Facebook
Acasă Articole Pagină 136

Articole

Ultimele

6 filme actuale care te invita la o hoinareala prin oras

Adriana Gionea
-
0
6 filme actuale care te invita la o hoinareala prin oras

Oraşul înseamnă răsărituri pline de culoare după o noapte albă, lumini vibrante ce îndulcesc melancolia, plimbări fără ţintă pentru limpezirea gândurilor, pierderi şi regăsiri, străzi şi cartiere în care se trăieşte într-un ritm trepidant sau după-amiezi trândave, alături de o carte parcursă lent în cafeneaua preferată. Pe toate acestea le vei găsi în cele şase filme lansate în ultimii ani, care ne-au impresionat.

 All These Sleepless Nights

imagine: www.indiewire.com

All These Sleepless Nights poate fi considerat unul dintre cele mai seducătoare filme despre legătura generaţiei actuale cu Oraşul. Regizorul transformă hoinăreala nocturnă a unor studenţi din Varşovia într-o călătorie magică datorită petrecerilor cu sunete şi lumini hipnotice. Simţi că pluteşti într-un prezent continuu, al celor mai frumoşi ani, în care lipsa direcţiei clare lasă voluptatea clipei să se desfăşoare nestingherită, amorţind teama de ridicol sau de ratare. Personajele în care se regăseşte generaţia studenţilor din zilele noastre, prinsă între hedonism, luciditate, debusolare şi o poftă de viaţă molipsitoare, coloana sonoră antrenantă şi dialogurile te vor face să rezonezi perfect cu energia urbană captată de regizorul Michal Marczak.

Mulţi au spus că filmul aduce pe străzile Varşoviei actuale atmosfera din perioada Nouvelle Vague şi efervescenţa electrizantă a Berlinului văzut prin ochii petrecăreţilor cu idei artistice progresiste. All These Sleepless Nights poate fi considerat un film despre hipsterii Varşoviei. Totodată, legătura dintre emoţiile personajelor, mişcările camerei de filmat şi tratarea unor teme actuale îl transformă într-un film despre tinerii din întreaga lume. Te va face să afirmi că Michal Marczak face parte din categoria regizorilor care simt perfect pulsul unei generaţii, depinstându-i profunzimea din spatele dorinţei de a face din oraşul de suflet o petrecere continuă. Vei descoperi astfel un film ce îţi aminteşte de petrecerile nebune terminate cu discuţiile interesante de la final, când aştepţi răsăritul. Te invit să citeşti şi recezia.


LYTE video

 

Victoria

foto: Berlin International Film Festival/Hollywoodreporter.com

Ce pare a fi o hoinăreală, în care un grup de pierde-vară îi arată unei tinere din altă ţară farmecul nebunesc al nopţii berlineze, se transformă într-un thriller exploziv, în care pericolul vine de unde nici nu te aşteptai. Îmbinând chemarea ispititoare a unei nopţi de pomină cu elementele unui thriller şi ale unui love story dintre o străină delicată nimerită într-un club din Berlin şi un derbedeu carismatic, regizorul Sebastian Schipper a realizat un film pe care vei dori să îl recomanzi şi altora. Este alert, imprevizibil şi include un joc actoricesc expresiv, convingător şi plin de naturaleţe.

Victoria a fost apreciat la Berlinale şi datorită modului în care Sebastian Schipper foloseşte cadrul lung pentru a surprinde autenticitatea vibrantă a unei nopţi berlineze. Camera de filmat redă acea fluiditate firească a dialogurilor fără miză, dar care sudează oameni ce vin din ţări şi culturi diferite. Filmul îţi va rămâne în minte atât datorită modului imprevizibil în care se desfăşoară o noapte ce obligă la adoptarea unor decizii rapide, ce pot schimba traiectoria unei existenţe, cât şi interpretării oferite de actriţa Laia Costa. Interpretarea ei este compatibilă perfect cu amestecul dintre farmecul suav şi foamea de emoţii puternice ale personajului feminin. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

Stockholm

foto: CaballoFilms/TIFF

Tot despre un cuplu a cărui întâlnire nocturnă scapă de sub control înaintea răsăritului este vorba şi în Stockholm. Este un cuplu efemer, sudat la ieşirea din club, în urma unui flirt superficial, dar care între miezul nopţii şi lumina zorilor ajunge să experimenteze un amalgam de stări năucitoare. El pare tipul degajat, înzestrat cu simţul umorului şi atitudine îndrăzneaţă, care o abordează pe fata aparent fragilă şi închisă în ea, târâtă de prietene în club pentru a se reface după o perioadă grea. Ea ezită, îl respinge, se amuză pe seama glumelor lui, apoi nu mai vrea să plece după ce prinde răsăritul pe terasa blocului în care locuieste acesta.

Contrar aşteptărilor, filmul nu este nici despre celebrul sindrom ce apare în interacţiunile umane toxice, nici despre capitala scandinavă. Sensul titlului este unul volatil, la care se va face referire subtil pe măsură ce noaptea personajelor ce flirtează străbătând Madridul filmat încât să semene cu orice alt oraş occidental după o noapte albă. Modul în care cineastul Rodrigo Sorogoyen foloseşte străzile oraşului pentru a încadra complicatele urmări a ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă aventură de-o noapte îţi dă impresia că asişti la un déjà vu. Te întrebi dacă nu cumva acţiunea filmului se petrece în oraşul tău, pe care îl vezi diferit la 4 dimineaţa, după o noapte albă. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

Strange Birds (Droles d’oiseaux)

foto: www.berlinale.de/en/archiv

Plimbările între bulevardele, cafenelele, podurile, cinematografele vechi şi librăriile Parisului sunt cel mai bun remediu împotriva tristeţii. Cel puţin asta simţi când asişti la încercarea protagonistei (Mavie) de a-şi face ordine în viaţă. Deşi îţi dă de înţeles că se află în plină criză existenţială şi pare să-şi fi pierdut direcţia, o vei invidia dacă eşti un visător boem. Ea pare să ducă viaţa la care mulţi visează. Se bucură de plimbări pe fundalul apusului violet ce transformă Parisul într-o pictură impresionistă, îşi permite luxul de a piarde amiezile citind un roman într-o cafenea liniştită şi are un job de vis pentru cei dependenţi de lectură – acela de librar.

Filmul regizat de Elise Girard nu are o desfăşurare spectaculoasă, nici un fir narativ ofertant. Este mai degrabă un film în care scenele se preling într-un ritm nostalgic. Te întrebi dacă nu cumva Strange Birds a fost regizat pentru a le aduce un omagiu visătorilor şi acelui Paris idealizat, care aminteşte de farmecul peliculelor din anii ‘60. Îi va plictisi pe cei dependenţi de acţiune, în schimb va fi perfect pentru cei dornici de a se plimba pe străduţele unui Paris personal mai mult sau mai puţin real. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

Jeune femme (Montparnasse bienvenue)

foto: www.viennale.at/en

Cum să te bucuri de vraja Parisului când rămâi fără bani? Te învaţă protagonista filmului care a primit Camera d’Or la Cannes, în 2017 – Jeune femme (Montparnasse bienvenue). Ea a revenit în Paris după o lungă absenţă, pentru a-şi reface viaţa, fiind abandonată de bărbatul considerat marea ei iubire. Străbătând Parisul în căutarea unui acoperiş deasupra capului şi a unui job, va întâlni personaje ciudate şi îşi va face prieteni noi.

Criticii au considerat acest personaj feminin, interpretat emoţionant de Laetitia Dosch, unul reprezentativ pentru generaţia Y din spaţiul occidental. Ei afirma că personajul redă problemele unei generaţii ce amână stabilitatea pentru a se testa oportunităţile prezentului lipsit de promisiunea siguranţei. Estetica filmului aminteşte de cea a filmelor din Noul Val francez în care dramele personajelor se derulau în ritmul Parisului hedonist, ce plutea într-un prezent al nonşalanţei. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

The Nobodies (Los Nadie)

foto: awesomeberlin.net/upcoming-events-berlin

Dacă vrei să vezi cum îşi trăiesc anii răzvrătirii nişte adolescenţi din Columbia, dornici de a ieşi din turma ce ascultă muzica mult prea comercială în care se imită lascivitatea ritmurilor tribale, atunci te vor impresiona aceşti punkeri din Medellin. Proiectat şi în cadrul secţiunii competiţionale a festivalului Anonimul (2017), filmul The Nobodies este o călătorie neaşteptată în inima comunităţii de rockeri dintr-un oraş asociat cu traficul de droguri, cu străzile periculoase dominate de interlopi feroce.

Prin aspiraţiile, dorinţele şi pasiunile adolescenţilor din filmul său, regizorul Juan Sebastian Mesa te va uimi arătându-ţi o faţă diferită a periferiei sud-americane. Folosind cadre realiste ce amintesc de imersiunea oferită de un documentar şi alegând scene ce te vor face să simţi ritmul oraşului luat la pas de personajele dependente de rock, Juan Sebastian Mesa redă cu entuziasm şi candoare imaginea unei generaţii aparte. Este o generaţie ce vrea să meargă împotriva curentului majorităţii ce îi îndeamnă pe cei născuţi la periferia oraşului Medellin să consume droguri, să se alăture bandelor violente şi să renunţe la visuri. Personajele filmului nu vor să renunţe la aceste visuri, mai ales la cel de a face o călătorie iniţiatică prin care să străbată America de Sud, amintindu-ţi de nevoia de evadare a personajelor lui Kerouac. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

 

Femeia din Orient Express – Agatha Christie in ipostaza calatoarei luate prin surprindere

Adriana Gionea
-
0
Femeia din Orient Express – Agatha Christie in ipostaza calatoarei luate prin surprindere

Scriitoarea Lindsay Jayne Ashford are talentul de a născoci descrieri ademenitoare, ce te scot din prezentul personal pentru a te arunca în cel aparţinând unor personaje din alt secol. Iar prezentul celor trei protagoniste ale romanului, care se intersectează în Orient Express, este unul cât se poate de ofertant pentru cine visează la peripluri ce străbat mai multe culturi şi continente.

Lanţul evenimentelor întinse pe două continente este prelungit de încercarea celor trei personaje feminine de a începe o nouă viaţă într-un loc unde reputaţia şubrezită să nu le mai prindă din urmă. Pentru a putea ajunge la destinaţia îndepărtată ce le promite o viaţă nouă, ele aleg luxosul Orient Express. Călătoria lor te poartă din oraşele istorice ale Europei tocmai la ruinele din Mesopotamia readusă la suprafaţă de arheologii interbelici…după ce schimbi mai multe mijloace de transport odată cu fusul orar.

Parcurgând romanul despre călătoria Agathei Christie spre Bagdad ai impresia că urmăreşti scenele unui film de epocă având suspansul unui thriller cu decoruri specifice anilor ’20. Printre aceste decoruri se strecoară exuberant culorile unor locuri exotice şi mesajele despre importanţa complicităţii feminine la începutul emancipării. De fapt, această complicitate feminină ţesută de cele trei protagoniste aparţinând unor tipologii diferite (contradictorii chiar) devine adevărata sursă a secretelor dătătoare de suspans, nu descoperirea unei crime. Încercarea fiecăreia de a le înţelege pe celelalte descifrându-le tacticos enigmele transformă simpla curiozitate indiscretă într-o anchetă.

Prin romanul Femeia din Orient Express, Lindsay Jayne Ashford reuşeşte ce îşi propune de fapt orice regizor de filme cu decoruri interbelice şi vehicule de lux ce amintesc de eleganţa de altădată: să îţi dea impresia că te urci într-un tren al timpului ce te scoate din actualitate şi îţi permite evadarea într-o epoca idealizată. Elementele ce întreţin atmosfera de epocă sunt la fel de importante pentru autoare cum sunt şi detaliile care alimentează misterul nelipsit dintr-o carte despre Agatha Christie. Te vei simţi precum un pasager din Orient Express, printre doamne ce se îmbrăcau de la Chanel, apoi te vei da jos, vei trece graniţa otomană şi vei lua un alt tren care te va lăsa în Damascul anilor ‘20. Vei traversa Damascul pe cămile. Te vei lăsa îmbătat de mirosul puternic al uleiului de trandafir invadat de mirosul picant al mirodeniilor. Vei avea parte de un răsfăţ de şeic la hammam şi vei pleca mai departe, cu promisiunea unui răsărit în nuanţe hipnotice admirat dintr-o barcă plutind pe Tigru, care te poartă spre nişte ruine vechi de mii de ani de lângă Bagdad. Lăsând în urmă şi Bagdadul, ajungi la ruinele din Ur, ale căror mistere şi comori pot rivaliza cu ale marilor piramide egiptene.

Autoarea nu uită nici de fascinaţia cititorului pentru universul feminin interbelic, eliberat de vechile cutume rigide. În conturarea personajelor feminine ale romanului – Agatha Christie, Katharine (o pictoriţă nonconformistă pasionată de arheologie) şi Nancy (o tânără despre care ţi se dă de înţeles că ar fi nimeni alta decât amanta soţului Agathei) – vei regăsi trăsăturile femeilor emancipate şi pline de şarm pe care le admiri în imaginile sau în reclamele vintage din anii ’20. Aceste personaje ce întruchipează idealul feminin interbelic sunt scoase din mediul lor – cafenelele pariziene ori saloanele rafinate londoneze – şi aruncate într-un Orient arab unde se întâlneau aprigii şefi de trib, spionii, aventurierii ce puneau la cale răscoale împotriva coloniştilor britanici şi arheologii ce descoperiseră impresionantele vestigii ale Mesopotamiei. Călătoria Agathei te poartă prin camerele secrete ale templelor şi palatelor asiro-babiloniene şi prin siturile arheologice unde au fost găsite unele dintre cele mai vechi scrieri ale omenirii.

Femeia din Orient Express îţi oferă exact ce îţi doreşti de la un roman de atmosferă, despre o călătorie ficţionalizată a unei Agatha Christie devenite personaj. Vei avea parte de suspans. Te vor lua prin surprindere nişte răsturnări de situaţie provocate de pericolele apărute într-un ţinut exotic plin de tulburări politice, de secrete mai mult sau mai puţin şocante şi de iubiri dezgropate odată cu bijuteriile preţioase ale unor aristocrate din Mesopotamia. Nu lipsesc nici personajele seducătoare care nu sunt ceea ce pretind a fi.

În ciuda atracţiilor promise de falsele mituri despre exotismul arab, personajul Agatha Christie nu îşi dorea o simplă călătorie pentru hrănirea fanteziilor despre un Orient-butaforie. Ea nu căuta plăcerea exprimată de modelele ce pozau lasciv pentru falsele scene de harem reproduse în atelierele pictorilor europeni. Agatha încerca să lase în urmă amintirile despre un mariaj încheiat cu scandaloasele articole de presă despre infidelitatea soţului şi despre încercarea ei de a-l recâştiga înscenându-şi dispariţia.

Romanul oferă genul de lectură al cărui scop este acela de a te invita la evaziune. Dacă te laşi ghidat de intenţiile autoarei, vei avea parte acea evaziune redată perfect de scenele în care treci de la ritmul alert al unei vacanţe cu peripeţii în ţinuturi îndepărtate la trândăvia unei amiezi dogoritoare, de care scapi printr-o siesta într-o căsuţă situată aproape de o pădure cu palmieri de pe malul Eufratului. Astfel, vei avea impresia că ai devenit, la rândul tău, un însoţitor al Agathei Christie în peripeţiile din ţinuturile babiloniene.

Până să ajungi la scenele care eliberează adrenalina, vei fi plimbat prin Damascul anilor ’20, unde siluetele occidentalelor cochete erau purtate lent de cămile pe străzile cotropite de vânzătorii ambulanţi, ce le îmbiau cu porţii înmiresmate de kebab servit cu sos de cireşe negre, condimentat cu scorţişoară şi amestecat generos cu fistic. Descoperi Bagdadul cupolelor turcoaz şi al grădinilor de pe malul Tigrului, văzute de pe terasa hotelului unde s-a cazat Agatha Christie. Din Bagdad ajungi pe dealurile pline de livezi ce ascund unul dintre cele mai frumoase temple ale kurzilor, apoi te trezeşti în cel mai vânat sit arheologic din faimosul Ur (unul dintre cele mai vechi oraşe ale omenirii).

Specializată în criminalistică, Lindsay Jayne Ashford este receptivă şi la dorinţa cititorului de a se bucura de o poveste cu situaţii imprevizibile, desfăşurată în decorurile unui exotism aşa cum era el reprezentat în perioada interbelică. Astfel, vei avea parte de scene ce măresc pulsul, strecurate printre descrieri îmbietoare ale unui pitoresc vizual-olfactiv reprezentând oraşele din spaţiul arab, în perioada în care occidentalul aventurier se lăsa copleşit de opulenţa orientală.

Descrierile ce fixează un decor potrivit pentru dezlănţuirea secretelor (devoalate brusc) anunţă prezenţa celui de-al patrulea personaj al romanului: abundenţa orientală. Este o abundenţă receptată cu toate simţurile. Risipa detaliilor condimentează voluptuos atracţia pentru poveştile fabuloase despre vechile civilizaţii. Scriitoarea a reuşit să îţi transmită fascinaţia interbelicului pentru vestigiile civilizaţiilor exotice, scoase la suprafaţă de arheologii ce ţineau primele pagini ale publicaţiilor, adesea rivalizând cu staturile de cinema în vânzarea unor istorii de viaţă despre faraoni sau regi babilonieni, care alimentau imaginarul vesticului.

Romanul poate fi receptat diferit, în functie de preocupările cititorului. Dacă vrei o lectură antrenantă precum un film de aventuri cu tentă detectivistă, va trebui să aştepţi până când Agatha Christie ajunge la Bagdad. Aici, se lasă ademenită de Katharine, tipologia femeii interbelice îndrăzneţe (şi o altă călătoare din Orient Express), care o invită insistent la situl arheologic din Ur. Dacă eşti interesat mai degrabă de lumea afectivă şi de interacţiunile personajelor feminine (mai ales că două dintre ele sunt rivale), vei avea parte de scene în care pericolul, dezamăgirile şi insecuritatea inspirată de străbaterea unui ţinut necunoscut sudează relaţiile dintre protagoniste, obligându-le totodată să dea cărţile pe faţă.

Conştientă de rezervele unor cititori pe care un astfel de roman îi face să anticipeze o lectură facilă, bună pentru zilele petrecute la plajă ori într-o călătorie epuizantă cu un tren mult prea lent, autoarea introduce şi câteva detalii inedite despre populaţia kurdă ce trăia pe dealurile de lângă Mosul (în Irak). Aceste detalii vor fi mai ales pe placul celor dornici de a descoperi lucruri noi despre populaţii ce trăiesc în ţinuturi mai puţin cunoscute în spaţiul occidental.

Vei opri la un moment dat lectura pentru a căuta informaţii despre populaţia kurdă Yazidi, cunoscută mai ales datorită impresionantului sanctuar Sheikh’Adi, de la Jebel Sinjar. Îţi vor stârni curiozitatea detaliile picturale despre sanctuarele kurde, cu ale lor legende năucitoare şi elementele decorative reprezentând animalele mitologice – unele înspăimântătoare, altele de o frumuseţe răpitoare, cum este păunul din argint şi pietre preţioase. Aceste detalii sunt momeala perfectă pentru a-i convinge să continue lectura şi pe cei ce strâmbă din nas ori de câte ori dau peste romane de atmosferă ce imită filmele de epocă având nişte decoruri exotice, ingrediente specifice romanelor detectiviste îmbinate cu mesaje despre solidaritatea feminină în timpul unor crize sentimentale.

Citeşte şi Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Femeia cu Părul Roşu – Poveştile şi legendele preferate ascund profeţii

Carti despre Ele, scrise de Ei

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

 

Nautilus – Bijuteria rara din colectia unei regine atipice

Adriana Gionea
-
0
Nautilus – Bijuteria rara din colectia unei regine atipice

Dacă eşti dependent de genul acela de poveste ce aduce împreună personaje din mai multe epoci, atunci te sfătuiesc să treci pe listă romanele scrise de Ioana Bâldea Constantinescu. Vei găsi în ele nu una, ci o sumedenie de poveşti, într-un mozaic transformat la un moment dat într-o spirală care te face pe tine, cititorule, să aluneci brusc dintr-o perioadă în alta.

După ce te-a plimbat între Bucureştiul caselor vechi şi palatele Spaniei maure scriindu-şi primul roman – Dincolo de portocali, Ioana Bâldea Constantinescu te invită de data aceasta la curtea unei regine înţelepte – Blanche de Navarre, considerată a fi prima femeie colecţionară. A trăit în secolul al XIV-lea, când regatul ei se afla încă la graniţa dintre întunecimea Evului Mediu şi lumina ce prevestea Renaşterea. În colecţia ei se afla o cochilie magică, ajunsă în cabinetul de curiozităţi al unor conducători din veacuri viitoare şi apoi în imaginaţia lui Marc, un tânăr doctorand venit la Paris şi care locuia chiar în mansarda palatului în care îşi purtase paşii însăşi Blanche de Navarre.

Tânărul Marc nu îşi alesese întâmplător acea mansaradă a palatului ce îi aparţinuse reginei Blanche de Navarre. Până şi el căzuse sub vraja ei în timp ce se documenta pentru a-şi finaliza teza de doctorat despre cabinetele de curiozităţi ale colecţionarilor excentrici din secolele trecute. Marc îi va povesti despre Blanche noii sale iubite, Luna. Luna are, la rândul ei, o poveste de viaţă răvăşitoare. Ea a rămas unicul sprijin afectiv al unei surori ce îşi creşte singură copilul autist.

Odată cu apariţia personajului feminin pe nume Luna începi să treci foarte repede dintr-un secol în altul. În secolul XXI găseşti Parisul mansardelor şi al plimbărilor printre case vechi, nişte plimbări devenite alinarea străinilor ce vin în acest oraş celebru pentru a uita de sine şi de singurătate. Împins apoi în secolul al XIV-lea, te trezeşti alunecând în spirala poveştilor ce alcătuiesc un cotidian suprarealist (pentru omul modern) al unei regine aparte.

Readusă în paginile cărţii, regina Blanche de Navarre devine o legendă fascinantă, demnă de un scenariu de film ce îmbină istoria şi realismul magic. Paginile în care apare Blanche se desfăşoară precum scenele unui film cu decoruri de epocă. Un film în care sunt amestecate funambulesc iubirile neîmplinite, fanteziile inspirate de tapiseriile în care zburdau unicornii, cărţile despre animale fabuloase, pasiunea pentru artă şi poveştile despre leacurile neobişnuite preparate de un medic evreu prigonit.

Călătorind prin secolul lui Blanche asişti la nişte episoade tumultuoase din istoria Europei, pe care medicul evreu devenit salvatorul şi confidentul ei le-a înţeles cel mai bine. El şi-a pierdut familia în timpul epidemiei de ciumă şi a fost nevoit să ducă o viaţă nomadă pentru a scăpa de mulţimea stârnită de zvonurile antisemite. Acest personaj masculin, ale cărui trăsături şi personalitate anunţau contrastul dintre lumină şi umbră din capodoperele semnate de Rembrandt, este la fel de captivant precum Blanche, regina ce o slujea cu devotament.

Prins între două lumi – cea reală, sursa marilor pierderi şi dezrădăcinări, şi cea ocultă, aflată la graniţa dintre viaţă şi moarte, unde se putea reîntâlni cu Miriam, soţia pierdută în timpul ciumei – medicul Yaakov adună în povestea lui toate acele mituri şi calităţi asociate învăţaţilor ce au adus în Europa înţelepciunea cărturarilor de pe meleaguri îndepărtate. De fapt, prin interesul faţă de leacurile, cunoştinţele şi descoperirile învăţaţilor din secole diferite, Yaakov devine pentru cititorul romanului Nautilus ceea ce este bucătarul Ivan pentru cel ce parcurge romanul Dincolo de portocali, prin care a debutat Ioana Bâldea Constantinescu. Deşi au meniri şi pasiuni diferite, medicul Yaakov şi artizanul deliciilor gustative pe nume Ivan au ceva în comun: ambii sunt personajele pe care le caută orice scriitor pentru a-şi forţa limitele creativităţii. Atât Yaakov, cât şi Ivan aduc laolaltă obiecte, ingrediente şi reţete care mai de care mai bizare, încât l-ar face invidios până şi pe un pictor suprarealist.

Pentru a putea reuni într-un mozaic armonios existenţele unor personaje din secole diferite, un scriitor trebuie să găsească nişte legături simbolice subtile astfel încât romanul să nu pară o alăturare superficială de poveşti spectaculoase. Iar Ioana Bâldea Constantinescu ştie cum să folosească un detaliu găsit într-un cabinet de curiozităţi – o cochilie rară – pentru a o transforma într-o metaforă ce invită la descoperirea interpretărilor ce sudează existenţele personajelor, aşa cum face o altă scriitoare, Jeanette Winterson, în romanul Lighthousekeeping. Imaginea cochiliei din colecţia lui Blanche ascunde sensurile ce unesc aceste poveşti de viaţă marcate de pierderi ce duc la noi începuturi şi de perpetua căutare a unei alinări când suferinţele celor dragi se prelungesc.

Nautilus este un roman în care suferinţa este răvăşitoare, însă plină de trimiteri spre o realitate căptuşită de metafore, astfel încât lectura să nu ţi se pară sufocantă. În timp ce îl vei citi te vei gândi la nevoia fiecărui om captiv sub vremuri sau sub propria suferinţă fără leac de a găsi un refugiu. Blanche de Navarre l-a găsit în colecţia sa. Alţii, în povestea ei, care a transformat-o dintr-o regină tristă într-o femeie mai fericită decât multe nobile din secolul ei, lipsite de libertate şi de învăţătura care să le deschidă orizontul.

Citeşte şi Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumată şi extravaganţa culinară a unui aristocrat rus

În Calabria – Un pitoresc imprevizibil

Lighthousekeeping – Povestitorii adevăraţi nu cred în finaluri

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

Adriana Gionea
-
0
In Calabria – Un pitoresc imprevizibil

În Calabria este paşaportul spre un ţinut idilic. Acel ţinut în care ieşi din timpul tău cotidian pentru a te bucura de un alt timp, al trândăviei scăldate de soare şi al întâlnirilor cu frumuseţea unui pitoresc la care visează mulţi dintre cei ce se îndreaptă spre Italia meridională. Însă frumuseţea pe care o descoperi alături de personajele din acest roman ţi se arată doar dacă faci parte din categoria aparte a turiştilor ce se transformă în călători după ce se îndepărtează de grupul condus de un ghid şi se aventurează în zone unde găsesc o realitate ascunsă de cei ce alcătuiesc ofertele pentru vacanţa perfectă.

Îndepărtându-te de traseul clasic vei da peste căsuţa lui Claudio Bianchi, situată prea sus pentru americanii care vin să facă plajă şi prea jos pentru nemţii care vin să schieze. Aşadar, un loc mai ferit de turiştii ce dau năvală şi puţin cam departe de locurile incluse în broşurile prin care îţi iau ochii agenţiile. Însă este un loc ideal pentru călătorul nonconformist, ce preferă nişte suveniruri nu întotdeauna la vedere: autenticitatea locală şi fabulosul ascuns în viaţa unei gazde considerate banale, însingurate şi ursuze.

Nu o fi Claudio Bianchi cel mai ospitalier calabrez, şi nici ferma lui un loc bun de fotografiat pentru a te făli odată întors acasă. Pământurile lui adăpostesc în schimb o atracţie mai puţin obişnuită, ţinută ascunsă la început, apoi devenită o pacoste pentru Claudio după ce trezeşte lăcomia unor mafioţi locali, din temuta ‘Ndragheta (varianta calabreză a Cosa Nostra). Atracţia este o licornă ce a tot căutat un loc potrivit pentru puiul ei. Nu te grăbi să tragi concluzii! Peter S. Beagle nu face parte din categoria scriitorilor ce recurg la fantastic într-un mod simplist şi artificial dând dovadă de amatorism când nu ştiu să gestioneze întâlnirea dintre mit şi realitate.

Elementul fantastic este ingenios integrat în realitatea unei regiuni unde frumuseţea dată de pitoresc este invadată de ferocitatea bandelor mafiote. Cu alte cuvinte, vei avea parte de o călătorie aparte, ce implică toate riscurile alegerii unui traseu ce te îndepărtează de zona de confort, însă vei fi răsplatit cu unele dintre cele mai frumoase amintiri, deoarece licorna te va apăra de localnicii dubioşi (şi pe gazda ta, Claudio Bianchi).

Elementul fantastic este descris astfel încât să pară cât se poate de real, într-un mod care îi va înduioşa pe iubitorii de cai. Dacă nu ar fi apărut licorna, romanul ar fi devenit o banală poveste cu iz de melodramă ce ţine cont de la faima sângeroasă a Sudului, în special a Calabriei (considerate un paradis pentru turişti, însă un cuib de criminali de către oamenii cinstiţi ai locului, abandonaţi de autorităţi şi terorizaţi de clanurile mafiote). Ai fi citit o poveste ca toate celelalte despe un taciturn ursuz care s-a retras din viaţa socială după o căsnicie terminată cu o traumă, dar căruia i se mai dă încă o şansă de a se reapropia de semeni printr-o iubire târzie. Şansa vine odată cu apariţia la ferma sa dărăpănată a unei localnice cu douăzeci de ani mai tânără, nimeni alta decât sora poştaşului (singurul prieten al protagonistului).

Apariţia licornei are două efecte benefice asupra poveştii. În primul rând îi conferă suspansul şi doza de imprevizibil asociate unui thriller ce te ţine cu sufletul la gură, deoarece stârneşte curiozitatea mafioţilor din Calabria. În al doilea rând luminează prin trimiteri la mit şi puritate acea realitate sumbră din satele calabreze dominate de ‘Ndragheta. Ireala apariţie a licornei îţi dezvăluie o imagine cât se poate de realistă a Sudului, definită prin contrastul dintre frumuseţea delicată, cruzimea şi apucăturile grosolane promovate de un cod al fărădelegii într-o lume cu valori inversate.

Ferma lui Claudio Bianchi este o oază de linişte, un paradis nealterat de timp, în ciuda absenţei a ceea ce se numeşte confortul modern. Desprinsă parcă din secolul al XIX-lea, când au început să fie confirmate primele încrengături interlope din Calabria, viaţa lui Claudio Bianchi te impresionează printr-un amestec de candoare, ironie meridională, compasiune pentru necuvântătoare şi licărul sensibilităţii poetice. Pe cât de insuportabil le-ar putea părea consătenilor mai guralivi, pe atât de simpatic li se va părea cititorilor impresionaţi de bunătatea lui şi de talentul de a stoarce versuri ce glorifică frumuseţea vieţii chiar şi dintr-o existenţă cu multe răni.

Te vor emoţiona pasajele în care vei afla ca protagonistul le recită poezii prietenilor săi – câinele Garibaldi, văcuţele cu nume de cucoane şi ţapul Cherubino, dar mai ales cele în care hrăneşte licorna apărută de nicăieri în via lui pentru a găsi un loc sigur unde să nască. Acest om scump la vorbă, dezobişnuit cu prezenţele umane care să-i aline suferinţele, este de fapt blândeţea întruchipată. O ştiu cel mai bine licorna şi căprioarele pe care le hrăneşte pentru a le mulţumi că îi lasă culturile în pace. În curând va afla şi îndrăzneaţa Giovanna, o tânără cu aer de ştrengăriţă isteaţă. Ea ajunge să se îndrăgostească de el după ce îl vede ajutând licornă să aducă pe lume puiul de unicorn.

Existenţa lui Claudio este alinată de licornă şi de Giovanna, însă ameninţată de mafioţii ce îi vor ferma pentru a pune mâna pe familia de unicorni adăpostită de el, pe care să o transforme într-un trofeu rar. Apariţia mafioţilor fără scrupule va devia povestea de iubire târzie spre un thriller cu deznodământ suprarealist datorită acestei licorne.

Turnura pe care o ia povestea lui Claudio îţi aminteşte de filmele actuale ce îmbină legendele cu thrillerul ori de povestirile unor autori italieni contemporani dornici de a reinterpreta miturile şi basmele italiene pentru a denunţa marasmul în care sunt obligaţi să trăiască oamenii cinstiţi din sudul Italiei, sufocat de teroare şi corupţie. Teroarea nu răzbeşte în acest roman (deşi la un moment dat îi simţi apăsarea în câteva pagini), deoarece Peter S. Beagle nu vrea să alunge mirificul ce însoţeşte fabulosul refugiat pe lângă ferma lui Claudio Bianchi odată cu apariţia licornei.

Cei îndrăgostiţi de stilul lui Beagle datorită romanului Ultima licornă, ce i-a adus faima internaţională, vor aprecia şi de data aceasta modul în care a infiltrat elementul fantastic în lumea cititorului actual. Realul plonjează fresc în lumea fantastică asociată basmului, fără a-ţi da impresia că există o ruptură bruscă între cele două planuri, ci doar o continuitate. Fantasticul din romanul În Calabria are două roluri: de a împiedica generalizarea ce întăreşte mitul Sudului troglodit şi brutal, unde toţi abia aşteaptă să devină complicii răului, şi de a-ţi dă impresia că te întorci într-o epocă a inocenţei pierdute, a peisajelor de legendă neprofanate de intenţiile malefice.

În Calabria este o carte pe care o vei aşeza pe raftul celor speciale, datorită mesajului umanist, scriiturii simpatice în care duioşia capătă un ton pişicher, asociat umorului şi oralităţii meridionale, şi mai ales datorită încrederii pe care ţi-o dă în posibilitatea unor noi începuturi. Povestea lui Claudio Bianchi poate fi considerată o alegorie a regenerării într-un loc unde răul dă târcoale, dar unde bunătatea este răsplătită prin miraculosul ce readuce mitul în prezent. Intervenţia fabulosului eliberează personajele romanului de condiţia de victime ale unui spaţiu acaparat de rău.

Citeşte şi Munţii Înalţi ai Portugaliei – Locul alinărilor ciudate şi al nostalgiei suprarealiste

Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Patti Cake$ – O Adele in lumea Hip-Hop

Adriana Gionea
-
0
Patti Cake$ – O Adele in lumea Hip-Hop

Ce s-ar întâmpla dacă Eminem s-ar transforma într-un duh şi ar intra în corpul lui Adele, făcând-o să scoată rime obraznice într-un ritm ameţitor, în locul versurilor sentimentale? Păi s-ar naşte Patti Cake$, numită şi Killa P – un personaj de care te îndrăgosteşti din primele minute ale filmului datorită interpretării memorabile oferite de actriţa Danielle Macdonald, aflată la primul ei rol. De fapt, Patti Cake$ este genul de film care se sprijină pe interpretarea unei actriţe compatibile cu genul de personaj feminin care te cucereşte printr-un amestec irezistibil de umor caustic, inventivitate, expresivitate şi candoare.

Cine este Patti Cake$? O dulceaţă pişicheră ce vrea să devină rapperiţă. În aşteptarea faimei, derulează în mintea ei imagini ale gloriei ce iau forma unor fantezii desprinse din videoclipurile în care Hip-Hop-ul are nevoie de nişte decoruri opulente şi de efecte speciale grandioase. Patti ştie că nu poate obţine această glorie decât prin confirmarea dată de un maestru afro-american. El trebuie să îi ofere legitimitate după ce o ia sub aripa sa protectoare şi să o prezinte marelui public într-un ceremonial solemn cu blink-blink-uri şi mulţimi hipnotizate de rimele cathartice pentru visătorii născuţi la periferie. Seamănă puţin cu povestea lui Eminem? Până la un punct, da.

Patti Cake$ a fost poreclită şi Feminem într-un articol al revistei Rolling Stone. Şi Patti Cake$, şi Eminem au probleme cu mamele, doar că Patti Cake$ mai are doi aliaţi ce o încurajează, compensând neglijenţa maternă – cel mai bun prieten, devenit şi coleg de scenă, şi o bunică oscilând între atitudinea ursuză şi hâtrenie, despre care alţii ar spune că este o babă nebună, adică una cool, gata să aplaude rimele mai mult decât obraznice ieşite din gura nepoatei. Şi Patti, şi Eminem vin din medii defavorizate şi din familii cu taţi absenţi şi fără multe perspective. Totuşi, spre deosebire de albul Eminem, alba Patti Cake$ trebuie să îşi croiască singură un drum în lumea visurilor – industria Hip-Hop. Nu corpul iesit din tipare îi stă în cale. Missy Elliott este dovada că perseverenţa şi creativitatea pot sparge gheaţa ce desparte anonimatul din underground de faima din zona mainstream, unde se vinde adesea (doar) o imagine sexy.

foto: www.rogerebert.com/reviews

Patti Cake$ are un obstacol mult mai greu de trecut: absenţa unui Dr. Dre care să creadă în talentul unei albe care vrea să facă rap. Spre deosebire de Eminem, Patti Cake$ nu numai că nu este ajutată de un afro-american consacrat în lumea rap-ului, dar este şi umilită. Este numită un cultural vulture de un producător cu mentalitate de nabab plecat din ghetou şi devenit un guru cu bijuterii supradimensionate şi mansion opulent demn de etalat la MTV, şi care decide ce aspiranţi merită să fie noile staruri ale muzicii rap.

În spatele filmului se află renumitul regizor de videoclipuri Geremy Jasper. Implicarea unui regizor ce nu este deloc străin de culisele industriei muzicale se simte nu doar în coloana sonoră demenţială, ce îmbină Hip-Hop-ul cu elemente de hard rock abraziv, sau în scenele precum nişte videoclipuri suprarealiste, ce exprimă fantasmele de glorie ale lui Patti, ci şi în modul în care a fost gestionat cockailul ce asigură succesul de casă al unui astfel de film – o poveste de viaţă dramatică + un personaj feminin inteligent, care trebuie să lupte pentru a fi acceptat din cauza kilogramelor în plus + originalitatea + intervenţia salvatoare a personajului masculin special, care dă sarea şi piperul unei astfel de poveşti.

Regizorul ştie cum să pună în valoare calităţile actriţei din rolul principal, care are toate şansele să fie distribuită şi în alte filme deoarece are acel amestec dintre carismă, expresivitate facială, umor şi autenticitate care transformă fiecare scenă într-un spectacol. Şi tocmai pentru a nu irosi calităţile actriţei Danielle Macdonald într-un film ca toate celelalte despre tinerele supraponderale ce se luptă pentru a le fi luate în considerare talentele, regizorul mută atenţia de la situaţia de viaţă apăsătoare spre adevăratul mesai al filmului, ce ţinteşte satiric spre industria ce duce în derizoriu muzica de protest. Acest mesaj este exprimat cel mai bine de personajul masculin de care se îndrăgosteşte Patti Cake$: Nu te încrede în falşii profeţi!, referindu-se la starurile hip-hop (ajunse producători) ce aleg zona comercialului, venerate datorită puterii etalate prin stilul de viaţă în care luxul străluceşte ostentativ.

foto: trailer/Youtube

Decizia de a lăsa muzica în prim-plan debarasează povestea de clişeele şi de contrastul dintre mizeria sordidă în care se zbat marginalii şi gloria ce îi propulsează din ghetou direct în cartierele selecte – un contrast mult prea des folosit, şi care distruge autenticitatea unui astfel de personaj ce face muzică în primul rând de dragul mesajului şi care-şi spune sufletul fragil în rime precum o torpilă. Viaţa grea de care Patti Cake$ are parte nu este prezentată sufocant. Ea nu doarme pe sub poduri, nu face parte dintr-o dubioasă bandă de cartier şi nici nu are un comportament audostructiv, în care fragilitatea este mascată de ură şi de agresivitate. Este mult prea inteligentă pentru a fi o bătăuşă ce vrea să îşi ascundă vulnerabilităţile. Nici măcar modul în care decide să reacţioneze până la urmă când oamenii o umilesc din cauza kilogramelor în plus nu este unul banal, oferind una dintre cele mai bune şi imprevizibile scene ale filmului. De fapt, modul în care personajul îşi gestioază frustrările îi face să aprecieze rolul Hip-Hopul-ui până şi pe cei ce asociază acest gen de cu primitivismul, vulgaritatea, delicvenţa şi agresivitatea.

Ai spune că Geremy Jasper a avut curajul nesăbuit de a miza pe autenticitatea unui film despre ascensiunea în lumea Hip-Hop-ului a unui personaj feminin diferit. Patti Cake$ ce are două trăsături care nu corespund percepţiei colective legate de un veritabil aspirant la notorietatea şi la respectul din această lume: este albă şi nu a trecut prin etapele ce le-au călit pe multe staruri din industrie, care au în spate o poveste – adică nu a cunoscut viaţa dură a celui având cazier, nişte vicii grele la activ şi o faimă de mic interlop ce şi-a salvat sufletul prin muzică.

Patti Cake$ are doar nişte rime explozive, nicidecum o viaţă periculoasă, traită în umbra societăţii. Dimpotrivă, în viaţa de zi cu zi este un cetăţean model. Îşi ajută bunica, ţine casa luându-şi mai multe joburi, îşi culege mama beată de pe podelele barului iar singurul derapaj este un joint ale cărui efecte au lecuit-o de încercarea de a fi precum derbedeii din Hip-Hop, rămânând astfel doar la versurile dure. Totuşi, acest personaj atipic este unul cât se poate de credibil. Are substanţă, ingeniozitate, perseverenţă, rezistenţă la refuzuri şi umilinţe, dar mai ales acea lipsă de inhibiţii chiar şi atunci când este obligată să traverseze pojghiţa subţire dintre nonconformism şi ridicol. Toate acestea sunt nişte atuuri indispensabile unui artist Hip-Hop ce vrea să scoată capul din mulţime pentru a fi remarcat de un producător exigent.

Patti Cake$ este un personaj care arată faţa isteaţă (şi mai alescathartică) a Hip-Hop-ului în tentativa ei de a duce pe umeri povara unei vieţi marcate de lipsa afecţiunii. Iar această isteţime se reflectă şi în traiectoria de la anonimat la prima piesă difuzată la radio de un DJ pe care îl admiră. În primul rând trebuie amintit faptul că Patti Cake$ nu are tracul celei marginalizate, ascunse în spatele timidităţii. Nu este tristă, ci mereu expansivă, cu zâmbetul pe buze, de la cel inocent la cel de îngeraş sarcastic. Oferă nişte reprezentaţii ce stârnesc hohote de râs, dar nu prin recurgerea la penibil, ci prin ingeniozitatea de a se pune în valoare, în ciuda unei siluete ce devine ţinta glumelor sau a momentelor în care se îndoieşte de şansele ei. Este mai degrabă genul pe care mulţi şi-ar dori-o în gaşca de prieteni datorită replicilor din arsenalul unui simţ al umorului dublat de inteligenţă şi creativitate.

În al doilea rând, nici povestea ei de iubire – acea iubire care îi redă încrederea în calităţile de artist ce-şi poate crea o identitate aparte – nu are un protagonist aşa cum te-ai fi aşteptat. În locul tipului carismatic îl vei descoperi pe Basterd, un personaj cu aspect de rock star sumbru. Interpretat de Mamoudou Athie, iubitul lui Patti Cake$ este un rock star afro-american ce trăieşte precum un homeless cu trecut plin de traume. Este un personaj ce îi dă filmului aura unei poveşti fantastice deoarece are misterul terifiant al unui personaj de thrillere cu bântuiţi. Acest personaj are două roluri: aduce imprevizibilul şi îi adaugă rapului dramatismul şi profunzimea asociate muzicii rock.

Prestaţia actorilor din cele două roluri masculine – Siddharth Dhananjay (în rolul celui mai bun prieten al lui Patti) şi Mamoudou Athie (iubitul ei) – se ridică la nivelul actriţei din rolul principal. Actorul Siddharth Dhananjay, la fel de expresiv, oferă acel element ce înseninează viaţa lui Patti prin susţinerea oferită de o prietenie autentică, menită să compenseze lipsa unor părinţi care să o încurajeze.

Mulţi spectatori au apreciat mai ale ingeniozitatea regizorului în a ironiza clişeele – atât pe cele asociate culturii hip-hop aduse în zona comercială, mainstream, cât şi pe cele ce ţin de un love story amestecat cu mesajele ce susţin asumarea până la capăt a unor aspiraţii, în ciuda unui mediu ostil. Se poate spune despre Patti Cake$ că a devenit o alternativă neconvenţională şi totodată luminoasă la filmele despre efortul de a ieşi dintr-un mediu fără prea multe perspective cu ajutorul muzicii.

Regizorul preia reţeta filmelor cu mesaj aspiraţional optimist, însă o nuanţează pentru a nu te plictisi nici o secundă. Spre deosebire de alte filme de genul acesta, Patti Cake$ prezintă un personaj cu parcurs imprevizibil, pentru care lucrurile se rezolvă mai puţin spectaculos, dar mult mai credibil, de unde şi laudele aduse de mulţi critici, dar şi de spectatorii care au aplaudat minute în şir la finalul proiecţiilor de la Sundance şi Cannes.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Femeile anului, în 8 filme de neuitat

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

 

11 carti aduse de luna februarie (2018) in librarii

Adriana Gionea
-
0
11 carti aduse de luna februarie (2018) in librarii

Personaje din însorita Calabrie, extravagantul New York, India Imperiului Mogul, Spania anilor tulburi, Norvegia contemporană, Dobrogea de altădată, Londra elisabetană sau din pitorescul ţinut al Ţării Galilor te aşteaptă în librării. Ele îşi spun poveştile în cărţile scrise de Care Santos, Isabel Allende, Ayelet Gundar-Goshen, Karl Ove Knausgard, Peter Beagle, Aurora Liiceanu, Cătălin Pavel, Melanie Benjamin sau de Kingsley Amis.

 

Trezirea leilor

După ce a uimit prin romanul ce i-a marcat debutul – O noapte, Marcovici, scriitoarea Ayelet Gundar-Goshen a revenit în atenţia cititorilor prin al doilea roman – Trezirea leilor, intrat deja pe lista scurtă a premiilor literare. Vei descoperi un thriller în care se întâlnesc secretele, fuga de responsabilitate, vinovăţiile şi personajele ce vin din culturi diferite. Evenimentul ce declanşează lanţul răsturnărilor de situaţie este legat de ascunderea unei fapte ce poate distruge reputaţii.

 

Dincolo de iarnă

Două femei din America Latină – una din Guatemala, cealaltă din Chile – ajung să schimbe monotona viaţă a unui profesor solitar din New York. O tamponare din Brooklynul înzăpezit îi obligă pe cei trei să se (re)descopere şi declaşează un şir complicat de evenimente. În Dincolo de iarnă vei regăsi principalele elemente ce au făcut din romanele scrise de Isabel Allende nişte succese editoriale: puterea feminităţii, mesajul ce promovează compasiunea, întâlnirea unor oameni din medii şi culturi diferite şi acea împletitură de poveşti menite să te facă să crezi în bunătatea umană dezvăluită în condiţii vitrege.

 

În Calabria

 

Dacă în plină iarnă îţi vine să evadezi călătorind printr-un ţinut însorit, unde realitatea şi fantasticul se înţeleg precum doi vecini vechi dintr-un sătuc meridional pitoresc, atunci s-ar putea să te simţi ca peştele-n apă în lumea lui Claudio Bianchi. El este personajul central din romanul În Calabria. Îi plac lucrurile simple, dăruite de natură, şi, când are timp, le citeşte poezii ţapului Cherubino, câinelui Garibaldi şi celor trei graţii, nimeni altele decât simpaticele sale văcuţe. Acestor necuvântătoare ce sunt receptive la frumos li se alătură şi o licornă de o frumuseţe rară (să nu uitam că Peter Beagle a devenit cunoscut datorită romanului Ultima licornă). Licorna îi va schimba viaţa lui Claudio, iar el va trebui să o păzească de vânătorii de unicorni, de turiştii în căutare de senzaţional şi de reporterii curioşi. În ajutor îi vin poştaşul şi temperamentala lui soră.

 

 Djamilia

Djamilia este considerat unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste scrise vreodată, fiind reprezentativ pentru literatura ce vorbeşte despre ţinuturile şi popoarele de la marginea fostului imperiu sovietic. Povestea de iubire se petrece în Kârgâstanul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aici, într-un sătuc de câmpie, se întâlnesc una dintre cele mai frumoase localnice, pe nume Djamilia, şi Daniar, un soldat infirm. Djamilia este un simbol al răzvrătirii în satul ei tradiţionalist, aşadar nu este de mirare că a îndrăznit să sfideze regulile şi să se ataşeze de un străin. Povestea ei va fi reamintită, peste ani, de un băiat din satul natal, sedus la rândul său de farmecele ei. Cu mulţi ani în urmă, băiatul jucase şi rolul de complice al iubirii interzise dintre ea şi Daniar.

 

 Chihlimbar

 

Călătoriile în alte veacuri şi poveştile fabuloase te ademenesc să citeşti romanul Chihlimbar. Vei descoperi un exerciţiu de imaginaţie în care ţinuturile dobrogene sunt străbătute de muzicianul franco-flamand Josquin des Prez, căruia scriitorul Cătălin Pavel îi atribuie o biografie uşor balcanizată. Este un roman în care se râde cu poftă, se cântă şi se iubeşte cu patimă.

 

 Lebedele de pe Fifth Avenue

Celor îndrăgostiţi de personajul interpretat de Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany’s le va plăcea şi romanul scris de Melanie Benjamin. Protagonistele sunt nimeni altele decât muzele scriitorului Truman Capote, poreclite lebedele. Ele îţi vor aminti de şarmantul personaj feminin ce a transformat-o pe Audrey Hepburn într-un simbol al fascinantului New York, un oraş ce a intrase într-o nouă eră după finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

 Lupta mea. Cartea a cincea. Mai sunt şi zile cu ploaie

Unul dintre cele mai aşteptate romane ale anului este cel de-al cincilea din seria Lupta mea, a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgard. Romanul Mai sunt şi zile cu ploaie prezintă modul în care evoluează protagonistul, marcat de iubiri tulburătoare, de imaginea copleşitoare a tatălui şi de încercarea de a-şi îndeplini aspiraţiile de scriitor.

 

Jumătate de viaţă

Romanele scrise de Care Santos au cucerit mulţi cititori din România. Noul său roman, distins cu Premiul Nadal în 2017, promite o poveste la fel de cuceritoare, din care nu lipsesc personajele feminine având multe screte. Jumătate de viaţă urmăreşte evoluţia a cinci prietene care s-au cunoscut pe când erau elevele unui internat ţinut de nişte măicuţe. O noapte din vara anului 1950 le va marca existenţele şi le va face să conştientizeze ipocrizia unei societăţi ce dorea păstrarea aparenţelor cu orice preţ.

 

 Putere şi sânge. O aventură indiană

 

Aurora Liiceanu îşi surprinde mereu cititorii analizând biografiile unor personalităţi feminine ce au ieşit din tiparele epocii în care au trăit. De data aceasta a hotărât să te trimită în India Imperiului Mogul, devenită scena rivalităţilor feminine din umbra marilor decizii. Vei descoperi astfel un păienjeniş de intrigi şi trădări în care sunt prinse două surori în lupta pentru putere.

 

 Cum să opreşti timpul

 

Protagonistul romanului Cum să opreşti timpul are ce şi-ar dori mulţi: posibilitatea de a trăi mult, ca urmare a unei boli rare. Deşi nu i-ai da mai mult de 41 de ani, el a trăit deja câteva secole. A cunoscut Londra elisabetană, Parisul anilor nebuni, unde jazz-ul cucerea boema, New Yorkul marilor schimbări şi tainele Pacificului. Ajuns profesor în Londra prezentului, acesta le va povesti elevilor despre secolele trecute, însă va încerca să ascundă secretul nemuririi, care îi cere un preţ foarte mare – să nu se îndrăgostească.

 Bătrânii ticăloşi

Cine a zis că înaintarea în vârstă nu-ţi aduce decât plictis, tristeţe şi însingurare nu a citit despre personajele romanului Bătrânii ticăloşi, distins cu Man Booker Prize. Folosindu-se de pretextul revenirii unui cuplu în localitatea natală din Ţara Galilor, scriitorul Kingsley Amis ţese o poveste plină de suspans, pasiuni readuse la viaţă, rivalităţi, secrete şi dorinţe negate. Îl ajută din plin aceste personaje mereu puse pe şotii, care vor să recupereze tinereţea la vârsta la care alţii s-ar fi resemnat acceptând o existenţă monotonă şi cuminte.

Soldatii. Poveste din Ferentari – Socul vine din alta parte

Adriana Gionea
-
0
Soldatii. Poveste din Ferentari – Socul vine din alta parte

Soldaţii. Poveste din Ferentari şochează prin îndrăzneală. Dar şocul nu este provocat de subiect – o poveste de dragoste între doi bărbaţi, încă greu de asimilat într-o cultură balcanică. Şi nici de locul desfăşurării acţiunii – cartierul Ferentari – perceput adesea drept un infern al sărăciei murdare, al drogurilor şi al seringilor împrăştiate precum chiştocurile de ţigări în zilele de vară, când oamenii de la periferie se adună la o bere în faţa blocului.

Ceea ce te „şochează“ este faptul că aceste două elemente ce-i scandalizează de obicei pe oamenii normali – homosexualitatea şi infernul asociat cartierului Ferentari – nu se transformă într-un cocktail Molotov ale cărui ţinte devin personajele ce îşi trăiesc idila interzisă într-o lume machistă. Nu pot fi considerate nici măcar un supliciu vizual pentru tine, spectatorul, în cazul în care aveai rezerve înainte de a păşi în sala de cinema. În locul unei brutalităţi dezlănţuite şi al unor imagini cu sărăcia purulentă vei descoperi un film mai mult decât suportabil, datorită unui amestec de umor, sentimentalism duios (însă bine mascat de apetitul pentru caterincă al personajelor şi prelins printre nişte replici fără perdea) şi acea pledoarie pentru înţelegerea alterităţii, o pledoarie deloc îmbrăcată în militantismul ipocrit ori în falsitatea snobilor burghezi ce se dau hipsteri progresişti (pe care-i ironizează la greu Adrian Schiop în romanul omonim ce stă la baza filmului).

 Soldaţii. Poveste din Ferentari, care a făcut deja turul mai multor festivaluri importante înainte de premiera oficială din România, a fost aşteptat precum o apariţie exotică în rândul filmelor a căror estetică rămâne totuşi în zona noului val (cu decoruri minimaliste, la fel ca dezvoltarea narativă, şi expunerea vieţii din apartamentele claustrofobe). Dar, la fel ca în romanul cu acelaşi nume, scris de Adrian Schiop, devenit unul dintre actorii din rolurile principale, exoticul nu este legat de subiectul ce ar trimite filmul în zona celor de nişă, care tratează relaţiile şi dramele comunităţii LGBT într-o ţară (încă) tradiţionalistă. Nu relaţia de iubire dintre doi bărbaţi de etnie şi nivel de educaţie diferite, ambii locuitori ai cartierului Ferantari, poate fi considerată elementul exotic al filmului, ci însuşi mediul în care aceştia îşi consumă relaţia – cartierul Ferentari, un fel de no go zone pentru cei din afara lui, o lume închisă, cu propriile-i reguli de supravieţuire şi coduri sacre fără de care nu se poate convieţui paşnic şi nu poţi fi acceptat.

Devenit un al treilea personaj principal, cartierul Ferentari este prezentat diferit de cum ai văzut până acum şi de cum te-ai fi aşteptat. Sărăcia extremă, expusă claustrofob, sordid şi coşmăresc în majoritatea reportajelor nu mai apare ostentativ. Nu simţi că invadează sala de cinema precum o periferie sud-americană contopită cu mahalaua indiană, sufocându-te prin detalii brutale. Cadrele realiste nu satisfac nevoia unor spectatori veniţi din zone mai confortabile de a vedea periferia mizară exploatată senzaţionalist într-un spectacol grotesc sub pretextul documentarului ce arată lumea necosmetizată. Cartierul Ferentari vorbeşte mai mult prin tipologiile umane expresive, ce se dovedesc a fi şi ospitaliere, şi mai puţin prin blocurile degradate sau prin furnicarul ce mişună printre dughenele insalubre.

Personajele filmului, autentice şi pitoreşti, sunt o sursă inepuizabilă de umor, spontaneitate şi candoare în cele mai neaşteptate momente, iar acest amestec transformă o poveste dezolantă într-una mult mai suportabilă. De altfel, tentativa reuşită a regizoarei debutante în lungmetraj Ivana Mladenovic de a scoate la suprafaţă dovezile de umanitate într-o mahala considerată brutală şi licărul de fragilitate ce mijeşte sub coaja de băiat dur al unuia dintre personaje te face să te întrebi dacă nu cumva acesta este genul de film pe care l-ar fi făcut Pasolini în locul lui Accattone, sau colegii săi neorealişti, dacă s-ar fi născut în Ferentari.

Deşi rămâne un loc al lipsei de speranţă pentru majoritatea locuitorilor, un cartier uitat de lume, ignorat de autorităţi şi care le inspiră teamă celor din afara lui, Ferentariul din filmului Ivanei Maldenovic poate fi şi primitor dacă îi respecţi regulile ce te pot apropia de locuitorii săi fără a mai fi catalogat drept străin. De altfel, Ada Solomon, producătorul filmului, a declarat că oamenii locului sunt ostili când văd o cameră de filmat doar dacă le dai de bănuit că vrei să îi prezinţi într-o lumină proastă.

Un alt element care te va surprinde, în cazul în care nu ai citit romanul omonin înainte de a intra în sala de cinema, este relaţia celor doi protagonişti – Adi, un intelectual timid ce vrea să facă primul doctorat în manele, şi Alberto (Vasile Pavel-Digudai), un fost puşcăriaş, care, fiind de-al locului, îi promite că îl va introduce în lumea cântăreţilor de manele. Este o relaţie care ajunge destul de repede să se desfăşoare dezinvolt, pe faţă, deşi implică un personaj ce provine dintr-o cultură machistă, în care homosexualitatea este înfierată dur şi condamnă la excludere. Nimeni nu îi agresează pe cei doi protagonişti. Adevăratul inamic al relaţiei este de fapt lipsa banilor, dublată de viciul costisitor al lui Alberto – jocurile de noroc.

foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions

Cei drept, la început, Alberto, de etnie romă şi vărul lui Borcan, un interlop celebru din Ferentari, al cărui palat domină peisajul de parc-ar fi un pachebot nimerit într-un port amărât, se fereşte de ochii lumii. Ce facem noi aici să nu ştie nici Pământu’! îi ordonă ferm lui Adi la finalul unei prime întâlniri amoroase (cei având intoleranţă la scenele de gay sex pot vedea filmul liniştiţi, deoarece nu există detalii explicite). Pe măsură ce avansează relaţia, Alberto începe să nu se mai teamă aşa de mult de gura lumii (poate doar de bătaia ce ar putea-o încasa de la vărul Borcan) şi îi cere lui Adi să-l ia la el în apartament, pentru a trăi precum un cuplu sudat.

Soldaţii. Poveste din Ferentari a început să ruleze după ce s-a tot vorbit despre alte două filme apreciate, având ca subiect relaţia de iubire dintre doi bărbaţi – God’s Own Country şi Call Me by Your Name. Dacă în aceste două filme relaţia era fie una cu năbădăi transformate în scene incandescente, fie una tandră, consumată precum o iubire adolescentină secretă, în filmul Ivanei Mladenovic vei descoperi o abordare diferită. Regizoarea a respectat dinamica relaţiei amoroase din romanul ce a stat la bază filmului şi a renunţat la clasica expunere a sofisticatului conflict dintre asumarea identităţii sexuale şi obsesia pentru aparenţe într-un mediu tradiţionalist, la desfăşurarea dramatică a legăturii dintre două personaje având personalităţi diferite, aparent incompatibile, la tandreţea specifică unui film despre căutarea de sine odată cu a sufletului pereche sau a iubirii ce îmblânzeşte un personaj greu încercat de viaţă şi lipsit de speranţă (cum se întamplă în God’s Own Country).

Aici, în Ferentari, nu este loc pentru dileme sau pentru explorarea adâncă a sinelui între două întâlniri amoroase. Caterinca lui Alberto bate interesul pentru lucrurile serioase, precum asumarea identităţii, vindecarea emoţională sau viitorul unei relaţii. Tandreţea se prelinge în replici abrazive pentru nişte urechi pudice, dialogurile despre cuplu sunt însoţite de băşcălia şmecherului ce se vrea dur, iar iubirea te obligă să-l accepţi pe celălalt aşa cum e, fără a încerca să-l domesticeşti, să-l vindeci de metehne.

foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions

Povestea de iubire dintre doctorandul Adi şi recidivistul Alberto este precum dialogul oamenilor de la periferie: un amestec de francheţe, umor cu show, vorbe colorate, pe alocuri porcoase, gesturi demonstrative de băieţaş de cartier histrionic, poveşti cu înflorituri pentru gonflarea stimei de sine ori pentru construirea unei reputaţii de temut, şi vorbe dulci, inspirate din textele manelelor contemporane, prin care îndrăgostitul dezinhibat şi lunecos (Alberto) vrea să-şi cucerească prada (Adi). În cazul acestei relaţii, prada este şi sursa banilor indispesabili supravieţuirii celui ce joacă abil rolul îndrăgostitului cuceritor şi versat. Ai putea spune că asişti la o parodie gay a relaţiei pe interes dintre bărbatul educat, venit dintr-un mediu mai curat, şi trufandaua de la periferie, necizelată, însă fără inhibiţii şi având şcoala vieţii.

Până într-un punct al poveştii, Alberto pare varianta masculină a femeii versatile şi vulgare, ce-l tapează de bani pe bărbatul de condiţie superioară, dar care are nişte placeri vinovate şi fetişuri ascunse, ce nu pot fi manifestate liber decât în cartierele mărginaşe. Are vorbele la el şi stăpâneşte perfect acel ritual de ademenire mieroasă, ce-l face să pozeze în victima sorţii pentru a-şi atinge scopul: acela de a fi întreţinut de Adi. Însă modul în care Ivana Mladenovic transpune dinamica relaţiei şi gesturile demonstrative ale lui Alberto, puternic înfluenţate de cultura mediului său, evită caricaturizarea şi umorul simplist. Nici măcar scenele cu dansuri orientale pe manele, fie că se desfaşoară în birtul cu păcănele din Ferentari, fie că au loc într-un decor opulent de club frecventat de interlopi, nu au ca scop ridiculizarea unor marginali cu gusturi dubioase. Spectacolul ostentativ dintr-un club de manele pentru barosani este filmat astfel încât să pară un spectacol burlesc, de cabaret balcanic, nicidecum desfăşurarea unui kitsch care îngreţoşează.

Regizoarea însistă să păstreze demnitatea personajelor sale, transformându-l pe Alberto, interpretat convingător şi cuceritor de actorul amator Vasile Pavel-Digudai, într-un personaj mult mai complex decât pare. Aşadar, în loc să-l prezinte doar ca pe un infractor mărunt ce îşi duce traiul scornind minciună după minciună şi apelând la tertipurile unui şarlatan emoţional ce pune în practică trucurile de supravieţuire învăţate la pârnaie, Ivana Mladenovic insistă asupra cauzelor din trecutul lui tumultuos, ce invită la compasiune, aceeaşi compasiune pe care o simţi faţă de cel de-al treilea protagonist – cartierul Ferentari.

Detectezi o preocupare vizibilă pentru dreptul personajelor de a fi privite prin lentila toleranţei şi a compasiunii. Pentru a invita spectatorii la empatie fără a recurge la patetism, Ivana Mladenovic preia reţeta folosită de Adrian Schiop în romanul său: înlocuirea plângerii de milă cu umorul presarat în replici savuroase. De fapt, vei regăsi în film replicile memorabile şi vorbele de duh colorate ale lui Alberto din roman. În film, personajul Alberto reuşeşte să transforme nişte relatări greu de digerat referitoare la trecutul său în rafale de umor. În ciuda unei realităţi triste, se şi râde la acest film, în mare parte datorită replicilor fruste din arsenalul lui Alberto, personajul ce dă sarea şi piperul filmului datorită interpretarii actorului Vasile Pavel-Digudai. Gesturile sale şi tonul au transformat vulgaritatea în pitoresc, iar duritatea în candoare, o candoare aparte, cum este şi lumea în care a fost nevoit să înveţe ritualul adaptării.


LYTE video

Citeşte şi God’s Own Country – Curajul de a te ataşa după o partidă de sex

Call Me by Your Name – Însorita Italie şi iubirea pe care o trăieşti doar o dată în viaţă

Celalalt pe care-l adoram – Barbatul care putea avea totul

Call Me by Your Name – Insorita Italie si iubirea pe care o traiesti doar o data in viata

 

Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumata si extravaganta culinara a unui aristocrat rus

Adriana Gionea
-
0
Dincolo de portocali – Sevilla cea parfumata si extravaganta culinara a unui aristocrat rus

Romanul Dincolo de portocali are tot ce-şi doreşte un cititor dependent de poveştile care li se adresează tuturor simţurilor: personaje fabuloase din trecut, dar cărora le place să locuiască în imaginaţia celor din prezent, oraşe istorice mirosind puternic a grădini abundente, multe extravaganţe gustative şi imagini ce te fac să visezi la secole în care se trăia pătimaş.

Ioana Bâldea Constantinescu ştie cum se presară cuvintele potrivite aşa cum ştie să drămuiască unul dintre personajele sale nişte condimente rare, care transformă un banal hering într-un festin culinar suprarealist (pasionaţii de gastronomie vor fi pur şi simplu fermecaţi de paginile romanului). Aproape toate paginile devin o întâlnire care te farmecă, între aromele ispititoare şi imaginile unui paradis pierdut.

Dincolo de portocali este o poveste multisenzorială ţesută din mai multe istorii de viaţă. Ele se suprapun sau se contopesc precum ornamentele copleşitoare ale unui palat cu arhitectură bulversantă, însă voluptuoasă prin aducerea laolaltă a unor obiecte şi elemente aparţinând unor epoci şi culturi diferite. Unele pagini miros a livezi de portocali răsărite în Sevilla maură, unde o prinţesă vizigotă a devenit favorita unui cuceritor de pe alt continent, considerat păgân. Alte pagini trimit la gustul reţetelor în care ingrediente aparent incompatibile se îmbină ameţitor. Vei fi tentat să întrerupi lectura pentru a încerca să pregăteşti nişte mese pe care se desfăşoară generos păstrăvi cu afine şi migdale prăjite, serviţi cu şerbet de cactus, vişine marinate şi asezonate cu ierburi de Provence, o cremă de piersici cu lavandă şi piper roz, o cremă de mentă întinsă peste nuci de Macadamia…şi inventivitatea autoarei continuă parcă la nesfârşit .

Nu lipsesc nici paginile dedicate exploratorilor de case vechi, cotropite de iederă, în exterior, şi de volume cu poveşti uitate, în interior. Te vei simţi scufundat în poveştile altor vremuri precum Alex, unul dintre personajele prezentului, care, înaintea dispariţiei sale misterioase, şi-a hrănit visurile de romancier cu aventurile exotice descoperite în casa veche a unei mătuşi excentrice. Sunt poveştile unei femei pe care pusese ochii maurul ce a reuşit să cucerească Sevilla. Sunt poveştile unei mătuşi ce recrea grădini luxuriante cu plante exotice în spatele casei. Sunt poveştile cercului de boemi ce deveniseră adoratorii unei mame ce îşi dorea să scrie un roman dedicat lui Ivan, fiul unui ţar rus, plecat peste mări şi ţări pentru a născoci reţetele culinare ce au făcut din restaurantul său plutitor o fantasmagorie pentru papilele gustative ale regilor. Toate acestea ajung să coloreze povestea de viaţă a lui David, un carierist nefericit, nimeni altul decât fratele lui Alex, scriitorul dispărtut.

Când raţionalul David ajunge în posesia manuscrisului lăsat în urmă de fratele dispărut fără urmă, romanul începe să îi pună cititorului nişte întrebări legate de veşnicul război dintre scriitorul visător, cu capul în nori, şi pragmaticul ce pretinde că alege calea raţiunii. Alex este fratele ce îi semănă mamei, o scriitoare ratată, care nu a mai reuşit să publice romanul ce avea ca subiect aventurile unui nobil rus ce alesese o viaţă de bucătar nomad. David este fratele uitat de această mamă după divorţ şi a căruit iubită pretinde că a găsit din întâmplare, într-o călătorie din Maroc, manuscrisul lui Alex, fratele mult mai carismatic.

Romanul Ioanei Bâldea Constantinescu are o structură apreciată de cititorii ce nu mai cred în coerenţa liniară a unei poveşti, ci în fragmentarea ei, ce permite revenirea la suprafaţă a simbolurilor ascunse. Fragmentarea naraţiunii a transformat scriitura într-o reflecţie asupra regulilor ce îi permit unei poveşti să se considere o poveste. Descoperi cel puţin patru-cinci poveşti în acest roman, cu personaje ce vin din epoci diferite şi care au ales ţinuturi îndepărtate de cultura lor pentru a se regăsi. Trecerea de la o poveste la alta se face brusc, nefiind marcată de începutul unui nou capitol.

Ai impresia, citind acest roman, că poveştile sunt precum liniile suprapuse ameţitor în dantelăria hipnotică, întinsă la infinit, de pe zidurile unui palat maur, precum Alhambra. Sunt nişte poveşti ce te pot năuci atunci când sunt anulate graniţele ce ţin de spaţiu şi timp. Fără ezitare, te abandonezi în vârtejul lor. Îţi dai voie să uiti de convenţiile unei poveşti clare, după cum îşi dă voie să uite de el orice adept al ordinii când zăreşte fascinanta dezordine orientală simbolizată de abundenţa formelor şerpuitoare, ce se încâlcesc senzual în arabescurile unui palat exotic.

Poţi citi şi Mâţa Vinerii – Bucureştiul fanariot şi realismul magic din bucătăria domnească

Manuscrisul fanariot – Bucurestiul fabulos

Florence and the Uffizi Gallery – Un documentar 3D care te duce acolo unde a inceput lumea noastra

Adriana Gionea
-
0
Florence and the Uffizi Gallery – Un documentar 3D care te duce acolo unde a inceput lumea noastra

Când afli că noul documentar despre minunăţiile Florenţei este unul 3D, te gândeşti că ai vrea să ai parte de acea imersiune vizuală în lumea artei renascentiste care să-ţi taie răsuflarea, apoi să te ducă pe culmile beatitudinii. Şi ţi se va îndeplini această dorinţă! Cele mai frumoase detalii ale capodoperelor ţi se vor dezvălui într-un ritm al filmării ce adânceşte misterul chipurilor din portrete, graţia senzuală a siluetelor sculptate într-un bloc de marmură şi invitaţia la contemplarea unui ideal de frumuseţe.

Călătoria 3D începe din pădurile Toscanei picturale. Dai la o parte crengile copacilor şi începi să zăreşti aşezările din jurul oraşului magic. Priveliştea se schimbă şi eşti surprins când se trece brusc de la imaginea micilor aşezari pitoreşti la măretia estetică a Florenţei, peste care pluteşte faimoasa cupolă a catedralei Santa Maria del Fiore.

Folsindu-se de avantajele tehnologiei 3D, regizorul Luca Viotto a reusit să ofere iluziile optice menite să îţi răsfeţe retina cu tot ce are Galeria Uffizi mai frumos. Apoi, odată ieşit din galerie, te simţi de parc-ai pluti deasupra oraşului filmat de sus, ce pare el însuşi un tablou perfect. Mişcările camerei de filmat îţi dau impresia că Florenţa îţi stă la dispoziţie, că este doar a ta şi că te strecori nestingherit în grădinile interioare, că poţi zbura printre coloane, ziduri de palate şi acoperisuri ce se armonizează precum piesele unui puzzle cromatic.

Te aştepţi ca un documentar despre unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii să te surprindă prin informaţii noi. Să îţi prezinte nişte descoperiri inedite despre artiştii săi ori despre locuri secrete, descoperiri ce s-au putea să dărâme nişte mituri ori să modifice tabloul acestui loc idealizat. În schimb, dacă acest oraş este Florenţa, considerat Atena Renaşterii şi locul unde a început evadarea din întunericul Evului Mediu, ţi-ai dori ca documentarul să nu tulbure idealul de perfecţiune artistică devenit un paradis pentru iubitorii de artă. Ai vrea ca noile informaţii să nu distrugă acest paradis unde aşteaptă diafana Venus a lui Botticelli, David al lui Michelangelo, palatele pline de comori şi toate acele opere de artă ce promit eterna reîntoarcere la o lume a desfătării estetice.

foto: Sky 3D/www.theflorentine.net/news

Luca Viotto, regizorul devenit faimos datorită filmelor dedicate artei italiene renascentiste, nu vrea să arate umbrele din spatele strălucirii, şi nici să dărâme un mit construit în jurul Florenţei considerate un oraş ideal. Preferă să lase picturile, sculpturile şi palatele să-ţi vorbească despre o eră de aur a omenirii, aşa cum nu a mai fost alta. Nu contează că oamenii de seamă ai Renaşterii au făcut şi greseli sau că marii conducători deveniţi patroni ai artelor au fost motivaţi şi de vanitate. Ceea ce au lăsat în urma lor a devenit întruchiparea perfecţiunii în marele muzeu care este azi Florenţa, locul unde i promite iubitorului de artă fericirea supremă ce poate dura o veşnicie, oricât de greu l-ar încerca viaţa.

Tehnologia 3D te face să apreciezi şi mai mult primele tablouri în care pictorii foloseau adâncimea perspectivei sau jocul volumelor şi al formelor geometrice reunite în armonia catedralei Santa Maria del Fiore, ce a deschis un nou drum în arhitectură. Documentarul îţi arată de fapt că Florenţa şi idealurile Renaşterii nu vor face niciodată parte din trecut, că ele vor fi mereu de actualitate. Iar acest mesaj este perfect exprimat de imaginile 3D, în care formele, culorile uimitoare ale tablourilor şi fiinţele sculptate capătă o intensitate aparte, încât ai impresia că li s-a oferit suflul vital pentru a le vorbi celor din secolul XXI. Leii din piatră par să prindă viaţă, eliberându-se de rolul de simple ornamente costisitoare ale unor clădiri. Fundalurile tablourilor capătă o mai mare vizibilitate pentru a-ţi dezvălui nişte detalii impresionante, de multe ori trecute cu vederea. Însă vor fi diverite impresiile, trăirile şi gândurile trezite de unghiul de abordare adoptat de regizor in fuctie de experienţa ta de călător.

Dacă ai avut ocazia de a te bucura de frumuseţile Florenţei în calitate de călător iubitor de artă, documentarul va fi precum o succesiune de picturi, sculpturi şi palate dintr-un album. Vei simţi nostalgia călătorului avizat, care nu îşi doreşte neapărat informaţii noi, ci doar o reîntoarcere în oraşul de care s-a îndrăgostit. Fiecare detaliu din fundalul unui tablou, fiecare nuanţă senzuală, obţinută din pietre aduse de peste mări şi ţări, şi fiecare trup eliberat dintr-un bloc de marmură îţi vor trezi din nou dorul de ducă, de evadare într-un alt secol.

În cazul în care nu ai vizitat Florenţa până acum, tot ce vei simţi şi gândi în timpul vizionării se coagulează în jurul unui singur cuvânt: uimirea. Iar pentru a nu risipi seducţia ce însoţeşte uimirea, Luca Viotto face totul pentru a te convinge de inutilitatea acelor informaţii oferite de cercetătorii din prezent, ce ar dori să demitizeze acele perioade considerate nişte epoci de aur. Pentru tine, cel străin de Florenţa, trecutul reprezentat de capodoperele considerate avangardiste acum 500 de ani este adevărata sursă a noutăţii. Tehnologia 3D îţi demonstrează că au rămas multe de spus despre faimoasele opere de artă, iar toate aceste detalii văzute şi mai bine pe marele ecran eclipsează nevoia de a cunoaşte amănunte mai puţin măgulitoare despre acea perioadă fertilă ori despre secretele întunecate ale familiei Medici, de care se leagă evoluţia Florenţei şi ascensiunea artei renascentiste.

Interpretat de Simon S. Merrells, unul dintre cei mai buni actori britanici de teatru, Lorenzo de’ Medici, zis şi Magnificul, are alura unui personaj shakespearian, a unui rege ce a pierdut o mare iubire. Ne vorbeşte dincolo de timp despre cât de mult îi lipseşte Florenţa. Lorenzo Magnificul devine un personaj copleşit de frumuseţea lumii pe care a construit-o, o lume pe care al vrea să o cutreiere din nou dacă ar putea reveni din cea de dincolo.

foto: Sky 3D/youtube

Introducându-l pe Lorenzo de’ Medici în calitate de personaj ce tânjeste după mult iubita lui Florenţa, retrăind emoţiile trezite de finalizarea unei capodopere sau a unui palat, regizorul îl face pe spectator să înţeleagă nu doar fascinaţia omului renascentist pentru acest oraş. Spectatorul conştientizează un aspect esenţial pentru mentalitatea conducătorului florentin: aspiraţia la glorie, ce are la bază dorinţa de a intra în memoria umanităţii, de câştigare a dreptului la veşnicie, nu s-a transformat în grandomanie, ci în splendoare.

Alegând un actor expresiv, care să-ţi vorbească precum un îndrăgostit înflăcărat despre frumuseţea Florenţei, regizorul a dorit să demonstreze cât de importantă este prezenţa unor conducători aflaţi cu mult înaintea epocii lor. Lorenzo Magnificul a rămas în istorie drept un mecena vizionar şi curajos, el însuşi dedicându-se poeziei, atunci când nu se ocupa de administrarea cetăţii.

Pentru iubitorii artei, Lorenzo a devenit un conducător ideal datorită interesului acordat înfrumuseţării unui oraş prin dezvoltarea intelectuală. De fapt, frumuseţea atinsă prin artă devenise pentru familia lui singura cale de cucerire a gloriei, într-o epocă a expansiunii militare şi a dorinţei de a călători peste mări şi ţări, pentru a descoperi comorile unor lumi exotice, în scopuri mercantile. Devenit un personaj care îţi arată frumuseţile oraşului său, Lorenzo declară triumfător că nu are nevoie de Lumea Nouă, descoperită de Columb în anul morţii sale. El a trăit în adevărata Lume Nouă, care a fost mult iubita lui Florenţa, acolo unde a început Renaşterea, implicit o nouă eră de progres pentru omenire.

În ciuda aparentei glorificări a vizionarismului de care a dat dovadă Magnificul, anumite informaţii incluse în documentar le vor da dreptate şi celor dornici de a contesta imaginea idealizată a familiei Medici, acuzată că a vrut să deţină monopolul asupra Florenţei. Într-adevăr, vei descoperi, prin mimica triumfală a mândrului Lorenzo ce îşi admiră creaţia supremă, că familia Medici a vrut să acapareze memoria colectivă a Florenţei, implicit a lumii influenţate de arta ei. Însă modul în care actorul Simon S Merrells îl interpretează te va face să empatizezi cu el, să îi ierţi trufia datorită iubirii sale pentru artă şi generozităţii ieşite din comun faţă de creatorii incomozi şi rebeli.

Lorenzo şi-a permis un lux riscant pentru un conducător din acele vremuri: acela de a visa, apoi de a-şi transforma visurile în realitate. O realitate cucerită de artă, care să reziste peste secole, desi a fost construită în anii în care totul în jur reflecta instabilitatea politică a cetăţilor italiene aflate în conflicte sau în alianţe cu scopuri meschine. El a înţeles rolul armoniei, al cunoaşterii şi al memoriei universale cucerite prin dăruirea frumuseţii. Departe de a fi el însuşi un ideal de frumuseţe, Lorenzo de’ Medici a devenit protectorul tuturor artiştilor plastici şi al arhitecţilor vizionari ce au vrut să capteze acest ideal. A cheltuit averi doar pentru a face rost de ingredientele din care se obţinea o nuanţă rară de albastru. A ignorat pericolul ce îi păştea pe toţi cei ce îndrăzneau să creeze nuduri din marmură pentru a demonstra că omul este întruchiparea armoniei, nu a păcatului originar ce prevestea iminenţa morţii, a descompunerii. Şi, mai presus de toate, a înţeles că operele de artă nu pot fi iubite şi înţelese decât într-un oraş la fel de frumos. De aceea a încurajat vizionarismul urbanistic, dorind să continue astfel visul bunicului său, Cosimo.

Prin intervenţia unor experţi ai Galeriei Uffizi şi a lui Lorenzo de’ Medici readus în prezent, vei transforma umirea şi voluptatea oferită de imagini într-o concluzie preţioasă, devenită şi mesajul principal al regizorului: Aici, în Florenţa, s-a născut totul. Prin totul se înţelege lumea noastră, a civilizaţiei europene moderne, prin reinterpretarea idealurilor antice greceşti.

Artiştii Renaşterii au fost liberi să exprime ce au vrut prin operele lor, chiar dacă familia Medici nu a înţeles democraţia aşa cum o înţelegem noi azi. Totuşi, prin acest documentar nu se urmăreşte consolidarea viziunii europocentriste. Modul în care au fost expuse creaţiile acestor artişti nu impune un model, ci îndeamnă la un dialog între epoci şi curente sau între culturi, deşi nimeni nu anticipase evolutia artei, a relaţiilor inter-culturale odată cu descoperirea Orientului sau a Lumii Noi…poate doar un vizionar precum Lorenzo Magnificul.


LYTE video

Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum n-ai mai văzut

Fiica papei – Aveţi ceva de zis în apărarea Lucreziei Borgia?

Shirley: Visions Of Reality – In cautarea tabloului pierdut

Fiica papei – Aveti ceva de zis in apararea Lucreziei Borgia?

 

Ragtime – Intalniri explozive in America feroce

Adriana Gionea
-
0
Ragtime – Intalniri explozive in America feroce

Ragtime nu pare să împărtăşească soarta crudă a romanelor aşezate pe raftul clasicilor. Va fi citit de fiecare generaţie cu acelaşi interes. Pe lângă densitatea naraţiunii în care se intersectează poveşti de viaţă tumultuoase, romanul are marea calitate de a-i face pe cititori să iniţieze discuţii aprinse despre un secol în care a fost consolidat mitul celei mai puternice naţiuni a lumii – Statele Unite ale Americii. Aceste discuţii ajung să atingă teme sensibile universale, mereu actuale, precum alienarea în marile oraşe, migraţia, lăcomia, inechitatea, rasismul, lupta pentru drepturile civile sau reversul capitalismului (mai ales al celui sălbatic).

Ragtime îşi datorează faima şi tabloului incomod, pe alocuri grotesc, al societăţii nord-americane. Câinele de pază al democraţiei avea, la un moment dat, un comportament de tiran primitiv şi grandoman. Vei descoperi că America secolului trecut era departe de a fi un tărâm al făgăduinţei. Devenise în schimb un hău al lipsei de speranţă, unde opulenţa şi mizeria aveau ceva în comun: erau copleşitoare.

În loc să ofere un tablou 100% realist, Doctorow recurge la imagini alegorice şi la scene cu tentă halucinantă. Demonstează astfel că diversitatea umană dintr-un oras al contrastelor frapante este cea mai bună sursă a detaliilor aberante, fără a-l obliga pe scriitor să se îndepărteze prea mult de realism. Văzută prin ochii lui Doctorow şi ai personajelor sale, America poate lua minţile şi corupe.

Se spune despre E.L.Doctorow că face parte din galeria autorilor ce au dat marile romane americane sau, mai bine zis, acele romane ce au spulberat mitul societăţii ideale, construit în imaginarul străinilor. În romanul său cult – Ragtime – vei descoperi America de la începutul secolului XX. Anul 1900 este asociat cu începutul a modernizării urbane, cu noul flux de imigranţi şi cu numărul tot mai mare al conflictelor dintre clasele sociale, odată cu dorinţa celor din pătura de jos de a se alătura sindicatelor.

Doctorow surprinde fidel această nouă Americă de la începutul secolului XX, aşa cum a rămas ea în memoria colectivă – o aglomerare babilonică transformată în metropole expansive, gata să ceară sacrificii, însă deloc pregătite să răsplatească pe măsură. În această babilonie devoratoare se ciocnesc tipologii umane aparţinând unor culturi diferite. Tipologiile venite din lumi cu valori opuse convieţuiesc în marea diversitate a romanului precum sunetele noului stil muzical îndrăzneţ numit ragtime, ce a schimbat percepţia despre armonie, deschizând calea jazz-ului.

Doctorow este înzestrat cu talentul ce naşte romane fabuloase. Este acel talent ce îi permite să înţeleagă spiritul unei epoci şi apoi să-l reinterpreteze provocator şi exploziv prin intermediul unor personaje fabuloase, reprezentând fiecare o anumită piesă din marele puzzle complicat şi grandios (America de la 1900). Vei descoperi magnaţi ale căror palate din centrul New Yorkului amintesc de opulenţa excentrică a reşedinţei din Citizen Kane, unde sunt adunate laolaltă antichităţi orientale, capodopere greco-romane sau renascentiste şi manuscrise preţioase. Vei asista la naşterea unui nou stil muzical ce le-a deschis calea spre celebritate artiştilor din comunitatea afro-americană. Te vei trezi pe străzile cartierelor de imigranţi veniţi din toată lumea pentru a descoperi cât de mult contează talentul pentru câştigarea dreptului de a trăi decent. Vei întâlni două personaje feminine opuse, dar care odată aduse împreună ajung să dea peste cap viaţa unei metropole – feminista anarhistă Emma Goldman şi Evelyn Nesbit, ademenitoarea nevastă a unuia dintre cei mai bogaţi americani, devenită şi amanta celebrului arhitect Stanford White.

Aparent, este greu să gestionezi o naraţiune cu personaje ofertante, dar care nu au prea multe în comun. Provin din culturi şi medii sociale incompatibile. Nu frecventează aceleaşi cercuri şi au valori ce le-ar face să intre în conflict. Însă Doctorow ştie cum să manevreze hazardul astfel încât să le aducă în acelaşi loc, fără a te face să crezi că a forţat evenimentele într-un mod neverosimil.

Aceste personaje sunt aduse laolaltă de un punct comun: dorinţa de a evada. Soţia bărbatului bogat vrea să evadeze de sub tirania lui. Pianistul afro-american ar vrea să se elibereze de sub jugul nedreptăţilor umilitoare provocate de rasism. Tânărul de familie bună vrea să îşi găsească libertatea imitând tacticile anarhiştilor din mediile sărace. Imigrantul evreu doreste să evadeze din mizeria sordidă a periferiei pentru a-şi ţine fiica departe de pericolul reprezentat de bordeluri, acolo unde eşuau sotiile şi fiicele multor străini ce s-au lăsat momiţi de iluzia visului american. Toate acţiunile şi planurile lor nebuneşti se intersectează într-o ţesătură a disperării şi a dorinţei de a găsi fericirea. Fiecare, în felul său, vrea să îşi împlinească visurile în mijlocului unei lumi haotice, unde regulile supravieţuirii darwiniste sunt singurele ce par să capate sens.

Vei aprecia Ragtime dacă îţi plac scriitori ce ştiu să transpună spectaculos, lucid şi necruţător forfota umană pestriţă dintr-o metropolă în continuă schimbare. Începutul secolului XX vestea ascensiunea metropolei americane prin excelenţă, cu zgârie-nori, reşedinţe luxoase ce imitau stilul renascentist dar şi furnicare mizere, unde se recruta forţa de muncă. Doctorow a surprins cum nu se putea mai bine vibraţia acestei metropole, folosind biografiile personajelor ce uimesc datorită acţiunilor imprevizibile. Majoritatea protagoniştilor au intenţii nobile, fireşti, însă lumea nemiloasă în care au nimerit îi va împinge să ia decizii aberante, transformându-i din nesăbuiţi rezvrătiţi în bombe cu ceas sau în victime neînţelese, considerate nişte pericole pentru cei din jur.

Ai spune că toate rănile umanităţii s-au adunat în furnicarul uman din Ragtime. Însă, pe cât de hidoasă poate deveni societatea în care sunt aruncate personajele, pe atât de magnetică este scriitura lui Doctorow. Ştie cum să redea prin naraţiune ritmul frenetic al oraşului şi al schimbărilor năvalnice din conştiinţa personajelor. Conştient de talentul său de a înţelege diferitele tipologii umane, foloseşte reacţiile absurde, uneori devastatoare ale personajelor pentru a obţine ceea ce îşi doreşte fiecare scriitor ce visează să ofere un roman grandios: să te facă să treci prin stări intense. Te vei revolta, te vei îngrozi şi, la final, vei simţi exact ce şi-a dorit autorul – multă compasiune pentru fiinţele umane.

Citeşte şi Io contra Statele Unite ale Americii – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

 

1...135136137...306Pagina 136 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026