O cafenea, mulţi necunoscuţi şi un bărbat misterios care îi poate aduce împreună pe aceşti necunoscuţi într-un mod nu tocmai inofensiv. Sunt detaliile ademenitoare ale unui scenariu ce promite o turnură neaşteptată precum cea a dorinţelor, slăbiciunilor şi temerilor ce domină personajele noului film al regizorului Paolo Genovese, care a devenit cunoscut datorită comediei Perffetti sconosciuti.
Necunoscuţii din film tânjesc după ce nu pot avea. Bărbatul misterios care le schimbă traiectoria ajunge să deţină controlul asupra lor tocmai pentru că le poate afla dorinţele ascunse. Dar o chelneriţă pe cât de seducătoare pe atât de caldă şi empatică dă de înţeles că până şi bărbatul misterios tânjeşte după ceva anume. Atunci când ajung în acelaşi local, toate aceste personaje devin protagoniştii unei poveşti comune, deopotrivă sensibilă şi crudă, al cărei final este greu de prevăzut.
Paolo Genovese este genul de regizor capabil să exprime într-un film de public, accesibil, ceea ce reuşesc nişte romane filosofice în pasaje alambicate. În noul său film, The Place, a vrut să îţi ofere o experienţă cinematografică intensă în decor minimalist, cu actori expresivi, care te pun faţă-n faţă cu tot ceea ce iubeşti, simpatizezi sau deteşti.
În The Place, Genovese mai demonstrează că ştie să fructifice la maximum decorul cromatic tern al unui spaţiu restrâns pentru a obţine efectele unui film spectaculos, care te poate ţine cu sufletul la gură. Nu îi trebuie decât nişte personaje cu poveşti de viaţă care se intersectează imprevizibil în acest spaţiu şi un personaj central misterios, care să transforme în dorinţe cu efect devastator slăbiciunile dezvăluite în poveştile necunoscuţilor care se uită la el ca la ultima lor speranţă.
Pentru a obţine acel amestec irezistibil dintre nişte poveşti de viaţă suculente cu potenţial trepidant, imprevizibil, şi tensiunea acumulată, care promite un final greu de anticipat, regizorul foloseşte un truc menit să dea rezultate în filmele în care acţiunea se petrece într-un singur spaţiu cu decoruri austere, dar care te solicită emoţional asemenea filmelor cu bugete uriaşe, dimamism inflamabil şi locaţii generoase. Este vorba despre acea presiune pusă asupra personajelor. Ele vor fi obligate să-şi testeze limitele morale pentru a face tot ce nu ar fi îndrăznit dacă nu ar fi fost presate de timp sau de scoaterea la suprafaţă a unui detaliu compromiţător legat de personalitatea sau trecutul lor.
Dacă în Perffetti sconosciuti a folosit o singură încăpere, unde are loc o cină între prieteni vechi, pentru obţine o comedie spumoasă cu tâlcuri despre încrederea în cuplu, trădare şi ipocrizie, în noul său film – The Place – regizorul Paolo Genovese a utilizat ingenios spaţiul unui local ce îmbină atmosfera intimă a unei cafenele şi forfota unui mic restaurant, pentru a permite intrersectarea la fel de imprevizibilă a unor personaje care vor cu disperare să scape de singurătate, de boală, de complexe, de vinovăţie sau de confuzie. Pentru a scăpa de toate aceste piedici ivite în calea fericirii greu de atins, fiecare vrea cu ardoare să îşi îndeplinească dorintele, iar pentru acest lucru este gata de orice, chiar şi de ticăloşii.
Dorind să testeze limitele personajelor disperate să obţină cu orice preţ ceea ce vor, un bărbat le promite îndeplinirea dorinţelor ca prin magie, dacă fiecare duce la îndeplinire o poruncă scrisă în caietul său. Asemenea unui vindecător ce îşi consultă meticulos cartea minunilor, el le spune, pe un ton cât se poate de serios, dar în acelaşi timp detaşat, ce acte să comită, obligându-i să îmbrăţişeze absurdul sau pericolul reprezentat de încălcarea legii. Unul trebuie să ucidă, altul să agreseze o femeie. Un bărbat trebuie să devină răpitor de copii pentru a i se vindeca propriul copil. Un poliţist care vrea să reia legătura cu fiul plecat de acasă trebuie să ignore plângerea depusă de o femeie agresată. O bătrână vrea să arunce în aer un local pentru a-şi salva soţul. O femeie seducătoare, dar neglijată, va trebui să îşi ispitească vecinul însurat. O tânără călugăriţă va trebui să rămână însărcinată, iar un tânăr ce îşi vrea înapoi vederea va trebui să oblige o femeie să facă sex cu el.
Aceste porunci sunt citite de un bărbat ce îşi are propria masă în cadrul localului ce se bucură de o mare popularitate printre personaje. El aşteaptă răbdător clienţii disperaţi la această masă, unde îşi petrece aproape tot timpul scriind sau discutând cu oamenii ce apelează la el ca la un terapeut cu puteri de tămăduitor.
Dar cine este cu adevărat bărbatul ce are îndrăzneala de a le cere tot felul de lucruri malefice acestor oameni disperaţi care apelează orbeşte la puterile lui? Ei bine, identitatea şi trecutul său rămân într-o zonă ambiguă, ce îi permite spectatorului să emită o serie de păreri. La începutul filmlui îl surprinzi notând într-un caiet, asemenea unui scriitor care îşi modifică textele iar şi iar, ştergând sau făcând unele corecturi. Apoi îţi dai seama că nu este vorba despre un caiet de scriitor, ci despre o colecţie de porunci riscante, care îşi aşteaptă curajoşii nesăbuiţi gata să întreacă orice limită morală pentru a obţine ceea ce vor -- fericirea, care poate lua forme diferite.
Interpretat de Valerio Masandrea, bărbatul misterios de la cafenea te derutează. Are tonul unui psihoterapeut ce îl provoacă pe cel din faţa lui să îşi confrunte demonii ascunşi pentru a-şi vindeca rănile. Are ideile unui psihopat abil, care te poate convinge să faci un pact cu diavolul când eşti la anaghie. Îi poţi da o identitate reală sau îl poţi considera o prezenţă simbolică, potrivită pentru o interpretare contemporană a mitului în care diavolul ia chip uman pentru a scoate la suprafaţă latura inumană din oamenii cinstiţi.
Majoritatea personajelor ce îl ascultă orbeşte pe acest bărbat fac parte din categoria celor ce se declară inofensivi, considerând o excepţie actiunile îndoielnice la care ajung să recurgă în situaţii disperate. Bărbatul misterios le cere tot felul de acte care, în alte circumstanţe, i-ar fi făcut să se ruşineze de ei înşişi. El adulmecă punctul slab al fiecăruia şi găseşte astfel prăpastia dintre dorinţele secrete, ce mocneau chinuitor, şi imaginea dezirabilă, fără pată, pe care o afişează fiecare în societate.
De fapt, scenariul se bazează pe această prăpastie între dorinţele individuale şi realitatea acceptabilă social, devenită sinonimul ipocrizie. Este prăpastia dintre ceea ce vrea fiecare să creadă despre el însuşi, pentru a-şi purta mai uşor propria conştiinţă, şi ceea ce îşi doreşte cu adevărat, dar nu are curaj să îşi asume. Folosindu-se de mimica şi de tonul vocii actorului Valerio Masandrea, Paolo Genovese reuşeşte să interconecteze imprevizibil dorinţele şi vieţile personajelor care nu se cunosc între ele, astfel încât existenţele individuale să alcătuiască un puzzle ce oferă un mesaj coerent, dar care duce la interpretări multistratificate despre umanitate.
La un moment dat dorinţele îi vor face pe străini să se cunoască, apoi să îi povestească bărbatului ce au trăit unii în compania altora, fără a-i descoperi intenţiile. Bărbatul simte că pierde controlul asupra oamenilor care i se supun orbeşte, mai ales când urmările acţiunilor nu mai pot fi anticipate. Când faptele şi planurile oamenilor disperaţi îi pun în situaţii riscante, apar tensiunile ce permit infiltrarea suspansului cu tentă de thriller psihologic.
Deşi filmul are un subiect ce pare aberant, neverosimil, jocul actorilor îl fac să pară cât se poate de credibil. Tocmai datorită acestui joc actoricesc şi intimităţii din relaţia personaj-spectator, The Place ar putea fi comparat cu o piesă de teatru, acel gen de piesă ce ia forma unei parabole despre partea ascunsă a umanităţii ce devine asemenea unui ghem de vanităţi, suferinţe şi tentaţii. Vei aprecia expresivitatea personajelor care te impresionează prin oscilatia între inocenţă şi neîndurare, între vulnerabilitate şi încredere, între supunere şi răzvrătire împotriva străinului ce le dă vieţile peste cap.
Latura statică a filmului îţi aminteşte de piesele ce propun o meditaţie asupra limitelor morale şi în care descoperi cele două ipostaze ale regizorului: aceea de fiinţă empatică, plină de compasiune faţă de umanitatea interpretată de personajele sale şi cea de zeu-păpuşar cinic, detaşat de fiinţele create, ale căror defecte le expune fără milă.
LYTE video
