția lor medicală.

House nu se luptă doar să găsească diagnosticul corect, ci și să scape de criticile și sancțiunile primite de la directoarea spitalului, Dr. Lisa Cuddy (Lisa Edelstein).

Cel mai urmărit serial al anului 2008, House M.D a câștigat numeroase premii, printre care cinci Emmy-uri și două Globuri de Aur, și l-a trasformat pe Hugh Laurie într-unul dintre cei mai apreciați actori peste ocean.

În România, House M.Deste în fiecare zi, de luni până joi, de la ora 23, pe Euforia Tv.

Chiar dacă nu au intrat în acest top, merită menționate și seriale precum Dr. Quinn, Medicine Woman, Body of Proof, Nurse Jackie sau The Mob Doctor.

Citește și Top 5 seriale cu avocati – unde-i lege, e distractie

Suits – Cand memoria fotografica castiga Wall Street-ul

Michael Clayton – Shiva Distrugatorul

Serialul The Good Wife – in ciuda titlului, cu totul altceva decat Desperate Housewives

5 seriale si fructul interzis al politicii

 

Top 5 seriale cu avocati – unde-i lege, e distractie

5 seriale si fructul interzis al politicii

El Ángel Exterminador sau joaca de-a Dumnezeu

Post Modern
-
0

Cu greu poți surprinde istețimea și plasticitatea capodoperei suprarealiste a lui Luis Buñuel, El Ángel Exterminador într-o recenzie. Filmul e poate cea mai savuroasă satiră la adresa convențiilor superficiale urmate obsesiv de burghezie. Absurdul e resimtit ceva mai subtil, dar nu lipsește câte o demonstrație fățișă de non-sens, care te scutură când te-ai atașat prea mult de firul logicii.

Filmul urmărește un grup de prieteni – persoane foarte bogate, cu statuturi sociale înalte – invitați la un dineu în casa unuia dintre ei, situată prevestitor pe strada Providenței. Înaintea cinei, servitorii – cu excepția majordomului, cel mai "civilizat" dintre aceștia – găsesc motive aleatorii să părăsească reședința, în ciuda protestelor gazdei. 

La un moment dat, târziu în noapte, invitații "decid" să rămână, îmbătați de atmosfera de lenevie și delăsare colectivă, iar dimineața spiritul de turmă persistă, spre exasperarea gazdelor. În scurt timp, toți cei rămași, incluzându-l pe majordom, descoperă însă că nu pot trece (dintr-un motiv ezoteric) pragul camerei în care adormiseră înghesuiți cu câteva ore înainte. Iar de aici, începe o paradă a umanității în cele mai urâte ipostaze ale sale.

E de menționat că El Ángel Exterminador a fost o dezamăgire pentru Luis Buñuel. Deși a avut mână liberă, el a simțit că s-a autocenzurat în tratamentul personajelor: într-o variantă refăcută, și-ar fi condus personajele "până la canibalism și lupte până la moarte, pentru a arăta, poate, că agresiunea e [o trăsătură] înnăscută [ființei umane]."  Pentru invitații perfect burghezi, însă, intimitatea adusă de conviețuirea forțată – până la a respira aerul contaminat de mirosurile corporale ale celorlalți – e un prag mai greu de trecut chiar decât măcelul.

De la prima "umilință", suferită de bărbații care cu greu suportă să renunțe la sacouri de față cu ceilalți, se ajunge inimaginabil mai jos. Absurditatea ritualurilor de care se agață personajele pentru a face față situației e de-a dreptul ilară; aproape că îl simți pe Buñuel însuși râzând, din modul în care alege să reprezinte subiecte sensibile, ca practicile masonice sau ezoterismul Cabalei.

Jucându-se cu aceste constructe colective, Buñuel expune magistral in El Ángel Exterminador fragilitatea personei sociale și cât de dependentă e în realitate de confortul fizic și psihic. 

Comicul situațional, elementele suprarealiste (nu oricine obișnuieste sa poarte în geantă animale moarte) și disperarea personajelor se încheagă excelent, făcând din  El Ángel Exterminador un film care nu trebuie ratat.

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – prima parte

Cristina Munteanu
-
0

Dacă n-ai văzut încă Sicilia, îți spun doar că merită să intre undeva foarte sus în topul tău cu locuri de vizitat. Argumentele sunt foarte multe, unele delicioase, altele frumoase sau relaxante:

Prima oprire: Catania. Drumul cu avionul este neaşteptat de scurt (mai puţin de o oră şi jumătate); durează mai mult să traversezi Bucureștiul într-o zi cu trafic decât zborul spre Catania. În plus, cazarea şi biletele de avion (aproximativ 100 de euro cu tot cu taxe dacă sunt rezervate cu o lună înainte) sunt avantajoase, iar oraşul este foarte aproape de principalele puncte de atracţie din Sicilia, splendidele Siracusa, Taormina și Agrigento.

Oraşul în sine poate fi epuizat în câteva zile, dar nu trebuie subestimat. Și să nu te mire dacă o vezi pe Salma Hayek, într-o ţinută cât se poate de casual, trecând pe lângă tine în Parcul Bellini, cel mai faimos din Catania, savurând tradiţionalul desert cannolo (rulou umplut cu ricotta, crema de brânză de care italienii par să nu se mai sature).

Sicilia - Parcul Bellini din Catania

Catania este un oraș al senzaţiilor contrastante: vizitând Palatul Ursino cu colecţiile sale de artă barocă şi renascentistă, Palazzo Biscari cu preaplinul decoraţiilor sale rococo, masiva Monastero dei Benedittini, recunoşti moştenirea culturală europeană şi nu îţi este afectată în niciun fel acea zonă de confort a predictibilului.

 

Dar ajungi apoi în Piazza Duomo, centrul oraşului, unde dai cu ochii de misteriosul obelisc purtat de statuia elefantului şi devii subit conştient de influenţele orientale şi africane din Sicilia.

Ce faci in weekend? Recomandari pentru 14 – 16 decembrie

Post Modern
-
0

Deși se apropie sfârșitul anului, când alternativele de ieșit în oraș se restrâng de obicei pentru a lăsa loc petrecerilor, decembrie 2012 face excepție. Ai foarte multe opțiuni și în acest weekend:

 

În cinematografe intră două filme foarte așteptate. Este vorba despre două ecranizări: premiera noului film Anna Karenina, cu Keira Knightley în rolul principal, și prima parte a prologului Stăpânului Inelelor, bineînțeles în viziunea regizorală a lui Peter Jackson – The Hobbit: An Unexpected Journey.

 

Pe lângă premierele oficiale, opțiunilor de film li se adaugă Festivalul Filmului Iranian, proiecțiile desfășurându-se la Cinemateca Eforie. 

 

La capitolul teatru, Godot îți aduce premiera unei noi piese cu Marius Manole: 7 dintr-o lovitură. Tot la Godot se joacă Cui i-e frică de Virginia Woolf de Edward Albee, în timp ce la  Unteatru se joacă o altă piesă a aceluiași autor – Trei femei înalte. Iar la Act se vor relua spectacolele Fidelitate și Jocuri în curtea din spate.

 

Opțiunile nu lipsesc nici dacă ne gândim la concerte: la capitolul muzică clasică, îți recomandăm concertul Schubert-Schumann-Debussy al lui Martino Tirimo și o premieră-eveniment la la Opera Națională: spectacolul O scrisoare pierdută, compoziție de Dan Dediu.

 

Hibernalul de chitară continuă cu o seară de muzică flamenco, iar pentru ritmuri electro, ai două opțiuni: Apparat (DJ Set), Deetron și Vakula la Arenele Romane vineri și Pendulum sâmbătă seară, tot la Arene.

 

Dansul e și el între opțiuni, atât în variantă experimentală – cu spectacolul Invisible Twin,  cât și în formă clasică – prin reprezentația Baletului Bolshoi a Spărgătorului de nuci, a cărei înregistrare va fi transmisă la Digiplex.

 

Evenimentele abundă dacă ne referim la alternativele de cumpărături. Îți recomandăm în primul rând Bookfest ediția de iarnă, dar și Cafeneaua cu pisici sau a doua ediție a Bazarului cu Lucruri Gratis.

 

În plus, în acest weekend ne așteaptă din nou un eveniment de modă  – The Fashion Diaries – la Silver Church și un târg cu cadouri "de designer" – Marché de Noël la The Ark.

1...272273274...306Pagina 273 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026