One Day

0

One Day poate fi rezumat in cateva cuvinte: doua personaje (un el si o ea), douazeci de ani, o zi. Dupa ce isi petrec impreuna noaptea dupa absolvirea facultatii britanice Edinburgh in 1988, cei doi se intalnesc timp de douazeci de ani in ziua de 15 iulie. De-a lungul anilor, intre cei doi se construiesc o intimitate si afectivitate tipica prietenilor, poate chiar iubitilor. Ramane de vazut.

Filmul le urmareste vietile nu doar in ziua din an in care se intalnesc, ci si in restul timpului, cand nu sunt impreuna. Ceea ce ofera prilejul constructiei si dezvoltarii destul de minutioase a celor doua personaje principale, dar si a unora secundare.

Filmul, ecranizare dupa bestseller-ul cu acelasi nume al lui David Nicholls, ma astept sa fie cu un strop peste nivelul unui film comercial. (In ciuda trailer-ului mai mult decat conventional.) Asta in principal nu datorita povestii care e destul de tipizata, nici datorita actorilor: americanca transformata in britanica de dragul filmului Anne Hathaway (The Devil Wears Prada, Alice in Wonderland, Love and Other Drugs) – varianta anilor 2000 a Juliei Roberts- si Jim Sturgess (The Other Boleyn Girl), ci datorita regizoarei daneze Lone Scherfig, care a facut parte alaturi de Lars Von Trier si Thomas Vinterberg din miscarea de film Dogma 95. Scherfig a mai regizat An Education (2009, cu Carey Mulligan, Peter Sarsgaard si Alfred Molina), Wilbur Wants to Kill Himself (2002), Italian for Beginners (2000).

Pe langa Hathaway si Sturgess, in film interpreteaza un rol secundar Patricia Clarkson, pe care ai vazut-o ultima oara in Friends with Benefits. Daca nu, sigur o stii din Whatever Works sau Vicky Cristina Barcelona.

Premiul Nobel pentru literatura a fost castigat de Tomas Tranströmer

Al patrulea premiu mentionat in testamentul lui Alfred Nobel, cel pentru literatura, a fost acordat de catre Academia Suedeza in 2011 lui Tomas Tranströmer, poet si scriitor de limba suedeza. Cu siguranta,  Tranströmer a atins the most outstanding work in an ideal direction, asa cum isi dorea Nobel de la castigatorul acestui premiu. Intre castigatorii premiului din ultimii ani se numara Mario Vargas Llosa (2010), Herta Muller (2009), Doris Lessing (2007), Orhan Pamuk (2006), John Coetzee (2003), Gunter Grass (1999).

Pe ultima suta de metri, adica aseara, favoritul caselor de pariuri pentru premiu era nimeni altul decat compozitorul si cantaretul Bob Dylan. Aceasta nominalizare surprinde daca nu tinem cont de criteriul dupa care se ia decizia nominalizarii, si anume creatii cu valoare literara deosebita, nu neaparat in domeniul beletristicii.

Nominalizarile pentru premiul Nobel pentru literatura sunt secrete si sunt inaintate in fiecare an de catre institutii similare Academiei Suedeze, de castigatorii din alti ani ai premiului, ca si de profesori de literatura, estetica si istorie. Perioada nominalizarilor se incheie in fiecare an la 1 februarie. Premiul se poate acorda atat pentru o singura opera, cat si pentru mai multe creatii considerate impreuna. De asemenea, incepand cu 1974, statutul Fundatiei Nobel stipuleaza ca premiile nu se acorda postum.

Academia Suedeza a dovedit de-a lungul timpului in acordarea premiului Nobel pentru literatura celor 108 castigatori fie viziune, fie ghidarea dupa valori provinciale. Pana in anul 1946, Academia, conform insasi Fundatiei Nobel, a aratat lipsa unei conexiuni adevarate cu literatura contemporana. Printre castigatori se numara de exemplu marele scriitor german Thomas Mann, dar acesta nu a primit premiul pentru o opera de viziune ca Muntele vrajit, ci pentru Casa Buddenbrook. Astfel, premiul a continuat sa fie acordat unor scriitori care au ramas in timp cu un public fragil, dar scriitori ca Lev Tolstoi, Henrik Ibsen, Emile Zola nu au fost remarcati de Academie.

Incepand cu 1946, Academia se concentreaza asupra scriitorilor-experimentatori in domeniul literar, ceea ce conduce la premierea unor scriitori deja clasici acum ca Herman Hesse, Andre Gide, Thomas Eliot, William Faulkner (relativ necunoscut la momentul primirii Nobel-ului). Noua orientare a pierdut repede din forta, diluandu-se dupa 1950.

Incepand cu 1986, Academia si-a schimbat focusul spre "literatura lumii", devenind interesata de scriitori de limbi non-europene. Ca urmare, premiul a fost decernat unor scriitori ca japonezul Yasunari Kawabata.

Limba cu cei mai multi castigatori ai premiului Nobel pentru literatura este engleza (26 de castigatori), urmata de franceza si germana, fiecare cu cate 13 premii.  Premiul Nobel pentru literatura a fost decernat pentru prima data in 1901 scriitorului si filosofului francez Sully Prudhomme.

Melancholia – regizorul a carui placere cinematografica suprema e abuzul devine politicos

0

Lars von Trier, regizorul unor filme care de obicei te lovesc in moalele capului (Dogville, Breaking The Waves, Dancer in The Dark si mai noul Antichrist), incearca in ultimul film, Melancholia, sa inoveze din nou. Rezultatul nu m-a impresionat.

Incepe extraordinar, cu o imagine foarte puternica: Kirsten Dunst cu o faţă descompunsa si suferinda filmata fara menajamente in toata "splendoarea". In jurul ei cad pasari moarte. Melancholia se strica imediat cu imagini calofile in slow motion pe uvertura Tristan si Isolda a lui Wagner.

Deja la incheierea muzicii nu stiam daca sa ma simt exasperata sau incantata de atatea referinte la curentul romantic. Mult prea multa cultura "in your face". De la Lars von Trier te astepti la viata bruta, te astepti sa scoata inima actorilor si sa ti-o ofere pe o tava. Iar pe tine ca spectator te astepti sa te disece fara mila si sa faca harcea parcea orice urma de respect pentru om.

In schimb, de la noul Lars von Trier primesti ceva asemanator lui Woody Allen (cel din ultimii ani): adevaruri dure spuse intr-o forma finuta. Melancholia are pana si gag-uri, pentru care sunt responsabili mai ales actorii Udo Kier si Charlotte Rampling.

Cum spuneam, cand mergi la un Lars von Trier te astepti la alt tratament, pe cand in Melancholia nivelul sado-masochismului este mai putin personal: Lars von Trier alege sa incheie socotelile intregii lumi printr-o apocalipsa. Probabil pre-cunoasterea faptului ca lumea se sfarseste la finalul filmului il face pe von Trier mai bland cu actorii si cu publicul.

Melancholia nu mai este un studiu despre morala si slabiciunile cele mai profunde ale firii umane, asa cum sunt cele mai bune din filmele lui, ci e un studiu strict psihologic: care sunt reactiile unui depresiv atunci cand se apropie sfarsitul lumii. Ideea filmarii sfarsitului vietii nu e noua, sunt o mie si una de filme hollywoodiene in care Pamantul asteapta impactul cu un meteorit, ca sa nu mai zic de multe filme in care personajul principal e o epidemie misterioasa care decimeaza omenirea. Dar ideea de a studia reactiile oamenilor in incercarea de a accepta ideea, si nu focusarea pe salvarea situatiei, este profund nehollywoodiana si promite multe.

Mica mea dezamagire cu drumul ales de Lars von Trier s-ar putea sa aiba legatura cu insusi experimentul ales. Este foarte greu sa empatizezi cu ideea apocalipsei, iti trebuie foarte multa putere imaginativa si multa disponibilitate afectiva. Pentru toti este strict un experiment mental si nimic mai mult. Nu e ca si cum unii au trecut prin asta si am aflat macar din carti ce trebuie sa simti intr-o astfel de situatie (s-ar putea ca oamenii Evului Mediu care traiau metaforic mult mai aproape de ideea apocalipsei datorita religiei sa fi fost mult mai bine echipati emotional pentru un astfel de film).  Intr-un fel paradoxal, Melancholia este foarte experimentala dar si foarte cuminte, in acelasi timp. 

Personajele principale sunt Justine (Kirsten Dunst) – care sufera de depresie, fiind convinsa de futilitatea lumii, sora ei Claire (Charlotte Gainsbourg) – om al lumii, perfect adaptata si contraponderea lui Justine, si planeta Melancholia, care ameninta sa distruga viata pe Pamant prin coliziunea cu acesta. Citeste mai multe despre Melancholia si vezi trailer-ul aici.

Pina – un film inutil

0

Desi am vazut noul film al lui Wim Wenders de ceva timp, nu m-am putut autodetermina sa scriu despre el pana acum. Asta poate pentru ca demersul filmului mi s-a parut fara sens. Imaginile sunt frumoase, unele scene emotioneaza dar, in ciuda faptului ca e un faux pas sa admiti asta, Pina per ansamblu mi se pare sarac si futil.

Cu toate astea, desi nu e o capodopera si desi unele principii pe care este construit nu stau in picioare, Pina merita sa fie vazut mai mult decat majoritatea filmelor care ruleaza la noi acum.

Dupa cum probabil stii, daca nu, poti citi aici mai multe, filmul este un omagiu adus dansatoarei si coregrafei germane Pina Bausch. Nu este stricto sensu un documentar, ci o constructie poetica in care dansatorii companiei de dans contemporan din Wuppertal (companie reinventata de Pina Bausch si condusa de ea timp de 36 de ani) refac coregrafiile Pinei, discuta despre influenta ei in formarea lor si povestesc fragmente de viata traite alaturi de Pina.

Filmul contine multe momente cu care poti relationa: parti din coregrafiile Pinei Bausch sunt absolut spectaculoase, iar pe coloana sonora apare si un cantec al Mariei Tanase, dar filmul ar fi fost mult mai reusit (ca film si ca omagiu in sine) daca ar fi montat scene din spectacolele dansate de Pina si s-ar fi oprit aici. N-ar fi fost poate redundante nici scenele in care Pina vorbeste, plus unele fragmente foarte atent alese din spectacolele gandite de Pina si dansate de compania ei.

In rest, exista o diferenta calitativa care nu poate fi stearsa in niciun fel intre prezenta Pinei (vorbind sau dansand) si scenele in care danseaza sau discuta membrii companiei Wuppertal . Pina are o carisma fantastica iar miscarile ei vin dintr-o cu totul alta sfera decat marea parte a celorlate expresii dansante. Diferenta calitativa despre care vorbesc este un fapt, nu e vina regizorului, dar este vina lui Wim Wenders pentru ca a dus pana la capat gestul gol (si probabil vanitos) de a da aceasta forma filmului Pina.

Filmul ar fi trebuit creat impreuna cu Pina Bausch, din pacate aceasta a murit in timpul productiei, in 2009. Probabil de aici origineaza aerul extrem de elegiac si total necritic al demersului.

A aparut un nou cinematograf in Bucuresti, Grand Cinema Digiplex in Mall Baneasa

0

Pentru ca nordul Bucurestiului ducea acut lipsa unui cinematograf, de vineri, 23 septembrie, Grand Cinema Digiplex va raspunde nevoii de distractie a celor care locuiesc in Pipera si in zonele apropiate de mall Baneasa, punand la dispozitia lor 13 sali de proiectie, dintre care doua sali cu ecrane imense si 500 de locuri fiecare.

Cinematograful este dotat cu cele mai noi tehnologii de proiectie digitala, fotolii comfortabile (unele sunt ajustabile) si calitate superioara a imaginii si sunetului. Foarte comod, biletele pot fi cumparate de la automate dispuse in Baneasa Shopping  City, fara sa te mai deplasezi pana la casa.

Ca sa-ti faci o idee despre ce ofera cinematograful, mandria lui este Sala Grand Ultra, dotata cu cel mai larg ecran din tara (aproape 22m) si cu un sistem de sunet nou pentru Romania, denumit IOSONO. Este cel mai complex şi avansat sistem audio multi-dimensional din Europa la ora actuală.

Foaierul cinematografului cuprinde, pe langa zona de unde se cumpara biletele, trei zone de asteptare/lounge, un spatiu expozitional de 200m2 , o terasa si un bar (Eye-Fi Cafe-Bar).

Pentru pretentiosi, salile sunt dotate cu cate trei randuri de fotolii premium din piele , ajustabile si cu mai mult loc pentru picioare decat celelalte randuri. Asta in cazul in care nu vrei o experienta si mai exclusivista, oferita de salile VIP, fiecare cu 40 locuri, in care scaunele sunt inlocuite de canapele si care iti dau posibilitatea sa comanzi snacks-uri in timpul vizionarii, plus alte rasfaturi.

Bilete Grand Cinema Digiplex

Preturile biletelor sunt si ele pe masura. Grand Cinema Digiplex va fi cel mai scump cinematograf din Bucuresti, biletele costa intre 14lei, pentru copii sub 10 ani, si pana la 95lei, pentru un loc in salile VIP. In timpul saptamanii dupa ora 17:00 biletul costa 23lei, iar in weekend pretul este nediferentiat in functie de ora – inainte sau dupa 17:00 – adica 27lei. De asemenea, premierele vor costa 32lei (suspectam ca site-ul se refera la avanpremiere de fapt). Pentru filmele 3D, se plateste un supliment de 5lei, plus ochelarii pentru 3D care costa 3lei.

Accesul in Grand Cinema Digiplex se va face direct pe la etajul intai al centrului comercial Baneasa Shopping City.

Conform Ziarului Financiar, se asteapta vanzarea a 800.000 de bilete in primul an, in conditiile in care piata biletelor de cinematograf din Bucuresti s-a ridicat in 2010 la 3,5 milioane de bilete. 

Site-ul cinematografului, unde poti afla mai multe detalii legate de filmele care ruleaza, este http://www.grandcinemadigiplex.ro/. Deocamdata nu este complet functional si este scris in engleza.

Pentru cei care se grabesc sa vada Melancholia lui Lars von Trier, cinematograful Grand Cinema Digiplex il va aduce in avanpremiera. Deocamdata este singurul cinematograf din Bucuresti care anunta Melancholia in program incepand cu vineri, 23 septembrie. 

Aufgang a cantat incredibil aseara, in cel mai viu si original concert posibil

0

Aseara au concertat in Bucuresti Rami Khalife, Francesco Tristano si Aymerich Westrich, adica o formula neobisnuita de muzica electro si clasica numita Aufgang. Un concert mai intens ca  Aufgang am experimentat rar, cu atat mai meritoriu este ca au reusit sa ne transmita asemenea socuri continue de energie in conditiile in care concertul a avut loc la Sala Radio, un loc complet nepotrivit pentru o asemenea nebunie muzicala.

Concertul a fost deschis de Rami  Khalife cu o compozitie proprie, Haos: o partitura minimalista, pe alocuri cu sonoritati ample si ritmuri ferme, in care artistul de origine libaneza a folosit mult pianul ca instrument de percutie.

Prima parte a fost foarte reusita, dar ce a urmat nu poate fi comparat decat cu o lovitura in plexul solar: o experienta naucitoare. Combinatia muzicala intre ritmuri de club sustinute la tobe de Aymerich Westrich, sampling si muzica a doua piane clasice operate dracesc si ireal de Rami Khalife si colegul lui, Francesco Tristano, a fost incredibil de originala, neasteptata si probabil ii va obseda mult timp pe cei care au fost in sala. A fost genul de concert despre care te trezesti la cateva zile pierdut in reverie, gandindu-te cat de magic a fost.

Gig-ul a facut parte, la fel de neasteptat, din cadrul Festivalului George Enescu, care merita felicitari pentru initiativa, motiv pentru care s-a desfasurat la Sala Radio. Sala de concert a fost destul de goala, probabil cei care vin de obicei la Enescu nu s-au identificat cu o astfel de muzica, iar cei atrasi de muzica electro fie nu au aflat de concert, fie au fost neincrezatori in ideea unui concert de gen la Festivalul Enescu.

Intr-adevar, alegerea salii nu a fost foarte inteligenta, un club ar fi fost mult mai potrivit, pentru ca lumea a stat pe scaune ca la Ateneu: nu s-a exprimat in nici un fel si nu s-a dansat deloc, desi probabil mai aveau un pic si faceau infarct la ce rupere de nori a fost pe scena.

Poti citi un preview al concertului aici: https://www.postmodern.ro/eveniment/muzica-electro-la-festivalul-george-enescu-rami-khalif%C3%A9

Ultima saptamana de Festival Enescu, ce concerte nu trebuie ratate

0

Pe 25 septembrie se incheie Festivalul Enescu, dar pana atunci vor fi cateva concerte care nu trebuie pierdute: trei in seria World Music – adica muzica buna care nu poate fi incadrata intr-un stil, dar in care se pot simti influente traditionale – la Sala Radio, un recital cameral al Kremeratei Baltika, plus concertul dirijat de Zubin Mehta, unul dintre cei mai apreciati dirijori din istorie,  la Sala Palatului.

In aceasta seara de la ora 19:00 vom avea parte de muzica electro combinata cu pian clasic si tobe intr-o intalnire neobisnuita dar foarte ritmata. Trio-ul Aufgang: Rami Khalife, Francesco Tristano si Aymeric Westrich vor canta cu siguranta incredibil la Sala Radio. Dupa concert se vor reuni la Cafepedia din Romana pentru un afterparty si un jamsession. Pentru mai multe detalii despre concert si despre interpreti, citeste articolul dedicat. Aici poti asculta si cateva bucati muzicale semnate de Aufgang: https://www.postmodern.ro/eveniment/muzica-electro-la-festivalul-george-enescu-rami-khalif%C3%A9

Marti, de la ora 19:30, Zubin Mehta va dirija Orchestra Filarmonica a Israelului intr-un program cvasi-accesibil compus din Enescu – Uvertura de concert pe teme in caracter popular romanesc op.32, Concertul nr.5 pentru pian si orchestra de Beethoven si Simfonia nr.5 a lui Mahler. Zubin Mehta face parte dintre maestrii dirijori pentru care nu trebuie ratata nicio ocazie de a-l vedea dirijand.

Miercuri, din pacate foarte devreme, de la ora 17:00, orchestra de camera Kremerata Baltika va fi dirijata si il va avea ca solist pe Gidon Kremer intr-un program dominat de Bach. Creativitatea lui Gidon Kremer, interpretarea originala si foarte contemporana a compozitiilor baroce si faptul ca reprezentatia va avea loc la Ateneul Roman intr-o acustica perfecta, si nu la Sala Palatului, fac sa merite incercarea de a mai gasi bilete, desi pe sit-ul Eventim apar ca epuizate. Probabil se va putea intra fara loc.

Joi va canta la Sala Radio in cadrul concertelor World Music, Chava Alberstein, o artista sofisticata de limba ebraica si idis, apropiata ca sensibilitate de muzica lui Leonard Cohen si Cesaria Evora. Poti citi mai multe in articolul dedicat concertului: https://www.postmodern.ro/eveniment/chava-alberstein-cea-mai-recunoscuta-cantareata-din-israel-concert-la-bucuresti. Tot aici poti asculta muzica ei.

Vineri ne asteapta la Sala Radio un artist caruia ii place sa experimenteze: Dhafer Youssef. Concertul va amesteca fericit jazz-ul si muzica cu influente arabesti. Ma astept la un spectacol foarte calitativ. Poti citi mai multe despre Youssef si despre concert in articolul dedicat: https://www.postmodern.ro/eveniment/dhafer-youssef-la-festivalul-enescu

Crazy, Stupid, Love – in sfarsit o comedie romantica haioasa

1

Filmul Crazy, Stupid, Love al regizorilor Glenn Ficarra si John Requa si al scenaristului Dan Fogelman reuseste sa fie o comedie inchegata, cu replici bune, care provoaca rasul, nu grimase fortate, e lipsita de vulgaritati si e interpretata de actori care pot sa joace. Nu trece in regiuni neexplorate si originale ca si clasicele Dr. Strangelove sau The Big Lebowski, dar isi atinge scopul de gen minor al cinemaului: iesi de la film relaxat si bine dispus.

Pentru cuplul de regizori este al doilea lung metraj dupa I Love You Philip Morris, iar scenaristul este cunoscut mai mult pentru povesti de animatie (gen Cars). Cu atat mai mult, formula artistica din spatele camerelor merita toata admiratia.

Despre actori numai de bine, incepand cu tinerii Ryan Gosling si Emma Stone si terminand cu Kevin Bacon, despre care uitasem cat de bun este, Julianne Moore si Steve Carell, toti joaca foarte bine.

Ryan Gosling face un rol de mascul feroce ce incearca sa intoarca pe calea masculinitatii regasite un barbat de casa interpretat de Carell. Cal (Steve Carell) este parasit de sotie, iubita lui inca din liceu, cu care are trei copii. Se refugiaza intr-un bar in singuratatea unui pahar, unde Jacob (Ryan Gosling), vanator de femei lipsit de subtilitati emotionale, il sapuneste pentru lipsa de tarie de caracter si delasarea vestimentara, dar ii promite ajutorul. Urmeaza intalnirea celor doi la mall pentru o runda de shopping, in scopul nobil al tunarii lui Cal pentru a incepe sa insire si el femeile precum sosetele, la fel ca Jacob.

Scenele de transfer de know-how de la Gosling catre Carell sunt poate cele mai spumoase. Nu spun mai multe pentru ca nu vreau sa iti stric surpriza. O sa spun doar ca muzica din Crazy, Stupid, Love e inteligent aleasa, incat sa potenteze umorul in mai mult decat o scena. Vei vedea la ce ma refer daca mergi la film.

Al doilea set de glume absolut hilare urmeaza in scena dintre Hannah (Emma Stone), tipa pe care o doreste Jacob dar care il refuza. Dupa ce prietenul ei nu o cere in casatorie, Hannah revine la sentimente mai bune fata de Jacob. Urmeaza o noapte de confidente dar si de glume foarte bune pentru privitori. Ce diferenta fata de scena similara, a primei seri petrecute impreuna, intre Justin Timberlake si Mila Kunis in Friends with Benefits! Diferenta de calibru actoricesc dar si de dialog este net in favoarea Crazy, Stupid, Love.

Revelatia filmului nu a fost Ryan Gosling (tocmai ce-l vazusem cu o ora inainte in Cursa/Drive, este foarte bun), nici Steve Carell (care joaca decent fara sa straluceasca), nici Julianne Moore (care e excesiv de melodramatica in prima parte a filmului), ci Kevin Bacon. Bacon este barbatul cu care Julianne Moore, nevasta lui Steve Carell, isi inseala sotul. Bacon este modest, necaricatural si foarte natural. Merita o mentiune speciala, la fel ca si Marisa Tomei – in film profesoara cu care Cal are o serie scurta de intalniri amoroase.

Filmul merita vazut.

Drive, un film de actiune cu suspans nesimulat

0

Avand in vedere ca Drive a primit anul acesta premiul pentru cea mai buna regie la Cannes , asteptarile au fost mari, ergo si probabilitatea dezamagirii. Mai ales ca ii succeda excelentului Tournée, pentru care regizorul Mathieu Amalric luase acelasi premiu anul trecut. In ciuda unor minusuri, filmul are mult stil si compenseaza copios cu cateva scene geniale.

Driveincepe in forta cu fuga de la locul unui  jaf. Scena este eleganta si foarte bine construita, tensionata exact atat cat trebuie parca de un acordor nu de piane, ci de adrenalina.

Soferul mercenar si virtuozul scenei, personajul lui Ryan Gosling conduce masina cu care se fuge de la locul spargerii. Calculat, rece, perfect concentrat, este singurul care nu se exteriorizeaza in niciun fel. Nu doar ca este impenetrabil, dar de-a dreptul nu vorbeste, singurul lui discurs fiind suptul unei scobitori. Atitudinea este misterioasa si cool pentru o vreme, dar se demonetizeaza rapid din cauza incongruentei cu scenele care urmeaza.

Timp de aproximativ jumatate de ora mutenia lui Ryan Gosling devine enervanta. Daca la inceput ne sugera o minte acuta si lucida, un expert care nu se intreaba, pentru ca stie, ulterior incepe sa devina semnul unei minti minimaliste.

Impreuna cu Irene, personajul lui Carrie Mulligan, construieste un fel de relatie, dar cu prea multa tacere si o inflatie de zambete. E clar ca regizorul se pricepe sa dozeze suspansul si sa filmeze elegant, dar amorul nu e domeniul lui.

Probabil a vrut sa invete de la maestrul Wong Kar Wai si In The Mood For Love, pentru ca scenele abunda in ralantiuri. Din pacate slow motion-urile nu reusesc sa absoarba privitorul in starea emotionala a filmului, ci il indeparteaza. Sau, si mai bine zis, filmul nu construieste autentic relatia dintre cei doi. In locul motivatiei tari ca o nuca, este un vid care ar trebui sa sustina gesturile dramatice care asteapta sa ne explodeze in fata.

Ce e mai bun de abia acum urmeaza, pentru ca Drive isi revine spectaculos. Personajul lui Ryan Gosling este fara mila, dar nu de piatra. Transpira, tremura, dar executa totul cu precizia unui ceas elvetian. Nu este un psihopat imperturbabil ca Javier Bardem in No Country fo Old Men. Tocmai asta sperie si incanta, combinatia de raceala si sensibilitate. Vocea lui de fata, foarte matasoasa si delicata, contrasteaza cu forta bruta care sta sa se declanseze. Ceea ce se si intampla dupa ce povestea depaseste o linie fina, fara cale de intoarcere.

Driver(Ryan Gosling) trebuie sa salveze existenta inocenta a lui Irene si a fiului ei, sustinandu-l intr-o spargere pe sotul acesteia intors din inchisoare. Jaful sufera complicatii din cauza mafiei, care vrea sa stranga totul de pe “masa de joc”. Calm, dar pe alocuri fierband de tensiune si de enormitatea propriilor fapte, Driver isi omoara oponentii intr-o explozie de tragedie greaca. In curgerea scenelor, Ryan Gosling este imbracat cu aceeasi geaca manjita de sange, ca un indian care-si poarta scalpurile celor casapiti la brau.

Tot filmul exulta de coolness, are un stil si o eleganta cinematografica foarte bine lucrate. Drive este un film frumos. Pe alocuri exagereaza, mai ales in filmarea adulatorie a soldurilor lui Ryan Gosling leganate in mers. Imaginile de genul asta parca striga “Uita-te ce cool sunt!”.

Filmul merita vazut, s-ar putea sa mai avem mult de asteptat pana la urmatorul film de actiune de talia lui Drive.

Ultimele articole