Avand in vedere ca Drive a primit anul acesta premiul pentru cea mai buna regie la Cannes , asteptarile au fost mari, ergo si probabilitatea dezamagirii. Mai ales ca ii succeda excelentului Tournée, pentru care regizorul Mathieu Amalric luase acelasi premiu anul trecut. In ciuda unor minusuri, filmul are mult stil si compenseaza copios cu cateva scene geniale.
Driveincepe in forta cu fuga de la locul unui jaf. Scena este eleganta si foarte bine construita, tensionata exact atat cat trebuie parca de un acordor nu de piane, ci de adrenalina.
Soferul mercenar si virtuozul scenei, personajul lui Ryan Gosling conduce masina cu care se fuge de la locul spargerii. Calculat, rece, perfect concentrat, este singurul care nu se exteriorizeaza in niciun fel. Nu doar ca este impenetrabil, dar de-a dreptul nu vorbeste, singurul lui discurs fiind suptul unei scobitori. Atitudinea este misterioasa si cool pentru o vreme, dar se demonetizeaza rapid din cauza incongruentei cu scenele care urmeaza.
Timp de aproximativ jumatate de ora mutenia lui Ryan Gosling devine enervanta. Daca la inceput ne sugera o minte acuta si lucida, un expert care nu se intreaba, pentru ca stie, ulterior incepe sa devina semnul unei minti minimaliste.
Impreuna cu Irene, personajul lui Carrie Mulligan, construieste un fel de relatie, dar cu prea multa tacere si o inflatie de zambete. E clar ca regizorul se pricepe sa dozeze suspansul si sa filmeze elegant, dar amorul nu e domeniul lui.
Probabil a vrut sa invete de la maestrul Wong Kar Wai si In The Mood For Love, pentru ca scenele abunda in ralantiuri. Din pacate slow motion-urile nu reusesc sa absoarba privitorul in starea emotionala a filmului, ci il indeparteaza. Sau, si mai bine zis, filmul nu construieste autentic relatia dintre cei doi. In locul motivatiei tari ca o nuca, este un vid care ar trebui sa sustina gesturile dramatice care asteapta sa ne explodeze in fata.
Ce e mai bun de abia acum urmeaza, pentru ca Drive isi revine spectaculos. Personajul lui Ryan Gosling este fara mila, dar nu de piatra. Transpira, tremura, dar executa totul cu precizia unui ceas elvetian. Nu este un psihopat imperturbabil ca Javier Bardem in No Country fo Old Men. Tocmai asta sperie si incanta, combinatia de raceala si sensibilitate. Vocea lui de fata, foarte matasoasa si delicata, contrasteaza cu forta bruta care sta sa se declanseze. Ceea ce se si intampla dupa ce povestea depaseste o linie fina, fara cale de intoarcere.
Driver(Ryan Gosling) trebuie sa salveze existenta inocenta a lui Irene si a fiului ei, sustinandu-l intr-o spargere pe sotul acesteia intors din inchisoare. Jaful sufera complicatii din cauza mafiei, care vrea sa stranga totul de pe “masa de joc”. Calm, dar pe alocuri fierband de tensiune si de enormitatea propriilor fapte, Driver isi omoara oponentii intr-o explozie de tragedie greaca. In curgerea scenelor, Ryan Gosling este imbracat cu aceeasi geaca manjita de sange, ca un indian care-si poarta scalpurile celor casapiti la brau.
Tot filmul exulta de coolness, are un stil si o eleganta cinematografica foarte bine lucrate. Drive este un film frumos. Pe alocuri exagereaza, mai ales in filmarea adulatorie a soldurilor lui Ryan Gosling leganate in mers. Imaginile de genul asta parca striga “Uita-te ce cool sunt!”.
Filmul merita vazut, s-ar putea sa mai avem mult de asteptat pana la urmatorul film de actiune de talia lui Drive.
