De multe ori, încercările vedetelor de a-şi face un nume şi în lumea literară au fost primite cu neîncredere, fie că a fost vorba despre staruri de la Hollywood, prezentatori TV sau cântăreţi la care se închină o întreagă generaţie. Însă Tom Hanks a fost inspirat când a decis că merită publicate cele şaptesprezece povestiri din volumul Uncommon Type (Caractere atipice).
Prozele scrise de Tom Hanks le-au plăcut atât criticilor şi unor mari autori, cât şi cititorilor, mai ales celor pentru care o povestire trebuie să îmbine candoarea, empatia, umorul şi abordarea plină de compasiune a dramelor prin care trec personajele. Pentru a nu face din candoare şi compasiune o abordare simplistă ce duce spre patetism, Tom Hanks a ştiut când şi mai ales cum să intre în pielea naratorului înzestrat cu acel ton care trădează ironia pişicheră în rândurile ce descriu încercarea personajelor de a evita confruntarea cu sine autoamăgindu-se.
Vei descoperi spectacolul uman contemporan în toată diversitatea lui. Tom Hanks alege tipologii umane din toate straturile sociale şi din toate categoriile de aspiranţi la fericire sau (măcar) la reuşita împăcării cu sine. Vedete de cinema, mame divorţate ce vor să-şi regăsească liniştea, oameni simpli cu vicii sau dorinţe complicate, magnaţi amorezaţi sau gazetari nostalgici, visători sau pragmatici, soldaţi ce vor să-şi găsească liniştea sau oameni aparent banali cu pasiuni ce îi scot din anonimat. Sunt diferiţi, însă au un lucru în comun: existenţa lor include o întâlnire cu o maşină de scris ori cu o persoană ce deţine un astfel de obiect magic. De altfel, Tom Hanks este el însuşi un colecţionar de maşini de scris.
La începutul fiecărei povestiri vei vedea o imagine reprezentând un model de maşină de scris, încât volumul poate fi considerat şi un muzeu simpatic în care descoperi istoria acestui obiect atât de drag lui Tom Hanks. Datorită acestui obiect vintage, ai impresia că anumite pagini te fac să te simţi ca într-un magazin plin de comori din alte timpuri, în care ai nimerit întâmplător după o plimbare prin Centrul Vechi sau printre străduţele mai puţin umblate ale marilor oraşe, indiferent de continentul ales.
Succesul avut de povestirile sale ţine de o mare calitate a unui star de talia lui Tom Hanks, ce a devenit conştient, înainte de a se apuca de scris, că notorietatea doar vinde, dar nu convinge dacă nu ai talent când vrei să te afirmi şi într-un alt domeniu. În primul rând, Tom Hanks nu a vrut să demonstreze că are talent făcând acrobaţii stilistice, inventând poveşti spectaculoase în decoruri fabuloase, ori situaţii-limită din care să extragă pretenţios maxime sau învăţături măreţe despre lume şi viaţă. Nici măcar nu a încercat să recicleze clişeistic mesaje filosofice referitoare la umanitate şi la frumuseţea vieţii prin apropierea de celălalt, deşi profunzimea nu lipseşte din povestirile sale. A reuşit însă ceea ce doar marii autori ai prozei scurte au putut face: să extragă profunzimea şi emoţiile puternice din fraze simple.
Fără a vrea să pară un sofisticat, Tom Hanks a reuşit să-i convingă până şi pe cititorii pretenţiosi că poate stăpâni acea simplitate asociată naturaleţii în transmiterea trăirilor puternice sau greu de exprimat în cuvinte, o simplitate la care ajung marii autori de proză scrurtă după mulţi ani. Aşadar, nu depistezi în prozele sale încercarea veleitarului de a-şi exiba profunzimea prin replici bombastice sau prin fraze ce vor să demonstreze priceperea în a executa complicate acrobaţii stilistice.
În al doilea rând, vei remarca, pe lângă simplitatea ce ţine mai degrabă de maturizarea literară, decizia înţeleaptă a lui Tom Hanks de a nu se aventura în afara lumii care îi este familiară. Nu călătoreşte în ţinuturi exotice, ale căror denumiri catchy sunt adesea suficiente pentru ca vrăjirea cititorului să nu presupună mult efort. Actorul rămâne acolo unde pare să se simtă cel mai bine, atât geografic – povestirile sale sunt nişte episoade tipice pentru ceea ce se chemă American life – cât şi estetic, în sensul că nu se îndepărtează de regulile învăţate în lumea filmului, reguli ce fac diferenţa dintre o poveste bine spusă pentru a fi receptată cu entuziasm de public şi un eşec de casă.
Fără a a te ernerva prin clişee, Tom Hanks a preluat din lumea Hollywood-ului acea regulă de aur ce-i permite unei poveşti să cuerească oameni din lumi şi culturi diferite: atenţia pentru modul în care sunt expuse dramele şi trăirile personajelor, pentru raportul dintre particularităţile acestor drame şi trăiri şi universalitatea lor. Această regulă trebuie însoţită întotdeauna de respectul pentru dorinţa multor devoratori de poveşti emoţionante de a le fi salvat personajul favorit, chiar dacă salvarea presupune un happy-end uşor diferit şi îndepărtat de zona lor de confort afectiv.
Majoritatea povestirilor ar putea deveni scenarii demne de filme nominalizare la Oscar, aşadar nu m-ar mira să se facă pariuri între cititori referitoare la titlul povestirii ce va fi ecranizată. Multe dintre aceste povestiri îţi dau impresia că vezi de fapt scenele emoţionante ale unui film pe care îl vei recomanda şi altora, fie datorită ancorării în prezentul bucuriilor simple, ce plutesc într-o melancolie luminoasă, fie datorită mesajului tandru după o călătorie spectaculoasă în timp, ce-l poartă pe un magnat din prezentul nostru până-n actualitatea din Manhattan-ul anilor ’30.
Unele povestiri sunt ofertante pentru regizorii ce vor să amintească despre rolul cinematografiei în evadarea din prezent cu ajutorul imaginilor impresionante care însoţesc poveşti ce sfidează posibilităţile realului, anticipând un viitor al tehnologiei ce permite îndeplinirea visurilor excentrice. Altele impresionează printr-un love story nostalgic-vindecător, ce ignoră limitele temporale. Nu lipsesc nici povestirile în care dialogurile sumare şi amănuntele cotidiene banale declanşează revelaţii impresionante despre caracterul ascuns al personajelor sau despre secretele acestora.
Indiferent de schimbul de opinii referitoare la valoarea literară a celor şaptesprezece povestiri, cititorii vor spune acelaşi lucru: Tom Hanks face parte din rândul autorilor ce îşi iubesc personajele atât de mult încât simt nevoia să le găsească un loc unde să le fie alinate suferinţele. Iar această salvare ia multe forme şi chipuri. De fapt, pe lângă pasiunea pentru maşinile de scris a protagoniştilor, povestirile mai au în comun preocuparea naratorului pentru demnitatea personajelor, ca simbol al nevoii multor cititori de a li se (re)confirma încrederea în umanitate.
Citeşte şi Un bărbat pe nume Ove – Cel mai iubit dintre morocănoşi
Acum ne despărţim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote
Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote
