Văzând multipremiatul In the Fade, poţi spune că Fatih Akin a găsit acea reţetă care ajută un film despre urmările rasismului de tip neo-nazist să-şi facă auzit mesajul într-un Occident care începe să conteste din ce în ce mai răspicat validitatea, utilitatea şi legitimitatea corectitudinii politice.
Reţeta presupune evitarea mesajelor clişeistice prin dozarea inteligentă a tensiunii psihologice şi prin inspiratul amestec al elementelor ce fac dintr-un film o experienţă pe care nu o uiti usor. Aceste elemente folosite de Fatih Akin, care permit scufundarea bruscă în universul tulburător al personajelor, sunt: intensitatea emoţională plină de autenticitate, redată printr-o convingătoare interpretare actoricească, veridicitatea abordării temei de actualitate astfel încât să permită şi intervenţia atipicului dătător de noutate, alternanţa dintre acalmia raţionalului şi revolta explozivă, legătura dintre colectiv şi individual şi escaladarea reacţiilor imprevizibile asociate de obicei unui thriller.
Dorind să atragă un semnal de alarmă asupra atacurilor neo-naziste din cartierele cu imigranţi, regizorul alege povestea unei văduve germane care vrea să fie pedepsiţi de justiţie conaţionalii de extramă-dreapta ce i-au ucis copilul şi soţul de origine kurdă. Întregul ei demers justiţiar devine un pretext foarte bine exploatat de regizor pentru a introduce temele fierbinţi ale sociatăţii germane/occidentale în relaţie cu imigranţii şi cu marginalii, astfel încât să nu fie considerat părtinitor sau moralist de către vocile ostile mesajelor ce încurajează diversitatea.
De fapt, construirea personajului feminin pe nume Katja este esenţial pentru dozarea mixului de elemente ce asigură devierea filmului de la reţeta previzibilă. Katja, interpretată de actriţa Diane Kruger (Premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes, în 2017), trece printr-o serie de transformări emoţionale derutante ce surprind spectatorul prin escaladarea insolita a durerii şi a furiei şi prin deznodământul neprevăzut al planurilor sale, deşi demersul ei părea destul de predictibil la începutul filmului.
foto: Cinepolitica/Independenta Film
Pentru a-i atrage în sala de cinema pe cei ce se declară sătuli de filmele care pledează pentru acceptarea imigranţilor, precum şi pe cei ce amintesc mereu de infracţiunile imigranţilor pentru a-i combate pe idealiştii multiculturalismului, Fatih Akin are un as în mânecă, pe care îl valorifică abil şi credibil: un personaj din rândul imigranţilor ce strârneşte reacţii contradictorii şi care nu se face uşor de acceptat de către spectator. Acest personaj de origine kurdă (asasinat de rasişti) este construit realist, cu bune şi rele. El corespunde portretului demonizat al imigrantului barbar ce ameninţă viaţa tihnită a europenilor civilizaţi, testând limitele toleranţei şi alimentând puterea de convingere a dreptei extremiste.
Regizorul alege să se îndepărteze de imaginea imigrantului fragil şi inocent. Amintind de păcatele din tinereţe ale victimei neavând origine germane– trafic de droguri şi legături cu lumea interlopă – Fatih Akin schimbă conflictul dintre occidentalii rasişti şi străinul vulnerabil în conflictul dintre occidentalii intoleranţi şi imigrantul care a depus eforturi pentru a se reabilita după o călătorie prin lumea afacerilor subterane. Încercările străinului dubios de a fi un cetăţean model şi un tată cu valori occidentale, ce îşi înscrie copilul la cursuri de vioară, sunt zădărnicite de un atac neo-nazist.
Paradoxal, regizorul pledează credibil împotriva prejudecăţilor alegând tocmai un personaj care în ochii multora confirmă aceste prejudecăţi: orientalul cu apucături de infractor. Şi cum să-l facă să empatizeze cu victima pe spectatorul occidental speriat de mesajele şi reportajele despre barbarii din Est, care transformă străzile civilizate ale Occidentului în no-go zones, cu traficanţi periculoşi? Folosindu-se de jocul oferit de actriţa Diane Kruger, ce o interpretează expresiv şi tulburător pe Katja, văduva traficantului kurd. Revoltată că autorităţile vor să devieze ancheta despre motivele crimei spre zona reglărilor de conturi din lumea interlopilor turci, nicidecum spre cea a rasismului german, nemţoaica va scoate la suprafaţă, prin amintiri pline de candoare, trăsăturile umane ale soţului kurd reabilitat.
foto: Cinepolitica/Independenta Film
Jocul actoricesc al lui Diane Kruger este unul derutant care, printr-o economie de cuvinte şi acţiuni, îţi alimentează interesul şi te ţine atent de la început până la final. Personajul feminin atrage datorită oscilaţiei ambigue între ipostaza femeii epuizate de apăsarea pierderii celor mai dragi fiinţe şi luptătoarea care ia problemele în propriile mâini, debordând de energia revoltatei.
Acest personaj feminin este la rândul lui unul ce amână simpatia imediată şi artificială a spectatorului. Ea nu corespunde imaginii mamei impecabile. Totuşi, îl atrage pe spectator de partea ei datorită plierii acţiunilor şi trăsăturilor sale pe modelul tinerei debusolate, consumatoare de droguri, dar care se maturizează odată cu asumarea responsabilităţilor materne. Diane Kruger reuşeşte să-l branşeze pe spectator la emoţiile personaului interpretat, să-l facă să vadă lumea prin ochii protagonistei.
Vei aprecia la Diane Kruger modul în care ştie să pună în valoare calităţile şi contradicţiile personajului său, care te cucereşte prin amestecul dintre carismă, perseverenţa calculată, spontaneitate năvalnică, vulnerabilitatea ce poate fi luată drept imaturitate şi forţa interioară din momentele zguduitoare, ce pot pulveriza integritatea psihică a oricui ar trece printr-o asemenea tragedie. Toate aceste trăsături revigorează tensiunea filmului plin suspans, fără a fi nevoie de un fir narativ dinamic şi încărcat. Reacţiile personajului feminin sunt suficiente pentru a-ţi capta interesul datorită unei treceri derutante de la apatia celei ce şi-a pierdut sensul vieţii la energia explozivă prin care îşi mobilizează întreaga forţă pentru a-şi duce până la capăt planul de pedepsire a vinovaţilor.
Interpretarea plină de autenticitate a unui astfel de personaj feminin este vitală pentru caracterul imprevizibil al filmului şi mai ales pentru evoluţia atipică a unui scenariu care, până la un punct, mizează pe acceptarea unui ritual coerent al dreptăţii căutate în sala de tribunal, în urma unui proces. Introducerea avocatului Danilo (Denis Moschitto), prietenul personajului kurd asasinat de neo-nazişti, te păcăleşte. Actiunile lui Danilo şi relaţia lui cu protagonista îţi dau impresia că vei asista la clasicul film ce aminteşte de un documentar minimalist în care problemele sociatăţii actuale se rezolvă prin lupta cu sistemul şi prin aducerea în sala de judecată a unei probleme care de multe ori este băgată sub preş ori rezolvată prin mijloace ilegale, precum reglarea de conturi. Însă reacţiile văduvei răscolite de revoltă spulberă aşteptările spectatorului dându-i demersului raţional justiţiar o cu totul altă direcţie, una anarhică, dificil de anticipat la început.
Modul în care Fatih Akin îşi construieşte personajul feminin poate fi interpretat drept o replică uşor caustică dată filmelor ce demonstrează că vocile celor ce vor să se facă dreptate pot fi auzite prin curajul şi perseverenţa care pun presiune asupra autorităţilor. Fatih Akin ar fi înclinat altfel balanţa dintre drama individuală si captarea realităţii sociale colective, dacă ar fi urmat paşii unui film hollywoodian despre lupta pentru dreptatea celor deveniţi victimele rasismului şi în care apare şi figura mistificată a avocatului tenace şi loial, ce reuşeşte să combată argumentele taberei rasiste. Dar ar fi riscat astfel să afecteze relaţia puternică dintre spectator şi personajul feminin tocmai prin renunţarea la acele faţete ale protagonistei ce îi oferă filmului caracterul memorabil zguduitor pe măsură ce demersul de pedepsire a vinovaţilor se apropie de final.
Decizia de o scoate pe Katja în afara travaliului de doliu, ce include prezenţa cathartică în sala de tribunal unde se împarte dreptatea, şi de a o arunca direct în haosul propriei lumi afective răvăşite de moartea brutală a soţului şi a copilului îi dă câştig de cauză spectatorului interesat mai degrabă de metamorfozele psihologice ale personajului decât de abordarea ce aminteşte de filmele americane cu procese.
Ai găsit apartamentul ideal și ești gata să devii proprietar. Cu o zi înainte de a semna antecontractul, după ce ai plătit evaluarea și ai făcut o serie de formalități bancare, proprietarul îți impune câteva condiții suplimentare legate de termenele de plată și alte aspecte administrative.
Deși nu ești pe deplin convins, fiind vorba de niște aspecte marginale pe lânga preț, care rămâne neschimbat, decizi să mergi mai departe cu tranzacția ? (bazându-te pe raționamentul că oricum ai investit deja timp și bani în acest proces). Majoritatea dintre noi răspund afirmativ în fața unui astfel de scenariu decizional, iar datele empirice ne spun că asta ne poate costa foarte mult pe termen lung.
Care este explicația?
Pentru a ajunge la răspuns, și la investițiile iraționale, facem un mic ocol.
Cel care a inventat zicala cu piatra azvârlită avea în mod clar potențial de economist. Ce vrea sa ne transmită această vorbă din popor este faptul, aparent extrem de banal, că ceea ce s-a consumat (o anumită resursă în cazul original) nu se mai poate recupera, iar deciziile noastre n-ar trebui să mai ia în calcul aceste valori.
Aceasta este esența unui principiu botezat pe scurt dilema costurilor scufundate sau, mai laic, a costurilor irecuperabile, pe care nu îl apreciem prea mult tocmai din cauza simplității sale. În schimb, îl vedem ilustrat din plin în fel și fel de exemple prozaice: ai mers la un film si dupa primele 10 minute ti-ai dat seama ca e absolut ingrozitor. Dacă rămâi să vezi tot filmul doar pentru ca ai plătit deja biletul, te afli exact în aceeași situație în care decizi să cumperi apartamentul doar pentru că ai plătit o evaluare bancară și niște comisioane.
Dacă încă nu te-a convins înțelepciunea românească, să știi că și cea americană transmite exact același mesaj, pornind tot de la viața de zi cu zi: n-are niciun rost să plângi după laptele vărsat. Și, dacă ar fi să continuăm raționamentul: a-ți baza viitoarele deciziile alimentare pe acest fapt, este în mod clar lipsit de raționalitate (economică).
Probabil încă pare complicat și nu se leagă pe deplin: apartament, piatră aruncată, lapte vărsat. Costurile irecuperabile sunt însă atât de versatile încât cu puțină perseverență găsim multe alte situații pentru care studiile experimentale ilustrează cu prisosință același modus operandi. Adică acționăm sistematic în baza aceluiași tipar.
Iei cina la restaurant și ți s-a adus un fel de mâncare ce se dovedești a nu fi în totalitate pe placul tău. Îl mănânci doar pentru că l-ai plătit deja?
Te-ai înscris la un curs de limbi străine, unde realizezi după primele 2-3 întâlniri că metodele de predare sunt sub așteptările tale. În situația în care nu îți poți recupera taxa, vei continua să-l frecventezi?
Ai început să lucrezi la un proiect complex și datorită unor schimbări importante în domeniul de activitate începi să conștientizezi că șansele de succes sunt de fapt foarte mici. Îl duci până la capăt pentru că deja ai investit mult efort? (de pildă guvernul francez și cel britanic au procedat exact așa în procesul de dezvoltare al avionului Concorde, un eșec remarcabil, cu consecințe dramatice)
Ai învățat să utilizezi un soft de analiză statistică însă între timp a apărut un program cu un potențial mult mai mare de dezvoltare și implementare. Preferi să lucrezi în cel vechi pentru că ți-a luat deja mult timp să te familiarizezi cu el?
Toate exemplele aduc în discuție faptul că acceptarea unei pierderi este o mare provocare cognitivă, iar în încercările noastre extreme de a evita sentimentele așa de neplăcute cădem pradă unor riscuri și mai mari. În plus, ancora cognitivă este dublată și de investiția emoțională care însoțește adesea consumul de bani, timp și energie. Economiștii comportamentali ne spun că dezvoltăm un tip de efect de proprietate nu doar asupra obiectelor pe care le deținem (sau suntem aproape de a le deține, precum în cazul apartamentului) ci și asupra proiectelor și ideilor noastre. Asta înseamnă că le valorizăm mult mai mult comparativ cu aprecierea care ar rezulta dintr-un proces obiectiv de evaluare (adică dacă am evalua același proiect dar aparținând altcuiva). În consecință, aversiunea față de pierderea lor capătă o și mai mare intensitate.
Rezolvarea unei astfel de situații devine și mai complicată pe măsură ce trece timpul și ne confruntam cu o spirală amețitoare: dacă am ignorat semnalele de alarmă și am continuat să investim o bună perioadă într-o proiect ineficient, într-un soft nu tocmai performant sau într-o pregătire profesională irelevantă, poate totuși nu e momentul să ne oprim acum și merită să mai sperăm la o infimă probabilitate care să ne salveze.
Specialiștii în științe politice ne oferă un exemplu concludent care să ne țină departe de această justificare prin faptul că acest efect este adesea invocat pentru a explica de ce SUA a petrecut atât de mult timp în războiul din Vietnam, luptând pentru ceea ce părea destul de clar a fi o cauză pierdută. Conform acestor opinii, pe măsură ce numărul soldaților ce și-au pierdut viața în conflictul armat a început să crească, retragerea trupelor a devenit din ce în ce mai puțin probabilă tocmai de teama de a nu transmite mesajul că acei soldați au murit în van. Prin urmare, mai mulți soldați au fost trimiși în Vietnam, numărul morților a crescut și retragerea a devenit din ce în ce mai puțin fezabilă.
Acest gen de raționalizare (nu raționalitate) este o strategie adesea utilizată inconștient în soluționarea cazurilor de disonanță cognitivă – acea tensiune pe care o resimțim atunci când există o nepotrivire între convingerile și comportamentul nostru. În mod concret, rezultatele experimentelor psihologice arată că dacă depunem mai mult efort în rezolvarea unei sarcini apăsătoare, apare o schimbare la nivel cognitiv și sarcina este re-evaluată într-un mod mai favorabil (deci nu o mai percepem ca fiind atât de apăsătoare). Făcând apel tot la zicale, strugurii sunt mai acri sau mai puțin acri nu în funcție de conținutul lor ci de capacitatea noastră de a ajunge la ei.
De partea cealaltă însă, dacă reușim să rezistăm și să înțelegem că laptele e deja vărsat și piatra este definitiv pierdută, avem șanse foarte mari să ne minimizăm costurile de oportunitate și să ne valorificăm timpul într-un mod mult mai folositor, care să compenseze pe termen lung pierderea inițială.
Morala: viata incepe acum, nu într-un mod hedonist de tipul “trăiește clipa“ ci mai degrabă într-un spirit prospectiv în care deciziile tale trebuie sa tina cont într-o mult mai mare măsură de viitor și nu de ceea ce intră deja în registrul trecutului. Nu vom putea ști niciodată dacă achiziționarea apartamentului s-ar fi dovedit sau nu o afacere bună, însă în mod sigur bias-ul costurilor scufundate te va pune la încercare și în alte contexte.
Irene Nemirovsky a fost o deschizătoare de drumuri în proza psihologică feminină. În Parisul anilor ’20 şi ’30 s-a alăturat scriitoarelor care începeau să vorbească fără pudoare, în fraze subversiv-incandescente, despre aspiraţiile şi trăirile nemărturisite ale femeilor. Nemirovsky şi-a asumat ca nimeni alta în epoca ei curajul de a capta universul feminin la răscrucea dintre conformism şi emanciparea interbelică. Şi a făcut-o printr-un stil seducător, sofisticat şi tulburător, dând dovadă de o maturitate precoce şi un simţ al observaţiei deopotrivă empatic şi sfredelitor.
În povestirile şi nuvelele sale Nemirovsky surprinde ipostaze feminine ispititoare şi tulburătoare, a căror biografie este demnă de un roman consistent. Două dintre aceste proze scurte au fost extrase din volumul Films parles. Este vorba despreIda şiLa comedie burgeoise, care nu numai că demonstrează talentul lui Irene Nemirovsky de a capta portrete feminine din medii cu valori aflate în conflict, ci şi atitudinea ei diferită faţă de unele tipologii umane. Cu femeile decadente, ce devin vedetele strălucitoarei şi devoratoarei vieţi de noapte pariziene, se dovedeşte a fi mai empatică, în ciuda unei turnuri necruţătoare pe care o iau evenimentele pregătite acestora. În schimb, cu burghezele nefericite pare a fi neiertătoare.
Ida şi Madeleine din La comedie burgeoise ar fi trebuit să aibă sorţi diferite, însă cruzimea societăţii faţă de libertatea şi demnitatea feminină le pregăteşte o destinaţie asemănătoare: nefericirea. Ida este o vedetă de cabaret ofilită, care se agaţă cu ultimele puteri de gloria de altădată pentru a nu fi înlocuită de rivalele mult mai tinere. Ea ascunde un trecut ruşinos, ale cărui amintiri ies la suprafaţă prin flashbackuri având ecouri nebănuite chiar la premiera unui spectacol. Deşi încă mai ştie cum să joace rolul vedetei adulate de spectatorii teatrelor de revistă sau ai cabaretelor interbelice, perioada ei de celebritate este la apus.
În cealaltă povestire descoperi o femeie pe nume Madeleine, aflată la adăpost de jocul măririi şi al decăderii din Parisul interbelic. Spre deosebire de Ida, Madeleine vine dintr-o familie bună, care face parte din burghezia ce stă departe de tentaţiile Parisului. Madeleine duce viaţa celei măritate cu un bărbat capabil de a conduce o afacere prosperă, însă nu se poate bucura de bunăstare deoarece existenţa ei devine o farsă. Mai bine zis, viaţa ei este marcată de rutina burgheză a celei având o reputaţie impecabilă şi un soţ infidel cu preferinţe amoroase ne-burgheze, mereu consumate în afara căminului impecabil. Monotonia îi este zguduită de două elemente: apariţia unui bărbat ce îi arată calea spre o ieşire din această rutină descrisă apăsător, satiric şi dezolant de Irene Nemirovsky, şi revolta muncitorilor din frabrica soţului ei.
De fapt, prin dramele femeilor din cele două nuvele descoperi o Franţă într-o continuă transformare. În Ida se face trimitere la efemerul vieţii de noapte pariziene şi la transformarea urbană a Franţei prin venirea imigranţilor cu aspiraţii de artist. În această nuvelă observi interesul lui Irene Nemirovsky pentru viaţa tipologiei feminine ce asistă la surparea propriei glorii. Ida este simbolul unui Paris la care visează mulţi dintre cei ce suspină când văd fotografiile alb-negru. Regăseşti un Paris al contrastelor. Acel Paris deopotrivă generos şi meschin, care promite să le întâmpine cu braţele deschise pe străinele cuceritoare precum Ida, însă plin de admiratori nestatornici, gata să profite de ocazia de a sfâşia o divă aflată în declin, aceeaşi divă pe care au adulat-o cândva.
În cea de-a doua nuvelă, intitulată La comedie burgeoise, sunt reflectate mult mai clar schimbările sociale ce iau prin surprindere o burghezie anchilozată, incapabilă de a înţelege noile idealuri ale oamenilor din secolul XX. Această nuvelă este o caricatură sufocantă a unei clase sociale ce se opune schimbării şi care lâncezeşte într-un conservatorism sinonim cu nefericirea personajelor feminine. Drama lui Madeleine reflectă scindarea dintre Franţa progresistă şi cea tributară vechilor idealuri ale claselor privilegiate, anticipând ciocnirile de mentalităţi din anii ’50 şi ’60.
Aceste două nuvele te vor face să cauţi mai multe cărţi scrise de Irene Nemirovsky, despre care unii critici au afirmat că poate fi considerată o Françoise Sagan a perioadei interbelice, datorită subiectelor îndrăzneţe ce prezentau tipologii feminine care încălcau scandalos valorile conservatorismului burghez.
Mic dejun la Tiffany este genul de carte despre care ţi se spune că nu mai are nevoie de nici o prezentare, dar care invită fiecare nouă generaţie de cititori să adauge propria interpretare. Niciodată nu-şi va pierde farmecul, prospeţimea şi capacitatea de a seduce.
Stilul acestui microroman reflectă fapt reţeta de seducţie a faimoasei protagoniste Holly Golightly, ce va fi asociată mereu cu imaginea iconicei Audrey Hepburn. Reţeta are la bază combinaţia irezistibilă dintre mister, versatilitatea de cameleon, eleganţa, cochetăria plină de naturaleţe şi candoarea reconfortantă ce se regăseşte la graniţa dntre adolescenţă şi maturitate. Holly Golightly foloseşte acest amestec de trăsături pentru a strecura cu tact şi ghiduşie replicile evazive cu privire la originile umile şi la vârsta ei reală. Născoceşte biografii paralele fără a părea o impostoare, ci mai degrabă o adorabilă ştrengăriţă, stilată şi inofensivă.
Holly era simbolul noii generaţii de tinere venite de nicăieri pentru a-şi construi noua identitate în metropolele americane. Prin intermediul ei, Truman Capote glorifica pentru eternitate imaginea efemerelor mondene cu statut social volatile. Acestea au învăţat pe cont prorpiu să-şi urmeze visurile nebuneşti profitând mai ales de avantajele tinerei suspendate într-o etapă nesigură, ce îi permite însă mimarea lejerităţii care o ajută să facă din propria identitate evazivă o scenă pe care defilează o multitudine de ipostaze feminine.
Holly Golightly, deşi este un personaj de ficţiune, poate rivaliza cu modelele folosite de revistele de modă pentru a crea şi hrăni visuri aspiraţionale sclipitoare. Meritul lui Truman Capote a fost acela de şti să dozeze calităţile enigmatice ale unui personaj feminin captivant astfel încât să-i transforme trucurile şi minciunile într-un joc al ambiguităţii care se cere interpretată, dar care descurajează abil demascarea. A coagulat apoi toate aceste calităţi într-un simbol ce nu se va demoda niciodată: acela al femeii care se reinventează, care se reconstruieşte pentru a scăpa de un trecut apăsător fără a-şi pierde farmecul sau fără a-şi sacrifica frenezia provocatoare.
Flerul lui Truman Capote l-a ajutat să înţeleagă dorinţa feminină de reinventare dincolo de capriciile adesea catalogate drept semne ale unor aspiraţii superficiale. În perioada lansării cărţii, nevoia personajului său feminin de a se reinventa se suprapunea peste expansiunea modei în viaţa cotidiană a omului lipsit de privilegii, ca urmare firească a obsesiei pentru imagine, comună oamenilor din toate timpurile, şi a nevoii de evaziune prin remodelarea identităţii. Un personaj precum cel inventat de Truman Capote nu putea apărea decât în America primei jumătăţi a secolului XX, unde marea discrepanţă între rural şi urban transforma frustrările în fantezii sclipitoare ale vieţii rafinate în marile oraşe.
Holly Golightly a pus în practică dorinţa omului actual de a se reconstrui pentru a deveni ceea ce îşi doreşte să devină: o apariţie transformată într-o poveste care să-l scoată din mulţime, care să-l prezinte drept o persoană mereu interesantă. Nu întâmplător ea a fost inventată de un scriitor ce a lăsat Sudul provincial pentru acel New York devenit noua metropolă ce domina lumea. Truman Capote a cunoscut New Yorkul într-o perioadă în care arta pop îi dădea fiecăruia iluzia vizibilităţii şi a popularităţii, iar dorinţa de a construi măşti sociale din ce în ce mai dezirabile ducea la dezvoltarea noilor profesii şi industrii ce vindeau visuri.
Pentru cei ce au fost contemporani cu Truman Capote, Mic dejun la Tiffany a devenit oglinda epocii lor. Alţii au văzut o consemnare ludică a naşterii miturilor asociate New Yorkului plin de fast (dar şi de promiscuitate), transformat într-un Babilon al extravaganţei pusă la dispoziţia unei noi generaţii de mondeni adepţi ai huzurului sclipitor. Nu puţini au fost cei ce au văzut o parabolă chic-inteligentă despre feminitate, vanitate şi iluzie în marile furnicare urbane ce ascund capcane pentru cele abia ieşite din adolescenţă şi atrase de promisiunea gloriei. Însă este o parabolă ce nu pedepseşte. Dimpotrivă, justifică subversiv şi încurajează anarhia afectivă şi nestatornicia personajului central.
Protagonista lui Truman Capote leagă trăsăturile devenite emblematice pentru universul feminin arhetipal de oportunităţile moderne oferite de o epocă generoasă cu visătorii ce au ştiut să joace multe roluri. Sub luxul plin de frivolitate la care ea tânjea, mesajele profunde capătă lejeritatea strălucitoare a unui cocktail într-un local elegant din Manhattanul anilor ’40, nişte ani în care New Yorkul, devenit paradisul lui Holly, cunoştea o nouă transformare ce avea să-i consolideze gloria.
New Yorkul era ceea ce americanii numesc the place to be pentru cameleoni, pentru starletele având ambiţii solide şi identităţi volatile şi pentru efemerele frumuseţi venite de nicăieri pentru a deveni veritabile socialites demne de a fi menţionate în paginile revistelor glossy. Un astfel de cameleon era şi ispititoarea Holly Golightly, pe care succesul în lumea înaltei societăţi, unde putea trece drept o curtezană extrem de selectivă, nu o transformase în imaginea unei femme fatale cu aer de vampă blazată şi vanitoasă. Dimpotrivă, Holly Golightly îşi păstrase duioşia copilei nimerite într-un mare oraş, cu un bagaj de visuri şi tristeţi, pe care le recunoştea numai în prezenţa vecinului cu aspiraţii de scriitor, devenit şi personajul-narator.
În ochii personajului masculin îndrăgostit de ea şi care începe să rememoreze perioada în care el si Holly Golightly au fost vecini, protagonista devine simbolul convieţuirii unor ipostaze de neîmpăcat: a inocentei cu mondena senzuală, a indiscretei dezinvolte cu misterioasa fragilă, a copilei cu femeia sofisticată. Poţi spune că Truman Capote a vrut să jongleze cu trăsăturile asociate în memoria colectivă cu femeia-zeiţă, blamată şi bănuită de tranzacţionarea farmecelor, mai mult sau mai puţin subtil.
Dacă mulţi autori ar fi transformat-o pe Holly Golightly într-o curtezană modernă, adaptată la secolul XX, Truman Capote s-a încăpăţânat să întreţină ambiguitatea cu privire la statutul ei. O prezintă mai mereu înconjurată de bărbaţi din lumea bună, dintre care unii îi devin protectori, însă nu vei şti clar dacă face parte din categoria vânzătoarelor de plăceri. Până şi replicile ei te derutează, deoarece, pe măsură ce i se confesează vecinului devenit naratorul poveştii ei, pasajele în care ea este descrisă asemenea unei adolescente fragile şi inocente vin să modifice imaginea celei atrăgătoare ce avea un comportament scandalos.
Holly stăpâneşte întregul arsenal util seducătoarei: ştie cum să mintă, cum să îşi pună în valoare farmecele. Totodată, reuşeşte să dea dovadă de o francheţe nebănuită, însă doar în faţa vecinului devenit prieten. Pentru acest vecin, Holly este un copil mare, aruncat într-o metropolă ameţitoare, ce alimentează şi totodată devorează iluziile.Admirată prin ochii personajului masculin, Holly îţi oferă unul dinte cele mai frumoase spectacole ale feminităţii, ştiind până unde să se dezvăluie fără a fi deposedată de farmecul enigmatic. Este un spectacol ce permite o desfăşurare într-o formă nouă a eternelor ipostaze feminine derutante. Regăseşti femeia-copil, femeia-adolescentă-nesăbuită, cu vârstă incertă, seducătoarea pragmatică, femeia-prietenă cu spirit matern, femeia necruţătoare, femeia tandră, femeia anarhică, femeia sigură pe ea care ştie să se facă indispensabilă chiar şi atunci când ameninţă să-şi epuizeze psihic admiratorii.
Te consideri o persoană responsabilă, știi că e important să economisești dar nu reușești aproape niciodată să pui bani deoparte, ba chiar ajungi să cheltuiești mai mult decât câștigi. Sau, cel mult, reușești să economisești pentru vacanța viitoare.
Ni s-a întâmplat tuturor. Nu vrem să te convingem să îți schimbi radical comportamentul, dar avem câteva tips & tricks care te vor ajuta să începi să economisești bani fără efort și să îți optimizezi cheltuielile.
1. Nu îți da ocazia să greșești
sursa foto: James Jordan, https://www.flickr.com/photos/jamesjordan/
Există o eroare sistematică (cognitive bias) în gândirea tuturor. Și anume ne supraevaluăm capacitatea de auto-control. Atunci când vorbim despre finanțele personale această supraevaluare poate conduce la cheltuieli mari și nenecesare. Cei mai mulți dintre noi credem că putem să rezistăm tentației de a utiliza banii de pe un nou card de credit peste capacitatea de rambursare. Cei mai mulți dintre noi credem că vom intra în mall strict pentru a ne face cumpărăturile trecute pe listă. De cele mai multe ori ajungem însă să cheltuim mult peste ce ne-am propus. Concluzia: evitați tentațiile dacă vreți să economisiți.
2. Ai grijă să nu cazi în capcana relativizării (efectul ancoră)
sursa: Emma https://www.flickr.com/photos/furny/
Marketerii știu că atunci când cumpărăm ceva decizia o luăm mai degrabă în prețuri relative decât în prețuri absolute. De aceea de cele mai multe ori atunci când ai de ales un plan tarifar la un serviciu online (de exemplu un abonament la un server, o publicație online etc) ți se oferă trei pachete cu trei prețuri diferite. Vânzătorul știe exact care este pachetul pe care vrea să ți-l vândă și îl va face să pară cel mai atractiv în comparație cu celelalte două. Așadar încearcă să gândești în prețuri absolute și să ai în vedere valoarea adăugată pentru tine a produsului sau serviciului respectiv.
Aceeași tactică este utilizată de retaileri în perioadele de reduceri. Faptul că prețurile sunt mai mici față de prețurile de pornire ne induce să cumpărăm multe lucruri de care nici măcar nu avem nevoie.
3. Crește-ți rata la bancă sau chiria
sursa foto: TaxRebate.org.uk
Cum te poate ajuta un credit să economisești sau cum te poate ajuta virarea chiriei într-un cont să pui bani deoparte? Simplu. Atunci când depui bani în cont pentru a ți se retrage rata lunară, consideră că ți-a crescut dobânda și depune cu 100 lei mai mult. Gândește-te că într-un an poți economisi o rată la bancă sau chiar mai mult. Dacă nu ai rată dar plătești chiria într-un cont, fă un transfer atunci când plătești chiria și de 100 lei sau mai mult către un cont personal la care nu ai acces ușor, ca și cum ți s-ar fi mărit chiria.
4. Folosește bariere mentale pentru a-ți reduce cheltuielile
sursa foto: Dennis Skley https://www.flickr.com/photos/dskley/
Dacă ai observat că ai cheltuielile prea mari la diverse produse și servicii, mergi la cauză. Nu te gândi la ce poți renunța astăzi, ci caută cauza cheltuielilor. Fă o trecere în revistă a extrasului bancar. S-ar putea să fii surprins să găsești un abonament la un serviciu online care s-a reînnoit automat și care te taxează în fiecare lună. Fă o trecere în revistă și a newsletterelor pe care le primești. Haine, pantofi, lentile de contact, mobilă și alte nebunii pe care le cumperi de multe ori pentru că le vezi în email și nu poți rezista tentației. La fel, dezabonează-te de la paginile Facebook ale brandurilor de la care cumperi.
5. Verifică dacă abonamentele tale nu au un tarif vechi, care nu se mai justifică
Ți s-a întâmplat de mai multe ori să constați că abonamentul de internet sau TV pe care îl plăteai nu se mai justifică? Același abonament care acum 2 ani costa 50 lei, acum este 30 lei. În general serviciile care au legătură cu domeniul IT au o curbă descendentă a prețurilor datorită avansului tehnologic. Verifică tarifele actuale, s-ar putea să ai surprize și să constați că plătești de ani buni câte 20-30 lei în plus la abonament. Deja în doi ani, vei fi plătit în plus 700 lei.
6. Plătește-te pe tine în primul rând
Știm, cheltuiești toți banii pe care îi câștigi și nu îți rămâne nimic de economisit. Și știm că nu poți schimba acest fapt. Dar dacă te-ai plăti pe tine primul/prima, înainte de a plăti orice factură sau rată la bancă? Setează-ți un cont la care să nu ai acces prin online banking (ai grijă să nu aibă atașat comision la încasare) și transferă-ți în fiecare lună 50 lei. Dacă poți seta o plată automată va fi și mai bine. La sfârșitul anului vei avea 600 lei, iar la anul poți crește această sumă depunând și mai mulți bani în contul secret. Poți folosi apoi acești bani pentru un scop cu adevărat important pentru tine.
7. Nu cumpăra dacă nu este la reducere
sursa foto: Kevin Dooley, https://www.flickr.com/photos/pagedooley/
Atunci când vezi câși bani poți economisi făcând cumpărături numai de produse la reducere, shopping-ul la discount va deveni un nou hobby. Poți cumpăra detergent, haine, piese de mobilier, veselă, electronice și aproape orice îți dorești cu reduceri semnificative. În general urmărim să cumpărăm la reducere numai lucruri de valoare mare, dar vei vedea că această strategie îți va aduce economii semnificative la orice tip de cumpărătură. La 100 lei economisiți astfel, în medie, în fiecare săptămână, vei economisi 5200 lei pe an pe care să îi folosești pentru ceva important pentru tine.
Nu poți cumpăra cea mai bună calitate pentru toate produsele și serviciile pe care le consumi. Fă-ți o listă de priorități zero și cumpără numai branduri generice sau branduri proprii pentru restul de produse. Nu ai nevoie de cele mai scumpe bețigașe de urechi, cele mai scumpe șervete de bucătărie sau cei mai cei papuci de casă. De multe ori cumpărăm cea mai scumpă mobilă sau cel mai scump produs pentru că prietenii sau cunoscuții noștri l-au cumpărat sau ni l-au recomandat. Sau, și mai interesant, cumpărăm cel mai scump fel de mâncare la recomandarea chelnerului sau draperia de mătase naturală la recomandarea vânzătoarei. Lasă presiunea socială acasă atunci când pleci la cumpărături.
Sună total neintuitiv după ce am tot aflat că românii folosesc prea puțin plata cu cardul și nu suntem suficient de educați în privința plăților online. Corect, dar dacă vrei să economisești, cel mai bine este să faci cât mai multe plăți în numerar. S-a dovedit că oamenii cheltuiesc semnificativ mai mult atunci când plătesc cu cardul. În general suntem mult mai motivați de pierdere decât de câștig. În momentul în care vom vedea că suma scoasă de pe card pentru a ne ajunge o săptămână întreagă începe să se subțieze dramatic, vom fi mult mai atenți ce cumpărăm. Fiecare ban plătit din portofel ne va produce un oarecare disconfort, mult mai intens decât atunci când plătim cu o bucată de plastic.
10. Alege-ți o zi pe săptămână în care să nu cheltuiești niciun leu
Stăm acasă și economisim… Vei plăti chiria sau rata la bancă pentru ziua respectivă, însă poți controla să nu cheltuiești bani pe mâncare, haine, distracție sau orice altceva care te ține departe de economisire. Este doar o zi pe săptămână dar este un exercițiu foarte bun de disciplinare a obiceiurilor de consum.
Dacă vei începe să ții cont de cele 10 sfaturi, cu doar 500 lei economisiți respectând fiecare sfat, vei ajunge să economisești 5000 lei într-un an. Nu e rău deloc…
Istoria picturii este plină de personalităţi feminine curajoase şi inovatoare. Unele au trecut dincolo de statutul de muză adorată ori de model al perfecţiunii ce se lungea graţios şi ademenitor în atelierul unui geniu (întotdeauna) masculin şi având pofte carnale pe măsura gloriei.
Din păcate, multe pictoriţe îşi aşteaptă încă rândul în lumea regizorilor şi a scriitorilor ce vor să le scoată din uitare. Paula Becker, prietenă cu Rainer Maria Rilke (prezentat aici într-un mod caricatural-excentric), a fost mai norocoasă. Decizia ei de a lăsa tihna burgheză din idilicul peisaj german pentru tumultuosul Paris din vremea lui Cezanne a inspirat-o să creeze tablouri avangardiste cum nu s-au mai văzut ieşind din mâna unei femei până atunci. O parte dintre acestea au fost reunite în primul muzeu din lume dedicat unei pictoriţe (atât de înapoiată pare a fi omenirea dacă te gândeşti la cât de târzie a fost includerea femeilor în galeria marilor artişti).
Regizorul Christian Schwochow a realizat genul de film cu pictori în care scenele par la rândul lor nişte picturi, mai ales că locurile de care s-a legat evoluţia Paulei – Worpswede, nordul Germaniei, şi Parisul libertinilor – sunt cât se poate de ofertante pentru voluptatea vizuală. Cadrele reprezentând viaţa scurtă a vizionarei Paula Becker (Carla Juri) oscilează între interioarele cu decoruri de epocă perfecte pentru tablourile cu naturi moarte, liniştea nepământeană a peisajelor surprinse în toată picturalitatea lor ce încântă ochiul, forfota străzilor pariziene ce par desprinse dintr-un tablou Belle Epoque în stilul lui Caillebotte sau din scenele de cabaret deocheat redate de Toulouse-Lautrec.
Această oscilaţie între liniştea din inima naturii şi manifestările impetuosului Paris este folosită de regizor pentru a reflecta de fapt ruptura dintre cele două tabere ale pictorilor. De-o parte se aflau pictorii tradiţionalişti, care insistau ca elevii lor să picteze realitatea fidel şi (mai ales) cuminte, deoarece o compoziţie valoroasă trebuia să redea realitatea aşa cum apare ea. De cealaltă parte răsăreau obraznic operele acelor pictori iconoclaşti, pentru care noua artă interpunea lumea interioară între compoziţie şi realitate.
Paula a înţeles înaintea profesorilor săi germani şi a soţului – Otto Modersohn – considerat unul dintre cei mai buni pictori din acea parioadă, că noua pictură nu înseamnă o copie a realităţii. Paula a intuit că opera de artă îi este fidelă în primul rând lumii interioare a pictorului, nicidecum realităţii percepute de majoritate. Culorile, proporţiile şi mai ales siluetele trebuie să reflecte frământările, intensitatea emoţiilor şi zvâcnirile neobosite ale pictorului. Ea nu picta ce vedea, ci mai mai degrabă cum vedea.
Prezentate şi în film, picturile celebre ale Paulei îţi arată cât de bine a ştiut ea să simtă noul curent ce prevestea schimbările aduse de secolul XX şi să intuiască noua direcţie a picturii. A avut curajul de a picta în nuanţe sălbatice şi tuşe neîmblânzite, renunţând la cuminţenia peisajelor bune de atârnat în saloanele respectabile. Interpune subiectivitatea în transpunerea pe pânză a realităţii şi promovează simplitatea compoziţiilor ce amintesc de perioada în care pictura modernă se întâlnea cu influenţele artei primitive din insulele exotice. Nu puţine sunt compoziţiile datorită cărora poţi spune că Paula avea aceeaşi benefică lipsă de pudoare în exibarea culorilor puternice regăsită şi la Gaugain.
Azi, Paula Becker este o icoană la care se închină femeile emancipate şi iubitorii artei moderne care i-au ridicat la rangul de zei pe decadenţii secolului XX, cândva nişte paria refuzaţi de saloanele oficiale şi de galeriile respectabile. Este considerată o precursoare a Expresionismului, iar mulţi se uită azi la operele ei ca la nişte profeţii despre cum avea să evolueze pictura modernă în secolul XX, rupând lanţurile canoanelor prin erupţia culorilor tari. Însă în Germania începutului de secol XX, Paula era o neadaptată. Nu numai că îndrăznea să picteze nuduri deşi era femeie, apoi să-şi neglijeze soţul pentru a trăi în Parisul dezmăţului, ci mai avea şi neruşinarea de a-şi contrazice profesorul sever şi retrograd, care îi spunea că nu pictează frumos, că personajele ei sunt deformate. Nici tatăl ei nu părea mai înţelegător, sfătuind-o să-şi găsească un soţ şi să lase pictura pentru timpul liber…dacă partenerul de viaţă îi va permite acest moft.
Interpretată cuceritor de Carla Juri, Paula este reprezentată ca fiind o tânără pictoriţă ambiţioasă, curajoasă în faţa criticilor, încrezătoare în viziunea ei modernistă. Are mentalitatea asociată de percepţia colectivă oricărui artist rebel aflat înaintea epocii lui, adică vrea să trăiască puţin dar intens, iar singurul ei scop în viaţă este realizarea a trei picturi geniale până să împlinească 30 de ani (nu refuza nici ideea maternităţii). Pentru a-si realize visurile, ia calea Parisului, unde prietena ei, sculptoriţa Clara Westhoff (Roxane Duran) se afla deja, lucrând în atelierul lui Rodin.
foto: www.filmswelike.com/films/paula
Te vei lăsa vrăjit de expresivitatea Carlei Juri ce interpretează o Paula având farmecul ghiduş, prospeţimea şi zâmbetul pişicher al femeilor îndrăzneţe din tablourile secolului al XIX-lea, aerul sensibil al tinerei copilăroase şi dezinvoltura emancipatei. Acest amestec de trăsături îi atrage atenţia pictorului Otto Modersohn (Albrecht Schuch), care îi devine soţ. Deşi este mai putin critic la adresa Paulei în comparaţie cu alţi colegi de breaslă, relaţia lor este una cu năbădăi. Pe cât de modernă, deschisă la minte şi plină de originalitate este Paula, aşa cum o vede regizorul Christian Schwochow, pe atât de rigid pare a fi soţul ei. Nu îi despart doar trăsăturile de personalitate, ci şi viziunea asupra picturii.
Otto Modersohn era adeptul unui stil desuet, însă care avea mare trecere în saloanele bogătaşilor conformişti, ce se închipuiau şi fini colecţionari de artă. Cu alte cuvinte, picta frumos minunile naturii. Paula era tot ce soţul ei nu îşi dorea să fie: rebelă şi mult prea sfidătoare la adresa regulilor ce decideau cum trebuia să arate o pictură pentru a fi considerată pictură. Nu avea succes ca artistă şi nimeni nu îi aprecia în ţinutul natal compoziţiile originale, ce aveau să anunţe zorii curentelor avangardiste. Paula era îndrăzneaţă şi plină de idei moderne, pe când soţul ei era lipsit de vitalitate şi temător în faţa entuziasmului ei artistic şi senzual. Poţi spune că s-au întâlnit bărbatul care îşi dorea ca totul să rămână neschimbat, mai ales pictura, şi femeia născută prea devreme pentru a fi înţeleasă, având verva creativă dublată de curajul de a-şi apăra ideile inovatoare.
Când redă evoluţia legăturii dintre Paula şi soţul ei, regizorul insistă asupra scindării dintre mentalitatea tradiţionalist-burgheză şi noul spirit al epocii, adus odată cu vântul schimbării din lumea artei, ce venea de la Parisul decadenţilor ce scandalizau. Această scindare între vechi şi modern leagă de fapt cele două planuri ale filmului – cel reprezentând viaţa personală a Paulei şi cel ce surprinde evoluţia picturii ei în anii petrecuţi la Paris, încurajata fiind şi de Rilke (Joel Basman), al cărui portret devine una dintre compoziţiile emblematice ale ei datorita stilului neconvenţional. În paralel cu evoluţia artistică a Paulei, regizorul prezintă conflictul dintre mentalităţi, un conflict asumat de toţi cei ce au revoluţionat pictura. Aşadar, filmul va fi pe placul spectatorilor pasionaţi de artă şi fascinaţi de modul în care noua pictură a secolului XX a forţat normele morale, a încurajat emanciparea feminină şi a schimbat idealurile estetice.
foto: www.cityplex-tomis.ro
Deşi nu este un film ce pătrunde spectaculos în psihicul personajelor şi nici nu exploatează memorabil conflictele sau fertilitatea întâlnirii unei femei creative cu Parisul efervescent, abordarea lui Christian Schwochow şi interpretarile actoriceşti sunt ideale pentru discuţiile de la finalul proiecţiei. După ce vezi filmul îţi vine să iniţiezi conversaţii interminabile cu prietenii despre cum s-a trecut de la pictura dinaintea Impresionismului la cea avangardistă, despre câte femei devenite pictoriţe cu viziuni revoluţionare a reusit să atragă Parisul şi mai ales despre cât de important a fost rolul artei în descoperirea şi explorarea erotismului feminin, rămas până atunci un subiect tabu. Paula este şi genul de film care te îndeamnă să cutreieri librăriile pentru a găsi cărţi despre femeile ce au influenţat pictura modernă.
Evoluţia artistică a Paulei Becker este legată în acest film de trezirea propriei sexualităţi într-un Paris generos cu femeile ce îşi asumau noi roluri interzise până atunci. O vezi frecventând cu entuziasm şi nonsalanţă stabilimente devenite a doua şcoală pentru artiştii acelei perioade şi cafenelele boeme alături de prietena ei, artista Clara Westhoff (devenită soţia neglijată a lui Rilke), precum şi străzile rău famate în căutarea subiectelor. Are o relaţie hedonistă cu pictorul Georges (Stanley Weber), care o fotografiază nud. Aflată în cea mai bună perioadă pentru stilul inovator, ea profită de tot ce îi putea oferi Parisul unei artiste ce înţelegea relaţia simbiotică dintre descoperirea stilului modern în pictură şi trezirea feminităţii descătuşate, vitală pentru creativitate, prin acceptarea plăcerii fără teama de a fi aspru judecată.
Parisul o îndepărtează de soţul ei, dar o apropie mai mult de ea însăşi. Schimbul de scrisori dintre Paula şi acesta dezvăluie ostilitatea societăţii de atunci faţă de femeile emancipate, considerate labile psihic. Soţul ei trebuie să reziste în faţa presiunilor exercitate de bărbaţii din anturajul său, care îl sfătuiesc să o închidă pe rebela Paula într-un ospiciu. Însă Paula nu se sperie şi îşi înfruntă soţul prin decizii surprinzătoare.
Paula nu este un film cu multe evenimente şi scene senzuale picante, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi să vadă într-o poveste despre o pictoriţă mult prea curajoasă pentru epoca ei. Şi nici o capodoperă în care spectacolul vizual în stilul Belle Epoque se suprapune ingenios peste analiza psihologică sofisticată. Meritul filmului este acela de a surprinde legătura vitală dintre conştiinţă, metamorfozele afective şi artă, dintre psihicul feminin şi evolutia picturii. Mulţi şi-ar fi dorit ca legăturile afective dintre personaje să fie mai bine puse în valoare, mai ales că prin film apare şi Rilke. Unii ar taxa dialogurile simpliste dintre Paula şi soţul ei, precum şi acele scene în care sunt redate clişeistic mimica şi gesturile febrile sau melancolice din faţa şevaletului, când inspiraţia loveşte din plin.
Calităţile filmului, care stârnesc interesul, sunt date de interpretarea actoricească, de accentul pus pe relaţia dintre emancipare şi modernizarea artei şi de imaginile picturale ce îţi permit o imersiune cromatică stranie în peisajele din nordul Germaniei. Regizorul a ştiut să expună lumina capabilă de a realiza propria compoziţie paradiziac-atemporală, dând nuanţe diferite ceţei lăptoase ce asigură fundalul poetic pentru zborul unei păsări şi care învăluie misterios ţinutul natal al Paulei. Aceste imagini care pot reda contrastul dintre natura cuprinsă de lentoarea unei somnolenţe melancolice şi vibraţia urbană sunt atât de bine captate încât pot vorbi în locul personajelor despre difenţele dintre noua şi vechea artă şi mai ales despre conflictul din cuplul format din pictorii Paula Becker şi Otto Modersohn.
Pălăria Preşedintelui este un roman încântător, chic, inteligent şi plin de umor, aşa cum este orice roman franţuzesc în care adevărurile profunde referitoare la problemele omului modern sunt servite cu nonşalanţa unei plutiri boeme ce te face să te bucuri de tot ce are Parisul mai ispititor şi efervescent.
În acest Paris ispititor, o cină în timpul căreia îşi pierde pălăria unul dintre cei mai influenţi şi contestaţi preşedinţi ai Franţei – François Mitterrand – devine începutul unei călătorii. Este o călătorie vindecătoare, în care marile reflecţii despre umanitate devin reconfortante precum replicile spirituale în care descoperirile profunde se volatilizează înainte de a îngreuna inutil conştiinţa. Pălăria călătoare trece de la un proprietar la altul, unindu-le poveştile de viaţă pline de trăiri în care se regăsesc mulţi cititori.
Antoine Laurain face parte din categoria scriitorilor ce ştiu cum să-şi seducă rapid cititorii. Îi extrage din agitaţia cotidiană şi îi face să viseze fără a părea aerieni, să creadă în frumuseţea clipei fără a părea naivi. Laurain nu foloseşte însă reţeta artificială şi lipsită de consistenţă a filmelor despre schimbările benefice neverosimile furnizate sub forma unor miracole ce răsar de nicăieri în existenţele personajelor. El se foloseşşte inspirat de satira plină de aluzii subtile şi luminoasă precum notele unui parfum proaspăt, şi de peripeţiile încărcate de tâlcuri ale unui obiect ce leagă poveştile de viaţă ale mai multor personaje aflate într-o plină criză şi devenite captive în propria existenţă din cauza fricii de schimbare. Fiecare poveste aminteşte de numeroasele ipostaze ale Parisului şi ale Franţei în imaginarul colectiv.
Antoine Laurain îţi arată că abordarea lejeră a temelor grele nu este neapărat o dovadă de superficialitate. Autorul se pricepe de minune să înlocuiască revelaţiile apăsătoare ale personajelor cu pagini senine. Paginile romanului său degajă acea lejeritate asociată unei joie de vivre la care visează mulţi cititori pentru care Franţa înseamnă un prezent plutitor suspendat într-o zi însorită petrecută în Parisul plăcerilor şi al răsfăţului rafinat.
Conştient de transformarea Parisului şi a Franţei într-un tărâm ce hrăneşte fanteziile visătorilor de pretutindeni, Antoine Laurain foloseşte presupusa pălărie a lui Mitterrand pentru a-l plimba pe cititor acolo unde s-a păstrat Franţa elegantă, chic şi dătătoare de plăceri efemere ce lasă în urmă amintiri de neşters. Te face să te simţi oaspetele privilegiat al unui restaurant parizian exclusivist, unde ţi se oferă cele mai bune fructe de mare şi cel mai bun vin, şi de unde poţi vedea ritualul cotidian din culisele puterii trăgând discret cu ochiul la masa vecină, unde se află nimeni altul decât marele Mitterrand.
Alături de tine, în elegantul restaurant se mai află cineva, pentru care învecinarea cu Mitterrand, fie ea şi una trecătoare precum o cină dintr-un local select, reprezintă un miracol, un eveniment grandios ce merită povestit mai departe. Cine este cel pentru care prezenţa lui Mitterrand la masa vecină – un Mitterrand care îşi alege acelaşi vin şi acelaşi fel de mâncare cu ale omului obişnuit ce îşi permite rar un răsfăţ culinar- devine o permisiune de a intra în Olimpul celor ce scriu istoria? Acest personaj fascinat de pălăria lui Mitterrand este Daniel, un cetăţean exemplar care trebuie să înveţe lecţia curajului de a-si expune ideile în faţa unui şef arogant. Printr-un joc al hazardului, Daniel ajunge primul proprietar al pălăriei lui Mitterrand. Descrierea verosimilă a atmosferei din restaurantul de lux şi a trăirilor celui anonim care fetişizează obiectele deţinute de oamenii puterii ia o turnură fabuloasă dar care nu forţează într-un mod penibil realitatea cum se întâmplă în romanele unui scriitor amatorist.
Pălăria îi schimbă viaţa lui Daniel, apoi îşi continuă misiunea, aceea de a provoca alte şi alte schimbări, cu viaţa lui Fanny, care îşi doreşte să devină scriitoare şi să deţină propria librărie. Odată cu Fanny intră în scenă Franţa lejerităţii amoroase de neacceptat pentru străini, însă nu mai puţin fascinantă pentru aceştia. Este Franţa relaţiilor clandestine, devenite o sfidare discretă la adresa monotoniei (ar putea fi şi interpretată drept o aluzie la relaţia secretă a lui Mitterrand, care a durat 32 de ani, în timp ce el era însurat, şi care a fost dezvăluită prin publicarea, în 2016, a scrisorilor de dragoste către iubita lui). Însă Fanny se trezeşte prinsă în acel gen de relaţie secretă care din plăcere devine exasperare, mai ales când bărbatul iubit amână momentul separării de soţie. Pălăria îi va da lui Fanny ideea salvatoare, ce va permite intrarea în paginile cărţii a Franţei potrivite pentru visătorii ce şi-ar dori să trăiască într-un orăşel pitoresc, unde să deţină propria librărie şi unde visurile considerate naive să devină un mod de viaţă.
Nu este ignorată nici Franţa devenită paradisul celor dependenţi de voluptatea olfactivă. Pentru ei, Antoine Laurain se dovedeşte a fi un scriitor generos cu talent de magician, deoarece le oferă un regal în paginile sale. Dacă eşti îndrăgostit de parfumuri, vei descoperi în acest roman unele dintre cele mai frumoase pasaje dedicate răsfăţului olfactiv. Cei înzestraţi cu memoria unui parfumier vor avea impresia că paginile miros a renumitele parfumuri devenite comorile Franţei, intrate în arsenalul prin care această ţară a sedus de-a lungul secolelor. Paginile devin astfel o retrospectivă a deliciilor oferite de parfumurile pentru care oamenii au dezvoltat un adevărat cult. Sunt amintite parfumurile care au schimbat percepţii despre feminitate şi despre amestecul unor ingrediente aparent de neconciliat.
Folosindu-se de călătoria pălăriei prin viaţa unui parfumier intrat în pană de inspiraţie, autorul le aduce un omagiu ademenitor şi jucăuş marilor artizani olfactivi. Sunt pagini care te fac să iniţiezi la rândul tău o călătorie pe străzile parfumierilor pentru a descoperi noi şi noi combinaţii de flori, elemente neconvenţionale şi trăiri ce nu pot ieşi la suprafaţă decât prin mirosurile volatile.
Pălăria Preşedintelui nu este doar o plimbare ce te scoate din realitatea fadă, ci şi oglindirea caustic-lucidă a societăţii franceze divizate. Să nu uităm că toate evenimentele romanului se petrec în anii ’80, în care vechea burghezie se simţea ameninţată şi luată pe nepregatite de libertatea morală şi de succesul noilor îmbogăţiţi cu fler de vizionar, ce îşi doreau un alt stil de viaţă, unul considerat scandalos, provocator şi mai ales plin de sfidare la adresa vechilor valori. Pălăria va face dintr-un burghez nefericit un om al anilor ’80, care se bucura de ce avea această perioada mai frumos, năvalnic şi creativ.
Le vine rândul şi nostalgicilor pasionaţi de artă să fie răsfăţaţi odată cu apariţia lui Bernard. El este personajul burghez convertit la noul model hedonist şi intelectual din anii ’80, nişte ani ireverenţioşi la adresa conservatorismului din toate domeniile. Alături de Bernard, cititorii se vor simţi precum invitaţii la petrecerea plină de culoare a unui guru din industria publicităţii, care sărbătoreşte expunerea publică a portretului pe care i-l făcuse marele zeu al picturii postbelice, nimeni altul decât Andy Warhol.
Convertirea burghezului la nonconformismul artiştilor contemporani lansaţi de galeriile anilor ’80 reflectă subtil falia dintre valorile considerate progresiste şi cele ale înaltei societăţi conservatoare, snoabe, cabotine şi ostile schimbărilor curajoase impuse de Mitterrand, pe care burghezii îl consideră stângist, comunist. Noua Franţă încurajată de măsurile lui Mitterrand să accepte valorile estetice şi democratizarea artei promovate de organizaţiile independente de controlul statului este reflectată de uluirea şi entuziasmul personajului Bernard la vederea picturilor murale ale artiştilor contemporani, ce adaptează suprarealismul la estetica noii arte urbane.
După ce i-a purtat prin paradisul olfactiv pe cei fascinaţi de parfumuri, autorul le-a pregătit o surpriză şi cititorilor ce şi-ar dori o călătorie în timp. Ei vor descoperi pagini care să îi arunce în mijlocul petrecerilor date de artiştii şi de copiii teribili ce dictau noile tendinţe în anii ’80, când kitschul, descătuşarea cromatică, extravaganţa pop şi revendicarea unor libertăţi nemaiauzite au schimbat canoanele estetice. Laurain transformă într-o deşteptare a creativităţii periplul lui Bernard prin noua lume pestriţă şi dezinhibată a anilor ’80. În euforia petrecerii unde îi cunoaşte pe inovatorii anilor ‘80, acesta uită până la urmă de misiunea avută în calitate de moştenitor al unei respectabile familii burgheze devenite depozitara valorilor din vechea Franţă.
Cei îndrăgostiţi de modă şi de arta acelei perioade vor găsi în anumite pagini ale romanului o capsulă suspendată în timp, în care s-a păstrat acea decadă pe cât de contestată, pe atât de captivantă, plină de vitalitatea revoltei în culori stridente, de libertăţi asumate răspicat şi de excese. Burghezul din roman, devenit peste noapte un colecţionar de artă contemporană, simte această perioadă cu toată revărsarea ei de culori obraznice peste compoziţiile năucitoare cu simboluri păgâne, ale noilor pictori exotici promovaţi de proprietarii galeriilor amenajate în locuri având cândva alte destinaţii. Noua lui obsesie sunt picturile cu simboluri în culori hipnotice realizate de unul dintre cei mai apreciaţi artişti ai anilor ’80 – Jean-Michel Basquiat.
Poţi spune că Antoine Laurain are de toate pentru toţi în romanul său. Îi atrage şi pe cei ce visează la Franta huzurului simandicos, cu şampanie şi stridii costisitoare, a buticurilor unde tronează creaţiile marilor parfumieri sau a relaţiilor interzise trăite cu artă, cât şi pe hipsterii zilelor noastre ce suspină când se gândesc la petrecerile nebune din Occidentul anilor ’80, la care i-ar fi putut întâlni pe noii copii teribili ai artei contemporane, cu a lor prospeţime electrizantă. Tot acest amestec al elementelor din medii şi culturi diferite sunt bine dozate într-o imagine caleidoscopică plină de coerenţă.
Deşi poveştile romanului par simple şi demne de lumea superficialilor hedonişti ce fetişizează obiectele la modă, ele ascund nişte aluzii inteligente şi observaţii valoroase la adresa istoriei recente a Franţei. Antoine Laurain preferă să înlocuiască fresca monumentală în redarea istoriei cu scenele volatile demne de o comedie franţuzească regizată astfel încât marile sentinţe despre o anumită epocă să fie rostite în replici degajate sau ascunse în detalii reprezentând efemerul. Pălăria din romanul său nu doar mijloceşte întâlnirea dintre omul influenţat de istorie cu personalitatea care scrie această istorie, ci invită subtil, pe un ton ludic, la înţelegerea unei decade a marilor schimbări de mentalitate, fără precedent în Franţa secolului XX.
O carte despre un labrador ce-şi poartă noul stăpân pe străzile unde poate întâlni personaje cu poveşti captivante, o nouă carte semnată de Alain de Botton, amintirile lui Ismail Kadare, unul dintre cele mai citite romane ale lui Yukio Mishima, piesele de teatru ale lui Pascal Bruckner, o călătorie prin Japonia celor ce nu respectă modelul uniformizării, Extremul Orient văzut de Nikos Kazantzakis, romanul care a stat la baza filmului multipremiat Forma apei, cele mai curajoase proze ale lui Alice Munro, povestiri ce reinterpretează vieţile unor personalităţi istorice faimoase, nişte femei curajoase din Teheran care preferă cărţile interzise, declaraţia de iubire a lui Julian Barnes pentru Franţa, trei poveşti cu femei de pe trei continente şi romane câştigătoare ale marilor premii literare te aşteaptă să le descoperi în luna aprilie.
Omul din Nazaret
Dincolo de canoane se descoperă povestea umană, iar Anthony Burgess face parte din categoria marilor scriitori ce au reuşit să reinterpreteze mesajul biblic. Omul din Nazaret a fost scris la mai puţin de trei ani de la scenariul pe care Burgess l-a pregătit pentru miniserialul de televiziune Isus din Nazaret, în regia lui Franco Zeffirelli.
Forma apei
Înaintea filmului a fost cartea, scrisă de Guillermo del Toro împreună cu Daniel Kraus. Aşadar, cei impresionaţi de povestea de iubire suprarealistă şi tandră din filmul multipremiat pot alege această carte.
Visul numărul 9
După ce i-a purtat pe tărâmul fanteziei nelimitate cu Atlasul norilor, apoi i-a înduioşat cu povestea puştiului din Omul de ianuarie, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai momentului, David Mitchell, revine în bibliotecile cititorilor din România cu peripeţiile unui tânăr din Japonia contemporană. Visul numărul 9 este un roman dens, în care mitul şi realitatea se împlestesc printre decorurile futuriste ale metropolelor nipone şi peisajele unor insule pitoreşti. Romanul este o ţesătură complicată de poveşti, care alcătuiesc existenţa tânărului Eji. Acesta va ajunge să cunoască personaje excentrice, tandre sau dubioase. Întâlnirile cu personajele romanului îi vor arăta cititorului occidental ce are societatea japoneză mai bun şi mai intens de oferit, dar şi mai greu de suportat. Nu lipsesc iubirile, Yakuza sau legendele din alte epoci. Toate alcătuiesc un roman caleidoscopic.
Femeia minimarket – Premiul Akutagawa
Cei îndrăgostiţi de Japonia vor mai avea o surpriză – traducerea unui roman distins cu marele premiu Akutagawa, semnat de una dintre noile voci ale literaturii asiatice actuale. Femeia minimarket a impus-o pe Sayaka Murata în rândul autorilor niponi contemporani gata să folosească satira pentru a dărâma nişte mituri. Vei descoperi o protagonistă care, prin alegerile făcute, a refuzat modelul de succes al noii femei japoneze. Nu aspiră la o carieră, nu are un job care să îi ocupe mai mult de opt ore pe zi şi nici măcar un partener care să trezească admiraţia celor din jur. Aşadar, Keiko Furukura este un contra-model. În loc să râvnească la ascensiunea socială într-o mare corporaţie, ea alege un job part-time într-un minimarket, iar la 36 de ani este încă burlacă, fără experienţe amoroase memorabile. Pentru a scăpa de presiunile familiei şi ale prietenilor ce îi recomandă un mariaj şi job serios, Keiko începe o relaţie cu fostul ei coleg, un misogin ce se află în aceeaşi tabără – a japonezilor inadaptaţi. Unde va duce relaţia lor? Vei afla citind romanul lăudat de Ryu Murakami, Hiromi Kawakami şi Ruth Ozeki.
Jurnal de călătorie. Japonia şi China
Orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează, spunea scriitorul Nikos Kazantzakis, ale cărui jurnale de călătorie au devenit la fel de iubite precum romanele sale cu mesaje umaniste. Una dintre cele mai frumoase cărţi scrise de Kazantzakis, Jurnal de călătorie. Japonia şi China, îmbină erudiţia, observaţiile personale despre vechile civilizaţii şi prelungirea lor în istoria recentă cu descrierile poetice pe care şi le doreşte orice om ce visează la un Orient pe care nu l-a vizitat încă. Impresiile scriitorului despre ce înseamnă a fi călător îţi vor răsuna mereu în memorie când vei descoperi locuri care te vor vrăji: Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg.
Bucuria vieţii
Lansarea filmului Loving Vincentîn cinematografele din România readuce în atenţia cititorilor romanele despre viaţa pictorului ce a eliberat culoarea şi a lăsat-o să se manifeste năvalnic. Bucuria vieţii este considerat unul dintre cele mai bune romane despre Vincent van Gogh. Irving Stone redă tabloul prieteniilor şi al rivalităţilor, frământările artiştilor neînţeleşi, peisajele devenite surse de inspiraţie şi atmosfera boemă din parioada în care s-a născut noua pictură tributară nuanţelor puternice aplicate fără teama de a contrazice vechile canoane. Romanul a fost ecranizat în 1956 sub titlul Lust for Life, cu actorii Kirk Douglas şi Anthony Quinn în rolurile principale.
Păpuşa
Ismail Kadare îşi spune povestea. Este o poveste de viaţă complicată, legată puternic de istoria Albaniei, cu al ei magic loc numit Gjirokastra şi al ei crud tiran Enver Hoxa. Din Gjirokastra, unde locuinţele de piatră adăpostesc legende şi poveşti devenite sursele de inspiraţie ale autorului, şi până în rafinatul Paris, transformat într-un loc al exilului, amintirile scriitorului poartă de fapt istoria unui secol al contradicţiilor. Păpuşa este cartea pe care o aşteptau toţi cei fascinaţi de universul creat de Ismail Kadare, un maestru al realismului magic balcanic.
Ideograma nopţii
Povestirile actuale ce rescriu într-un registru original şi nonconformist biografiile unor oameni faimoşi vor atrage mereu interesul. Astfel de povestiri au fost adunate şi în volumul Ideograma nopţii. Ioana d’Arc, Rasputin sau Zarathustra sunt personajele unor poveşti ce te poartă din Troia până-n Rusia, templele japoneze sau favelele braziliene. Autorul acestor excentrice şi captivante proze scurte este Stéphane Chao, un scriitor francez stabilit în Brazilia. Stéphane Chao a devenit colaboratorul unuia dintre cei mai talentaţi autori sud-americani – Alberto Mussa, alături de care a lansat antologia literară Atlas universal do conto.
A privi şi a vedea
Încântătorul Alain de Botton a scris un eseu dedicat celor care visează să prelungească frumuseţea clipei trecătoare ce le oferă un spectacol vizual uluitor. Cuvintele sale anticipează cel mai bine plăcerea oferită de volumul A privi şi a vedea: O relatare scrisă zgârie adesea doar suprafaţa unui eveniment; vedem un apus de soare şi mai târziu, în jurnal, în lipsă de ceva mai bun, îl numim „frumos“, când ştim că a fost mult mai mult de atât, dar acel mai mult nu poate fi localizat şi va fi, curând, uitat. Vrem să păstrăm ce s‑a întâmplat astăzi, aşa că alcătuim o listă cu unde am fost şi ce am văzut, însă abandonăm pagina, ştiind că au existat lucruri evanescente, pe care nu am reuşit să le descriem, dar care bănuim că ar putea deţine cheia realităţii acelei zile.
Ce doreşte domnul?
După ce i-au fost traduse romanele memorabile în limba română, Pascal Bruckner te va surprinde prin două piese de teatru a căror traducere poartă semnătura lui Doru Mareş. Ce doreşte domnul? este o satiră la adresa unei societăţi de consum unde excesele iau forme groteşti. Cealaltă piesă inclusă – Crăciun la palat – este o comedie politică despre care se poate spune că a depăşit graniţele Frantei actuale, transmiţând un mesaj universal. Pascal Bruckner declara: În dramaturgia mea am vrut să surprind singurătatea oamenilor, tratată la modul unei farse.
În România, cele două piese au fost puse pentru prima dată în scenă la ediţia a X-a a Festivalului internaţional de teatru independent Undercloud, în cadrul proiectului G53 – Primul teatru construit împreună.
Dragostea unei femei cumsecade
Alice Munro, laureată a Premiului Nobel, ştie să condenseze în câteva zeci de pagini existenţele feminine demne de romanele dense. Cele opt povestiri incluse în volumul Dragostea unei femei cumsecade (considerate a fi cele mai îndrăzneţe din toată cariera lui Alice Munro) promit acel amestec dintre secretele ascunse în spatele imaginii liniştite, observaţia psihologică necruţătoare şi finalurile nebănuite, prin care scriitoarea şi-a câştigat mulţi cititori fideli.
Dama de cupă
Satira necruţătoare şi absurdul halucinant se împletesc în romanul scris de Iulian Ciocan. Personajul central, un funcţionar corupt din Chişinău, observă terifiat şi neputincios un crater apărut în faţa somptuoasei vile ridicate cu bani sifonaţi de la buget. Craterul se tot lărgeşte, ca urmare a unui păcat mai vechi. Pe măsură ce asistă disperat la mărirea craterului ce ameninţă să înghită oraşul, protagonistul devine martorul unor întâmplări care mai de care mai ciudate. Primarul corupt al Chişinăului ajunge la spital în stare gravă după ce oamenii rămaşi fără case iau cu asalt primăria, iar un bibliotecar se lasă păcălit de un escroc, fondator al Partidului Anti-Groapă.
În numele familiei
Sarah Dunant continuă saga familiei Borgia, începută în romanul Sânge şi splendoare. Intrigile politice, rivalităţile, personalitatea maleficului Cesare Borgia, misterul Lucreziei, pasiunile dezlănţuite, ambiţia Papei şi flerul lui Machiavelli alcătuiesc o lume unde arta şi puterea îşi dau mâna pentru a marca dezvoltarea Europei renascentiste.
Tour de France
Julian Barnes este un britanic îndrăgostit de Franţa. Dragostea lui s-a transformat într-o carte pe care mulţi o consideră la fel de cuceritoare precum ţara plăcerilor rafinate. Tour de France este o călătorie prin care descoperi tot ce are Franţa mai frumos de oferit străinului ce vrea să o descopere. Istoria, poveştile marilor scriitori şi cineaşti vizionari şi observaţiile despre cultura Franţei alcătuiesc un portret aşa cum şi-l imaginează cititorii dornici de a călători alături de Julian Barnes.
Pălăria Preşedintelui
Tot din Franţa vine şi povestea unei pălării magice. Pălăria le schimbă vieţile proprietarilor aşa cum aceştia nu şi-ar fi închipuit niciodată. I-a aparţinut cândva lui François Mitterrand, unul dintre presedinţii Franţei. De atunci a tot schimbat proprietarii, însă puterile i-au rămas aceleaşi. Sunt nişte puteri demne de un basm actual chic, inteligent şi plin de umor. Datorită romanului Pălăria Preşedintelui, Antoine Laurain şi-a sporit faima. Romanul a obţinut premiile Landerneau Découvertes şi Relay des Voyageurs şi a fost ecranizat în 2014 în regia lui Robin Davis.
Nemângâiaţii
Admiratorii lui Kazuo Ishiguro vor putea alege romanul Nemângâiaţii, care spune povestea a doi bărbaţi ce încearcă să repare greşelile din trecut. Unul dintre ei este domnul Ryder, considerat cel mai bun pianist în viaţă. El ajunge într-un oraş unde concertul promis îi oferă şansa de a recupera nişte amintiri pierdute. În acest oraş întâlneşte o femeie misterioasă care pretinde că i-a fost iubită şi care i-l prezintă pe fiul ei, ce îi seamănă foarte mult pianistului. Al doilea personaj este Brodsky, un dirijor care vrea să o readucă în viaţa sa pe femeia pierdută, pe care speră să o impresioneze prin cariera lui strălucită. Pe ambii îi leagă dorinţa de a obţine prin muzică afecţiunea celor din jur, pe care o credeau irosită.
Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei
Max Blecher, autorul romanului ecranizat Inimi cicatrizate, poate fi considerat un deschizător de drumuri în literatura interbelică. Stilul său nu este cu nimic mai prejos decât cel al avangardiştilor occidentali. Biografia lui Doris Mironescu pune întrebări incomode, analizează, demitizează şi contribuie la restaurarea faimei de care ar fi trebuit să se bucure un astfel de scriitor vizionar, dat uitarii la un moment dat, în urma ascensiunii legionare. Este o biografie în care portretul lui Max Blecher, aşa cum apare în documente şi în amintirile prietenilor, este plin de contraste. Biografia nu lucrează cu mituri, ci mai degrabă le chestionează şi le deconstruieşte, declara Doris Mironescu.
Citind Lolita în Teheran
Azar Nafisi vorbeşte în romanul său despre puterea literaturii de a sfida cenzura şi de a împiedica propaganda fundamentalistă să spele creierele tinerilor. Într-un Iran schimbat din temelii de aşa-zisa revoluţie islamică, personajele romanului Citind Lolita în Teheran se adună în secret pentru a discuta despre operele marilor autori occidentali. Cele şapte protagoniste ale romanului sunt încurajate de profesoara lor să citească romanele scrise de Nabokov, Fiztgerald, Jane Austen sau Henry James. Lectura le invită să vorbească despre visurile, speranţele, temerile şi dramele familiilor ce se opun măsurilor impuse de fundamentalişti.
Ceea ce datorăm Tot despre întâlnirea dintre cultura iraniană şi Occident este vorba şi în romanul Ceea ce datorăm. Prin istoria de viaţă a personajului feminin, Golnaz Hashemzadeh Bonde vorbeşte despre ceea ce trasmitem generaţiilor viitoare. Protagonista romanului, Nahid, încearcă să se redescopere în clipa în care vestea despre sarcina fiicei ei vine în acelaşi timp cu vestea despre boala necruţătoare de care suferă ea. Înainte ca ultimele şase luni din viaţa ei să se sfârşească, Nahid îşi aminteşte de Iranul pe care l-a părăsit când a cerut azil politic în Suedia. Şi îşi mai aminteşte că lupta pentru supravieţuire a făcut-o să uite că mai există o viaţă care se cere pur şi simplu traită şi pe care încearcă să o recupereze.
Geniul păsărilor
Jennifer Ackerman foloseşte studiile ştiinţifice pentru a ne demonstra că păsările seamănă cu noi în multe privinţe. Au inteligenţă socială. Ştiu să manipuleze, să îşi mintă părinţii, manifestă solidaritate şi altruism în situaţii grele, iar unele urmează paşii travaliului de doliu când pierd o fiinţă dragă. Geniul păsărilor te va purta într-o călătorie prin Australia, pe coastele Atlanticului sau prin ţinuturi exotice precum Barbados.
Viaţă de vânzare
Viaţă de vânzare şi-a căpătat statutul de roman-cult după ce a fost redescoperit în 2015, când a fost republicat în Japonia, într-o ediţie specială. Obsesiile sumbre ale personajelor lui Mishima duc de data aceasta la nişte evenimente aflate la graniţa dintre real şi fantastic. Protagonistul evenimentelor este un tânăr ce vrea să-şi încheie socotelile cu viaţa, însă are nevoie de ajutorul cuiva. Găseşte şi o metodă prin care să obţină ceea ce vrea: publicarea unui anunţ în care îşi oferă viaţa spre vânzare. Doritorii nu vor întârzia să apară, fiind care mai de care mai ciudaţi.
Cineva cu care să fugi de acasă
David Grossman te cucereşte prin mesajele umaniste ale romanelor sale şi prin empatia faţă de tipologiile umane care l-au inspirat. În romanul Cineva cu care să fugi de acasă vei descoperi povestea lui Asaf, un tânăr care se împrieteneşte cu un labrador abandonat. Câinele îl duce pe tânărul Asaf prin locuri unde întâlneşte personaje cu poveşti captivante. Asaf ajunge să o cunoască pe Teodora, închisă într-o mânăstire încă din copilărie. Din chilia ei, Teodora corespondează cu oameni importanţi din întreaga lume, fiind şi pasionată de lectură. Împreună cu Teodora, Asaf va încearca să dea de urma unei adolescente fugite de acasă, care îşi foloseşte vocea impresionantă pentru a supravieţui pe străzi. În acelaşi timp, descoperă şi povestea unui tânăr genial, pierdut în lumea drogurilor. Cartea lui David Grossman reaminteşte de miracolul întâlnirilor cu oameni ce mai cred în umanitate şi în acea stranie înţelepciune a hazardului.
Aşa a descoperit omul câinele
Cum s-a născut prietenia dintre om şi câine? Iată întrebarea la care a vrut să răspundă fondatorul etologiei moderne, Konrad Lorenz. Cartea lui îmbină ştiinţa cu observaţiile hazlii pentru a satisface curiozitatea celor ce îşi pun şi alte întrebări, legate de mesajele transmise de expresiile faciale şi corporale ale câinilor (şi pisicilor), de modul în care aceştia receptează limbajul omenesc sau de cum se raportează la puii lor.
Trei destine împletite
Dacă îţi plac romanele în care femei din culturi diferite împărtăşesc aceleaşi visuri şi idealuri fără a se cunoaşte, s-ar putea să te impresioneze şi romanul Trei destine împletite, foarte citit în spaţiul francofon. Laetitia Colombani prezintă istoriile de viaţă a trei femei puternice, Sarah, Smita şi Giulia. Smita locuieşte în India şi îndură umilinţele rezervate celor din casta inferioară, de aceea va face orice pentru ca fiica ei să meargă la şcoală. Giulia trăieşte în Sicilia. Lucrează în atelierul părinţilor şi vrea să readucă afacerea familiei pe linia de plutire. Sarah, din Canada, este o femeie despre care se poate spune că are parte de cariera visată, însă o boală gravă îi schimbă planurile. Trei destine împletite mai are un personaj: speranţa, care va lega vieţile acestor trei protagoniste, chiar dacă ele nu se întâlnesc.
Lila
O altă femeie greu încercată de viaţă, dar care îşi păstrează speranţa este şi protagonista romanului Lila. Ea a trăit pe străzi în timpul Marii Crize din America, apoi a devenit soţia unui pastor. Viaţa ei a fost o perpetuă încercare de conciliere a propriei viziuni despre lume, influenţată de viaţa dură, cu părerile şi valorile soţului ei, care se temea de oamenii pe care Lila îi iubea. Romanul scris de Marilynne Robinson a primit în 2014 National Book Critics Circle Award.
Maurice
Maurice face parte din categoria celor mai frumoase romane despre relaţia de iubire dintre doi bărbaţi. Petrecută în perioada edwardiană, povestea lui Maurice oscilează între asumarea identităţii şi a relaţiei şi teama de respingerea socială. Este un roman plin de sensibilitate ce pledează inteligent şi profund pentru dreptul la libertatea individuală. Romanul lui E. M. Forster a fost ecranizat în 1987 de James Ivory, cu Hugh Grant, Rupert Graves şi James Wilby în rolurile principale.
Linia frumuseţii
O altă poveste de iubire interzisă este cea din romanul distins cu Man Booker Prize în 2004, Linia frumuseţii. Scriitorul Alan Hollinghurst spunea povestea unui tânăr atras de înalta societate londoneză din anii ’80, unde sexualitatea întâlnea puterea, luxul şi intrigile politice. În această lume, Nick Guest încearca să caute frumuseţea când alţii erau obsedaţi doar de faima atinsă prin deţinerea unor funcţii înalte sau averi impresionante. Linia frumuseţii este un roman senzual, plin de umor, satiră şi observaţii profunde legate de societatea londoneză segregată.
China în zece cuvinte
Cititorii l-au descoperit pe Yu Hua, unul dintre cei mai buni autori chinezi actuali, datorită romanelor În viaţăşi Cronica unui negustor de sânge. De data aceasta, ficţiunea lăsă loc eseului caustic despre China ultimilor 50 de ani. Sunt analizate ironic, uneori comic (un comic amar) şi curajos marile evenimente ce au marcat istoria Chinei de la Revoluţia Culturală încoace, evenimente reflectate şi în micile istorii de viaţă ale personajelor din romanele scrise de Yu Hua.
Scăunele roşii
Secretele Balcanilor ajung într-un sătuc irlandez liniştit odată cu misteriosul străin ce reuşeşte să câştige încrederea localnicilor. Străinul este seducător şi carismatic. Localnicii îi atribuie calităţi de tămăduitor, mai ales femeia îndrăgostită de el. Folosind o poveste de iubire tulburătoare, Edna O’Brian aminteşte de traumele istoriei recente a Europei de Est. Romanul Scăunele roşii a fost lăudat de scriitorii Philip Roth şi John Banville, iar critici îl descriu ca fiind genul de carte menită să îţi pună întrebări şi să te ţină atent de la prima până la ultima pagină.
Lungul drum către Santa Cruz
Romanul lui Michael Ende ne aminteşte de gândirea magică din copilărie, prin care speram să găsim soluţii năstruşnice pentru problemele noastre. Hermann are o problemă des întâlnită la copiii din toate timpurile: atitudinea critică a părinţilor, mereu nemulţumiţi de rezultatele lor. Un simplu drum spre şcoală îl poartă pe Harmann într-o lume unde ar putea face orice. Ar putea să intre într-o gaşcă de gangsteri pentru a-şi enerva părinţii, ar putea căuta gloria în Legiunea străina ori să-i salveze pe oamenii aflaţi în primejdie. Alegerile sale devin sursa unor peripeţii care îi aduc în faţa aceleiaşi cărţi şi pe copii, şi pe adulţi, care au atâtea să-şi spună unii altora când încep să comenteze aventurile lui Hermann.
Povestirile din acest volum te vor enerva. Însă nu din cauza stilului sau a conţinutului. Dimpotrivă, le vei aprecia originalitatea sclipitoare, care îl plasează pe autor în galeria artiştilor geniali din perioada interbelică. Povestirile te vor enerva deoarece îţi arată cât de cinică poate fi istoria cu marii scriitori. Paul van Ostaijen ar fi putut ajunge departe (şi literatura odată cu el) dacă boala vremii lui (tuberculoza) nu l-ar fi răpus la doar 32 de ani.
Prozele scurte ale lui Paul van Ostaijen sunt nişte delicatese pentru cei care îi admiră pe Kafka sau pe Cortazar şi preferă filmele lui Bunuel. Vor găsi acelaşi amestec irezistibil între satira cu tentă suprarealistă, frustrările ce nasc fantezii coşmăreşti şi distopice, situaţiile absurde demne de preocuparea unui psihanalist şi observaţiile despre situaţia politică expuse prin biografia unor personaje pentru care aberantul devine o nouă formă de normalitate.
Asemenea marilor autori de proză scurtă ce au modernizat literatura în secolul XX, Paul van Ostaijen a ştiut să extragă absurdul şi irealul stupefiant din scene cât se poate de familiare. Nişte decoruri de bordel, un dans nud oferit de o burgheză cu pretenţii de mare divă sau o simplă fobie devin o reprezentaţie excentrică, demnă de burlescul unor cabarete sau teatre frecventate de marii avangardişti. Cititorii îşi vor imagina deja nişte posibile spectacole sau filme în care umorul, aberantul, oniricul explorat psihanalitic şi terifiantul convieţuiesc pentru a reda un mesaj tulburător despre situaţia politică sau despre natura umană.
Aparent, majoritatea povestirilor sunt nişte caricaturi familiale ce demască defectele unor tipologii universale. Sigur ai mai citit despre arivişti şarmanţi ce se visează politicieni de succes, despre matroane de bordel ce ajung să domine bărbaţi influenţi, despre acei demagogi manipulatori care ţes comploturi pentru a câştiga alegerile, despre funcţionari plictisitori ce visează la o viaţă fabuloasă în care să poată cumpăra favorurile celei mai dorite femeie din oraş, accesibilă doar pentru şefii lor sau despre bogătaşi ce devin suspicioşi faţă de intenţiile celor din jur, pe care îi bănuiesc de furt. Însă rar ţi-a fost dat să vezi aceste personaje familiare deconspirate în situaţii în care satira să vireze atât de sofisticat spre halucinant. Nu de puţine ori ai impresia că asişti la un spectacol de teatru absurd, impecabil regizat. Anumite scene amintesc de nişte picturi caricaturale realizate de George Grosz şi Otto Dix, în care erosul şi alienarea se învecinează în culori stridente, demne de un burlesc grotesc vecin cu suprarealismul.
Citind aceste povestiri captivante, îţi dai seama că descoperi un scriitor care a ştiut să profite de tot ce avea interbelicul mai bun de oferit. Paul van Ostaijen face parte din generaţia autorilor ce au detectat la timp urmările schimbărilor sociale, morale şi politice zguduitoare. Au reuşit apoi să le redea ca nimeni alţii înaintea lor, folosindu-se de trei elemente ce au revoluţionat literatura în perioada respectivă: psihanaliza, suprarealismul şi absurdul. Prozele lui Paul van Ostaijen sunt exemplul perfect al întâlnirii echilibrate dintre aceste trei elemente. Fiecare are rolul său, fiind bine dozat în compoziţia finală, astfel încât imersiunea cititorului în halucinant să fie surprinzătoare, ca în poveştile în care aberantul este expus prin mimarea comportamentului coerent, logic (aberantul ajungând să ia forma normalităţii). Scriitorul regizează în aşa fel specacolul bizar încât logica să nu se simtă deloc stingherită de halucinant, iar tu să ai impresia că asişti la un delir organizat, aşa cum păreau multe declaraţii ale unor lideri politici extremisti, care mobilizau masele în secolul XX.
Deşi au fost scrise cu aproape un secol în urmă, povestirile incluse în acest volum pot fi considerate actuale, deoarece, asemenea vizionarilor avangardişti din anii ’20-’30, Paul van Ostaijen s-a dovedit a fi un profet ce a văzut cum se va transforma lumea în viitor. A prevăzut demagogia fluturată nonşalant în zilele noastre de către naţionaliştii ce vor iesirea din Uniunea Europeană sau lupta dintre neonazism şi noua stângă. Regăseşti imaginea marilor capitale din Est ce au fost rapid transformate de afacerile imobiliare înflorite într-o perioadă a capitalismului de tranziţie după ravagiile unei perioade marcate de lipsuri.
Când alţii luau calea Parisului, Paul van Ostaijen a fost inspirat de efervescentul Berlin interbelic. A fost martorul straniei matamorfoze care a dat naştere acelui Berlin unde hedonismul, ideile revoluţionare, strălucirea, mizeria şi ascensiunea extremiştilor ofereau mediul prielnic pentru artiştii absurdului. Era un oraş al contrastelor fecunde pentru artiştii preocupaţi de contradicţiile psihicului uman şi de revărsarea iraţionalului sub forma reacţiilor emoţionale năvalnice, greu de explicat.
Din acest Berlin a extras tot ce parea nefavorabil vieţii morale, aşa cum era percepută în secolele trecute. Fiind martorul unei societăţi berlineze năucitoare, demnă de un tablou avangardist deopotrivă ispititor şi înfricoşător, autorul a creat nişte situaţii în care tot ce este declarat anormal pare cât se poate de verosimil. Niciunul dintre personajele sale nu pare surprins de răsturnarea valorilor considerate sacre înaintea Primului Război Mondial, iar cititorul este la rândul lui surprins de lejeritatea protagoniştilor în acceptarea situaţiilor absurde.
Totuşi, oricât de ciudate ar fi reacţiile personajelor, mesajele povestirilor se transformă în profeţii coerente. Iată una dintre ele, care marchează începutul prozei ce dă şi titlul volumului, şi care trimite la situaţia Europei actuale ce asistă la revigorarea mişcărilor de extremă-dreapta: Agitatorii pretind că valorile străvechi, în care oamenii au avut din moşi strămoşi încredere, nu sunt decât potlogăriile unor vraci de bâlci menite să-i înşele pe ţărani. Canaliile astea tratează patriotismul, această nobilă virtute, domnilor, ca pe un răpăit de tobă în faţa cortului şarlatanilor de iarmaroc.
Noul film al lui Bruno Dumont, prezentat la Cannes şi proiectat în deschiderea ediţiei din 2018 a Bucharest International Experimental Film Festival, reinterpretează mitul eroinei într-un mod care ignoră monumentalismul cu iz hollywoodian. Le va plăcea mai ales celor ce sunt de părere că marile personalităţi devenite icoane în memoria colectivă nu trebuie reprezentate neapărat solemn în cinematografie, ci mai degrabă năstruşnic, ludic şi nonconformist.
Filmul despre copilăria şi adolescenţa Ioanei d’Arc devine un experiment vizual-muzical îndrăzneţ precum punerea în scenă a unei poveşti din secolul al XV-lea cu personaje ce se lasă absorbite de ritmurile sălbatice ale secolului XXI. Odată ajuns în sala de cinema, ai impresia că ai nimerit de fapt într-o sală de teatru, în care se pune în scenă un musical. Este genul de musical creat pentru a face un pariu legat de aducerea laolaltă a elementelor din epoci diferite printr-o abordare proaspată şi actualizată a miturilor despre eroii din alte epoci.
Jeannette, the Childhood of Joan of Arc este un spectacol în care nişte ciobăniţe în straie tradiţionale, oamenii din popor şi călugăriţele de pe vremea Ioanei d’Arc îşi exprimă emoţiile şi temerile stârnite de armatele invadatoare scuturandu-şi pletele pe ritmurile chitarei dezlănţuite. Toţi amintesc de nişte fani acaparaţi de transa întreţinută de un star rock. Din când în când mai apar şi rimele demne de rapper amator ale unchiului Ioanei d’Arc, speriat de comportamentul nepoatei sale.
Pe cât de modernă este muzica, pe atât de clasice sunt peisajele. Imaginile naturii sunt de o picturalitate luminoasă ce încântă ochiul, aşa cum erau cele din filmul precedent al lui Bruno Dumont (Ma Loute). Bruno Dumont a fost atât de preocupat de captarea peisajelor idilice încât ai impresia că musicalul în aer liber devine un tablou pastoral din alte vremuri, restaurat de un fan al formaţiei Metallica, dornic de a vedea personajele cuminţi, pictate după canoanele secolului al XV, lăsându-se cuprinse de energia pe care o dă rockul trăirilor puternice. Iar copilăria Ioanei d’Arc (din acest film) era plină de astfel de trăiri, care îi însoţeau viziunile sacre despre salvarea Franţei de invazia armatei engleze.
foto: bieff.ro
Ioana d’Arc în ipostaza copilei visătoare îşi cântă misiunea sacră, apoi începe să danseze precum o păstoriţă ghiduşă. Dansul din altă epocă se transformă brusc în gesturile unui rocker ce începe să dea frenetic din cap atunci când îşi vede idolii pe scenă. Deşi pare greu de crezut pentru unii, rockul electrizant şi pătrunzător se armonizează perfect cu liniştea degajată de peisajele bucolice şi coregrafia inspirată din dansurile tradiţionale. Nu ţi se părea nefiresc să o vezi pe copila Ioana d’Arc începând un dans popular, cu mişcări graţioase, apoi ţopăind cu tălpile goale prin nisip de parcă ar fi nimerit la un festival de rock organizat la Vama Veche.
Pe tot parcursul filmului o vei vedea pe copila Ioana d’Arc exprimându-şi prin mişcările corporale impetuoase dictate de heavy metal revolta şi trăirile induse de conştientizarea misiunii copleşitoare de salvatoare a Franţei. Ei i se alătură nişte călugăriţe pioase, care îşi scot acoperământul monahal pentru a-şi lăsa pletele să zboare în acordurile rock.
Totuşi, nonconformist nu înseamnă şi ireverenţios în acest film. Aşadar, pot sta liniştiţi cei ce o vor pe Ioana d’Arc învăluită în aura sfintei neprihănite, patrioate şi aspru sacrificate pe altarul datoriei. Rockul nu sună blasfemic. Dimpotrivă, chitara dezlănţuită (abraziv pentru cei ce nu sunt fani, însă divin pentru cinefilii rockeri) exprimă dramatismul contextului istoric al unui război ce aproape distrusese Franţa. Sunetele zguduitoare ale chitarei anticipează misiunea încheiată cu sacrificiul suprem, care nu este arătat în acest film ce se opreşte la adolescenţa Ioanei d’Arc, înaintea de plecarea ei spre câmpul de bătălie.
Văzând filmul, te intrebi dacă nu cumva Bruno Dumont le dă o palmă celor ce au considerat muzica rock un instrument satanic ori un atac asupra timpanului. Coloana sonoră creată de muzicianul Igorrr nu are doar rolul de a exprima întâlnirea inocenţei copilăreşti a protagonistei cu maturizarea înainte de vreme, prin asumarea unei misiuni ce implică acceptarea suferinţei pentru o cauză nobilă. Acordrurile rockului, ce devin din ce în ce mai intense, înlocuiesc dramatismul asociat unei desfăşurări narative a biografiei cutremurătoare. Pe toată durata filmului, Ioana d’Arc rămâne în acelaşi decor şi în acelaşi loc. În schimb, cei ce îi cunosc povestea pot anticipa acel amestec dintre un destin măreţ şi un final cumplit, cu ajutorul coloanei sonore a cărei intensitate devine răvăşitoare.
Bruno Dumont nu a realizat un film de acţiune, cu multe personaje sau scene dramatice, menite să reflecte prin continuitatea narativă biografia Ioanei d’Arc. Lipseşte finalul ce implică sacrificiul care a transformat-o într-o icoană a Franţei, deoarece regiziorul a fost captivat mai degrabă de momentul trezirii spirituale a Ioanei d’Arc prin conştientizarea misiunii.
Cu toate că poate fi catalogat drept excentric, teribilist sau penibil, filmul lui Bruno Dumont, ce transformă iconografia sacră într-un spectacol actual cu muzică, parodie subtilă şi dans le va părea cât se poate de credibil pentru imaginea copilăriei. Misiunea solemnă este primită cu entuziasmul copilului liber să se bucure de fiecare clipă în mijlocul naturii şi de confirmarea importanţei prin acordarea unui rol măreţ. De fapt, acest film ar putea fi considerat o îmbinare între un studiu neconvenţional de personaj, musical şi un one-woman-show. 80% din film o prezintă pe Ioana d’Arc uitându-se la cameră şi cântâdu-şi nealterata credinţă în salvarea divină a Franţei, zburdând şi dansând în momentul primirii şi acceptării misiunii de salvatoare cu entuziasmul copilăresc. Versurile mistice şi acordurile puternice ale muzicii compensează, în imaginarul spectatorului, absenţa unei succesiuni narative care să îi prezinte evoluţia de la copilărie la maturizarea ce a transformat-o în martira supremă a poporului ei.
Spectatorii obişnuiţi ca filmele despre marii eroi să fie încărcate de acel dinamism dublat de mesaje umaniste înălţătoare, formulate pe un ton plin de patetism, vor fi dezamăgiţi de noul film al lui Bruno Dumont. Aici, mesajele nu sunt exibate ostentativ şi clar. Misticismul şi mesajul pătrunzător ce însoţesc misiunea eroinei sunt rostite precum o incantaţie ludică, nicidecum expuse în replici filosofice.
Nu doar asupra structurii narativ-stilistice se îndreaptă nonconformismul lui Bruno Dumont. Viziunea lui devine atipică şi datorită actriţelor alese pentru a întruchipa cele două ipostaze ale Ioanei d’Arc – adolescenta şi copila. Spre deosebire de şarmantele şi carismaticele Ingrid Bergman, Florence Delay sau Milla Jovovici, a căror expresivitate de dive trece dincolo de ecran într-un mod seducător, actriţele Lise Leplat Prudhomme (copila) şi Jeanne Voisin (adolescenta) întruchipează o Ioana d’Arc mult mai credibilă, din popor, din rândul ţărănimii oropsite, dar încrezătoare în lumina călăuzitoare a unei misiuni divine.
Lise Leplat Prudhomme interpretează o Ioana d’Arc în perioada copilăriei aproape doar prin expresivitatea mimicii. Va reda emoţionant, prin chipul ce acaparează ecranul, momentul în care inocenţa gândirii magice specifice vârstei se îmbină cu seriozitatea unui copil mare, a cărui privire îndreptată spre viitorul promiţător asociat unei cauze trădează hotărârea demnă de maturizarea înainte de vreme. Neavând strălucirea asociată unui star internaţional, însă compensând prin autenticitate, actriţa Jeanne Voisin impune o imagine a Ioanei d’Arc la ajunse la vârsta adolescenţei mult mai apropiate de realitatea acelei epoci. O imagine plină de naturaleţe şi debarasată de grandoarea filmelor de box office.
Reacţiile stârnite de noul film al lui Bruno Dumont vor fi contradictorii. Într-un fel va fi receptat filmul de spectatorii din afara Franţei, care vor vedea în Ioana d’Arc o apariţie stranie, între istorie şi legendă, şi într-un alt mod se vor raporta la personaj cei ce o venerează. De fapt, Jeannette, the Childhood of Joan of Arc va invita la acelaşi gen de discuţie care urmează după fiecare spectacol în care o poveste clasică/legendă/carte din altă epocă a fost adaptată la valorile estetice ale secolului XXI. Unii se vor declara încântaţi, alţii indignaţi sau dezamăgiti. Însă toţi vor recunoaşte că nu au putut rata acest spectacol datorită curiozităţii stârnite de promisiuniea unei abordări actualizate a vieţii unei eroine sanctificate de memoria colectivă.
Pentru a oferi o experiență cât mai plăcută, noi și partenerii noștri folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și / sau a accesa informații despre dispozitivul tău. Consimțământul față de aceste tehnologii ne va permite nouă și partenerilor noștri să procesăm date cu caracter personal, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site și să afișăm reclame (ne)personalizate. Neacordarea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Fă clic mai jos pentru a consimți la cele de mai sus sau pentru a face alegeri mai detaliate. Opțiunile tale vor fi aplicate doar pe acest site. Poți modifica oricând setările, inclusiv prin retragerea consimțământului, utilizând comutatoarele din Politica privind Cookie-urile sau făcând clic pe butonul de gestionare a consimțământului din partea de jos a ecranului.
Necesare
Mereu activ
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Preferințe
Cookie-urile de preferință permit unui site să își amintească informații care modifică modul în care se comportă sau arată site-ul, precum limba preferată sau regiunea în care vă aflați.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
