Pofta de ciocolata – Barcelona de altadata si artizanii ei sentimentali

March 23, 2016

3551

Titlul nu este deloc o reclamă care minte! Ciocolata este omniprezentă într-unul dintre cele mai gustate romane scrise de Care Santos. Citindu-i paginile încărcate de senzaţii şi descrieri ale reţetelor pline de condimente, încercate de toate femeile marilor capitale, de la capricioasele aristocrate la amante regale, cocote de lux sau fete în casă pregătite să se înfrupte clandestin din ispititoarea delicatesă prin care suveranul aztec Moctezuma l-a omenit pe Cortez înainte de a-şi vedea aurul furat şi întregul imperiu distrus de conchistadori, vei descoperi cât de mult diferă ciocolata din zilele noastre de bijuteria lichidă realizată din boabele de cacao măcinate de înşişi artizanii catalani în faţa clienţilor. Adevărata ciocolată din epoca de aur a dulciurilor inaccesibile era servită sub forma unei licori ridicate la rang de ambrozie cu efecte afrodiziace, regeneratoare, energizante sau curative pentru cei trişti. Pentru a fi cât mai greu de refuzat, de-a lungul timpului, maeştri s-au întors la originile ei îndepărtate şi au scufundat în licoarea prefarată a catalanilor şi a femeilor de la Versailles mirodenii şi alte ingrediente aduse din toată lumea, de la piperul negru la scorţişoară, cuişoare, ardei iute din Mexic, ghimbir indian sau sirop de lavandă. Poftă de ciocolată este o degustare literară plină de peripeţii savuroase pentru cei dependenţi de poveşti captivante, de Barcelona (una mai puţin cunoscută, înainte de a fi transformată de Gaudi şi de a deveni punctul de plecare al suprarealiştilor) sau de vânătorile de comori de pe străduţele anticarilor.

Care Santos a pus în romanul ei toate ingredientele unei poveşti asociate ciocolatei: aromele stranii rezultate din amestecul elementelor greu de împăcat, cum sunt dulcele şi picantul, ce îşi revendică dreptul la exclusivitate în reţetele inovatoare, personaje dominate de simţuri şi pasiuni, femei sentimentale şi aventuri în care umorul, erotismul şi melodrama cochetă se întâlnesc, orgolii şi rivalităţi între faimoşii artizani, peripeţii, trimiteri culturale, secrete şi multă poftă…de istorii captivante, de imagini de epocă, de lucruri mai puţin ştiute şi date în vileag prin adăugarea condimentului potrivit. Atunci când ajunge în creier pentru a resuscita senzaţiile asociate fericirii, aroma ciocolatei vrea o atenţie totală, încât orice altă informaţie ce necesită sobrietatea unui contabil al istoriei arhivate, livrată în acel moment, are şanse minine de a-ţi distrage atenţia de la cutia plină cu bomboane. Pentru a concura cu această acaparantă lume a senzaţiilor astfel încât să te facă atent şi la datele istorice, autoarea inventează sau reinterpretează, ca de fiecare dată, biografii la fel de ademenitoare precum ciocolata, şi apoi le plasează într-un spaţiu mitic, plin de legende picante, aristocraţi ce-şi pierd minţile, artizani şi aventurieri escroci- Barcelona- care, devine, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un concurent serios al Parisului în materie de rafinament, arhitectură, apetit pentru lux, spectacole de operă, porţelanuri şi delicatese. Despre vechea Barcelonă, neşlefuită încă de fantezistul Gaudi, îi place să scrie atât de mult lui Care Santos, încât ai impresia că te plimbi printr-un oraş redescoperit, precum o Atlantidă ivită deodată la suprafaţă după ce a stat vreme de mulţi ani scufundată. În această Barcelonă din trecut, ciocolatierul era mai mult decât un artizan intrat în breaslă după examene dificile. Era o instituţie în sine, iar locul unde îşi etala delicatesele, o adevărată promenadă a doamnelor din familiile de vază, ce îşi etalau gusturile şi toaletele mai abitir decât pe faimoasa Rambla. Dar până şi zelosului ciocolatier îi mai trebuie câteva ingrediente care să îi dea savoare poveştii lui, astfel încât să curgă abundent prin vieţile generaţiilor viitoare, care vor cunoaşte mai mult batoanele accesibile ieşite din fabrică decât ciocolata artizanală pură. Aceste ingredinete sunt pasiunea pentru artă, iar pentru locuitorii Barcelonei din secolul al XIX-lea arta însemna Operă (în Barcelona există una dintre cele mai frumoase opere din Europa), şi acel obiect pierdut, trecut prin multe evenimente din istoria catalană pentru a coagula mituri, legende picante, secrete, dar mai ales pentru a-i oferi un simbol palpabil şi elegant unei plăceri efemere.

Sursa: Louis-Rémy Robert; Museum of Fine Arts Boston

Nu poţi concepe savurarea ciocolatei fără un ritual meticulos, din care porţelanurile fine să lipsească. O faimoasă ciocolatieră special realizată pentru Madame Adelaide – sora lui Ludovic al XV-lea- în manufacturile din Sevres, construite special pentru amanta regală preferată, Madame de Pompadour, ajunge în Barcelona pentru a uni biografiile unor femei din lumi şi epoci diferite. Ciocolatiera din porţelan era departe de a reflecta fastul desfătărilor de la Versailles, semănând mai mult cu fecioara candidă nimerită din greşeală în haremul cu marchize, doamne de companie şi curtezane sofisticate şi împopoţionate, puse la dispoziţia monarhilor decadenţi. Ciocolatiera nu era încărcată de acele înflorituri ludice în stilul Rococo, dar simplitatea acestui obiect de porţelan se dovedise a fi chiar detaliul irezistibil, ce i-a intrigat pe apropiaţii lui Madame Adelaide, apoi pe noii proprietari ce nici nu mai ştiau povestea acestei aristocrate fugare prin Europa după ghilotinarea monarhiei franceze, deşi contemporanii îi lăudau inteligenţa, iubirea pentru artă şi frumos, graţia şi flerul, ce i-ar fi prezis o existenţă răsunătoare precum faima licorii de care devenise dependentă mai ales după comandarea ciocolatierei.

Odată cu apariţia ciocolatierei strecurate ghiduş prin viaţa stăpânelor ei, de care se va ţine scai, descoperi talentul de artizan tipicar al lui Care Santos. Este genul de artizan care nu se abate de la reţetele clasice prin care te-a transformat în client fidel, şi nici nu renunţă la vechea pasiune – istoria Barcelonei, încât te trezeşti iar că îţi vinde, cum ştie mai bine, adevărata delicatesă – povestea oraşului de suflet, peste care suprapune straturi de ciocolată plină de mirodenii.

Poftă de ciocolatăeste de fapt un roman despre Barcelona uitată sub valul de modernitate, sub paşii milioanelor de turişti, despre fascinaţia pentru porţelanurile preţioase precum nişte bijuterii rare, dar mai ales pentru Operă, în perioada în care marile arii puteau exprima trăirile secrete, cu o tensiune intempestivă devenită un tabu în afara scenei, mai ales în cazul doamnelor din familiile de vază. Ciocolata, porţelanul de Sevres şi Opera cu toate pasiunile spectatorilor, devin o triadă a plăcerilor, dar şi a şanselor pierdute de cele trei protagoniste: Sara, Aurora şi Marianna. Pentru a se apropia de trecutul Barcelonei şi de poveştile sale flamboaiante precum o reţetă rară servită în abundenţa decorativă a porţelanului de Sevres, Care Santos te invită la o călătorie în sens invers. Punctul de plecare este o seară din secolul XX, unde trei elevi ai unui ciocolatier nimeresc, după o noapte ce a însemnat botezul unui dintre ei în voluptăţile absintului, la uşa unui anticar ce nu avea somn. Sara, moştenitoarea unui mare patiser, intră şi este ademenită de o ciocolatieră având o poveste stranie, legată de familia unor faimoşi artizani ai dulciurilor din Barcelona, dar şi o proprietară enigmatică, semnată pe ciocolatieră sub numele de Madame Adelaide. Nu-i cunoaşte povestea întortocheată având origini regale, dar ciocolatiera va rămâne simbolul unei prietenii devenite un triunghi amoros după ce Sara se va mărita cu Max, colegul de la cursul de patiserie ajuns mai târziu un renumit profesor de chimie, deşi era îndrăgostită de rebelul Oriol, ce va deveni un ciocolatier avangardist, obsedat de experimentele gustative, în care va miza pe amestecul mirodenii, arome picante şi alte ingrediente curajoase. Max va deveni certitudinea unei armonii domestice, iar Oriol, tentaţia clandestină reprezentată de aura unui geniu impetuos, inaccesibil şi alunecos. Reîntoarcerea lui Oriol în Barcelona îi va da ocazia lui Max, americanul cuminte aterizat în complicata lume a ispitelor catalane, să pună în scenă o dezvăluire surprinzătoare pentru cel dornic să joace rolul partenerului simplu şi transparent, iar dezvăluirea va fi privită de Sara dintr-un loc secret precum o lojă de care doar ea ştia. Conversaţia despre feminitate, adulter şi tentaţia iertată va fi delicioasă, precum specialităţile complicate ale lui Oriol.

După un interludiu care să ne permită o trecere de la atmosfera unei epoci asociate uneia dintre protagoniste la următoarea, ne trezim în faţa unei femei elegante, care iese pentru prima oară în lume, asta însemnând la un spectacol de operă alături de soţul ei. Se teme că nu-şi va găsi locul, dar cel mai mult îi e teamă de privirile iscoditoare ale celor din înalta societate, care nu acceptă uşor intarea unei foste servitoare în lumea rezervată celor proveniţi din familiile burgheze. Astfel ni se face rapid cunoştinţă cu cea de-a doua protagonistă şi proprietară a ciocolatierei de Sevres, Aurora. Fiica unei servitoare, Aurora pare să aibă, la rândul ei, servitudinea în sânge, devenind în acelaşi timp sora de lapte şi confidenta Candidei, fiica năbădăioasa a stăpânei sale. De la Candida preia pofta de ciocolată, satisfăcută pe ascuns, deoarece servitoarele nu aveau voie să guste din noua licoare a privilegiaţilor din Olimpul burghez cu iz aristocratic. Îi devine singura prietenă, îi preia neliniştile şi se îmbujorează ori de câte ori aventuroasa Candida îi povesteşte despre trucurile folosite pentru a obţine ce vrea de la soţul ei, urmaşul familiei de ciocolatieri Sampons, celebri în Barcelona secolului al XIX-lea. În timp ce soţul ei îşi bate capul toată ziua cu noua invenţie de făcut ciocolată, primită de la socrul său (doar căsătoria a fost şi o alianţă a familiilor de inovatori iluminaţi din lumea bună), Candida se aruncă brusc şi fără pic de remuşcare în braţele unui tenor îndrăzneţ, mai ales că a visat mereu la un bărbat neruşinat precum eroul operei Don Giovanni, alături de care să cunoască aventuri şi trăiri intense, visate de mai toate fetele din familiile bune, ţinute în frâu de părinţii snobi pentru a le garanta reputaţia impecabilă demnă de o partidă maritală profitabilă. Ce pare un vodevil cu decoruri inspirate din scenele amoroase pictate de Fragonard sau Boucher, scandaloase în epoca lor, dar inofensive în secolul cititorului actual, capătă în existenţa Candidei gravitatea unui act final în care adultera este renegată de ai săi, înfierată de societate şi trădată de bărbatul iubit.

pictura: Joseph Caraud

Aurora moşteneste de la Candida mai mult pofta de ciocolată şi aplecarea pentru lucrurile frumoase, ce păstrează istoria de viaţă a celor plecaţi departe, de aceea îşi însuşeşte pe ascuns ciocolatiera lui Madame Adelaide, fără a şti nici ea povestea proprietarei de la Versailles. Pentru a nu rămâne pe drumuri, acceptă să intre în slujba unui doctor pasionat de operă, un rafinat hâtru fără ifose, căruia îi pregăteşte în fiecare seară ceaşca plina de ciocolată, în care amestecă şi puţină scorţişoară spre încântarea lui. Servitutea devine treptat fidelitate şi candoare, iar aceste două calităţi ale Aurorei îl seduc pe medic, bărbatul ce o va introduce în marile saloane şi în lojele Operei din Barcelona după ce îi povestise, în fiecare seară, înainte să adoarmă, despre Verdi, Rossini sau Wagner.

Gran Teatre del Liceu; www.barcelonas.com

După actul în care ţi-a fost prezentată şi povestea Aurorei, călătoreşti în timp şi dai peste cea a Mariannei, văduva celui mai bun ciocolatier din Barcelona, vânată de rivalul aprig al soţului ei, nimeni altul decât jefuitorul legaţiei franceze, din care făceau parte ciocolatierii de la Versailles, spionii regelui şi Beaumarchais, dar şi cel despre care se zvonea că devenise un spion de încredere al lui Madame Adelaide, posesoarea ciocolatierei, înainte de a fi propulsat în funcţia de bibliotecar-sef la Versailles, pomenit şi în romanul Aerul pe care îl respiri, dedicat Barcelonei sub Napoleaon. Abia când intră timid în scenă Marianna, cea de-a treia protagonistă, descoperi cum a pierdut Madame Adelaide ciocolatiera, ce legătură avea omul ei de încredere, nimeni altul decât spionul trimis pentru a negocia cu Marianna dobândirea maşinii de transformat boabele de cacao în ciocolată, inventată de soţul acesteia, şi cu oamenii plătiţi de regele Angliei, George III, care vrea să pună şi el mâna pe invenţie. Spionul francez se încaieră cu alţi ciocolatieri pentru a o cuceri pe Marianna, ciocolatiera de porţelan regal va trece prin mâinile unei curtezane de lux, iar ciocolata şi tainele ei vor deveni trofeul suprem râvnit de regii Franţei şi ai Angliei, în numele unei vechi rivalităţi.

pictura: Liotard

Povestea Mariannei şi a bibliotecarului de la Versailles are suspansul unui roman cu detectivi şi dinamismul unuia de capă şi spadă scris de Alexandre Dumas, care include spioni, jafuri, aliaţi iviţi de nicăieri când totul pare a fi pierdut, răsturnări de situaţii şi personaje excentrice, precum faimosul hermafrodit despre care priceputul Casanova ar fi jurat că este o femeie în adevăratul sens al cuvântului, ce-i drept, una având calităţile unui spadasin, iar finalul imită stilul unei comedii scrise de Beaumarchais. Dar ne-am tot lăsat duşi de val şi am uitat de importanţa ariilor de operă în acest roman. Ele însoţesc poveştile şi ceremonialul servirii ciocolatei. Devin veritabile declaraţii de iubire, ritualuri de trecere a unei fete în rândul domnişoarelor pregătite pentru a intra în lumea celor etalate în faţa băieţilor de familie bună, abia întorşi de la studiile ce le vor asigura o ascensiune socială, dar şi oglinda tuturor aspiraţiilor estetice ale familiilor ce au scris istoria Barcelonei prin schimbările arhitecturii. Dramele personajelor sunt prezentate în subcapitole ce poartă numele unor opere faimoase, iar structura acestui roman include trei acte, care amintesc de ingredientele amestecate cu boabele de cacao.

Poftă de ciocolată reuneşte toate acele plăceri, mai mult sau mai puţin vinovate, permise de un timp dilatat, al secretelor, al apetitului pentru artă şi poveşti cu protagonişti reali amestecaţi în peripeţii ce nu mai ţin cont de cronicile istoricilor, deşi ţi-ar plăcea să crezi în existenţa unui trai aveturos, a unei Barcelone ascunse, dar păstrate în reţetele artizanilor. La final, nu poţi decât să îi dai dreptate unui personaj ce vrea să imite stilul unui comediant de înaltă clasă atunci când scrie finalul unei relatări legate de ultimele zile petrecute în raiul ciocolatierilor catalani: Domnule autor, comedia se sfârşeşte când se sting luminile, sau trebuie să asteptăm să se mai întâmple ceva în întuneric?

Editura Humanitas Fiction, 2016

1 COMENTARIU

LASĂ UN COMENTARIU Anulează comentariul

Ultimele articole

Evenimente

Despre finantele tale