Trainspotting – Din viata scapa cine poate

0
1711

Trainspotting, al doilea film al lui Danny Boyle, preia de la Shallow Grave tempo-ul rapid și umorul sec. Dar dacă predecesorul urmărea tiparele clasice ale unei comedii negre, Trainspotting este greu de limitat doar la această categorie.

Impresia că asistăm la un fragment din realitate, fie și una inaccesibilă pentru cineva care nu a experimentat dependența de droguri, nu ne părăsește niciodată. Șocul, pe care în mod normal suma de întâmplări prezentate în film ni l-ar oferi, este temperat până la anulare de umor și de abordarea lor ca matter of fact. Trainspotting reușește atât de bine să convingă că personajele nu sunt prinse în altceva decât în rutina zilnică încât gravitatea acțiunilor lor  va fi percepută de public cu aceeași nonșalanță cu care sunt comise. Acest lucru nu ar fi o mare realizare dacă filmul lui Boyle ar obliga la un suspenssion of disbelief, ceea ce în mod sigur nu face.  

Pacingul frenetic nu lasă privitorului nici un moment de contemplare între scene. Protagoniștii fură, mint, înșeală și neglijează (cu consecințe tragice) un sugar, preocupați doar de urmatoarea doza. Dezordinea totală din viața lor ne este prezentată printr-o serie de secvențe dezlegate, mai relevante pentru un demers descriptiv decât unul epic – o manieră potrivită pentru haosul pe care își propune să îl evoce.  

 Mark "€œRentaboy” Renton (Ewan McGregor) este vocea care ne ghidează prin lumea dependenților de heroină din Edinburgh. Renton este redat perfect de Ewan McGregor ca o combinație antagonica dar convingătoare: în acelasi timp vulnerabil și viclean, sensibil și apatic. Inteligența de care dă dovadă prin replicile lui amuzante și o abilitate excepțională de a-și raționaliza situația îl vor face pe nesimțite un personaj simpatic, un erou veritabil al filmului.

 

 

 Bazat pe cartea omonima a lui Irvine Welsh, lui Trainspotting ii este propriu genul de realism  care nu poate fi atins decât printr-o cunoaștere intimă a subiectului. Condensarea pe care Boyle a fost obligat de rigorile cinematografice sa o faca trimite totusi filmul spre un expresionism tipator. Cu excepția lui Renton, personajele sunt plate, definite prin una sau două trăsături ieșite din comun. Sick Boy (Johny Lee Miller), psihopatul redat de Welsh cu suficient de multă acuratețe încât să îi găsim o sursă de inspirație într-un manual de diagnosticare, este redus la postura unui narcisist. Istericului ultra-violent Begbie (Robert Carlyle, în rolul care l-a făcut celebru) îi este suprimata orice motivație, ajungând să capete  eticheta de "€œpsihopat”, în sensul vulgar al cuvântului. Spud (Ewen Bremner), probabil singurul membru decent al grupului de drogați, își exprimă naivitatea exclusiv prin umor fizic.  

 Superficialitatea nu dăunează cu nimic atmosferei, potrivindu-se perfect cu metoda de abordare a lui Boyle. "Motivele nu sunt necesare când ai heroina”, ne spune Renton, consecințele și substratul moral al acțiunilor sunt întotdeauna în afara minții, înecate de frenezia prezentului.  

Trainspotting atinge un fel de "chic baudelaireian" – al băutorilor de absint care s-au făcut comozi intr-o metaforica groapa și au invatat sa admire de acolo peisajul. Surprinderea acestui sentiment de nepăsare a fost intenția lui Boyle și pot să spun că i-a reușit cu flying colors

 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here