Cele mai frumoase momente din cariera lui David Bowie alcătuiesc o retrospectivă plină de magie, strălucire, culoare şi energie, aşa cum erau toate apariţiile artistului. Regizorul Hamish Hamilton le oferă un regal celor seduşi de personalitatea lui David Bowie, de versurile sale şi de spectacolul nemaivăzut, oferit de fiecare dată când acesta urca pe scenă. Documentarul proiectat la Happy Cinema îi va face să-şi retrăiască momentele emoţionante din viaţă pe cei care au crescut alături de muzica lui Bowie şi să se îndrăgostească de el, apoi să-i caute albumele pe cei care abia acum îl descoperă.
Vei avea impresia că plonjezi în universul ameţitor al lui Bowie, univers devenit paradisul celor fascinaţi de relaţia dintre muzică, scenografie, teatru inovator şi design futurist. Regizorul Hamish Hamilton insistă asupra sincronizării suprarealiste dintre sunet şi impactul vizual straniu oferit de nuanţele tari ale machiajului şi ale costumelor extravagante, demne de acea reprezentaţie efervescentă prin care Bowie şi-a prins fanii în mrejele sale pentru totdeauna.
Documentarul David Bowie Is le dă dreptate fanilor care au spus mereu că David Bowie avea tot ce şi-ar fi putut dori un artist: un fler înnăscut în depistarea surselor de inspiraţie ce vor face din el un deschizător de drumuri, o dezinhibare totală în exprimarea ideilor excentrice, un stil propriu care să nu se demodeze niciodată, vizionarismul ce face dintr-un star un veritabil icon, curajul de a-şi asuma nonconformismul, şi mai presus de toate încrederea în abilitatea de a-şi influenţa admiratorii spunându-le că au dreptul, la rândul lor, să-şi descopere şi să-şi afirme convingător originalitatea.
Realizatorul documentarului a insistat asupra celei mai mari calităţi a lui Bowie: versatilitatea de cameleon, datorită căreia a ştiut să-şi regizeze impecabil metamorfozele, să se renventeze mereu, să simtă pulsul rebel al generaţiei lui, apoi să fie cu mult înaintea epocii sale, inventând el noile curente. Îl vei (re)descoperi astfel pe acel Bowie care declara despre sine I’m a born librarian with a sex drive. Un David Bowie gata să profite de numeroasele surse de inspiraţie din domenii diferite şi să integreze elemente dintr-o varietate de stiluri, genuri şi curente artistice. Iar cameleonul David Bowie nu ar fi fost apreciat la adevărata lui valoare dacă nu ar fi conştientizat un adevăr vital pentru succesul lui: că transformarea sa continuă nu ar fi fost posibilă dacă el nu ar fi profitat de tot ce avea mai bun de oferit acea perioadă în care s-au sincronizat muzica, artele performative şi experimentele ce schimbau lumea modei şi percepţia asupra culorii, identităţii sau graniţelor estetice dintre sexe.
La baza documentarului a stat expoziţia David Bowie Is, organizată la Victoria& Albert Museum. Au fost expuse obiecte personale, despre care puţini ştiau, costumele faimoase, notiţe secrete, fotografii, schiţe pentru decoruri sau picturi realizate de Bowie în anii petrecuţi la Berlin. Curatorii expoziţiei, Victoria Broackes şi Geoffrey Marsh, s-au ridicat la nivelul celebrităţii lui Bowie. Această expoziţie a strâns cel mai mare număr de vizitatori de la înfiinţarea muzeului, nelipsit de pe lista celor ce vizitează Londra.
Expoziţia demonstrează încă o dată că David Bowie poate fi considerat artistul din generaţia lui care a ştiut cel mai bine să profite de schimbările care au sincronizat muzica, teatrul avangardist, arta spectacolului şi inovaţiile propuse de acei designeri care au schimbat mentalităţi şi canoane. A şocat prin stilul său, câştigând astfel notorietatea de care au parte doar rebelii vizionari. A incitat la nesupunere faţă de vechile standarde estetice menite să definească diferenţele dintre feminin şi masculin. A transformat în avantaj părerile ostile, însă a ştiut să fie mai mult decât o apariţie care scandaliza prin stilul androgin expus cu siguranţa de sine şi îndrăzneala fără precedent la un artist din mainstream.
Regizorul a vrut să imortalizeze exponatele, sălile, decorurile şi reacţiile vizitatorilor astfel încât să le facă dreptate şi fanilor ce nu au avut ocazia de a vizita această expoziţie, prezentată într-un turneu internaţional ce a inclus doar marile capitale şi metropole celebre. Pentru a reda atmosfera magică oferită de latura multimedia interactivă a expoziţiei şi pentru a surprinde legătura dintre obiecte şi evoluţia artistică a lui Bowie, regizorul a intercalat imaginile cu exponatele şi interviurile luate de curatorii expoziţiei unor personalităţi care l-au cunoscut sau l-au admirat pe Bowie.
Creatorul de modă Kansai Yamamoto îţi va povesti despre surprinzătoarea întâlnire cu David Bowie şi despre faimosul costum asociat cu Aladdin Sane. Muzicieni şi profesori, dar şi fani ajunşi celebri te vor face să înţelegi influenţa colosală a lui David Bowie asupra unor adolescenţi din cartierele cenuşii ale Angliei, care până atunci se temeau să iasă din mulţime prin originalitatea ideilor creative ce vizau ţinutele vestimentare, dansul, muzica sau profesia aleasă.
David Bowie le-a demonstrat tinerilor născuti la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie se confrunta cu mari probmele sociale şi financiare, că pot avea o viaţă interesantă, în care arta să joace un rol important. David Bowie avusese curajul de a se îndrepta spre o carieră în lumea artei. Poate fi considerată prima lui extravaganţă într-o perioadă în care părinţii responsabili le repetau obsesiv copiilor că nu pot avea o viaţă decentă dacă nu vor urma profesii clasice, serioase. Bowie a îndrăznit să iasă din mulţimea pragmatică, pe care experienţa vieţii pline de lipsuri de după Război a învăţat-o să aleagă siguranţa cu preţul monotoniei şi al conformismului.
Tinerii din generaţia noastră îl admiră pe Bowie ca pe un muzician ajuns un fashion icon ce nu s-a demodat, şi care i-a inspirat pe artiştii lor preferaţi, care domină topurile actuale. Tinerii din anii’60 şi ’70 vedeau în Bowie confirmarea unei alegeri corecte: aceea de a fi diferiţi de părinţii lor, de a-şi afirma liber creativitatea, de a se simţi confortabil urmându-şi propria chemare şi găsindu-şi un stil care îi făcea să fie consideraţi diferiţi de majoritate.
Începutul documentarului face referire la acea Londră a primei generaţii de boemi ce îndrăzneau să se bucure de ispitele vieţii de noapte şi de plăcerile oferite de noua libertate cucerită după austeritatea din anii ’40. Este Londra barurilor de jazz şi a cartierelor devenite primele bastioane ale noului val de artişti nonconformişti de după Război. Aşadar, Bowie s-a format în atmosfera londoneză din romamul Absolute Beginners, transformat într-un film al cărui soundtrack va fi asociat cu vocea sa cântând nonşalant versurile piesei cu acelaşi nume.
Abia când te laşi ghidat de camera de filmat şi de povestirile celor influenţaţi de el îţi dai seama că marea contribuţie a lui Bowie în muzică, pe lângă inovatoarele piese fredonate de fiecare generaţie, a fost de fapt curajul de a înlătura elementul care ar fi putut inhiba creativitatea multor artişti ce i-au urmat: teama de inadecvare, de a fi considerat bizar sau deviant. Această dorinţă a lui Bowie de a le arăta fanilor că normalitatea include şi curajul de a fi original poate fi considerată de fapt tema centrală a expoziţiei. Hiturile alese pentru a te însoţi de-a lungul încăperilor unde au fost expuse obiectele, varietatea exponatelor şi amenajarea spaţiului astfel încât să-ţi permită imersiunea efervescentă în universul vizual al lui Bowie îţi spun acelaşi lucru: Fii ceea ce vrei să fii, chiar dacă vei fi neînţeles, criticat sau ironizat! Bucură-te de creativitate pentru a scăpa de apăsarea monotoniei şi a mediocrităţii!
Asa cum există mai mulţi David Bowie – expoziţia îi invită pe vizitatori să se întrebe cine a fost de fapt David Bowie: muzician, showman, şaman, creator de stiluri hibride ce îmbină performance-ul, scenografia avangardistă, pictura şi teatrul experimental – tot aşa există mai multe unghiuri de abordare a biografiei şi a influenţei sale. Valoficând importanţa obiectelor expuse la Victoria&Albert Museum, regizorul Hamish Hamilton a vrut să-l prezinte pe acel David Bowie plin de magnetism, carismatic şi provocator, care în ciuda ipostazei de idol desprins dintr-o compoziţie suprarealistă, a reuşit să fie cât se poate de aproape de fani. Pentru ei a fost asemenea unui profesor care le dă încredere în puterea de a face lucruri extraordinare cu viaţa lor, folosind arta, sub toate formele ei, mai mult sau mai puţin nebuneşti. Îţi va rămâne în minte declaraţia unei adolescente după ce a simţit ghiduşia, entuziasmul proaspăt şi sensibilitatea din scrisul de copil al lui David Bowie, păstrat pe o foaie cu versurile unei piese celebre: Mă încurajează să mă apuc de scrierea propriul cântec.
Care Santos face parte din categoria scriitoarelor ale căror nume apărute pe coperţile unor cărţi echivalează cu promisiunea unei poveşti ce se citeşte pe nerăsuflate, dar care, la sfârşit, face apel la răbdarea necesară unei discuţii cu tine însuţi. Pe cât de apăsătoare sunt dramele personajelor sale, pe atât de mult sporeşte plăcerea lecturii, deoarece ştie cum să dozeze acea devoalare vitală a unui mister şocant, cum să integreze detaliile picante din istoria oraşului de suflet (Barcelona) şi când să devieze dramele năucitoare spre o turnură neaşteptată, care poate conserva umanitatea în epoci dezumanizante.
Jumătate de viaţă confirmă un talent preţios al scriitoarei catalane, reflectat şi de romanele anterioare traduse în limba română: acela de a-şi fideliza cititorii, atât pe cei ce vor doar o poveste, una trepidantă, cu secrete, complicităţi şi teme controversate legate de un oraş (poate prea) încărcat de istorie, dar mai ales de istorii personale – Barcelona, cât şi pe cititorii pentru care un roman bun trebuie să scoată la suprafaţă amănuntele tulburătoare din istoria zbuciumatului secol XX.
Câştigător al Premiului Nadal în 2017, romanul Jumătate de viaţă are toate ingredientele unei poveşti suculente, ispititoare şi deopotrivă răvăşitoare despre acea relaţie de prietenie şi complicitate feminină care va fi pusă la grea încercare într-un moment de cotitură pentru cele cinci protagoniste. Aceste ingrediente sunt evenimentul care schimbă destine (mai mult sau mai puţin asumat de cea care îl provoacă pentru a-şi testa puterea), trădarea şi toate acele schelete din dulap, scoase la lumină după ani de zile. Nu lipseşte nici suspansul care te face să simţi că ai intrat în sevraj dacă obligaţiile cotidiene te forţează să amâni continuarea lecturii.
În centrul evenimentelor dramatice, prezentate în asa fel încât cititorul să simtă nevoia de a-şi pune întrebări pentru a-şi da seama în ce măsura seamănă (sau nu) cu personajul admirat, dar şi cu acela detestat, se află cinci prietene: gemenele Olga şi Marta, Lolita, Nina şi Julia. Ele au fost alese pentru a reprezenta mai multe tipologii umane şi atitudini în raport cu pericolul şi luarea unor decizii rapide, care plasează personajele în tabăra celui curajos sau în a laşilor ce nu îşi asumă niciodată nimic, nici măcar în relaţia cu ei însişi.
Olga, poreclită Grăsunica, este genul de persoană care îşi ascunde vulnerabilitatea şi teama de abandon prin replici răutăcioase şi prin obsesia pentru putere. Va inventa jocuri în care să le domine pe celelalte şi va suferi din cauza kilogramelor în plus până în clipa în care vizionarea filmului Pe aripile vântului o va determina să ţină regimul care să o transforme într-o femeie cuceritoare precum Scarlett O’Hara. Va urca pe scara socială şi o va lăsa în urmă pe adolescenta complexată. Va duce viaţa femeii din înalta societate, fără griji şi care nu-şi refuză nici un răsfăţ…până când reapariţia colegei devenite victima răutăţii ei îi va destrăma imaginea iluzorie inventată despre ea însăşi.
Marta, sora geamănă a Olgăi, va deveni o vedetă, în ciuda preferinţei pentru o existenţă discretă. Va cunoaşte, pe lângă glorie, şi acea suferinţă a femeii divorţate într-o perioadă în care divorţul era sinonimul ruşinii, al eşecului şi al nefericirii ce surpa stima de sine. Opusul Martei, Nina, fiica unor afacerişti ce nu prea aveau timp şi de creşterea copiilor, ajunge să descopere secretele care o vor transforma într-o femeie veşnic tânără, dezinvoltă precum Samantha din Sex and the City. Independentă, îndrăzneaţă şi provocatoare, aflată înaintea vremurilor ei, Nina are privilegiul de a-i cunoaşte personal pe idolii tinerelor din generaţia ei – componenţii trupei Beatles. Lola, devenită cea mai apropiată prietenă a Ninei, va trăi o poveste de iubire atipică. La fel de atipică (pentru Spania acelor vremuri) poate fi considerată şi evoluţia Juliei, cea mai săracă dintre cele cinci prietene. Julia era tipologia orfanei căreia majoritatea îi prevedeaa un viitor mizer, mai ales după un eveniment petrecut într-o noapte din vara lui 1950, despre care prietenele ei doar bănuiesc, însă nu îndrăznesc să întrebe mai multe.
Evenimentele care sporesc plăcerea lecturii sunt cu atât mai intense cu cât se petrec în adolescenţă. Pentru cele cinci protagoniste ale romanului, adolescenţa era perioada marii nevoi de a stabili relaţii solide, vindecătoare şi cât se poate de securizante. Dar mai este şi perioada tentaţiei de a distruge relaţiile hrănitoare într-o secundă, atunci când apar dezamăgirea, insecuritatea generată de complexe, furia sau acţiunile impetuoase de recâştigare a poziţiei privilegiate în ierarhia grupului. Însă ele trăiesc o adolescenţă ingrată, aşa cum poate fi într-o epocă a dictaturii – cea instaurată de generalul Franco în Spania. Era o epocă a cenzurii ce se instaurase până la urmă şi în viaţa personală, o perioadă a cârdăşiei dintre dictator şi Biserică. Protagonistele sunt nevoie să îşi petreacă anii primelor descoperiri vitale pentru stima de sine a femeii ce vor deveni într-un internat destinat fetelor de familie bună, condus de nişte călugăriţe rigide şi puritane.
Aşa cum era de aşteptat, şcoala-internat pentru noua burghezie simpatizantă a lui Franco devine mediul propice pentru dezvoltarea celor mai puternice relaţii de prietenie, consolidate de nevoia de apartenenţă ca arma împotriva însingurării care duce automat la vulnerabilitate în faţa adulţilor severi. Dar această fidelitate puternică din relaţia de prietenie mai este şi cauza unor acţiuni care, deşi par nişte răutăţi copilăreşti inofensive, pot duce la urmări grave, deoarece în acest mediu format la confluenţa dintre dictatură, dogmă şi bigotism sentinţele pot fi disproporţionate, iar normalitatea un păcat de neiertat. Din această normalitate specifică vârstei fac parte oscilaţia între loialitate şi rivalitate, dintre admiraţia nemărturisită şi antipatia inexplicabilă în relaţia cu aceeaşi persoană, dorinţa de a testa limitele, personale, ale grupului, ale relaţiei cu autoritatea, dar mai ales ale indestructibilei loialităţii în cercul de prieteni.
Loialitatea este testată prin clasicul joc Adevăr sau provocare, ce ia o turnură imprevizibilă din cauza dorinţei de putere manifestate de Olga, una dintre eleve, care transformă jocul într-un ritual în care sacralitatea, sfidarea interdicţiilor, flirtul cu pericolul şi umilirea se amestecă pe cât de provocator pentru cititor, pe atât de înspăimântător pentru cele cinci personaje feminine. Prezenţa Olgăi aminteşte de coabitarea stranie, în interiorul aceleiaşi persoane, a nevoii de afecţiune şi a cruzimii. Iar această coabitare fascinantă şi ofertantă pentru un scriitor iese la suprafaţă cum nu se poate mai bine în ultima noapte petrecută de ea şi de sora ei în internatul unde guverna severitatea călugăriţelor.
Evenimentul învăluit în misterul a cărui devoalare este amânată se petrecuse în acea noapte în care despărţirea promitea să unească prietenia în urma ducerii la bun sfârşit, de către fiecare protagonistă, a unei misiuni riscante. Posibilitatea unui refuz de a participa, dictat de instinctul de conservare, era de neacceptat, deoarece echivala cu excluderea umilitoare din grup. Să nu uităm că personajele sunt aruncate într-o lume închisă, unde legăturile umane ce oferă validare sunt rare, iar excluderea din grup devine căderea în hăul singurătăţii insuportabile la 14 ani. Aşadar, fiecare se aruncă în situaţia riscantă, însă doar una dintre ele suportă consecinţele unei întâmplări ştiute doar de ea şi tăinuite timp de 30 de ani, până la reunirea grupului, când Franco şi călugăriţele malefice nu mai erau la putere.
Întâmplarea din noaptea care a schimbat destine este acel element care întreţine suspansul şi te face să citeşti fiecare pagină în aşteptarea indiciului care să te ia prin surprindere şi care să te zguduie. Care Santos are această abilitate de a te împiedica să abandonezi lectura deşi bănuieşti că te aşteaptă nişte descoperiri şocante despre natura umană în vremea dictaturii. Foloseşte umorul, deoarece toate cele cinci personaje pot oferi nişte replici spumoase în momente neaşteptate, când amarul, revolta şi reproşurile apăsătoare promit să atingă nişte cote alarmante.
Poţi considera episodul dramatic din ultima noapte petrecută împreună de cele cinci prietene acel pretext folosit de Care Santos pentru a lega istoria personală a personajelor de marea istorie. Această legătură este nelipsită din romanele sale dedicate Barcelonei. Vei descoperi atât fantomele unei dictaturi condamnate de istorici în manuale– cea a lui Franco, dar şi una trecută multă vreme sub tăcere – cea a clerului solidar cu fasciştii, cu dictatorii. S-a întâmplat în Italia, în Spania lui Franco, în Portugalia lui Salazar. Însă modul în care scriitoarea catalană aminteşte de ruşinoasa complicitate a clerului ţine de intimitatea confesiunii dramelor personale. Nu vei auzi sentinţe împotriva călugăriţelor ce şi-au uitat menirea. Nu este nevoie de aceste sentinţe. Lecţia supravieţuirii şi a demnităţii oferite de una dintre protagoniste nu are nevoie de acuze, ci doar de expunerea veridică, extrem de realistă, a concepţiei uluitoare despre iertare.
Jumătate de viaţă ar putea fi la fel de bine şi o lectură cathartică pe tema iertării. Însă iertarea nu este abordată nerealist sau naiv, aşa cum găseşti în pledoaria oamenilor ce se mint pe sine, ci se vorbeşte despre iertare aşa cum le place unor cititori neîndurător de sinceri cu ei înşişi: prin recunoaşterea imposibilităţii de a justifica răul făcut. Pentru unul dintre personaje, iertarea îşi are propriul mecanism absurd care ajunge să capete sens după ce sunt parcurse nişte etape la finalul întâlnirii de după 30 de ani de la noaptea care a schimbat destinul uneia dintre cele cinci prietene. Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda acest roman de pe Libris, Cărtureştisau Elefant.ro
Unii pot obliga o femeie să poarte văl pentru a nu fi atacată de fundamentalişti, dar nu o pot obliga să devină ea însăşi o fundamentalistă. O dovedeşte o poetă din Arabia Saudită, pe nume Hissa Hilal. Tot ea le demonstrează occidentalilor că sub un văl negru de nălucă sumbră se pot ascunde o minte ascuţită, o educaţie sofisticată, multă iubire pentru cultură şi tot atâta revoltă împotriva celor ce deformează mesajul Islamului pentru a-l transforma în instigare la ură şi în teroare.
Prezentat în cadrul ediţiei din 2018 a festivalului One World Romania, documentarul The Poetess are impactul unui film care schimbă percepţii şi la care se va face mereu referire când se va discuta despre lumea arabă şi despre cultura islamică, dincolo de prejudecăţi. Îţi va arăta un episod inedit din lupta femeilor din Arabia Saudită pentru a se face auzite. Datorită abordării pline de sensibilitate, dar şi de rime cu tâlcuri usturătoare, ceea ce părea a fi încă o imagine previzibilă a femeii arabe nevoite să se supună legilor aspre ale fanaticilor ce o vor ignorantă şi acoperită din cap până-n picioare, de parcă trupul şi chipul sunt chemarea păcatului, se transformă într-un documentar plin de amănunte “excentrice”, gata să te ia prin surprindere în mod plăcut.
Prima excentricitate ce îi atrage atenţia occidentalului nu este dorinţa unei beduine de a se afirma în lumea artelor moderne, ci emisiunea-concurs la care vrea să participe aceasta. Emisiunea se numeşte Poetul milionar (Million’s Poet) şi este considerată replica din spaţiul arab dată unor talent show-uri precum American Idol.
Beneficiind de un buget grandios şi de un decor pe măsură, ce îmbină tehnologia avansată, orbitorul joc de lumini ce transformă studioul într-un spectacol ameţitor şi copleşitor, ademenirea abilă în stilul marketingului occidental, strălucitoarea opulenţă orientală şi elementele culturii tradiţionale, concursul Poetul milionar pare un experiment suprarealist într-o lume actuală, considerată prea dură pentru versificatori. La fel de suprarealistă ar putea părea şi asocierea dintre cuvintele poet şi milionar într-o societate orientală blamată de occidentali pentru etalarea ostentativă a opulenţei incompatibile cu spiritualitatea şi libertatea creatoare.
Această emisiune, dincolo de formatul extravagant ce poate fi considerat un kitsch care deformează armonia artei arabe, ne reaminteşte că lumea islamică a păstrat cultul pentru poezie. În această lume supusă unor legi ostile cuvântului liber, oamenii nu se sfiesc să venereze curajul subversiv al poeţilor, cărora li se iartă asprimea ironiei. Nu întâmplător emisiunea are un succes colosal, reflectat de audienţa formată din 70 de milioane de telespectatori vorbitori de limbă arabă.
În galeria poeţilor subversivi poate intra şi Hissa Hilal, dintr-un neam de beduini. Prezenţa ei naşte controverse, dar şi multă simpatie. Atât juriul cât şi telespectatorii sunt uimiţi şi cuceriţi imediat de evoluţia ei, dar nu (doar) datorită faptului că este prima femeie care ajunge în finala concursului, adesea considerat un teritoriu masculin, ci datorită versurilor inteligente, ce îmbină sensibilitatea poeziei tradiţionale cu mesajul actual, ferm şi tăios împotriva fundamentalismului şi atitudinii misogine. Rimele poetei Hissa Hilal, care foloseşte pseudonimul Ramia pentru a nu-şi pune familia în pericol, dinamitează tabuuri şi atacă probleme incomode. Însă fără declaraţii impetuoase lipsite de consistenţa ideilor, ci doar printr-o luciditate ce demonstrează că protestul nu exclude dialogul cald şi tactul, în ciuda mesajului cu efect exploziv în mediile tradiţionaliste.
Celelalte elemente considerate nişte curiozităţi de occidentalii ce privesc acest documentar sunt legate de biografiei Ramiei. Deşi regulile şi teama de atacurile fanaticilor îi impun purtarea unei burka, din cauza căreia doar ochii i se zăresc, Ramia este mult mai norocoasă decât alte femei din ţara ei, Arabia Saudită. Are un soţ care îi încurajează pasiunea pentru literatură, el însuşi povestindu-i despre personajele lui Garcia Marquez. Acest soţ a înfruntat familia conservatoare pentru a-i permite Ramiei să participe la Poetul milionar. Un alt element care uimeşte precum o revelaţie despre o altă cultură adesea blamată este pasiunea unei beduine pentru poezie, pasiune devenită o moştenire transgeneraţională.
Abia când vedem documentarul regizorilor Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff, mulţi dintre noi ne dăm seama că ştim prea puţin despre arabii ce trăiau în deşert înainte ca societatea să se schimbe odată cu descoperirea şi exploatarea preţioaselor resurse de petrol ce au dus implicit la dezvoltarea oraşelor cu aspect futurist, spre care s-au îndreptat copiii şi nepoţii beduinilor. Cei pentru care beduinii sunt nişte sălbatici, primitivi şi barbari sau ignoranţi, decuplaţi de la civilizaţie vor fi surprinsi să afle că sunt sensibili la frumuseţea vieţii şi la duioşia poeziei şi că nu şi-au ţinut partenerele sau fiicele prizoniere. Mai mult, femeile beduine sunt preocupate de poezie, folosind versurile incisive pentru a-şi manifesta revolta sau trăirile puternice ori de câte ori se simt neînţelese în relaţia de cuplu.
Ramia aminteşte de beduinele din familia ei, care aveau chipul descoperit, părul lăsat liber în bătaia vântului şi cutreierau nestingherite deşertul, asumându-şi libertăţile unor femei aprige. Explică totodată cum s-a ajuns la obligativitatea vălului chiar şi în oraşele arabe moderne. Vălul era pentru strămoşii ei un obiect vestimentar care îşi avea utilitatea doar în deşert (nicidecum în mediul urban). Aici, printre dune, vălul era purtat doar pentru a le apăra pe femei de ravagiile soarelui puternic sau de răpitorii din triburile rivale. În timp ce femeile din generaţiile trecute puteau fi mai relaxate din punct de vedere vestimentar în spaţiul exterior, femeile din generaţia Ramiei au suportat reguli mult mai rigide. Pentru ele, vălul a devenit o armă a fanaticilor împotriva libertăţii.
În paralel cu suspansul legat de evoluţia Ramiei în concurs, întreţinut de controversele iscate, sunt prezentate, prin cuvintele acesteia, momentele de cotitură ce au dus la instaurarea terorii de către fanatici. Poeta Ramia, vorbitoare de limba engleză, se dovedeşte a fi bine informată şi conştientă de importanţa momentelor istorice în timpul cărora s-au sincronizat, pe toate continentele, acţiunile ce au permis emanciparea şi eliberarea de convenţii, chiar şi cu preţul scandalizării. Se declară o adeptă a schimbărilor din anii ’70, pe care îi considerase ideali pentru artiştii din întreaga lume.
Intercalând amintirile despre copilăria Ramiei cu imagini de arhivă în care femeile arabe din anii ’70 dansau dezinvolte în emisiuni TV alături de bărbaţi, purtând haine occidentale şi având un machiaj asemănător starurilor de la Hollywood, precum şi interviuri cu elevele din trecut, care declarau că preferă să iasă din casă fără a purta burka, regizorii te fac să descoperi o altă lume arabă. Este o lume cosmopolită şi deschisă, care a devenit victima unor calcule politice meschine, ce deturnau mesajele islamice în direcţia fanatismului şi a urii faţă de femeile emancipate, cum este şi Ramia.
The Poetess este o perspectivă inedită şi atipică nu doar asupra femeii şi feminităţii care se vor auzite în lumea islamică patriarhală, ci şi asupra modului în care sunt percepuţi arabii în lumea occidentală. Ramia îmbină respectul faţă de moştenirea beduină cu dragostea faţă de cultură, o dragoste în care vei regăsi deschiderea intelectualei cosmopolite. Ramia are o percepţie elevată asupra legăturii dintre om şi religie, compatibilă cu toleranţa şi modernitatea. Înţelege cultura islamică, la care face referire prin cuvintele şi amărăciunea celei ce sesizează diferenţa dintre spiritualitatea celui educat şi oportunismul politic al fanaticilor.
Multe scene ale documentarului te impresionează prin calmul femeii arabe oprimate în ţara natală şi judecate aspru de cei din afara spaţiului islamic din cauza atacurilor teroriste. Ramia este conştientă atât de problemele cauzate de fundamentaliştii ce se declară musulmani adevăraţi, cât şi de lipsa de informare a occidentalilor cu privire la cultura islamică, demonizată în mass-media. Participarea ei la Poetul milionar a devenit o ştire propagată în presa internaţională, care a transformat-o într-o portavoce a femeilor musulmane. Ramia afirmă că a primit şi multe mesaje de susţinere (nu doar de ameninţare) de la musulmanii din întreaga lume, ce s-au bucurat că presa internaţională a prezentat o femeie care demonstrează că în spatele unui văl nu se ascund neapărat mesaje ce incită la ură şi la cotropirea lumii occidentale.
Poeta devine simbolul musulmanului educat şi modern, al unei lumi tolerante şi deschise, în ciuda regulilor stricte impuse de fanatici. Regizorii au meritul de a-l apropia pe spectatorul occidental de lumea saudiţilor blamaţi din cauza legilor nedrepte cu femeile. Legătura emoţională, plină de sensibilitate, dintre protagonistă, cultura ţării ei şi cinefili se face printr-un ton ce îndeamnă mai degrabă la dialog şi la informare, nu la blamare. Prin tonul cald, ochii pătrunzători şi blânzi ce sfidează opacitatea veşmântului sufocant şi prin acea naturaleţe a confesiunii la feminin, Ramia îţi prezintă o Arabie Saudită care nu a fost întotdeauna atât de strictă, nici măcar cu femeile din lumea beduinilor. Argumentele ei sunt unele istorice, bine susţinute prin fotografiile şi filmările de arhivă adunate de regizorii Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff.
Ramia surprinde exact momentul în care marea istorie a intrat în mica istorie a fiecăruia, atunci când s-a trecut de la politica tolerantă faţă de femeile ce doreau să se manifeste în spaţiul public la rigiditatea care a distrus armonia din relaţiile dintre acestea şi bărbaţi, perturbând astfel şi armonia din spaţiul familial. Un mare merit îl au şi regizorii care, prin modul în care au filmat chipul Ramiei acoperit de văl, au reuşit să redea expresivitatea, candoarea şi demnitatea nu doar a femeii arabe implicate în lupta pentru libertate, ci şi a unei lumi devenite victima propriei faime bazate pe sumele exorbitante asigurate de petrol, o lume adesea etichetată negativ şi asociată cu terorismul.
Lansarea documentarului s-a sincronizat cu ştirile despre tentativele noului suveran al Arabiei Saudite de a moderniza societatea, reducând controlul exercitat de clericii fundamentalişti şi de adepţii lor asupra vieţii private şi asupra femeilor care vor să devină independente, iar aceste aspect este menţionat şi de regizori. În ciuda lungului drum spre libertate al femeilor din mediile arabe tradiţionaliste, documentarul îţi dă speranţă deoarece leagă emanciparea de nevoia exprimării prin artă, prin frumos. Revolta nu incită la violenţă, ci devine o sursă de inspiraţie, care descurajează barbaria.
De multe ori, încercările vedetelor de a-şi face un nume şi în lumea literară au fost primite cu neîncredere, fie că a fost vorba despre staruri de la Hollywood, prezentatori TV sau cântăreţi la care se închină o întreagă generaţie. Însă Tom Hanks a fost inspirat când a decis că merită publicate cele şaptesprezece povestiri din volumul Uncommon Type (Caractere atipice).
Prozele scrise de Tom Hanks le-au plăcut atât criticilor şi unor mari autori, cât şi cititorilor, mai ales celor pentru care o povestire trebuie să îmbine candoarea, empatia, umorul şi abordarea plină de compasiune a dramelor prin care trec personajele. Pentru a nu face din candoare şi compasiune o abordare simplistă ce duce spre patetism, Tom Hanks a ştiut când şi mai ales cum să intre în pielea naratorului înzestrat cu acel ton care trădează ironia pişicheră în rândurile ce descriu încercarea personajelor de a evita confruntarea cu sine autoamăgindu-se.
Vei descoperi spectacolul uman contemporan în toată diversitatea lui. Tom Hanks alege tipologii umane din toate straturile sociale şi din toate categoriile de aspiranţi la fericire sau (măcar) la reuşita împăcării cu sine. Vedete de cinema, mame divorţate ce vor să-şi regăsească liniştea, oameni simpli cu vicii sau dorinţe complicate, magnaţi amorezaţi sau gazetari nostalgici, visători sau pragmatici, soldaţi ce vor să-şi găsească liniştea sau oameni aparent banali cu pasiuni ce îi scot din anonimat. Sunt diferiţi, însă au un lucru în comun: existenţa lor include o întâlnire cu o maşină de scris ori cu o persoană ce deţine un astfel de obiect magic. De altfel, Tom Hanks este el însuşi un colecţionar de maşini de scris.
La începutul fiecărei povestiri vei vedea o imagine reprezentând un model de maşină de scris, încât volumul poate fi considerat şi un muzeu simpatic în care descoperi istoria acestui obiect atât de drag lui Tom Hanks. Datorită acestui obiect vintage, ai impresia că anumite pagini te fac să te simţi ca într-un magazin plin de comori din alte timpuri, în care ai nimerit întâmplător după o plimbare prin Centrul Vechi sau printre străduţele mai puţin umblate ale marilor oraşe, indiferent de continentul ales.
Succesul avut de povestirile sale ţine de o mare calitate a unui star de talia lui Tom Hanks, ce a devenit conştient, înainte de a se apuca de scris, că notorietatea doar vinde, dar nu convinge dacă nu ai talent când vrei să te afirmi şi într-un alt domeniu. În primul rând, Tom Hanks nu a vrut să demonstreze că are talent făcând acrobaţii stilistice, inventând poveşti spectaculoase în decoruri fabuloase, ori situaţii-limită din care să extragă pretenţios maxime sau învăţături măreţe despre lume şi viaţă. Nici măcar nu a încercat să recicleze clişeistic mesaje filosofice referitoare la umanitate şi la frumuseţea vieţii prin apropierea de celălalt, deşi profunzimea nu lipseşte din povestirile sale. A reuşit însă ceea ce doar marii autori ai prozei scurte au putut face: să extragă profunzimea şi emoţiile puternice din fraze simple.
Fără a vrea să pară un sofisticat, Tom Hanks a reuşit să-i convingă până şi pe cititorii pretenţiosi că poate stăpâni acea simplitate asociată naturaleţii în transmiterea trăirilor puternice sau greu de exprimat în cuvinte, o simplitate la care ajung marii autori de proză scrurtă după mulţi ani. Aşadar, nu depistezi în prozele sale încercarea veleitarului de a-şi exiba profunzimea prin replici bombastice sau prin fraze ce vor să demonstreze priceperea în a executa complicate acrobaţii stilistice.
În al doilea rând, vei remarca, pe lângă simplitatea ce ţine mai degrabă de maturizarea literară, decizia înţeleaptă a lui Tom Hanks de a nu se aventura în afara lumii care îi este familiară. Nu călătoreşte în ţinuturi exotice, ale căror denumiri catchy sunt adesea suficiente pentru ca vrăjirea cititorului să nu presupună mult efort. Actorul rămâne acolo unde pare să se simtă cel mai bine, atât geografic – povestirile sale sunt nişte episoade tipice pentru ceea ce se chemă American life – cât şi estetic, în sensul că nu se îndepărtează de regulile învăţate în lumea filmului, reguli ce fac diferenţa dintre o poveste bine spusă pentru a fi receptată cu entuziasm de public şi un eşec de casă.
Fără a a te ernerva prin clişee, Tom Hanks a preluat din lumea Hollywood-ului acea regulă de aur ce-i permite unei poveşti să cuerească oameni din lumi şi culturi diferite: atenţia pentru modul în care sunt expuse dramele şi trăirile personajelor, pentru raportul dintre particularităţile acestor drame şi trăiri şi universalitatea lor. Această regulă trebuie însoţită întotdeauna de respectul pentru dorinţa multor devoratori de poveşti emoţionante de a le fi salvat personajul favorit, chiar dacă salvarea presupune un happy-end uşor diferit şi îndepărtat de zona lor de confort afectiv.
Majoritatea povestirilor ar putea deveni scenarii demne de filme nominalizare la Oscar, aşadar nu m-ar mira să se facă pariuri între cititori referitoare la titlul povestirii ce va fi ecranizată. Multe dintre aceste povestiri îţi dau impresia că vezi de fapt scenele emoţionante ale unui film pe care îl vei recomanda şi altora, fie datorită ancorării în prezentul bucuriilor simple, ce plutesc într-o melancolie luminoasă, fie datorită mesajului tandru după o călătorie spectaculoasă în timp, ce-l poartă pe un magnat din prezentul nostru până-n actualitatea din Manhattan-ul anilor ’30.
Unele povestiri sunt ofertante pentru regizorii ce vor să amintească despre rolul cinematografiei în evadarea din prezent cu ajutorul imaginilor impresionante care însoţesc poveşti ce sfidează posibilităţile realului, anticipând un viitor al tehnologiei ce permite îndeplinirea visurilor excentrice. Altele impresionează printr-un love story nostalgic-vindecător, ce ignoră limitele temporale. Nu lipsesc nici povestirile în care dialogurile sumare şi amănuntele cotidiene banale declanşează revelaţii impresionante despre caracterul ascuns al personajelor sau despre secretele acestora.
Indiferent de schimbul de opinii referitoare la valoarea literară a celor şaptesprezece povestiri, cititorii vor spune acelaşi lucru: Tom Hanks face parte din rândul autorilor ce îşi iubesc personajele atât de mult încât simt nevoia să le găsească un loc unde să le fie alinate suferinţele. Iar această salvare ia multe forme şi chipuri. De fapt, pe lângă pasiunea pentru maşinile de scris a protagoniştilor, povestirile mai au în comun preocuparea naratorului pentru demnitatea personajelor, ca simbol al nevoii multor cititori de a li se (re)confirma încrederea în umanitate.
L’atelier este un film inteligent, cu tensiuni motivate de conflicte fertile pentru voluptatea reflecţiei, mesaje adânci şi actori credibili în rolurile asumate, pe care ai mai vrea să îi vezi în filmele viitoare, deşi nu toţi sunt actori profesionişti.
În noul film al lui Laurent Cantet, prezentat şi la Cannes, vei regăsi conflictul dintre un rebel profund şi cei din jur, atracţia femeii mature pentru neînţelesul ce pendulează între luciditate şi gesturile nesăbuite, încercarea tinerilor de a-şi exprima temerile prin artă şi conflictele din interiorul grupului ce reflectă de fapt provocările unei societăţi unde respectul pentru diversitatea umană este trâmbiţat de oficialităţi, dar contrazis de faptele de zi cu zi.
Acţiunea se petrece în oraşul La Ciotat, pe ţărmurile inundate de lumină din sudul Franţei. Aici, Olivia, considerată o scriitoare celebră, are o întâlnire plină de revelaţii cu un tânăr inteligent, subversiv şi provocator, ce tulbură dinamica unui grup implicat în atelierul de scriere a unui roman colectiv. Tânărul pe nume Antoine este unul dintre elevii aleşi pentru a lua parte la activităţile acestui atelier de creative writing ţinut chiar de ea, destinat unor tineri din mediile defavorizate.
foto: Life.ro/Bad Unicorn
În ceea ce-l priveşte pe Antoine, elevul ce perturbă grupul ieşind în evidenţă în mod ostentativ prin întrebări şi declaraţii considerate de ceilalţi rasiste, scriitoarea Olivia, interpretată de Marina Foїs, oscilează între fascinaţia pentru o gândire profundă dublată de o sinceritate ascuţită, şi teama faţă de posibilele acţiuni devastatoare la care poate recurge Antoine. În ceea ce-l priveste pe Antoine, acesta se simte atras, dar şi înfuriat de femeia matură capabilă de a privi dincolo de atitudinea lui sfidătoare, pentru a descoperi un amestec de profunzime ce poate fi (mult prea) uşor deviată spre nemulţumirea faţă de aşa zisa mediocritate colectivă, apoi speculată de noul val de politicieni populişti de extremă-dreapta.
Laurent Cantet a evitat reţeta previzibilă ce implică o iubire interzisă. A preferat mai degrabă imaginea sofisticată şi multifaţetată a relaţiei profesor-elev. Într-adevăr, complexitatea manifestărilor afective, care nu sunt devoalate sau etichetate simplist, naşte un joc de putere ambiguu, de aceea rolul de salvator al Oliviei te poate induce în eroare, făcându-te să crezi că vei vedea o reinterpretare a (deja) clasicei relaţii clandestine dintre un rebel inteligent, însă debusolat, abia ieşit din adolescenţă, şi femeia matură, cu bune intenţii, echilibrată şi raţională, ce joacă rolul de profesoară dedicată unei cauze nobile, mai ales că peisajul meridional este un fundal perfect pentru tentaţii.
Regizorul a preferat mai degrabă o abordare imprevizibilă a fascinaţiei reciproce dintre profesor şi elev. La fel ca în majoritatea filmelor sale, intimitatea relaţiilor interumane este de fapt oglinda întregii societăţi. Asadar, această relaţie complicată dintre impulsivul Antoine şi o scriitoare ce vrea să înţeleagă lumea complicată a unui tânăr mai profund şi mai expus frământărilor apăsătoare decât ceilalţi elevi este de fapt o întâlnire dintre Franţa elevată, ce se autodefineşte prin schimburile de idei şi preocupările umaniste, şi acea Franţă care poate reflecta de fapt partea Europei dezamăgite. Vei descoperi apele tulburi ale crizei politice occidentale simbolizată de Antoine, acest personaj complex, însă atras de simplismul aparent securizant al soluţiilor oferite de aderarea la un grup neonazist. Pe cât de independent şi de îndrăzneţ, pe atât de vulberabil şi debusolat, Antoine o lasă pe Olivia să credă că ar fi gata să încalce graniţele, atât pe cele morale, cât şi pe cele din relaţia profesor-elev.
Fără a emite simplist un mesaj moralizator şi fără a lăsa impresia că militeaza tezist pentru toleranţă şi pace, Laurent Cantet reuşeşte să prezinte pericolul noii ascensiuni a partidelor de extramă-dreapta prin pericolul radicalizării ce-l pândeşte pe Antoine. Va reprezenta clar şi în acelaşi timp sofisticat graniţa subţire dintre nemulţumirea adolescentului ce pune întrebări incomode şi convertirea la extremism. Direcţionând abil conflictele şi tensiunile, îl va face pe spectator să-l înţeleagă mai bine pe Antoine acest personaj dual, deopotrivă profund şi impulsiv, ademenit atât de lecturile solide, ce favorizează gândirea debarasată de răspunsuri simple, cât şi de soluţiile radicale, izvorâte din porniri ce anulează tocmai chemarea intelectului.
Laurent Cantet păstrează două elemente definitorii pentru majoritatea filmelor sale şi pentru modul în care vede relaţia dintre personaje şi problemele societăţii sau dintre individualitate şi grup/colectivitate. Unul dintre aceste elemente este legătura puternică a personajelor cu locul natal. Faţă de locul natal, acestea experimentează trăiri contradictorii, pendulând între dezamăgire şi ataşamentul suprapus peste nostalgie şi identificare, aşa cum descoperi şi în filmul Retour a Itaque. Celălalt element definitoriu este legătura dintre identitate, stima de sine şi problemele social-economice, un element de asemenea influenţat de primul, adică de legătura cu spaţiul în care personajele trăiesc, apoi se contruiesc, relaţie ce a dus la succesul filmului The Class (Entre les murs), distins cu Palme d’Or.
foto: Bad Unicorn
Vei redescoperi în L’atelier acelaşi interes al personajelor lui Cantet pentru dialogul ce naşte schimburi de idei aprinse ori dureroase, însă de data aceasta dialogurile incomode referitoare la societate şi la modul în care societatea intervine în evoluţia individuală permit o distanţare puternică a unuia dintre personaje de restul grupului. Această distanţare duce la relaţia greu de etichetat dintre personajul puternic individualizat în raport cu grupul (Antoine) şi personajul feminin central (Olivia). Este o relaţie transformată în elementul care alimentează tensiunea imprevizibilului asociat cu thrillerul psihologic.
La fel ca toate filmele ce l-au făcut faimos pe Laurent Cantet, şi Atelierul te face să îţi pui întrebări despre societatea europeană urmărind evoluţia lui Antoine, unui tânăr profund, aşa cum sunt mulţi tineri profunzi la ieşirea din adolescenţă: depozitarul unor întrebări incomode ce pot duce la răspunsuri inflamabile, revoltat şi reticent în faţa compromisurilor. Îi vei înţelege motivele, până la un anumit punct îi vei şi admira atitudinea rebelă pe care o vei considera la început inofensiva, declanşată de nevoia de a pune la zid ipocrizia ce disimulează corectitudinea politică. Datorită modului în care Laurent Cantet şi actorul Matthieu Lucci au construit acest personaj, vei empatiza cu el, apoi te vor înfricoşa anumite acţiuni prin care Antoine îşi susţine punctele de vedere.
Laurent Cantet a devenit un exemplu de regizor care, deşi abordează teme sociale prin captarea dramelor personale expuse în scene în care tensiunea escaladează în dialoguri inflamabile, hotărâtoare pentru deznodământ, le permite personajelor să îşi păstreze individualitatea, nediluată în realizarea unui tablou colectiv. La fel ca în filmul ce i-a adus un Palme d’Or – Entre le murs – regizorul foloseste autenticitatea şi expresivitatea unor actori neprofesionişti. Aceştia sunt încurajaţi să improvizeze şi să ofere soluţii spontane, Cantet ţinând el însuşi un atelier cu aceştia înainte de începerea filmărilor. Foloseşte astfel dialogul şi autenticitatea personajelor pentru a vorbi subtil despre o întreagă Franţă contemporană prin intermediul relaţiilor tensionate dintr-un grup de elevi reprezentând mozaicul etnic al acestei ţări şi al întregii Europe Occidentale, scindate între politicile de incluziune şi xenofobie.
Dar cum să abordezi marile problemele ale unei societăţi diversificate, în care de multe ori cetăţenii având valori diferite sunt uniţi doar de tragediile colective ce nasc mai mult ură decât o nevoie de cooperare (cum ar fi atacurile teroriste), fără a eclipsa totuşi importanţa relaţiilor de la nivel individual, înghiţite de zgomotul colectiv? Cum să vorbeşti despre problemele sociale ale Franţei fără a face un film cu tematică socială ce dezvăluie doar imaginea de ansamblu, ci un film despre complexitatea relaţiilor interumane, o complexitate ce îi supără pe cei ce oferă mai degrabă soluţii radicale în locul reflecţiei cu soluţii multiple, niciodată definitive? Ei bine, Laurent Cantet a făcut ceea ce ar fi făcut de fapt mulţi psihologi care vor să înţeleagă o societate fără a o transforma în mase amorfe: a plecat de imaginarul individual, care poate oferi un tablou general fără diluarea identităţii personale. Aşadar, a strâns un grup de personaje reprezentându-i pe acei tineri lipsiţi de privilegiile clasei de mijloc. Tinerii provin dintr-o comunitate fără prea multe perspective. Aceştia sunt invitaţi de Olivia, o autoare celebră, să scrie un roman colectiv de succes. Elevii au ales calea unui crime thriller cu acţiunea în oraşul lor – însoritul La Ciotat.
Aşa cum se întâmplă în orice thriller ancorat în realitatea unui spaţiu bine definit şi recognoscibil, există o mare legătură între povestea inventată de elevii atelierului şi mediul social în care se petrece acţiunea. Prin atelierul literar, scriitoarea Olivia îi stimulează pe elevi să caute locuri semnificative pentru identitatea colectivă din La Ciotat, locuri despre care să se documenteze, să-şi întrebe părinţii sau bunicii. Încurajează astfel o explorare a legăturii pe care fiecare o are cu propriul oraş, cu trecul acestuia. Una dintre eleve îşi aminteşte că bunicul ei, un imigrant magrebian, a lucrat pe şantierul naval, un loc al gloriei şi al mândriei locale de altădată, aflat acum în paragină, uitat de autorităţi şi de investitori.
foto: Bad Unicorn
Acţiunea romanului cu accente de crime thriller s-ar putea derula în jurul acestui şantier. Mulţi susţin această idee, mai puţin Antoine, care, în ciuda inteligenţei, nu se poate apropia de ceilalţi elevi ai atelierului, fiind considerat inabordabil, rasist, inflexibil, arogant şi dornic de a capta întreaga atenţie. Mai mult, îi sperie ideile sale ce adaugă poveştii elemente sângeroase, de o violenţă extremă. Deşi este la rândul ei autoarea unor cărţi de succes ce dezvăluie partea întunecată a fiinţei umane, profesoara captivată de personalitatea lui Antoine dă de înţeles că se teme la rândul ei de personalitatea lui. Însă nu îl critică de faţă cu altii. Pentru a stinge conflictul, ea îi foloseşte ideile pentru a le explica elevilor că nu există neapărat o legătură între intenţiile personajelor negative şi adevăratele idei şi trăsături de personalitate ale scriitorului.
A scrie despre criminali nu te face un criminal, un admirator al lor. Este mesajul pe care îl trasmite Olivia elevilor deveniţi ostili în prezenta lui Antoine, după ce acesta îi sperie prezentându-le propria variantă asupra direcţiei terifiante pe care ar trebui să o ia acţiunea romanului colectiv scris în cadrul atelierului. Totuşi, observându-l pe Antoine, Olivia te face să bănuieşti că ar avea dubii în legătură cu modul inofensiv în care Antoine ar putea folosi arta pentru a se elibera de propriile instincte agresive. Olivia se întreabă dacă nu cumva, în cazul lui, graniţa dintre ficţiune şi realitate ar putea dispărea, arta nefiind capabilă să ofere acea defulare inofensivă a pornirilor agresive, a revoltelor interioare. Aşadar, va derula un research online, în care va descoperi, prin intermediul postărilor lui Antoine pe reţelele de socializare, o posibilă aderare la o grupare de extremă-dreapta, ce trasmite un mesaj anti-cosmopolit, anti-diversitate etnică.
Regizorul şi-a asumat riscul de a-l scoate pe spectatorul din afara Franţei din decorul recognoscibil şi seducător al Parisului cosmopolit, asociat clipei savurate cu lejeritate şi dialogurilor filosofice senine, purtate în decorul unei cafenele. Pentru a demasca lucid şi plin de tact marile probleme ale Occidentului (nu doar ale Franţei) îi este suficient un oraş mai mic, unde progresul social pare încremenit odată cu speranţele tinerilor. Aici se pot înţelege cel mai bine toate nemulţumirile şi problemele ce pot coroda relaţia dintre om şi societate, dintre europeni şi imigranţi şi, în final, legătura dintre un european şi idealurile democratice pentru care au luptat multe generaţii, şi care definesc o civilizaţie occidentală. Anumiţi elevi se simt complexaţi de profesoara venită din capitală, reflectând astfel nemulţumirile celor din oraşele mai mici, ale căror voci nu sunt auzite decât atunci când apar sondajele politice alarmante.
Locul unde se desfăşoară atât acţiunea filmului, cât şi a romanului colectiv scris în timpul întâlnirilor din cadrul atelierului de creative writing devine grăitor pentru declinul comunităţilor sudate de prosperitatea economică din vremuri trecute. Şantierul naval ce naşte legende şi despre care elevii se documentează este simbolul unor comunităţi abandonate, în care oamenii ce nu se mai fac auziţi pot ajunge să îşi transforme nemulţumirile în decizii radicale. De fapt, Cantet readuce în discuţie, fără a recurge la militantism, relaţia schizofrenă dintre Europa marilor oraşe, a căror dezvoltare se sprijină pe succesul profesiilor liberare, asociate noului model al cosmopolitului sofisticat, şi orasele clădite pe umerii celor numiţi gulere albastre, care se simt uitaţi şi dispreţuiţi după declinul unor industrii cândva generatoare de prosperitate şi mândrie locală.
Laurent Cantet preferă subtilitatea relaţiilor interumane pentru a vorbi despre frământările sociale ce modelează, în grade diferite, personalitatea fiecăruia. Alegerea actorilor din rolurile elevilor îţi va aminti de o mare calitate a regizorului Laurent Cantet: aceea de a găsi echilibrul dintre imaginea de ansamblu şi consistenţa fiecărui portret individual. Exact ca în premiatul Entre les murs, personajele ce au roluri secundare sunt puternic individualizate în dinamica de grup chiar dacă sunt eclipsate de personalitatea lui Antoine, care atrage atenţia datorită contradicţiilor ofertante pentru discuţiile cinefile sau pentru interpretările psihologice de după vizionarea filmului. Dialogurile, schimbul de idei cu privire la scrierea unui roman colectiv şi replicile prin care îşi susţine punctul de vedere îţi permit să depistezi rolul distinct al fiecărui personaj în parte.
foto: Bad Unicorn
Relaţiile dintre personajele filmului sunt multistratificate, la fel cum sunt şi problemele colective ale Franţei actuale. De aceea Laurent Cantet preferă să nu prezinte aceste probleme sociale într-un mod ostentativ astfel încât să cazi în ispita etichetării, invitându-te în schimb să le descoperi treptat, dupa ce le întorci pe toate părţile. Pentru a transmite mesajul filmului – nevoia de a înţelege o lume înţelegând mai întâi individualitatea în relaţia cu valorile societăţii, cu diversele grupuri care o alcătuiesc – regizorul distantează tacticos un personaj turbulent însă profund (nimeni altul decât neînţelesul Antoine) de restul grupului de elevi.
În timp ce restul elevilor continuă să imagineze variantele poveştii ce va fi prezentată la finalul atelerieului, Antoine se distanţează brutal de grup, iar această distanţare este realizată prin individualizarea lui şi în ochii profesoarei care îl (re)descoperă urmărindu-i profilul de Facebook, filmuleţele de pe Youtube în care acesta îşi etalează corpul atletic făcând sărituri de pe stânci sau antrenamentele alături de ceea ce a par a fi nişte neonazisti locali. Antoine nu devine el însuşi un neonazist, deşi nemulţumirile lui şi nevoia de răspunsuri clare menite să-l plaseze deasupra mediocrilor l-ar fi putut direcţiona spre acest angajament extremist. Însă acţiunile sale nu devin mai puţin periculoase în raport cu profesoara pe care o admiră, o pândeşte, pe măsură ce şi ea îl spionează sub pretextul curiozităţii faţă de semenii inteligenţi şi neînţeleşi, pe care vrea să-i ajute.
Totuşi, în loc să facă un film despre un tânăr proaspat radicalizat şi o profesoară salvatoare ajunsă ea însăşi o victimă neputincioasă, Cantet preferă unul despre un tânăr neînţeles, prins în plasa propriilor contradicţii, aruncat într-o lume din ce în ce mai îndepărtată de voluptatea dezbaterilor îndelungi. Regizorul deturnează frământările tânărului Antoine din zona radicalizării spre cea a relaţiei cu femeia care îl fascinează (Olivia), dar faţă de care se simte şi vulnerabil. Asemenea oricărui elev nesupus, abia ieşit din adolescenţă, mai citit decât majoritatea, Antoine trezeşte admiraţia, dar şi teama. Actorul Matthieu Lucci a intrat perfect în pielea acestui personaj care vrea să-şi mascheze debusolarea prin căutarea unor răspunsuri clare şi prin acţiuni ferme.
Jocul actoricesc redă credibil şi adânc reacţiile şi atitudinile unui tânăr care gândeşte mult, dar care nu ştie cum să gestioneze revelaţiile afective ce vin odată cu descoperirile precoce. Antoine este de fapt orice tânăr inteligent care îşi caută un drum în viaţă şi care devine un personaj la care te raportezi dual. Îi înţelegi dinamica psihologică, dar îl şi critici. Îi admiri curajul, dar il şi respingi din cauza dispreţului şi a sfidării la care adesea recurge pentru a contracara presiunea unui grup în care se simte neînţeles, neacceptat. În revolta lui Antoine se poate regăsi orice spectator care, deşi nu s-a radicalizat, s-a simţit în adolescenţă suparăt pe o societate care nu permitea explorarea trăirilor vulcanice, a opiniilor exploziv-controversate şi a revoltei prin dezbateri constructive, pline de francheţe şi luciditate, o societate pe care o percepea drept o trambulină pentru mediocritate, ipocrizie, superficialitate şi falsitatea mesajului tolerant ce masca duplicitar nişte calcule politice mult prea cinice.
Antoine este simbolul unei întregi generaţii de tineri inteligenţi, cu bune intenţii, dar pierduţi undeva la mijlocul drumului dintre afirmarea de sine şi împăcarea cu lumea din jur. Acţiunile personajului nu sunt decât rezultatul unei lumi în care mesajele umaniste nu mai sunt supuse dezbaterilor, ci au fost confiscate de autorităţi iresponsabile, care de fapt adoptă hotărâri ce nu fac decât să adâncească prăpastia dintre categoriile sociale, dintre oamenii aparţinând unor culturi diferite şi dintre zonele prospere şi oraşele industriale abandonate.
În loc să-l ducă pe Antoine pe calea terorismului care să oblige la emiterea unei sentinţe, Cantet alege calea invitaţiei la reflecţie, la rafinata observaţie psihologică. Redescoperi prin filmul său plăcerea analizei ce lasă loc interpretărilor infinite, deschise, fără clasica vânătoare de răspunsuri corecte, unanim acceptate şi care duc într-o anumită diecţie. Exact când ai crezut că ai înţeles totul despre legătura dintre Antoine şi Olivia, sau dintre acesta şi colegii de la atelierul literar, apar un gest, o reacţie, o replică sau o acţiune ce duce la escaladarea periculoasă a unor frustrări, care te face să-ţi schimbi părerile.
Această dorinţă a lui Cantet de a-l face pe spectator să renunţe la interpretarea ce duce într-o singură direcţie se transformă într-o echilibristică îndelung exersată, nu doar între social şi individual, între didactic şi transgresarea oricărei reguli, ci şi între genuri. Ce pare a fi încă o poveste cu efect educativ (fără a fi neapărat unul planificat şi asumat), despre efectele benefice ale artei în recupererea unor tineri debusolaţi, se transformă într-un thriller psihologic amplificat de nişte tensiuni ce ţin de resorturi interioare sofisticate. Nu este un thriller în care fiorii sunt alimentaţi de reacţiile explozive ce duc la escaladări tranşante ale conflictelor spre un deznodământ grăbit, ci unul în care personajele sunt obligate să poarte nişte dialoguri incomode, lămuritoare, dar pe care să le conducă folosindu-se de tact pentru a evita o tragedie iminentă.
L’atelier este o pledoarie proaspată, actualizată şi eficient construită pentru o redescoperire a voluptăţii de a dialoga, de a lăsa ideile contradictorii să se înfrunte în locul oamenilor diferiţi. Voluptatea dezbaterii este indispensabilă acelei salvări a civilizaţiei europene al cărei declin este strigat de populiştii alarmişti, care vor să pună la zid tocmai această plăcere a dezbaterii, considerată de extremişti o plăcere a naivilor, a visătorilor, a idealiştilor lipsiţi de iniţiative ferme. Prin refuzul de a-l pune la zid pe Antoine, regizorul trasmite subtil un mesaj vital pentru o Europă ameninţată de revigorarea extremismului. Este mesajul care susţine că este de preferat o dezbatere fără o soluţie finală decât o acţiune fermă, ce oferă iluzia securităţii sociale.
Povestirile scrise de Tom Hanks, poeziile regăsite ale lui Pablo Neruda, un roman laureat cu premiul Pulitzer, secretele fascinantei Ecaterina cea Mare, poveşti ce leagă Orientul de Occident, scrisorile unui bărbat excentric pasionat de lectură, amintirile unei femei îndrăgostite de un mare filosof, istorii de viaţă uimitoare descoperite în Rusia, noul roman al lui Han Kang, iubiri din Sicilia şi o carte scrisă de Elena Ferrante pentru copii te aşteaptă în librărie.
Caractere atipice
Dacă îţi place Tom Hanks în ipostaza de actor, s-ar putea să îţi placă la fel de mult şi în cea de scriitor. Cele 17 povestiri incluse în volumul Caractere atipice te invită să descoperi un Tom Hanks plin de empatie şi umor când scrie despre marile sau micile drame umane. Actorul preia subiecte de actualitate şi le abordează senin, profund şi delicat (până şi în pasajele în care ironia îşi face loc). Povestirile au fost primite cu mult entuziasm de criticii marilor publicaţii, ce s-au declarat impresionaţi de talentul lui Tom Hanks.
Casa de la Marginea Nopţii
O insulă mai puţin cunoscută din largul coastelor siciliene are în centru barul denumit Casa de la Marginea Nopţii. Barul a fost amenajat în cea mai veche casă de piatră de pe insulă. Această casă devine locul unde un orfan din Florenţa, ajuns medic, visează la iubire şi la întemeierea familiei de care nu a avut parte. Romanul scris de Catherine Banner surprinde o lume aflată între tihna unui loc pitoresc mai puţin cunoscut de turişti şi agitaţia Italiei meridionale.
Noaptea pe plajă
Elena Ferrante a scris şi o carte pentru copii. Noaptea pe plajă este povestea Celinei, păpuşa pierdută de fetiţa Mati, care şi-a îndreptat atenţia spre un motănel. Motănelul devine încluitorul păpuşii Celina. Trecând prin tot felul de peripeţii după ce a fost uitată pe plajă, păpuşa Celina trebuie să înveţe să-şi poarte singură de grijă.
Inima cu nouă încăperi
Viaţa unei femei poate rămâne un mister. Însă misterul nu-i poate împiedica pe apropiaţi să-şi imagineze răspunsuri sau să recheme amintiri preţioase. Imaginea protagonistei absente, însă mai vie ca niciodată în memoria celor nouă persoane cărora le-a marcat existenţele, te va purta într-o călătorie prin oraşele de pe două continente. Te vei bucura astfel de o lectură emoţionantă cu personaje prinse între Orient şi Occident.
Piciorul ţi-l ating în umbră şi alte poeme inedite
Imaginează-ţi că există un colecţionar având telentul unui detectiv ambiţios, ce a descoperit cuvinte profunde scrise de Neruda pe serveţelele din cafenele, pe meniurile sau programele de pe vasele de croazieră, în caiete date uitării şi rătăcite prin sertare ori publicate în reviste obscure. Le-a adunat, reuşind astfel să recupereze două decenii de inspiraţie. 21 de poeme inedite, scrise de Pablo Neruda între 1950 şi 1973, au fost adunate în acest volum. Bucuria lecturii va fi amplificată de ilustraţiile realizate de Kadna. Aşadar, ţi se promite o bijuterie prin lansarea volumului Piciorul ţi-l ating în umbră şi alte poeme inedite. Vei regăsi toate marile teme şi obsesii ale poetului Pablo Neruda: frumuseţea naturii din ţara natală, Chile, iubirea, exilul, împlinirea menirii de artist sau tulburările politice din universul sud-american, de care a fost atât de ataşat.
Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei
Ecaterina cea Mare este una dintre cele mai admirate şi detastate femei ajunse la putere. Unii i-au admirat inteligenţa, erudiţia, vizionarismul ce a determinat-o să adopte ideile promovate de cărturarii Iluminismului şi abilitatea de a supravieţui într-o ţară străină. Alţii au considerat-o vulgară, crudă, obsedată de propria sexualitate (face parte din galeria suveranelor despre care s-a zis că ar fi fost nimfomane). Laureat al Premiului Pulitzer pentru o carte dedicată altui mare suveran al Rusiei (Petru cel Mare), istoricul american Robert K. Massie a vrut să treacă dincolo de miturile mai mult sau mai putin picante din jurul Ţarinei pentru a te face să-i înţelegi mai bine personalitatea.
Disecţie
Romanul Vegetariana i-a adus autoarei coreene Han Kang notorietatea internaţională. Cititorii au fost deopotrivă captivaţi şi răvăşiti de stilul ei. Al doilea roman tradus în limba română – Disecţie – va fi întâmpinat cu aceeaşi curiozitate. De data aceasta este vorba despe o dramă colectivă, provocată de forţele de represiune din Coreea de Sud, ce au vrut să înăbuşe protestele din mai 1980, ucigând mii de oameni în Gwangju. Efectele masacrului asupra memoriei şi conştiinţei unei naţiuni sunt prezentate în şapte capitole, în care tot atâtea personaje îşi povestesc tragediile, îşi plâng dispăruţii şi caută răspunsuri.
Întoarcerea – Premiul Pulitzer în 2017
Romanul Întoarcerea va fi citit de cei dornici de a înţelege istoria prin mărturiile personale ale celor marcaţi de ea. Hisham Matar scrie sensibil şi zguduitor despre Libia abia eliberată de sub regimul lui Gaddafi, dar şi despre Libia disidenţilor din epoca dictatorului. Mai scrie şi despre acele călătorii pe cât de dureroase, pe atât de necesare pentru căutarea motivelor din spatele nedreptăţilor şi a răspunsurilor. Protagonistul cărţii se reîntoarce în Libia natală după înlăturarea lui Gaddafi pentru a descoperi în sfârşit adevărul despre dispariţia tatălui său. Este un adevăr care vorbeşte despre forţa memoriei şi a supravieţuirii individuale sub regimul ce vrea transformarea oamenilor în mase anonime şi obediente.
Zuleiha deschide ochii
Romanul Zuleiha deschide ochii este considerat noua revelaţie a literaturii ruse contemporane. Cartea semnată de Guzel Iahina este lăudată de mari autori, printre care Ludmila Uliţkaia şi Evgheni Vodolazkin. Este un roman zguduitor care descrie evoluţia unei poveşti de iubire în vremuri apăsătoare. În centrul poveştii se află Zuleiha, o tânără dintr-un sat de tătari. Ea este deportată în Siberia deşi este gravidă. Rămasă vaduvă după ce soţul ei este ucis de un ofiţer din Armata Roşie, Zuleiha ajunge să se îndrăgostească de nimeni altul decât ucigaşul soţului ei, ajuns între timp comandantul lagărului. Însă mai presus de toate, pentru Zuleiha este viaţa fiului ei, Iusuf. Pentru a-l apăra, ea este în stare de orice.
Mama mea, Moscova
Se spune despre cartea lui Hamid Ismailov că îmbina stilului lui Salman Rushdie cu al clasicilor ruşi, pentru a spune povestea halucinantă a lui Mbobo. Acesta este un băiat născut dintr-o mamă siberiană şi un atlet african (participant la Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980). Crescut fără tată şi respins deoarece avea trăsături diferite de a le majorităţii, într-o societate uniformizată, Mbobo a încercat să-şi găsească propriul drum în anii de dinaintea prăbuşirii Uniunii Sovietice. În ciuda amănuntelor ce îţi dau de înţeles că vei avea parte de o poveste dură, criticii de la The Guardian au descris acest roman drept o elegie luminoasă pentru Moscova din perioada Uniunii Sovietice.
Sylvie şi Bruno
Se spune că scrierile semnate de Lewis Carroll anulează graniţele impuse de vârstă în relaţia dintre lumea cititorului şi lumea personajelor fantastice. Una dintre cele mai iubite cărţi ale sale, intitulată Sylvie şi Bruno, pare să anuleze nu numai graniţele dintre cititor şi fantasticul descoperit în anii copilăriei, ci şi dintre fantastic şi real. Aventurile a doi fraţi prinşi între aceste două lumi te vor face să redescoperi apetitul pentru jocurile de cuvinte năstruşnice şi pentru poveştile în care fantasmagoriile sunt la ele acasă.
Vita brevis
Înainte de a fi considerat un înţelept cumpătat, filosoful creştin ramas în istorie cu numele de Sfântul Augustin a dus o viaţă închinată pasiunilor lumeşti. Scriind Confesiunile, s-a distanţat de această viaţă, însă femeia ce i-a fost iubită nu a vrut să-l dea uitării după ce el a îmbrăţişat celibatul în numele înţelepciunii. Scrisoarea acestei femei pe nume Floria Aemilia, în care amintirile senzuale, concluziile rafinat-erudite şi ironia picantă se împletesc, ia forma cărţii Vita brevis. Devenit faimos datorită romanului intitulat Lumea Sofiei, Jostein Gaarder transformă nostalgia feminină într-o reflecţie asupra conflictului dintre simţuri şi raţiune, dintre plăcere şi înfrânare, dintre spirit şi carnal.
Scrisori din insula Guernsey
Marry Ann Shaffer şi Annie Barrows le promit o lectură fascinantă celor pentru care literatura are un rol vindecător, după cum îl are şi în lumea personajelor ce vor să uite de tragediile aduse de cel de-al Doilea Război Mondial. Acţiunea romanului se petrece în Londra anului 1946, unde o scriitoare îşi regăseşte inspiraţia corespondând cu excetricul bărbat din insula Guernsey. Din schimbul de scrisori află despre clubul de lectură înfiinţat de acesta împreună cu prietenii săi, pentru a rezista psihic în faţa nazismului ce ameninţa întregul continent. Pe lângă poveştile din marile romane ale omenirii s-au strecurat cele ale oamenilor atraşi de clubul de lectură, mulţi dintre ei ducându-şi traiul prin activităţi considerate incompatibile cu viaţa intelectuală.
Muzică de belele
Cei care admiră francheţea neruşinată a lui Bukowski şi umorul său lubric şi cinic vor fi încântaţi de povestirile incluse în volumul Muzică de belele (Hot Water Music). Vor descoperi aceleaşi teme şi aceeaşi plăcere a scriitorului de a scoate la suprafaţă aspectele unei lumi decăzute, populată de marginali, o lume din care nu lipsesc tipologiile umane pe care le regăseşti şi în Dragoste la 17,50$ sau Poveşti despre nebunia obişnuită.
Djamilia este un roman mic. Nu are mai mult de 107 pagini. Însă după ce îl vei citi, îi vei aprecia marele rol pe care îl are în a te face să descoperi şi să iubeşti o lume străbătută cândva de caravanele de pe Drumul Mătăsii, lăsată apoi să le ţină piept cu un stoicism ieşit din comun marilor imperii, printre care şi cel sovietic. Lumea aparte pe care o vei descoperi este localizată în Kârgâzstanul de azi, care în anii desfăşurării acţiunii (anii ’40) era o anexă a Rusiei staliniste. În această lume vei descoperi povestea dintre apriga şi curajoasa Djamilia şi Daniar, un soldat rănit pe front.
Povestea de iubire dintre Djamilia şi Daniar este una care a trecut graniţele ţinuturilor misterioase de la marginea Rusiei, fiind considerată una dintre cele mai frumoase din literatura universală. Descrierea cutumelor, a peisajelor ce transformă stepa în imagini ireale, pline de magie în lumina apusului, şi captarea universului uman din Asia Centrală, prins între valorile ancestrale şi răzvrătirea tinerilor ce au alte aspiraţii decât restul colectivităţii, au impresionat generaţii întregi de cititori. Aceştia au fost seduşi de contrastul dintre tandreţea scriiturii şi a personajului-narator şi asprimea vieţii din stepa ai cărei locuitori simţeau efectele unui război mondial ce se desfăşura pe fronturi îndepărtate de satele lor. Era un război pe care nu-l înţelegeau, dar la care erau obligaţi să participle. Bărbaţii erau transformaţi în soldaţi, iar femeile şi copiii ajungeau să trudească peste puterile lor pentru a furniza cantitatea necesară de grâu.
Important pentru literatura kârgâză şi pentru includerea lui Cinghiz Aitmatov în galeria celor mai mari scriitori ai secolului XX, romanul Djamilia te va cuceri asemenea oricărui roman exotic despre o lume încremenită în timp şi tulburată de pasiunea unei femei ce nu se lasă dominată de legile învechite. Doar că te va cuceri într-un mod neaşteptat. Nu printr-o desfăşurare năvalnică a pasiunilor, ci printr-o scurgere lentă a emoţiilor şi a gesturilor tandre. Dovezile de afecţiune, deşi influenţate de trăiri intense, au fost îmbrăcate în subtilitate şi delicateţe.
Plasarea acţiunii într-o lume patriarhală musulmană şi în inima unei comunităţi la graniţa dintre prezent şi nomadismul atemporal te îndeamnă să-ţi imaginezi o iubire sfâşietoare, desfăşurată în secret. Informaţiile vehiculate despre mediile musulmane patriarhale te fac să prevezi reacţii impetuoase în scene în care pedepsele pentru infidelitate sunt cumplite, femeia ostracizată fiind condamnată la un viitor greu de îndurat. Ei bine, toate aşteptările îţi vor fi contrazise. Nici lumea musulmanilor din stepele kârgâze nu este descrisă în acest roman ca în miturile sordide sau ca în mărturiile unor supravieţuitoare, nici vigilenţa comunităţii nu devine intruzivă pentru femeia căsătorită, dornică de a-şi da frâu liber sentimentelor faţă de bărbatul pe care îl iubeşte, altul decât cel care a luat-o de la ai ei pentru a-i deveni soţie.
Aici, în stepa kârgâză descrisă de Aitmatov prin vocea personajului-narator, cândva martor al iubirii interzise dintre Djamilia şi Daniar, găseşti o lume patriarhală în care femeile au totuşi o mare influenţă, dobândită mai ales după ce mulţi bărbaţi ai satului au plecat pe front. Djamilia îşi poate permite să se bucure de privirile altor bărbaţi şi nu se teme să-i domine verbal şi să-i umilească pe cei ce vor să-i arate că femeia frumoasă trebuie să fie la cheremul masculului. Firea ei aprigă o ajută să-i câştige simpatia şi încrederea soacrei, despre care se spunea că era adevărata stăpână a casei, nicidecum bărbatul considerat marele patriarh al familiei.
Vei fi surprins nu doar de libertatea emoţională a personajelor feminine şi de gesturile lor exuberante într-o lume guvernată de valorile rigide, ci şi de modul în care este redată povestea de iubire. În această lume a oamenilor aprigi, iubirea pătimaşei Djamilia seamănă mai degrabă cu poveştile de iubire din romanele japoneze introspective, în care declaraţiile înflăcărate sunt amânate, iar trăirile personajelor sunt reflectate de frumuseţea naturii. Exact ca într-un roman japonez, vei descoperi nişte pasaje vizuale uimitoare, poetice.
Personajul-narator, devenit din cumnatul vigilent complicele iubiţilor, îşi începe cu descrierea unei picturi rememorarea evenimentelor din vara în care legătura secretă a Djamiliei i-a schimbat viaţa (rememorare transformată într-un roman). De fapt, eşti ajutat să călătoreşti imaginar spre locul desfăşurării acţiunii citind descrierea unei picturi reprezentând nuanţele stepei, uimitoare pentru cei ce se aşteptau la un tărâm plat, monoton. Peisajul stepei pictate este insufleţit de siluetele a doi călători. Despre identitatea lor vei afla în paginile următoare.
Vei descoperi în această carte nu numai unul dintre cele mai frumoase mesaje transmise de cel devenit martorul unei relaţii de iubire care l-a făcut să-şi descopere vocaţia de pictor (şi) prin reflectarea asupra libertăţii individuale în raport cu normele colectivităţii. Descrierile picturale ale stepei (unele dintre cele mai frumoase din întreaga literatură) sunt adevărata sursă a plăcerii oferite de lectură. Cinghiz Aitmatov reuşeşte să-i impresioneze până şi pe cititorii mai puţin răbdători în faţa pasajelor descriptive ce încetinesc ritmul naraţiunii. Descrierea stepei de către un personaj ce îşi dorea să devină pictor îi va convinge pe mulţi să viseze la o călătorie în acele ţinuturi, de unde să transmită imagini cu apusuri ce transformă peisajul plat într-o intindere stranie de nuanţe nemaivăzute.
Djamilia este si un roman despre modul în care iubirea nu îi schimbă doar pe îndrăgostiţi, ci mai ales pe cei deveniţi martorii, apoi protectorii ei. Astfel, cartea scrisă de Cinghiz Aitmatov îţi va rămâne în memorie şi datorită legăturii dintre iubirea interzisă, libertate şi maturizarea emoţională a complicelui devenit narator. Acest complice, nimeni altul decât Seit, cumnatul protagonistei, începe să descopere nevoia de a-şi construi propria identitate departe de presiunea familiei tradiţionaliste. Refuzul Djamiliei de a se conforma, de a suporta un trai nefericit de soţie supusă, îi insuflă adolescentului ce-i devenise cumnat acel curaj de a urma chemarea dorinţei de a picta. Datorită nesupusei Djamilia, acesta îndrăzneşte să conteste reguli nescrise, apoi să viseze, chiar dacă ştie că marele său vis, acela de a deveni pictor, îl va îndepărta de ai săi şi de modelul ancestral de masculinitate, bazat pe asumarea datoriei de bărbat al casei după ce fraţii mai mari au plecat la război.
Ce începe prin descrierea unei poveşti de iubire din timpuri trecute va continua cu mesajul mereu actual: acela de a-ţi construi propria libertate cu preţul încălcării unor cutume şi al dezaprobării coletive. Povestea acestui personaj-martor aşează romanul lui Cinghiz Aitmatov nu doar pe raftul celor mai frumoase poveşti de iubire, cât şi pe cel dedicat poveştilor despre vara maturizării bruşte ce schimbă traiectoria şi conştiinţa unui adolescent.
Un bărbat pe nume Ove ar putea fi considerat cel mai simpatic şi tandru roman despre un om ce ar merita din plin titlul de Cel mai nesuferit vecin care ar putea exista vreodată. Cu tact, empatie şi acel amestec inspirat dintre sarcasm şi compasiune, autorul Fredrik Backman te va convinge că poţi depista resurse infinite de bunătate în sufletul oricărui morocănos cu tendinţe de mizantrop.
Ove, despre care apropiaţii spuneau că face parte din categoria oamenilor care sunt moşi posaci încă de la grădiniţă, are toate metehnele vecinului tipicar ce vrea să pună ordine în viaţa celor din jur, iar aceste metehne se accentuează odată cu înaintarea în vârstă. Ove pare genul de om care, în loc să se bucure de timpul liber oferit de vârsta pensionării, preferă să-şi scoată vecinii din pepeni bodogănind, făcând reclamaţii şi mergând în inspecţie prin cartier pentru a se asigura că se respectă toate regulile. Nici o abatere nu-i scapă, oricât de neînsemnată ar fi în ochii vecinilor, încât l-ar face până şi pe un zelos agent de pază să se întrebe dacă îşi merită leafa.
Ove se consideră un om corect, gata să facă lucurile ca la carte. Iar a face lucrurile ca la carte înseamnă a le face aşa cum se făceau odată, adică pe vremea lui Ove. Fidelitatea exacerbată faţă de valorile şi stilul de viaţă dinaintea erei dominate de smartphone şi de automatizarea omniprezentă, când oamenii (mai ales bărbaţii şi tinerii) ştiau cum să meşterească prin casă, te vor face să-l consideri mai insuportabil decât sunt babele ursuze din autobuze, care se plâng mereu de tineretul din ziua de azi.
Cum îl faci totuşi pe cititor să-l considere pe Ove simpatic? O soluţie ar fi să-l scoţi pe acest Ove din carapacea scorţoşeniei aruncându-l în situaţii amuzante, care să-l oblige să fie uman cu oamenii diferiţi de el, adică oamenii care nu-i împărtăşesc valorile sănătoase, şi nici stricteţea când vine vorba de acceptarea, aplicarea şi respectarea unei reguli sfinte pentru liniştea caretierului şi a societăţii, în general. A doua soluţie ar fi cea demnă de un film de suflet cu succes la public, a cărui reţetă se bazează pe întâlnirea dintre un pensionar singuratic şi un om nu numai diferit de el prin trăsăturile de personalitate, dar şi datorită apartenenţei etnice. A treia ar fi întreruperea firului narativ cu flashback-uri din copilăria şi tinereţea protagonsitului, care să îţi dezvăluie motivele din spatele comportamentului său enervant. Fredrik Backman recurge la toate trei soluţiile, dar le îmbină într-un mod ce nu seamănă cu scenariile neverosimile, ci mai degrabă cu pledoaria (plină de umor) pentru răbdare şi curiozitatea de a-l (re)descoperi pe celălalt, oricât de mult te-ar scoate din pepeni.
Apreciind trucurilor folosite de scriitor pentru a te face să te apropii de Ove, ba chiar să-l îndrăgeşti la un moment dat, ajungi să descoperi un roman profund şi mutistratificat datorită modului în care suprapune peste portretul lui Ove satira la adresa unei întregi societăţi. Un bărbat pe nume Ove este un roman mult mai sofisticat decât pare în primele pagini, fără a fi însă unul inaccesibil, oferind o lectură uşoară, în care scenele curg natural şi efervescent, fără a fi una superficială. Poţi spune astfel despre Un bărbat pe nume Ove că te invită la o analiză psihologică fină, pe care o poţi savura alături de o ciocolată caldă fără a te simţi vinovat că hohotele de râs pe care ţi le provoacă anumite scene te fac să duci în derizoriu gravitatea dramelor ce zac sub atitudinea de om irascibil a personajului central.
Vei aprecia la scriitorul Fredrik Backman inteligenţa prin care fentează ispita de a construi simplist un personaj ca un sloi de gheaţă ce se topeşte peste noapte pentru a dezvălui o seninătate interioară precum o zi luminoasă de mai. În loc să-l schimbe pe Ove – decizie ce ar fi fost considerată neverosimilă, demnă de filmele comerciale pe care le vezi în vacanţa de Crăciun – Fredrik Backman inventează un personaj care, deşi este opusul lui Ove, îl acceptă pe aceasta aşa cum e, ba chiar îi reinterpretează personalitatea dintr-o perspectivă ce îi transformă defectele în calităţi. Acest personaj este Sonja, femeia devenită soţia lui Ove, care, până să se ataşeze ca nimeni alta de morocănosul morocănoşilor, iubea trei lucruri: cărţile, pe motanul Ernest (îl admira pe Hemingway) şi pe tatăl ei – un bărbat la fel de taciturn şi de încăpăţânat.
Dacă Ove nu te convinge să-l consideri un om benefic pentru omenire, Sonja, femeia care i-a oferit lui Ove singurele motive pentru care viaţa merită iubită, ţi-l va apropia de suflet. Nu s-a speriat de caracterul lui imposibil. A descoperit bunătatea din spatele rigidităţii demne de un teuton tipicar şi i-a oferit singurele dovezi de candoare, inepuizabile se pare. Când începe acţiunea romanului, Sonja nu mai este lângă Ove, fiind răpusă de cancer. Însă amintirile despre ea sunt atât de vii şi delicate, încât seamănă cu pata de culoare adusă de o lalea pe fundalul unei ferestre de la care se zăreşte un peisaj tern, încremenit într-o iarnă fără sfârşit. Sonja, deşi la randul ei marcată de nişte evenimente dramatice, era tot ce Ove nu a putut să fie: senină, amabilă, cu simţul umorului, spontană, tolerantă, flexibilă, cu zâmbetul pe buze, optimistă, iertătoare, dar mai ales încrezătoare în bunele intenţii ale celor din jur, inclusiv ale elevilor ei cu probleme, ce ar fi devenit nişte marginali inadaptabili dacă Sonja nu le-ar fi redat încrederea în posibilitatea de a reuşi să-şi continue studiile.
Cum a putut sta o asemenea femeie caldă lângă un bărbat precum Ove? Este întrebarea la care vei găsi răspunsuri în scene cu final imprevizibil, care îţi demonstrează cât de benefică poate fi prezenţa unui morocanos precum Ove. De fapt, romanul este o înşiruire de scene pline de umor (uneori negru), care îţi arată cum ajunge Ove să gestioneze încurcăturile provocate de apariţia sau, mai bine zis, de intruziunea în viaţa lui liniştită (aşa cum poate fi numai rutina unui singuratic) a unor personaje cu purtări exuberante şi lejere, pe care unul ca el le consideră exotice. Aceste personaje sunt o imigrantă din Iran, căsătorită cu un tolomac de-al locului (aşa îl consideră Ove), un vecin abia ieşit din etapa adolescenţei, în care Ove descoperă toate defectele tinerei generaţii, şi nişte copii pe care purtarea dezagreabilă a unchiului Ove îi amuză şi îi face să se ataşeze de el.
Odată cu apariţia iraniencei dornice de a fi amabilă cu Ove şi de-al obliga să fie la rândul lui mai bun cu semenii, dar mai ales cu animalele din familia felinelor, evenimentele hilare dau năvală în viaţa protagonistului (nostime pentru noi, cititorii, nicidecum pentru regele ursuzilor). În câteva zile, Ove ajunge să facă tot ce nu a crezut vreodată: să interacţioneze cu oamenii pe care nu îi suportă, apoi să adopte o pisică (mai mult obligat). Nu renunţă la comportamentul enervant, dar se lasă târât de vecina din Iran în situaţii care îl obligă să îşi domolească reacţiile şi să le întindă o mână de ajutor celor pe care el îi considera anormali, enervanţi (dacă nu din simpatie, măcar din dorinţa de a fi în continuare un om corect).
La început îl vor enerva toate aceste personaje, mai ales când nimeresc exact în momentele în care el vrea să ajungă mai repede lângă Sonja, pe lumea cealaltă. Nu lipsesc nici scenele de umor negru în care tentativele de suicid îi sunt zădărnicite de toti cei ce îi invadează casa pentru a-i cere disperaţi ajutorul (Ove era şi meşterul bun la toate al cartierului). Aceste scene alimentează latura comică a poveştii, fără a distrage atenţia de la gravitatea unor teme abordate în roman: singurătatea, alienarea şi prăpastia dintre generaţii.
Pe măsură ce Ove se implică în relaţiile cu semenii (chiar şi fără voia lui), scriitorul te face să înţelegi evoluţia şi problemele unei ţări scandinave despre care toţi cred că este raiul pe pământ (ce-i drept, comparată cu anumite ţări est-europene, chiar aşa pare). Romanul nu este doar despre acreala lui Ove, ci şi despre ruptura dintre categoriile sociale, dintre stat şi cetăţean (chiar şi într-o ţară civilizată). După ce vei citi romanul, vei spune că tot ce începe prin scene comice ajunge să îţi pună întrebări grave despre sensul vieţii şi despre umanitate.
Curiozitatea şi plăcerea lecturii oferite de romanul Adolf H. Două vieţi sunt la fel de puternice precum repulsia simţită când vezi numele lui Hitler pe coperta unei cărţi.
Ideile îndrăzneţe demne de revelaţiile unui psihanalist şi observaţiile psihologice uimitoare te vor face să consideri Adolf H. Două vieţi cel mai bun şi profund roman scris de Eric-Emmanuel Schmitt. Are o consistenţă şi o scriitură provocatoare şi cutremurătoare, diferite de cele descoperite în alte romane ale sale. În confesiunea din ultimele pagini ale volumului (după încheierea acestui roman), Eric-Emmanuel Schmitt declară că a vrut să scrie un roman de mici dimensiuni, cum sunt acelea ce l-au făcut celebru. Însă ampla documentare şi dorinţa de a coborâ în adâncurile naturii umane (nu a crezut nici o clipă că maleficul din Hilter este un aspect străin umanităţii, o excepţie care nu se poate repeta) l-au convins că trebuie să ducă la bun sfârşit un roman mult mai elaborat, care să dea viaţă fiinţelor, epocilor, locurilor, nu doar ideilor. Vei descoperi astfel o relaţie foarte bine explorată, şi fertilă pentru densitatea romanului, între personalitate şi valorile unei anumite epoci.
Mulţi i-au spus lui Schmitt că scrierea unui astfel de roman ar însemna finalul carierei sale din cauza reputaţiei pătate. Hitler nu avea ce să caute în lumea personajelor sale pline de umanitate. Că ar fi fost considerat un scriitor fascist.
Să inventezi un dublu inofensiv al lui Hitler ar putea fi considerat un act de blasfemie, o lipsă de respect la adresa celor pe care dictatorul comparat cu diavolul i-a făcut să cunoască iadul. Totuşi, ceea ce îi va cutremura, indigna sau invita la reflecţie pe cititori nu este curajul de a inventa o dublură bună a lui Hitler, ci de a sugera că Hitler nu este străin de noi, că nu este un personaj istoric excepţional ci unul care doar a şlefuit pornirile distructive ce zac de fapt în fiecare dintre noi, până a obţinut ceva monstruos. Hitler nu este in-umanul, bizarul, nu este străinul malefic, pe care nu îl putem înţelege, ci are aceleaşi trăiri cu ale tuturor oamenilor, doar că a preferat calea distructivă pentru a scăpa de apăsarea unora dintre ele. Hitler s-a simţit învins, nedreptăţit, umilit, inadecvat, respins, însingurat, nedorit. Aceste trăiri sufocante, care pot distruge stima de sine, nu apar doar în cazul dictatorilor. Nu amplificarea acestor trăiri survenite în urma unei traume, a unei copilării marcate de violenţă nasc dictatori, ci mecanismele de contracarare a lor, care pot fi unele sănătoase, ducând la vindecare, sau unele care pot alimenta ura devenită un catalizator al fanatismului, al dorinţei de a domina şi de a suprima.
Latura terifiantă a romanului este de fapt această revelaţie pe care o are cititorul despre natura umană şi despre vecinătatea părţii sănătoase, care poate crea pentru a se vindeca, şi a celei scufundate în sinistru, care ucide. Nu vei avea parte de scene ce descriu infernul din lagăre, cum ai văzut în Fiul lui Saul sau în Paradise. Infernul este, în acest roman, partea incomodă, neasumată a naturii umane, atribuită mereu unei personalităţi istorice malefice, despre care se spune că este greu de înţeles, deşi nu este străină de semenii săi.
Schmitt ne face să conştientizăm că toţi am fost la un moment dat intoleranţi faţă de o persoană cu valori diferite. Că am fost la un moment dat tentaţi să adoptăm confortul iluzoriu al raţionamentelor simplificate, ce nasc prejudecăţi şi nişte soluţii aparent eficiente pe termen scurt, însă cu efecte sumbre pe termen lung. Campaniile electorale pentru Brexit şi pentru tabăra Trump au scos la suprafaţă, prin apelul la frica faţă de străin, seminţele pornirilor distructive, ale xenofobiei, ale unei agresivităţi primitive, ce abia aşteptau să încolţească. Dacă am fi fost vulnerabili şi am fi nimerit într-o societate bolnavă, aflată în derivă după un război cumplit, aşa cum era cea în care s-a format personalitatea lui Hitler, am fi riscat să cădem sub vraja unui discurs extremist, zbierat de un lider carismatic mesianic. Nu suntem feriţi de trăirile distructive, dar le putem dezamorsa la timp dacă avem curajul de a ne cunoaşte. Aceasta este revelaţia (uneori) incomodă la care invită lectura unui roman în care alternează nevoia de afecţiune cu autoizolarea într-un univers personal în care grandomania striveşte orice urmă de umanitate.
Îndrăznind să inventeze un al doilea Hitler – o alternativă inofensivă, ce atinge gloria prin creativitate, nicidecum prin satisfacerea nevoii de a domina – Schmitt dovedeşte că deţine flerul şi migala unui psihanalist uns cu toate alifiile, mai ales când redă înfricoşător şi totodată provocator precum un tablou suprarealist o personalitate dedublată, o scindare metaforică între bine şi răul absolut. Această dedublare dă naştere jocului dintre fragilitate şi malefic, dintre vigoarea şi insolenţa creativităţii şi rigiditatea fanatismului. Vei avea impresia că autorul vrea să forţeze graniţele realităţii confirmate de sursele istoricilor, provocând nu numai adevărul, ci şi toate certitudinile unui cititor avizat.
Adolf H. Două vieţi este un roman greu de trecut cu vederea. Te va răscoli, te va înfricoşa, dar te va şi captiva datorită analizei psihologice uimitoare a lui Schmitt. Această analiză fină are forţa stupefacţiei provocate de o pictură suprarealistă inspirată dintr-un vis ciudat în care se contopesc frumuseţea şi grotescul. Îi va impresiona până şi pe cei ce nu sunt neapărat nişte admiratori ai stilului său. La început eşti izbit de alăturarea pe coperta unei cărţi a numelui unuia dintre cei mai şarmanţi şi iubiţi autori contemporani datorită mesajelor umaniste ce invită la compasiune, iertare şi toleranţă, şi numele celui mai detestat om care a existat vreodată, ale căror discursuri furibunde şi decizii politice au promovat nişte valori total opuse celor din cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt.
Pe măsură ce te aventurezi în lectura solicitantă emoţional, vei fi intrigat de încercarea lui Schmitt de de a oferi un răspuns aparent neverosimil, însă prezentat cât se poate de firesc în cartea sa. Este răspunsul la întrebarea pe care mulţi o interzic şi care sună cam aşa: Ce-ar fi fost dacă? sau, mai bine zis, Cum ar fi arătat azi omenirea dacă Hitler ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase din Viena şi ar fi devenit un pictor avangardist primit apoi cu braţele deschise în Olimpul elitei din Parisul interbelic de către însuşi zeul Suprarealismului, Andre Breton?
Scriind acest roman despre Hitler, întruchiparea răului absolut, Eric-Emmanuel Schmitt a făcut ceea ce vrea să evite orice psihoterapeut: scindarea personalităţii clientului său. Vei găsi în paginile romanului un Hitler dedublat, iar dedublarea nu este o figură de stil, ci o vei regăsi la sensul propriu. Această dedublare are loc la începutul romanului, în scena în care sunt anunţate rezultatele concursului de admitere la Academia de Arte Frumoase din Viena. Un Hitler află că a fost respins, fiind nevoit să îndure din acel moment gustul amar al înfrângerii. Ruşinea asociată eşecului va duce la formarea unor mecanisme de apărare ce vor netezi calea pentru delirul de grandoare şi pentru acţiunile politice devastatoare ce vor transforma Europa într-un film horror.
Celălalt Hitler află că este admis. Fericit, sărbătoreşte victoria în berăriile frecventate de stundenţii ce visează să devină pictori. Îşi face prieteni care îl ajută sa îşi formeze un stil personal de a picta, să îşi exprime angoasele şi frustrările prin imagini pline de originalitate. Complexul de inferioritate, amintirile unei copilării marcate de un tată violent şi neîncrederea în propria virilitate nu se transformă într-un amestec exploziv ce va naşte orori, ci în compoziţii suprarealiste. Hitler-pictorul se va bucura de tot ce are viaţa de artist avangardist mai bun de oferit: generozitatea senzualităţii feminine, binefacerile prieteniei ce îl va apropia de ceilalţi prin solidaritate şi altruism, lejeritatea pariziană şi admiraţia libertinelor, ce îl va măguli restituindu-i încrederea în propria sexualitate şi forţă de seducţie (pe care Hitler-dictatorul a transformat-o în dorinţa de a seduce masele pentru a-şi susţine ideile aberante).
Vieţile celor doi Hitler sunt prezentate alternativ, astfel încât Eric-Emmanuel Schmitt să te ajute să-i înţelegi mai bine mesajul care spune că toate ideile şi trăsăturile de personalitate ce ţin de latura tenebroasă a naturii umane îl pot face pe om fie un geniu creativ, fie un dictator. Lăsate să se dezvolte nestingherite, aceste idei şi trăsături sumbre induse de o educaţie marcată de umilinţe, de lipsa iubirii sau de agresivitate pot avea efecte devastatoare.
Eric-Emmanuel Schmitt susţine că nimeni nu se naşte monstru, însă poate deveni un om ce poate da dovadă de cea mai mare cruzime dacă nu îi oferă nimeni dovezile de afecţiune şi de toleranţă în momentul critic. Scriitorul surprinde răscolitor acel moment ce transformă umbrele din abisul personalităţii într-un amestec malefic de complexe, ură, furie, neputinţă şi macanisme prin care se încearcă o contracarare a eşecului. Acel Hitler devenit pictor, care nu a existat în realitate, dar care începe să capate un contur şi o identitate credibile în ficţiunea lui Eric-Emmanuel Schmitt, ajunge în cabinetul lui Freud, evreul ce a schimbat modul în care umanitatea se raportează azi la sexualitate, la relaţia părinte-copil, la tabuuri sau la conţinuturile ruşinoase ori indezirabile ale personalităţii.
Hitler-studentul ajunge pe divanul lui Freud. Speră ca Freud să-l scoată din blocajul creativ apărut la vederea unui nud feminin. Nu este un mare admirator al lui Freud, pentru care prietenii şi colegii lui aveau un adevărat cult. Pe Hitler-pictorul timid, psihanalistul Freud îl scoate din pepeni la primele întâlniri. Îi pune întrebări incomode şi indiscrete. Înainte de a-l ajuta să scape de inhibiţia de a privi o femeie dezbrăcată, Freud îl face mai întâi pe Hitler să se simtă el însuşi expus, gol puşcă, devoalându-i fără menajamente gândurile secrete. Aflând că tânărul Hitler este un student virgin care se declară într-un final copleşit de femeia provocatoare ce poza nud pentru studenţii de la cursurile de pictură, Freud începe să-i analizeze copilăria, în special relaţia cu tatăl său abuziv.
Dacă aveai dubii cu privire la reuşita lui Eric-EmmanuelSchmitt de a descrie credibil un Hitler bun, fragil şi care poate inspira compasiune, nicidecum ură şi dezgust, fie el şi un Hitler inventat, ei bine, scena emoţionantă în care îl găseşti pe Hitler în prezenţa unui Freud care îi redă încrederea în sine îţi va schimba total perspectiva…nu asupra lui Hitler cel real, ci asupra modul în care pot fi transformate în artă sau domolite nişte trăiri ce pot duce la acţiuni distructive. Schmitt a inventat un Freud care a jucat rolul părintelui suportiv cu băiatul ce nu are încredere în el. Modul în care şi-a imaginat dialogul dintre faimosul psihanalist şi Hitler pare cât se poate de autentic, încât ajungi să uiţi pentru câteva minute de adevăratul Hitler, care pândeşte câteva pagini mai încolo, pentru a da năvală cu neputinţa lui transformată într-o furie clocotitoare.
În timpul şedinţei psihanalitice în care Freud analizează un vis ce devine cheia problemelor nemărturisite ale lui Hitler-pictorul, vei fi impresionat de modul în care Schmitt leagă problemele personajului său de relaţia dintre inconştient şi naşterea picturii moderne. Vei descoperi un Schmitt capabil de a se apropia de intuiţia şi de fineţea unui psihanalist prin descrierea unui vis erotic în care Hitler nimereşte în decorurile fastuoase ale unui bordel veneţian. Imaginile oniric-lubrice par o contopire între picturile cu nuduri ale lui Paul Delvaux şi obsesiile personajelor din povestirile lui Arthur Schnitzler. Acest vis este analizat sofisticat şi uimitor, astfel încât cititorului să nu i se pară deloc artificială posibilitatea convertirii la vitalitatea creativă a tuturor complexelor ascunse în lumea lui Hitler.
Datorită salvatoarei (însă nicidecum comodei) întâlniri cu Freud, Hitler-pictorul se transformă dintr-o caricatură într-un tânăr şarmant, dorit de femei, apoi într-un pictor suprarealist, devenit o vedetă a Parisului interbelic. În locul urii şi al adeziunii la doctrina extremistă alege calea sănatoasă a solidarităţii. Nu este chinuit de neputinţa celui însetat de putere, care vrea să uite de propria ratare prin manipularea maselor, ci mai degrabă de pierderea celui mai bun prieten în timpul Primului Război Mondial sau de teama de a pierde creativitatea după confruntarea cu toate ororile frontului.
Vei descoperi un Hitler greu de imaginat, unul inofensiv, plin de compasiune şi de tandreţe, conturat în paralel cu adevăratul Hitler. Vei avea astfel două personaje contradictorii, din tabere diferite. Cei doi Hitler formează o antiteză perfecta. Ce adoră unul, urăşte celălalt. Probabil că întâlnirea lor ar fi dus la o luptă în care unul ar fi vrut să anuleze forţa celuilalt pentru a salva omenirea. Au valori total opuse, ca în poveştile în care protagoniştii sunt gemenii ce ajung să reprezinte lupta dintre lumină şi întuneric, doar că Schmitt îi ataşează acestui contrast o imagine mult mai sofisticată.
Hitler devenit pictor nu vrea să conceapă o apropiere a politicii de artă. Nu este sedus de mişcările extremiste născute după Primul Război Mondial şi duce în derizoriu interesul unor artisti din generaţia lui pentru doctrinele salvatoare, precum fascismul sau comunismul. Menirea lui nu este grandoarea promisă de adoraţia maselor, ci arta. Nu vrea un destin excepţional (de fapt nici nu mai crede în aşa ceva), ci doar să se bucure de voluptăţile vieţii. Îşi cunoaşte limitele artistice, ba mai mult(!) le şi acceptă. Nu se crede genial, ba chiar se convinge pe sine că este mai degrabă un pictor mediocru, lipsit de acel stil unic, vizionar, ce l-ar propulsa în galeria celor deveniţi reprezentativi pentru un anumit curent sau pentru propria generaţie. Se mulţumeşte la un moment dat cu statutul de profesor şi nu este deloc măgulit de încercarea unor mari negustori de artă de a-l prezenta, în cercurile înalte ale colecţionarilor cu dare de mână, drept un pictor talentat, unic. Nici măcar Wagner nu-l seduce pe acest Hitler devenit un pictor avangardist în plină glorie, iar entuziasmul politic îi repugnă, la fel şi îndemnul la sacrificiul ce-i promite drept răsplată eternitatea rezervată eroului.
Hitler-pictorul ajunge să se bucure de binefacerile şi de plăcerile mărunte ale unei vieţi banale, în care extraordinarul se reduce la iubirea nesperată dublată de abandonul senzual, adusă în viaţa lui plină de traume de către femeile iubite. Una dintre aceste femei ce i-au arătat că savurarea plăcerilor în anonimat este mai bună decât gloria într-o lume austeră era nimeni alta decât fata unuia dintre susţinătorii puternici ai Sionismului (semn că Schmitt merge cu antiteza dintre cei doi Hitler până în pânzele albe).
În timp ce Hitler-pictorul îşi trăieşte viaţa pariziană alături de ştrengara minionă devenită marea lui iubire, onorând invitaţiile mondene şi admirând baletul modern al lui Diaghilev, adevăratul Hitler, intrat în istorie, îşi pregăteşte ascensiunea şi planurile diabolice. Acest Hitler ce a rămas în istorie nu şi-a făcut veacul prin mansardele boeme, ci a cunoscut Viena sordidă, a marginalilor, a impostorilor şi a celor eşuaţi în azilele de noapte deschise în lunile reci.
Metamorfoza lui Hitler devenit pictorul avangardist inofensiv pentru omenire este o pledoarie pentru farmecul vieţii trăite la dimensiuni mici, însă cu satisfacţii uriaşe. Inventând un Hitler care nu a apucat să se nască – acel Hitler ce şi-a depăşit complexele prin apropierea de semeni în ciuda fricii de respingere şi de ridicol – Eric-Emmanuel Schmitt îţi dă de înţeles că nu există dictatori fara mulţimi bolnave, fără susţinători, fără complicitatea noastră, a tuturor. Despre Hitler şi despre ceilalţi dictatori ai omenirii s-a spus că au fost păpuşarii abili ce au manipulat oameni vulnerabili, folosindu-se de visul acestora de a trăi în vremuri mai bune. Că i-au păcălit pe cei ce i-au susţinut, promiţându-le că vor aduce societatea pe făgaşul normal. Însă modul în care Schmitt vrea să pătrunzi în mintea lui Hitler te face să întrebi dacă nu cumva şi dictatorii au fost nişte marionete mânuite de mulţime. Oare Hitler ar mai fi fost zdrobitor dacă nu ar fi avut parte de nişte susţinători înfocaţi ce au preferat să meargă pe drumul scurt al gândirii simpliste? Dacă majoritatea semenilor nu s-ar fi lăsat ispitiţi de valorile primitive ce nasc soluţii radicale, amorale, de agresivitatea care zace în toţi, dar pe care doar unii aleg să o transforme în raţiunea de a fi?
În calitate de cititori împătimiţi avem nevoie de intimitate. Vrem să ne bucurăm departe de ochii lumii de un personaj ce ne seamănă într-un mod pe care vreum să îl ştim doar noi sau de amintirile ascunse, trezite de un anumit pasaj. Totuşi, în această intimitate oferită de lectură ne descoperim o plăcere vinovată – aceea de a cunoaşte gândurile ascunse ale artiştilor noştri preferaţi sau ale personalităţilor care i-au inspirat.
Depăşim teama de a părea intruzivi şi nu ezităm să colecţionăm jurnalele, însemnările gasite printr-un cufăr uitat şi mai ales trăirile exprimate în scrisorile autorilor sau ale pictorilor preferaţi. Avem însă o scuză: nevoia nobilă de a ni se confirma existenţa unor mijloace mult mai profunde, spirituale şi ingenioase de a gestiona fricile şi trăirile năvalnice. Sperăm astfel că putem găsi nişte fiinţe superioare sau, dimpotrivă, cât se poate de apropiate de omul obişnuit, cu vicii şi tentaţii. Sunt acele fiinţe devenite artişti, de la care aşteptăm uneori lecţii despre cum să ne simţim confortabil cu pornirile sau emoţiile pe care uneori nu ni le asumăm, din teama de a părea (prea) vulgari.
Citind scrisorile unor pictori precum Frida Kahlo sau Marc Chagall, ale unor compozitori faimoşi (uneori şi) datorită cuceririlor, ale unor scriitori infideli, ale preşedinţilor americani ce au schimbat istoria, ale unor femei ce au cunoscut privilegiile puterii, cum a fost regina Elisabeta I, ale unor scriitoare discrete sau mult prea îndrăzneţe pentru timpul lor, precum Anais Nin sau George Sand, ne dăm seama că nimic din ce este uman nu lipseşte din preocupările celor pe care îi urcăm pe soclul rezervat fiinţelor ce par diferite de noi. Vei descoperi pasiuni puternice, declaraţii mistuitoare, reproşuri, mărturisiri deme de o melodramă sau de povestiri comic-picante, regrete sau aşteptări zadarnice.
Adunând 50 de scrisori pe care le consideră memorabile datorită modului în care te fac să te apropii de cei ce le-au scris, David H. Lowenherz te ajută să descoperi o multitudine de emoţii care pot fi exprimate când bariera autocenzurii cade. Vei empatiza cu nişte femei şi bărbaţi puternici, aparent inabordabili, capabili să copleşească ori să intimideze, dar care îşi dau voie să se arate fragili, adică normali, umani, în scrisorile adresate celor pe care i-au adorat. Cele 50 de scrisori au fost grupate, în funcţie de mesajul transmis, în mai multe capitole: Dragoste tandră, Nebun după tine, Proză pasională, Despărţiri dureroase, Foc şi gheaţă, Dragoste interzisă.
Această selecţie te va face să te gândeşti la varietatea umană, la modul în care aceeaşi dramă sau acelaşi sentiment ajung să fie interpretate diferit, în funcţie de personalitatea fiecăruia, dar mai ales în funcţie de modul în care spiritul unei anumite epoci modelează exprimarea trăirilor. Anumite scrisori îţi vor aminti de romanele secolului al XIX-lea datorită preocupării pentru aparenţe şi acea preţiozitate calofilă, azi considerată a fi desuetă, în care se îmbracă grija pentru sentimentele destinatarului. Altele reflectă perfect dorinţa de a striga libertatea, nevoia de a renunţa la convenţiile rigide pentru a primi din plin binefacerile secolului XX, care a eliberat femeia şi a topit pudibonderia. Nu lipsesc nici scrisorile care, deşi au fost scrise într-un secol în care ipocrizia sufoca necruţător exuberanţa erotismului feminin, dovedesc totuşi o mare îndrăzneală din partea unor fete de familie bună.
Cele 50 de scrisori îţi vor demonstra cât de imprevizibili pot fi nişte artişti despre care tu ai crezut că ştiai totul sau acele fete educate în spiritul puritan. Te vor uimi cei pe care îi credeai limitaţi şi naivi ori mult prea pudici. În schimb, cei mult prea dezinhibaţi în cercurile mondene vor scoate la suprafaţă o delicateţe nebănuită, aproape incompatibilă cu masca arătată celorlalţi în public.
Indiferent de trăirile pe care le vor trezi în tine, vei ajunge să îi admiri şi mai mult pe autorii acestor scrisori, cu toate păcatele mărturisite pe hârtie. Ei au avut curajul de a se arăta aşa cum este orice om atunci când nu vrea să fie abandonat, uitat, desconsiderat de fiinţa iubită: vulnerabili, iar noi, cititorii, ştim foarte bine că vulnerabilitatea (departe de a fi un defect) i-a făcut pe unii dintre noi să creeze poate cele mai frumoase romane sau picturi.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
