Volumul Tânărul neînfricat de la trapezul zburător şi alte povestiri poate fi considerat o colecţie în care au fost incluse unele dintre cele mai frumoase declaraţii de iubire faţă de umanitate. Este o iubire indestructibilă tocmai pentru că ţine seama de toate defectele umane, de slăbiciuni.
Pentru a se face iubite, personajele lui William Saroyan se dezvăluie aşa cum sunt, chiar şi atunci când ştii că se mint pe sine: adică în ipostaza marginalului irecuperabil, naufragiat într-o lume năucitoare, uneori fără speranţă dar încă având încredere în bunătatea semenilor. Personajele vin din rândul dezrădăcinaţilor visători, al copiilor de imigranţi plini de inventivitate, al rătăcitorilor săraci, dar care se simt bogaţi sufleteşte, al celor adesea copleşiţi de dorul faţă de ţinutul natal ce se află pe un alt continent. Împreună alcătuiesc un mozaic al străinilor primiţi cu ostilitate în Lumea Nouă, dar care oferă mai degrabă tandreţe în situaţiile de criză.
William Saroyan a găsit reţeta care să asigure nemurirea povestirilor sale. A ştiut să îmbine portrete expresive, umorul care face dramele personajelor mai suportabile, dar nu mai puţin autentice, şi abordarea neconvenţională a unor teme esenţiale precum iubirea de aproape, înstrăinarea, prietenia, iluziile din adolescenţă, solidaritatea, imigrarea.
Marele secret al lui William Saroyan a fost însă alegerea unui ton prin care să te apropie de lumea personajelor sale. Este un ton care îţi dă impresia că dramele personajelor îţi sunt relatate de un povestitor care vrea să treacă drept acel neştiutor luat prin surprindere de lumea cea mare care i se dezvăluie. După ce mimează debusolarea imigrantului est-european ce a nimerit în intimidanta Americă de la începutul secolului XX, naratorul dezvăluie o agerime a minţii şi o luciditate pe care ţi le serveşte în cantităţi zdravene de umor autoironic.
Toate cele 24 de povestiri din volumul Tânărul neînfricat de la trapezul zburător te determină să afirmi că armeanul gonit de pe tărâmul natal şi trimis peste mări şi ţări să se descurce cum poate îi face o concurenţă serioasă vecinului evreu atunci când foloseşte inteligent şi candid umorul în situaţii dramatice. El însuşi provenit dintr-o familie de armeni prinşi între două lumi – America şi ţinutul natal, pe care îl regretă cu patimă – William Saroyan a fost martorul naşterii noii Americi din secolul XX.
Găseşti în paginile cărţii sale toate ipostazele visătorilor învinşi, ale pişicherilor melancolici, ale imigranţilor care din pragul micilor prăvălii din cartierele mărginaşe privesc nostalgic spre un loc natal rămas intact doar în imaginaţia lor, amintindu-ţi de scenele imortalizate de marii fotografi ai secolului XX. Însă aceste imagini ce reflectă biografii sfâşietoare sunt puse într-o lumină duioasă, plină de compasiune. De fapt, ai impresia că toată compasiunea de care poate da dovadă un om pentru un alt om s-a cuibărit în William Saroyan atunci când şi-a scris povestirile. Tot ce îngenunchează o fiinţă umană ajunge, în aceste povestiri, să o ridice deasupra lumii pline de lipsuri a izgoniţilor.
Saroyan facea parte din lumea armenilor izgoniţi de istorie din ţara natală, după care plângeau ca după un paradis pierdut. Dar compasiunea impregnată de umor, pe care o simţi în povestirile sale, nu se rezumă doar la oamenii din comunitatea armenească închegată în California. Saroyan aminteşte şi de ultimii asirieni, la rândul lor alungaţi de pe tărâmul natal, de evreul care se încăpăţânează să-şi păstreze seninătatea când este umilit (şi care devine personajul uneia dintre cele mai înduioşătoare povestiri) sau despre mexicanii alungaţi de sărăcie peste graniţă. Deşi nu se arată nimic bun la orizont pentru aceşti dezrădăcinaţi, ei îşi găsesc salvarea în mărinimia altor semeni aflaţi în derivă.
Dorind să-şi ridice personajele din mocirla care abia aşteaptă să-i înghită pe imigranţii săraci odată cu traversarea Atlanticului pentru a găsi Tărâmul Făgăduinţei, William Saroyan se foloseşte de scene aparent banale, precum cele petrecute într-o frizerie sau într-o livadă pârjorlită de secetă. Prin aceste scene, el face din personajele apăsate de propriile drame nişte învingători. Sunt mai degrabă învingătorii uitaţi de istorie, dar pe care semenii lor anonimi îi ţin minte datorită unor calităţi precum iubirea de aproape, seninătatea în faţa unor vremuri negre, toleranţei şi hotărârii de a-şi păstra visurile considerate naive pe continentul succesului cuantificabil.
Mulţi vor spune că William Saroyan a vrut să păstreze în paginile sale amintirea unei naturi umane ce nu a fost alterată, deposedată de bunătate, adesea cel mai uşor de ironizat. Iar bunătatea înseamnă, pentru personajele sale, apărarea dreptului de a visa, de a-şi petici un mic paradis în ţinuturi sterpe (cum ar fi o livadă plină de rodii în inima deşertului californian), de a supravieţui din idealuri, de a râde în loc de a se lăsa contaminate de ură sau de otrăvitoarea amăraciune tăcută.
