Articole

In Christiane F nu avem eroi, ci doar umile victime. Filmul nu este o romantizare a stilului gutter punk, ca Trainspotting-ul lui Boyle, nici o glorificare a priceperii de care dau dovadă chimiștii clandestini (Breaking Bad) sau o gașcă de "cowboy ai drogurilor" ca in filmul omonim cu Matt Dilon.

Este lipsit total de heroin chic –ul și pseudo-realismul  prin care filmul lui Aronofsky, Requiem for a Dream urmărește să ne impresioneze. Pupilele nu se dilată de la opioide în Christiane F. Niciunul dintre tinerii care se prostituează pentru a-și permite explozia de serotonină și endorfină cu care s-au obișnuit nu are vreun fel de putere "eroică" asupra modului în care își procură obiectul iubirii.

Deși foarte bine regizat și plin de imagini care vor rezona cu aceia mai melancolici dintre noi, Christiane F cade per ansamblu în rigorile specifice unei ore de educație moral-civică din școala generală. Să nu se înțelegă cumva prin asta că Christiane F ar fi destinat minorilor. Scenele repetate cu copii înstrăinați de părinți ce își găsesc liniștea în doza de PCP sau de "H" pe care le procură cu mandrie de la dealeri chiar sub nasul poliției (regizorul Uli Edel subliniază asta cu o grijă prea evidentă) par a fi special făcute pentru a impresiona părinții de adolescenți și pre-adolescenți – categorie in care varsta de 13-14 ani o plasează pe eroina noastra. Vedem copii care înainte de a se deda la prostituție cerșesc, dorm în stații de metrou și se perindă prin tot felul de discoteci dubioase. O soluție eficientă pentru corectarea unui asemenea comportament ne oferă, evident, filmul, printr-o scenă în care o ideală mamă germană își plesnește fiică aflată in prima faza a decăderii.

Având în vedere vârsta și experiența actorilor, numărul destul de mic de replici și lipsa discursurilor existențiale prin care protagoniștii își justifică obiceiul nu pot fi considerate decât un lucru bun. Remarcabil este totuși jocul (foarte necunoscutului) Thomas Haustein, care face o treabă destul de bună din portretizarea unui adolescent abuzat în copilărie, în timp ce eroina, jucată de Natja Brunckhorst impresionează mai mult prin frumusețea bântuitoare și modul foarte brandenburgez în care pronunța cuvântul scheisse. Intenția lui Uli Edel de a-si transmite mesajul prin forța declarativă a imaginilor este evidentă.  Din fericire, regizorul nu a fost atât de joyceanîncât să ne prezinte scene cu vizitele repetate la toaletă ale consumatorilor de opioide aflați în sevraj însă a fost suficient de sensibil cu publicul dornic de "imagini dure". O să vedeți câteva scene cu injecții de heroină în toalete publice, curățări de seringi pline de sânge și hepatită prin clădiri delapidate, toate condimentate cu abuzul de minori – ce pare sa fie o temă recurentă  a filmului (dacă nu ați înțeles asta deja).  

Filmul a câștigat premiul pentru popularitate la Festivalul de film de la Montreal, ediția 1981, devenind darling-ul documentariștilor de televiziune care vor să atragă atenția asupra pericolului constant pe care consumul de droguri îl reprezintă pentru cei mai fragezi dintre noi. 

Care sunt şansele ca patru scoţieni vinovaţi de anumite delicte mai mult sau mai puţin grave (atac, ebrietate avansată, furtul unui papagal şi vandalizarea monumentelor publice) să ajungă să se îmbogăţească tocmai în urma serviciului în folosul comunităţii obligaţi să-l presteze? The Angels' Share este chiar acel noroc, "îmbunat" prin metode nu tocmai ortodoxe, dar cu siguranţă ingenioase şi savuros-comice.

Filmul atrage în primul rând prin realismul situaţiilor sociale surprinse fără menajamente, susţinut într-o manieră emoţionantă de nevinovăţia funciară şi de naivitatea personajelor, ale căror fapte ilicite ţin mai mult de domeniul ridicolului şi al neşansei, decât de cel al pericolelor autentice. Neocolind haosul social din cartierele mărginaşe scoţiene, filmul pledează în favoarea personajelor sale, victime ale circumstanţelor, privite cu simpatie, îngăduinţă şi umor, fără a cădea însă în păcatul unei perspective patetice.

Robbie, personajul principal, dar şi cel mai complex dintre cei patru, autorul unui atac violent asupra unui tânăr, va reuşi să demonstreze că poate să depăşească contextul nefast care îl împiedică să ducă o existenţă normală. Aflat în serviciul pentru folosul comunităţii, Robbie îşi va descoperi talentul de degustător de whisky. Noua sa pasiune şi informaţiile pe care le absoarbe din cărţile dedicate îl vor ajuta să pună la punct un plan pentru ca el şi colegii săi de suferinţă să îşi construiască nişte existenţe ceva mai aproape de firesc.

Împreună cu Robbie, cazurile sociale Albert, Mo şi Rhino vor alcătui o trupă de şoc, varianta postmodernă şi cuceritor de stângace a bandelor de justiţiari legendari. Caracterul frust al celor patru și planul lor ambiţios dau naştere unor situaţii şi dialoguri hilare: nu ai cum să nu fii cucerit de candoarea lui Albert pentru care care Mona Lisa este "Mona who?!". Şi este imposibil să nu empatizezi cu trăirile lor mai ales în momentele în care schimbările de situaţie, subliniate de umor negru, par să îi îndepărteze definitiv de planurile iniţiale.

Pelicula nu este scutită de unele accente – previzibile – de melodramă, în momentele când Robbie se gândeşte să abandoneze cauza şi să îşi ia tălpăşiţa pentru a nu-şi pune în pericol familia, dar acestea sunt contrabalansate de realismul pe alocuri tăios al conflictelor surprinse şi de scenariul care lasă loc unor improvizaţii binevenite în materie de limbaj.

Dincolo de momentele în care acţiunea pare să treneze, insistându-se poate prea mult pe componenta socială, The Angels' Share este un pariu câştigat. De altfel, filmul a primit si premiul Juriului la Cannes 2012.

Tot mai mult în preajma sărbătorilor vedem imaginea familiei în calitatea ei de refugiu, centru de liniște și sprijin; și pentru mulți așa și este. Dar tocmai profunzimea nucleului familial poate fi sursa unor mari dezechilibre și vulnerabilități. Deși nu e un subiect prea dezbătut la nivel general, relația dintre mame și fiice a fost abordată de unii dintre cei mai mari regizori ai lumii:

Mildred Pierce (1945)  – o mama prea iubitoare

Figura de la care a pornit ideea acestui "top", Joan Crawford, a fost una dintre cele mai talentate și longevive actrițe ale Hollywood-ului clasic. Cu o carieră întinsă peste 4 decenii, nu fără umilințe și dificultăți, ea și-a câștigat singurul Oscar pentru interpretarea personajului titular în filmul Mildred Pierce. Povestea unei femei părăsite de soț, aflată într-o luptă pentru independență financiară, dar și pentru afecțiunea fiicei ei, un copil foarte răsfățat, care se transformă într-o tânără manipulatoare și chiar tiranică.

Ironia face ca, în viața reală, Crawford să fi fost o mamă cel puțin abuzivă pentru fiica ei adoptată, Christina. Subiectului i-a fost dedicat și un film – considerat de unii exagerat- cu Faye Dunaway în rolul lui Mommie Dearest, formula standard cu care trebuia adresată Crawford. Producția explorează din plin latură negativă a personalității actriței, cunoscută de asemenea pentru infatuare și instabilitate emoțională, răsfrânse fără excepție asupra copiilor ei.

Nu e de omis nici varianta din 2011 a Mildred Pierce, mini-seria HBO cu Kate Winslet  și Evan Rachel Wood.

Höstsonaten/Autumn Sonata (1978) – diferenta dintre speranta si iluzie

Is the daughter's misfortune the mother's triumph?.. Is my grief your secret pleasure?Cu o sinceritate greu de digerat, dar imposibil de ignorat, Bergman surprinde portretul personajelor centrale din Autumn Sonata,o mamă și fiica ei aflate la prima întâlnire în șapte ani. Eva (Liv Ullmann) și Charlotte (Ingrid Bergman) gravitează în lumi complet separate, iar prăpastia dintre ele se resimte mai ales când se află una lângă cealaltă.

Le cunoaștem separat și apoi împreună, într-un efort dureros de comunicare și înțelegere. Charlotte, o pianistă celebră și actriță desăvârșită în viața personală, și-a petrecut viața fugind de copiii ei, două fiice dintre care una cu o dizabilitate de vorbire. De cealaltă parte stă Eva, o femeie în aparență împăcată, care ascunde însă un nucleu amar, viu și profund alterat încă din copilărie.

Nu pot reda într-o descriere scurtă toate nuanțele relației nocive pe care o împărtășesc cele două femei, dar pot spune că Bergman atinge dedesubturi psihologice și emoționale care întrec cu mult termenii de neglijență, ură sau abandon. Replica de la început îi e adresată mamei, dar vedem în film și reflexia inversă, relația ajungând în punctul în care numai o suferință împărtășită o poate hrăni.

Bellissima (1951) – copilarie uitata si amintita

Acesta este filmul care m-a transformat într-o admiratoare a actriței italiene Anna Magnani. Bellissima este o operă de factură neo-realistă realizată de cunoscutul regizor Luchino Visconti, care aruncă o privire dulce-amară înspre industria filmului. Prim-planul aparține ambițiilor de celebritate ale unei mame pentru fiica ei de 5 ani.

Maddalena e una dintre femeile care se poate "băga" cu pași mari și hotărâți în fața ta, la o coadă, de exemplu, contracarându-ți protestele cu felul de a fi extrem de savuros și cu o avalanșă de explicații și indignări proprii care, efectiv, te-ar deruta până la acceptare. Suflul de comedie al filmului, susținut de umorul zeflemitor fără răutate al Maddalenei, te poartă melodios prin victoriile succesive ale femeii în lumea cinematografică.

Ca și în descrierea mea, atenția directă oferită celei mici, Maria, pare să cadă pe ultimul loc. Fetița e supusă alergăturilor și lecțiilor de tot felul "pentru a deveni cineva"  și noi înșine am putea să uităm că ea deja e cineva, fără cele câteva momente – mai mult decât grăitoare – în care fetița apucă să exprime singurătatea pe care o simte chiar în compania aproape neîntreruptă a mamei ei.

Dolores Claiborne (1995) – dreptatea din afara legii

In Dolores Claiborne, Kathy Bates face din nou un rol reușit într-o adaptare a lui Stephen King, dupa Misery. Dolores e o femeie pe care, încă din primele scene, publicul o va suspecta de crimă; la fel face și fiica ei înstrăinată, care revine cu această ocazie în orașul natal după 15 ani. Jennifer Jason Leigh nu se lasă mai prejos în portretizarea Selenei, o jurnalistă nevrotică ce se cufundă inconștient în alcoolism.

Incercată de sentimente contradictorii, Selena are de oferit un sprijin nelipsit de accese de furie, învinuire și umilință. Disfuncțiile inițiale ale relației, generate de figura incețoșată a tatălui alcoolic, vor fi depășite pe măsură ce fragmente din trecut ies la suprafață.

Un film dominat de femei (încă un rol superb este făcut de Judy Parfitt), Dolores Claiborne prezintă (unidimensional, dar pare alegere conștientă) subiectul abuzului masculin în diferite forme și reacții feminine ce nu implică acceptarea mai mult sau mai puțin tacită, ci răspund ferm, iar uneori cu o patimă de temut.

Akibiyori/Late Autumn (1960) – cuibul trebuie parasit

O cronică a obsesiei bărbaților japonezi pentru căsătoria tuturor femeilor singure – așa aș putea să rezum răutăcios comedia lui Yasujiro Ozu. Lucrurile nu sunt atât de simple, deși în aceste linii debutează Late Autumn. Aflați la ceremonia de comemorare a răposatului domn Miwa,  trei prieteni din tinerețe se autoproclamă ansamblu pețitor pentru frumoasa văduvă Akiko Miwa (Setsuko Hara), neuitând-o nici pe fiica acesteia, Ayako.

Akiko și Ayako se bucură o relație mamă-fiică armonioasă, diferită de cele prezentate până acum. Cele două ar putea fi surori nu doar din prisma fizicului și numai intervențiile exterioare concretizate într-o serie de neînțelegeri creează un văl de neîncredere între femei – poate pregătitor pentru despărțirea ce va urma. Pentru că, deși nici una nu pare interesată de propunerile de căsătorie, până în final lucrurile vor lua un curs natural (pentru respectiva  perioadă). 

Late Autumn, fresca maestrului Ozu, este plin de dialoguri ce trec dincolo de eticheta care dicta la acea dată comportamentul și relațiile interumane (de pildă, comentariile bărbaților asupra fizicului feminin sau lansarea ideii separației dragoste-căsătorie).