Facebook
Acasă Articole Pagină 299

Articole

Ultimele

Carnage

Mihaela Matei
-
0

Dupa multe filme aparute in 2011, multe din ele prafuite, in sfarsit un film proaspat si inteligent: Carnage, ultimul film regizat de Roman Polanski. Nu are data premierei anuntata in Romania dar il poti vedea pe net la o calitate cat de cat decenta dar fara subtitrare. Filmul povesteste intalnirea dintre doua cupluri  jucate de Kate Winslet – Christoph Waltz si John C. Reilly – Jodie Foster, intalnire prilejuita de confruntarea dintre copiii de 11 ani ai celor doua familii, in care fiul sotilor Foster/Reilly ramane fara doi dinti.

Cele doua cupluri se intalnesc pentru a trata la modul cat mai civilizat intamplarea "nefericita", dar situatia degenereaza repede intr-un fel de confruntare intre neanderthalieni. Filmul este scurt (ceea ce e binevenit pentru un film cu doar patru personaje), pastrandu-si robustetea, umorul si tensiunea pana la final.

La cei 78 de ani si dupa un scandal in care a fost acuzat de viol in SUA (care dateaza din 1977, transformat intr-un never ending story), Polanski semneaza un film despre "farmecul discret al burgheziei", in general, si ipocriziile societatii americane, in special (ale carui situatii si gesturi se pot extrapola usor asupra burgheziei politically correct cam de pe oriunde din Occident).

Carnage este ecranizarea piesei de teatru a frantuzoaicei Yasmina Reza, o piesa cu patru personaje ce poate reprezenta oricand un sequel la Who's Afraid of Virginia Woolf?. Cele doua piese/filme au cel putin cateva lucruri in comun: acreala de lamaie a dialogului, ritmul alert si tensionat al replicilor, descoperirea acelorasi barbari sub o suprafata poleita si acelorasi conflicte de nedepasit intre cele doua sexe, plus deliciul unor roluri de femei isterice (Elizabeth Taylor e urmata in traditia istericalelor explozive de Jodie Foster si Kate Winslet).

O mentiune speciala merita Christoph Waltz, despre care as putea spune ca este noul John Malkovich. Waltz aproape ca absoarbe toata atentia, surprinzandu-te ca-i astepti fiecare expresie faciala si replica acida. Dupa rolul din Inglorious Basterds, pentru care a luat Oscarul, actorul austriac joaca desavarsit rolul cinicului blazat.

Filmul caricaturizeaza destul de mult realitatea, avand o malitiozitate un pic prea evidenta apropo de situatia descrisa: Kate Winslet este investment broker iar Waltz lucreaza pentru industria farmaceutica (doua din industriile cele mai blamate la nivel public in ultimii ani: financiara si farmaceutica), pe cand Jodie Foster este occidentalul patruns de dramele saraciei din Africa de la distanta confortului dintr-o tara civilizata si de fineturile artei plastice, iar Reilly (Magnolia, The Aviator, Gangs of New York, The Hours, Chicago) este cliseul genului the regular guy, cu un job normal si o viata simpla.

Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Venetia, editia 2011.

Moneyball

Mihaela Matei
-
0

Moneyball este The Social Network al anului 2011, o poveste despre cum poti schimba “lumea” plecand de la o idee.

Este un film biografic-drama despre baseball ca business si ca sport, regizat de Bennett Miller (al doilea film al sau dupa Capote in 2005) si avandu-i in rolurile principale pe Brad Pitt,   Jonah Hill (Super Bad, The Invention of Lying), Robin Wright (New York, I love you, Forrest Gump, serialul TV Santa Barbara) si Philip Seymour Hoffman (The Big Lebowski, Capote –filmul lui Miller pentru care Hoffman a castigat un Oscar, The Ides of March, Synecdoche, New York, Magnolia).

Moneyball nu este doar un film hollywoodian despre sport asa cum ne-am obisnuit: povestea unei echipe in dificultate, transformata cu efortul unor persoane carismatice si cu viziune intr-o echipa-star. Este istoria unei idei, plecand de la intrebarea cum sa privesti cu ochi noi ceva cu care te-ai obisnuit. In cazul filmului, intrebarile sunt cum se joaca baseball-ul, cum se conduce si cine il joaca? De fapt, cum poti inova?

Filmul ecranizeaza bestseller-ul lui Michael Lewis Moneyball: The Art of Winning an Unfair Game, care spune istoria echipei de baseball Oakland Athletics, condusa de Billy Beane. In ciuda unei situatii financiare dificile, managerul echipei reuseste sa compuna o echipa extrem de competitiva printr-o abordare moderna si analitica, plecand de la statistici si alte date empirice despre jocul de baseball.

Filmul trebuia sa fie produs de Sony si regizat de Steven Soderbergh. Dupa ce Sony s-a retras chiar inainte de inceperea filmarilor, Brad Pitt, simtind ca povestea si rolul lui au potential, a refacut echipa cu regizorul Miller. Proiectul n-a murit, ci s-a transformat intr-un film care distreaza in aceeasi masura in care este profund, avand tot Studioul Sony ca producator.

Revista americana Rolling Stone a incadrat filmul la categoria dynamite stuff. Poți vedea aici trailerul Moneyball.

Ion Bârlădeanu, cowboy-ul meu – o expozitie de dragul de a-l vedea pe Ion B.

Post Modern
-
0

Expozitia Ion Bârlădeanu, cowboy-ul meu deschisa la Institutul Francez intre 7-28 noiembrie inseamna 20 de fotografii cu Ion Barladeanu imbracat intr-un costum de cowboy din hartie creponata care aduce a piele vintage. Toate fotografiile au ca axa majora verticala, curgand ca dintr-un candelabru in lobby-ul Institutului. 

Pe orizontala sunt cateva multimi de hartie tocata (metafora unor capite de fan), deasupra carora stau cateva fotografii (intr-un format infim fata de cele pe verticala) ale unor lucrari semnate de Ion Barladeanu, cu tema western-ul. Inedit, cele mai multe din ele sunt desene (intr-un stil grotesc á la Otto Dix) si nu colaje. In prima instanta, Ion Barladeanu a desenat, pentru a trece ulterior la o faza creativa bazata pe colaj,  intr-un stil á la Richard Hamilton.

Descrierea instalatiei pare lipsita de concept. Daca ar fi sa imbracam in idee obiectele descrise, creatoarea instalatiei, regizoarea de teatru Carmen Lidia Vidu, a gandit instalatia din admiratie si dorinta de a crea ceva impreuna cu "nea Ion", cum ii spune Carmen Lidia Vidu. Ion Barladeanu vorbeste in general despre colaje ca despre "filmele lui", pe care le "regizeaza" singur. Pana la western nu mai e decat un pas, avand in vedere ca perioada de creatie a lui Ion B. a fost si una in care western-ul era in prim plan ca forma cinematografica la Hollywood. Ion B. a fost inspirat, ca orice artist de pop art, de film, unul dintre mediile cu cea mai mare influenta in cultura si arta pop. Dincolo de asta, sunt curioasa cate filme a vazut Ion B. sau daca toate creatia de colaje care implica actori provine strict din almanahuri si reviste gen Paris Match, din care si-a decupat materia colajelor.

Comunicatul de presa care anunta expozitia vorbeste despre instalatie ca despre ocazia oferita lui Ion Barladeanu de a fi un "western hero, asa cum s-a visat dintotdeauna". Prin urmare expozitia este un exercitiu ludic si atat. Nu e cazul sa cercetam dupa motive mai profunde. Nu trebuie sa cautam calul de dar la dinti, placerea de a-l vedea pe Ion Barladeanu (la fel de modest si autentic ca oricand) si cateva colaje semnate de el merita orice prilej (ai putut sa-l vezi la vernisaj pe 7 noiembrie si poti inca sa il intalnesti in fiecare zi pana vineri, 11 noiembrie, intre 10:00-12:00 la Institutul Francez).

Mai multe detalii despre expozitie poti citi aici.

The Help – Hollywoodul vorbeste moralizator despre rasism

Post Modern
-
0

Filmul The Help, drama despre atmosfera segregationista de la inceputul anilor '60 din America Sudista, este foarte slab si foarte lung (aproape 2 ore jumatate). Interpretarile sunt ingrosate, tratamentul subiectului e pastisat si cliseizat pana la refuz, rezultand un film cu pretentii moralizatoare, lipsit de orice viziune cinematografica si spus vocabularul saracacios hollywoodian.

The Help nu este cu nimic mai rasarit decat multe alte filme doar cu un subiect mai dificil si delicat: rasismul. Aceeasi gandire simplista in alb si negru din filmele cu supereroi e aplicata aici unei teme care lasa locul mai multor nuante. Filmele cu supereroi au ca si conventie de plecare opozitia dintre bine si rau, pe cand The Help are pretentia ca vorbeste despre un fapt de viata real, unde distinctia dintre alb si negru nu e deloc clara.

Ecranizare a cartii cu acelasi nume, The Help nareaza relatia dintre Skeeter (o tanara jurnalista) si "ajutoarele" familiilor de albi din Jackson, Mississippi, adica menajerele negrese. Acestea din urma cresc copiii albilor, pregatesc mesele si, in general, se ocupa de tot menajul, in timp ce unele din "stapane" pregatesc initiative pentru separarea toaletelor folosite de albi de cele folosite de negri sau isi neglijeaza cu totul copiii. Skeeter (Emma Stone) se intoarce acasa dupa absolvirea facultatii, cu gandul de a deveni jurnalista si scriitoare. Pe masura ce incearca sa lege din nou relatiile cu prietenele din copilarie: Hilly (Bryce Dallas Howard) si Elizabeth (Ahna O'Reilly), isi da seama de bigotismul mediului in care s-a intors si hotaraste sa prezinte in niste interviuri, transformate apoi intr-o carte, punctul de vedere al femeilor din casele albilor privilegiati. Cele doua negrese de care se apropie Skeeter sunt Aibileen Clark (Viola Davis) si Minny Jackson (Octavia Spencer).

Dintre actori (mai bine spus actrite, pentru ca sunt majoritare in film), poate singurele care merita mentionate pentru niste roluri decente sunt Emma Stone si Allison Janney (in rolul mamei lui Skeeter). Emma Stone nu face un rol exceptional, dar s-ar putea ca datorita The Help sa fi trecut la alt statut ca actor. La cei 23 de ani incepe sa se  contureze ca o "leading lady". O definesc vocea rugoasa (Emma este astmatica) si ochii mari. Probabil i se potrivesc cel mai bine personajele de femei voluntare, cu personalitate puternica. Cu rolul din The Help este la al doilea rol principal dupa filmul Easy A din 2010. In aceasta vara a mai aparut secundar in Crazy, Stupid, Love si Friends With Benefits.

Luna noiembrie la Ateneu

Mihaela Matei
-
0

Luna noiembrie e destul de linistita la Ateneu, concertele obisnuite de stagiune din fiecare joi si vineri se anunta destul de comune.

Pe 3-4 noiembrie Christian Badea a dirijat un program Wagner-Mozart-Mahler, iar saptamana care incepe va avea in program joi, 10 noiembrie, si vineri, 11 noiembrie:

  • Wagner din nou, Călătoria lui Siegfried pe Rin si Cântecul Brunhildei (Amurgul Zeilor)
  • Anton Bruckner, Simfonia nr. 6

Cele doua concerte din 10-11 noiembrie, romantice si impunatoare, vor fi dirijate de germanul Gerd Schaller. Acesta si-a inceput cariera dirijorala in 1993 cu Orchestra Staatsoper Hannover. In 1998 a devenit dirijor principal la Staatstheater Braunschweig, iar din 2003 pana in 2006 a fost directorul muzical al Teatrului Magdeburg.

Joi, 17 noiembrie, si vineri, 18 noiembrie, la Sala Mare a Ateneului vor avea loc doua spectacole dirijate de Vladimir Cosma cu program semnat tot de Vladimir Cosma. Vladimir Cosma este compozitor de origine romana stabilit in Franta, cunoscut mai ales pentru compozitiile scrise pentru film. A primit 2 premii Cesar pentru cea mai buna partitura in 1982 (cu filmul Diva) si 1984 (cu filmul Le Bal).

In ultimele concerte din luna noiembrie, Filarmonica Enescu il va avea la pupitru pe dirijorul casei, Horia Andreescu, cu un program alcatuit in principal din Beethoven (uvertura la baletul Creaturile lui Prometeu si Simfonia nr. 7). Simfonia Eroica (nr 3) a lui Beethoven isi bazeaza a patra parte pe unul din motivele din uvertura care va fi interpretata pe 24 si 25 noiembrie. Din program face parte si Wilhelm Berger cu concertul pentru vioara si orchestra, pentru interpretarea caruia Filarmonica o are ca invitata pe violonista germana Jenny Abel. Aceasta a cantat la festivaluri de muzica precum cele de la Atena, Edinburgh, Lucerne si Schleswig-Holstei si a inregistrat compozitiile lui Schumann, Brahms, Bartók si Vila-Lobos.

Dintre cele trei concerte simfonice prezentate, recomandarea Postmodern este spectacolul din 24 noiembrie, repetat si pe 25 noiembrie.

Dar, pe langa acest spectacol, Postmodern recomanda recitalul solo pe care pianista georgiana Elisabeth Leonskaja il va da in Sala Mare a Ateneului neinsotita de Filarmonica Enescu, duminica, 27 noiembrie ora 19:00, cu un program alcatuit exclusiv din Schubert. Elisabeth Leonskaja a fost ultima oara la noi pe 8 aprilie anul trecut, cand a interpretat retinut si foarte introspectiv concertele I si II de Brahms. Pupila si prietena unuia din cei mai mari pianisti, Sviatoslav Richter, Leonskaja continua marea traditie a pianistilor estici, dar cu mai putina stralucire. Printre multe premii, Leonskaja este castigatoarea premiului din cadrul concursului Enescu. Pianista face spectacol nu doar prin arta, ci si prin prezenta sculpturala si serioasa, cu pometi proeminenti si ochi albastri reci si ucigatori á la Charlotte Rampling. Sper ca la concertul de pe 27 noiembrie sa ne acorde si un bis, de care ne-a privat anul trecut. Must-see!

Toate concertele incep in zilele anuntate la ora 19:00. Biletele se gasesc la casa de bilete a Ateneului (deschisa de marti-vineri 12:00-19:00 si sambata-duminica 16:00-19:00). Biletele sunt in jur de 20 de lei si urca pana la 40-50 lei, in functie de zona in sala si tipul concertului.

Elvis Costello – one-man show neobisnuit pentru Sala Palatului

Mihaela Matei
-
0

Pe 3 noiembrie cantaretul si compozitorul de origine engleza Elvis Costello, artist pop-rock mainstream, dar creator de forme muzicale noi si caracterizat de o eruditie muzicala exceptionala, a cantat pe scena Salii Palatului in premiera pentru Bucuresti si pentru Romania. Mai multe despre istoria muzicala a lui Elvis Costello gasesti pe Postmodern aici.

Obisnuita cu inceputul intarziat de la concertele de la noi, am ajuns la cateva minute dupa ora 20:00, dar muzica se auzea deja. Am dat la o parte draperiile grele de la intrarea in sala ca sa am parte de doua surprize: sala nu era plina (as zice ca nu era nici pe jumatate plina) si Elvis Costello canta singur, neacompaniat.

Sa vezi un artist singur la Sala Palatului (poate doar Tricky) e rar; impresia majora era ca lipseste ceva din astmosfera, in ciuda celor cateva instrumente care umpleau scena (cateva chitare si o pianina electronica). Sunetul nu era complet si nu avea amplitudine, dar senzatia de insuficienta a fost repede depasita. Pentru ca Elvis a reusit sa transforme un concert care trebuia sa fie unul comercial intr-un concert de club, foarte intim. Desi singur, a reusit sa schimbe suflul greoi al Salii Palatului: a glumit cu publicul, s-a autoironizat pentru ca era singur, ne-a implicat in melodii. Cele mai intime momente au fost cele in care pleca de la microfon si canta complet unplugged, pentru ca sunetul castiga o caldura si autenticitate ireale.

La cei 57 de ani, Elvis nu arata nici mai tanar, nici mai batran decat te-ai astepta. Are un usor aer clasic datorita palariei cu boruri rotunde a la Bob Dylan la care nu a renuntat pe tot parcursul serii. Bineinteles ca a purtat ochelarii cu rame negre care ii intregeste intotdeauna imaginea. Echivalentul "rochiei de seara" a fost pentru Elvis o pereche complet argintie de pantofi cu mult sclipici care spuneau ca Elvis este in modul de gala.

Programul ne-a plimbat prin structuri muzicale cat se poate de vechi (muzica traditionala americana – muzica countryá la anii '20) pana la melodii de rock care sunau foarte proaspat (am avut senzatia ca aud pe alocuri Red Hot Chili Peppers sau Rammstein), toate compozitii semnate de Elvis Costello. Concluzia nu poate fi decat ca Elvis este intr-adevar unul din cei mai mari inovatori in materie de compozitie in muzica pop-rock a ultimelor decenii.

A cantat melodii cu succes comercial gen She, de pe coloana sonora a filmului Notting Hill, plus foarte multe alte melodii compuse de el: Veronica (cantec scris impreuna cu Paul McCartney), Everyday I Write The Book, Alison, Peace, Love and Understanding, Watch The Detectives, Riot Act, Indoor Fireworks, a citat din tema You Give Me Fever. Cel mai emotionant cantec a fost rockul pur I Want You. Chapeau bas! Ovationat atat cat se putea de multimea prezenta, s-a intors pentru a nu stiu cata oara si a  incheiat cu rock'n'roll-ul Pump It Up!.

Sonorizarea a fost la fel de proasta cum ne-a obisnuit Sala Palatului. Daca aplaudai singur in randul patru, sunetul reverbera in toata sala si se intorcea distorsionat. Nu-i de mirare ca fiecare incercare a lui Elvis Costello de a canta mai electric si amplificat s-a transformat intr-o babilonie de sunete.

Margin Call

Mihaela Matei
-
1

In acest weekend are premiera Margin Call, o noua drama despre Wall-Street-ul ultimilor ani si angajatii bancilor de investitii, care urmeaza filmelor de acelasi gen Inside Job, Too Big To Fail si Wall-Street II. Pentru unii probabil subiectul e o motivatie suficienta pentru a cumpara un bilet. Pentru ceilalti, plictisiti de stirile zilnice din lumea financiara a ultimilor trei ani, merita spus ca Margin Call are recenzii apreciative, unele chiar foarte bune.

Actiunea urmareste 48 de ore la o banca de investitii (modelata in film dupa Lehman Brothers sau Goldman Sachs) aflata in buza crizei financiare din 2008. Unul dintre angajati descopera in urma unor calcule matematice ca banca ar putea intra in faliment destul de rapid din cauza volatilitatii activelor din portofoliu. Urmeaza o noapte si o zi extrem de tensionate in care personajele incearca sa salveze situatia cu costuri minime.

Filmul ar putea fi neinteligibil din cauza sofisticarii terminologiei din domeniul instrumentelor financiare, dar nu e niciun motiv de ingrijorare pentru privitor, inclusiv personajele filmului recunosc ca nu inteleg mare lucru din jargon. Margin Call are cateva dialoguri mai tehnice, dar nu este un aspect major al filmului. Ar fi poate bine de spus ca MBS, termenul folosit destul de des in film si cauza problemelor financiare care constituie intriga filmului, nu inseamna „mamaliguta cu branza si smantana” ci mortgage backed securities, adica obligatiuni ipotecare colaterizate, instrumente financiare construite pe baza ipotecilor si tranzactionate intre banci.

Margin Callnu e un documentar, ci mai degraba un studiu psihologic. E mai degraba o drama bine povestita care tinde spre thriller (in ultimii ani s-a instituit si genul thrillerului financiar) si nu o vanatoare de vrajitoare. Regizorul JC Chandler, aflat la primul lung-metraj, are inteligenta sa nu caute vinovati ci doar sa spuna o poveste prin dialoguri foarte bune.

Ar mai fi de spus ca Margin Call este lipsit de spectaculozitate vizuala (scenele se petrec aproape exclusiv in birouri fade, nu are culori atragatoare si costumele actorilor nu te distrag de la urmarirea dialogurilor, nu e filmat 3D si nu are efecte speciale), ceea ce nu ii scade din valoare, ci adauga cateva puncte realismului filmului.

Aproape ironic, Margin Call este un film despre bani facut cu un buget foarte mic (3,4 mil USD) si filmat in doar 17 zile. Cu toate astea distributia atrasa nu e prafuita, ceea ce deja spune destul de mult despre film. Cap de afis e Kevin Spacey, pe care il stii din American Beauty si The Usual Suspects, sau din comedia de anul acesta, Horrible Bosses. Jeremy Irons joaca si el (l-ai vazut in foarte multe filme -comerciale sau de autor-, de la filmul lui Cronenberg Dead Ringers, la Callas Forever, Lolita, Chinese Box, Damage, Kafka, Die Hard).

Impreuna cu cei doi joaca Paul Bettany (il stii din Dogville, A Beautiful Mind, Iron Man, A Knight's Tale), Demi Moore (putin vizibila in ultimul timp in filme),  Stanley Tucci (Captain America, Easy A, Julie & Julia, The Devil Wears Prada, seria TV Miami Vice),  Simon Baker (seria TV The Mentalist, The Devil Wears Prada, L.A Confidential) si Zachary Quinto (cu o cariera in special in televiziune).

Les Bien-Aimés – o melodrama cu sarm

Post Modern
-
0

Am avut norocul sa vad aseara Les Bien-Aimés, filmul care a inchis in acest an Festivalul de la Cannes. Noroc pentru ca filmul a avut o singura proiectie (in avanpremiera) in cadrul Festivalului Filmului Francez si probabil va ramane la o singura proiectie in Romania in lipsa unui distribuitor care sa si il asume.

Les Bien-Aimés este ultimul film al regizorului francez Christophe Honoré. Filmul are un quelque chose care te cucereste incet si te prinde definitiv. Are stil, ceea ce nu ii poate fi reprosat in niciun fel lui Honoré cand te gandesti cator regizori lipseste. E reconfortant sa mergi la un film la care stii, intr-un fel, la ce sa te astepti. Este ca intalnirea intre prieteni, exista o relatie deja stabilita si o intimitate construita prin filmografia lui foarte omogena  ca tematica si stil. Ai aceeasi senzatie placuta de déjà vu care nu plictiseste, ca la un Woody Allen sau Almodovar.

Les Bien-Aimés aminteste in acelasi timp de filmul lui Honoré Chansons d'amour, pentru ca este partial un musical. Cele mai triste reflectii ale filmului sunt spuse muzical. Dar aminteste si de La belle personne (o adaptare libera facuta de Honoré dupa romanul La Princesse de Clèves, al Madame de La Fayette), prin tema iubirii imposibile.

Honoré reface melodramatic saga a doua generatii: mama Madeleine (jucata de Ludivine Sagnier), vanzatoare de pantofi, se casatoreste cu un medic ceh, Jaromil, pe care il cunoaste datorita prostitutiei "ocazionale". Traiesc impreuna pentru cativa ani la Praga, pana cand armata rusa intra in oras si Madeleine se repatriaza la Paris doar cu fiica Vera. Pentru cateva minute ai senzatia ca ai intrat in Imposibila usuratate a fiintei datorita relatiei celor doi si a personajului foarte viril Jaromil. Madeleine ajunge sa il caute prin vecini (a se citi prin alcovurile vecine).

Madeleine se recasatoreste la Paris doar pentru a complica si mai mult lucrurile. La distanta de cativa ani, relatia cu Jaromil se reinnoada fara dificultate si persista pana cand cei doi actori sunt inlocuiti de mai potrivitii (ca varsta si nu numai) Catherine Deneuve si Milos Forman. Din momentul in care Catherine Deneuve isi face aparitia in film, ceva incepe sa mearga.  Filmul incepe sa se lege emotional. Vera (Chiara Mastroiani), fiica lui Madeleine, are o relatie complicata de prietenie cu Clement (Louis Garrel) dar se indragosteste intr-o calatorie la Londra de un american, Henderson (Paul Schneider). Sunt cateva scene foarte bune petrecute in calatoria la Londra: Chiara Mastroiani danseaza intr-un club purtata pe brate de mai multi barbati, plus scena in care Garrel are o criza de gelozie foarte haioasa si scenele dintre Schneider si Mastroiani.

Daca intentionezi sa vezi filmul la un moment dat pe DVD sau din alte surse, ar fi bine sa nu continui. Cea mai ciudata si curajoasa alegere din scenariu: Henderson e homosexual. Cu toate astea, intre cei doi (Vera si Henderson) exista o atractie greu de definit, o ambiguitate interesanta.

Toti actorii joaca incredibil, cu mentiuni speciale pentru Forman si Paul Schneider. Unul din dezavantajele unui film de autor este ca sunt sanse mari sa vezi actorii preferati ai regizorului cum se transforma fizic in timp. Ludivine Sagnier, Louis Garrel si Chiara Mastroiani sunt un pic trecuti, ceea ce intristeaza. Catherine Deneuve, una din damele filmului francez de cel putin 40 de ani, e cea mai ravasita de timp.

Crulic – drumul spre dincolo

Mihaela Matei
-
0

Crulic – dramul spre dincolo este un eveniment cinematografic pentru Romania, fiind primul lung metraj de animatie produs la noi in ultimii 20 de ani. Animatia foarte fin si fresh desenata este realizata in 2D si 3D printr-o combinatie de pictura, grafica, stop motion, colaj si desen peste fotografie.

Docu-animatia Crulic a fost deja selectata la cateva festivaluri de film, printre care cele de la Locarno (unde a primit o mentiune), Varşovia (doua mentiuni), Pusan (Coreea de Sud), Reykjavik, Cottbus, Jihlava, Festivalul CPX DOX sau Festivalul de Film BFI Londra.

Filmul se va afla și în competiția Festivalului Internațional de Film Anima Bruxelles, desfășurat între 8 și 17 februarie 2013, unul dintre cele mai importante evenimente de acest gen din lume. 

Crulic – drumul spre dincolo a fost scris, regizat si produs de Anca Damian, sustinuta de echipa alcatuita din desenatorii Dan Panaitescu, Raluca Popa, Dragos Stefan, Roxana Bentu, Tuliu Oltean si editorul Catalin Cristutiu. Actorii Vlad Ivanov (Polițist, adjectiv; 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile; Principii de viață) si Jamie Sives (Clash of the Titans, Triage, A Woman in Winter) isi imprumuta vocile pentru film, Vlad interpretand personajul Claudiu Crulic, iar Jamie Sives pe cel pe al naratorului.

Filmul este povestea trista si socanta a unui roman de 33 de ani, Claudiu Crulic, arestat in Polonia pentru un presupus furt, in anul 2007. Desi se dovedeste ca la momentul furtului Claudiu nu mai era in Polonia (ci in Italia), nu este eliberat. In incercarea de a atrage atentia asupra situatiei lui, Crulic intra in greva foamei, dar fara sa fie bagat in seama nici de autoritatile poloneze, nici de cele romane. Intr-un final, este eliberat pentru a se trata in spital cu doar 16 ore inainte de a muri.

Desi revoltatoare, conform Variety povestea este spusa cu un umor ironic, fara manipularea emotionala a privitorului.

Minimalism – sexy, elegant sau practic?

Mihaela Matei
-
0

Minimalismul se identifica pentru mine cu cateva lucruri care par incompatibile.

In primul rand, o silueta epurata si simpla (in fashion, design interior sau arhitectura) are un vino-ncoa imperativ caruia nu ii pot rezista. Linia fara ocoluri dragalase si incarcate are o frumusete abstracta foarte categorica, dar e in acelasi timp pur si simplu hot. Imposibil sa nu fii de acord cand te gandesti scaunul Barcelona al lui Mies van der Rohe sau la lenjeria Calvin Klein. 

 

Lenjeria intima de la Calvin Klein e extrem de simpla si sexy, fara dantelarii si in varianta pentru femei, fara cusaturi complicate, dar totusi savante in simplitate. Acum par banali, dar la vremea lansarii pe piata in anii '80 au facut furori, pana in punctul in care Calvin a devenit un substantiv comun care ii numea (Calvins), la fel cum Xerox denumeste acum copiatoarele de toate marcile.

Scaunul supranumit Barcelona a fost creat pentru Expozitia Mondiala din Spania din 1929 de arhitectul Mies van der Rohe (cel al carui principiu  era Less is More), ramanand un simbol al modernismului, la fel ca si pavilionul Germaniei din cadrul Expozitiei. In anii '80 pavilionul a fost reconstruit si este un must-see pentru oricine viziteaza Barcelona. Este o mostra geniala de arhitectura care poate fi interpretata si in spiritul minimalismului.
   

Revenind la abstract, formele minimaliste sunt elegante pentru ca se desprind de material, ramanand idee si simplitate. Intotdeauna s-a spus ca simplul este elegant, ceea ce se verifica si in cazul minimalismului. In designul vestimentar asta inseamna haine monocrome, linii foarte simple si taiate curat, machiaj neutru si coafuri austere, adica Calvin Klein, Jil Sander (supranumita Queen of Less), Helmut Lang, Yohji Yamamoto, Celine, Prada, Lanvin.

              

Daca ne referim tot la fashion, minimalismul si-a trait anii de aur in deceniul '90, dar revine periodic, ultimul come-back fiind in colectiile toamna-iarna 2010 si primavara-vara 2011.

Doar ca acum la moda este amestecul postmodern si inteligent intre minimalism si maximalism, vezi de exemplu colectia Prada primavara-vara 2011.

Pentru aceasta colectie Miuccia Prada declara ca a fost inspirata de minimalism si baroc. Cam cat de imposibila combinatia? Si cu toate astea Prada o scoate la capat magistral.
Sursa foto: poshglam.com  

 

Deci minimalismul este si hot, si elegant, in acelasi timp. E bineinteles si practic. Miscarea minimalista vine si in design, si in arhitectura, dintr-o chemare a functionalului (un nou modernism), iar in fashion e raspunsul la nevoia americanilor (care nu pot fi descrisi perfect decat de adjectivul pragmatic) pentru haine purtabile si confortabile, si mai putin ornamentale. Pentru neinitiati pot fi descrise ca haine-sac. Vezi o fotografie din campania publicitara Calvin Klein Primavara-Vara 2011:

La noi de abia de cativa ani s-a inceput aprecierea minimalismului altfel decat underground. Am descoperit si un brand 100% romanesc care isi asuma filosofia minimalista, Clean Everything:

1...298299300...306Pagina 299 din 306

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026