Articole

In acest weekend a intrat pe ecrane ultimul film semnat de regizorul francez de origine romana, Radu Mihaileanu: La source des femmes (Izvorul femeilor). Titlul face referire la izvorul de unde femeile dintr-un sat magrebian aduc apa. Filmul, care a avut premiera la Cannes in 2011, este un amestec de lectii umaniste, imagini frumoase, costume exotice si ritmuri africane, toate sustinute de jocul foarte bun al actritei de origine algeriana, Leila Bekhti.

Ca toate celelalte filme ale lui Radu Mihaileanu (Concertul, Va, vis et deviens, Train de vie, Trahir), al cincilea sau lungmetraj incearca sa transforme un subiect dificil –  saracia lucie si prejudecatile – intr-un succes de public, folosindu-se de actori frumosi, muzica si cateva glume. (Interesant, Mihaileanu sare de la tema predilecta a persecutarii evreilor, el insusi evreu, la un film despre o societate musulmana.) Dincolo de lipsa de subtilitate a lectiei de morala pe care Radu Mihaileanu ne-o serveste, in genul: occidentali lafaiti in confort, iata ce suporta femeile musulmane, filmul iti da fara sa intentioneze o stare de bine folosind exact aceasta lectie. Oricat de nefericit si stresat ai fi, este imposibil sa nu te loveasca, privind La source des femmes, revelatia norocului de a te fi nascut intr-o societate civilizata in care problemele tale par insignifiante in comparatie cu cele ale personajelor din film.

Povestea este un caz clasic á la Lisistrata, femeia ce si-a convins in Antichitate concetatenele sa nu mai ofere privilegii sexuale sotilor, pentru a-i forta sa negocieze incheierea Razboiului peloponezian. In Le source des femmes, Leila, sotia lui Cami, invatatorul dintr-un sat magrebian, le convinge pe celelalte femei sa se foloseasca de sex pentru a-i convinge sa sustina cauza aducerii apei printr-o conducta in sat. Femeile hotarasc sa refuze placerile sexuale sotilor, inclusiv dupa ce ajung sa fie abuzate fizic si verbal.

E interesant cum insasi armele folosite de Mihaileanu se intorc impotriva lui. Pe langa lectia menita sa scoata ochii occidentalilor si care ajunge, prin inversare, sa transmita o stare de bine, militantismul lui didacticist impotriva barbariilor releva superficialitate. Pentru ca trateaza teme grave doar pe jumatate si in treacat.

Dincolo de neajunsurile filmului, imaginile cu peisaje si costume berbere (ce par cateodata rupte dintr-o reclama turistica), muzica ritmata si actorii aratosi reusesc sa ne ajute sa inghitim mai usor medicamentul pe care ni-l administreaza Mihaileanu. (Ca sa te convingi ai la dispozitie mai jos o colectie de imagini din film.) Scena mea preferata este una mai mult decat generoasa vizual. Iti taie rasuflarea: femeile se imbaiaza impreuna si stau la taclale intr-un amestec de moleseala vesela si intimitate. Scena este un tribut foarte reusit facut picturii lui Ingres, Baia turceasca.

Pe langa frumoasa si delicata actrita Leila Bekhti, in rolul principal (rolul a fost scris chiar pentru ea), si multi alti actori extrem de vitali, in film se remarca Biyouna, actrita tot de origine algeriana, ca si Leila Bekhti, in rolul unei femei trecute prin multe dar inca voluntara si cu simtul umorului.

La capitolul ciudatenii, e de remarcat ca filmul este vorbit in darijia, un dialect marocan, pe care actorii au fost obligati sa il invete special pentru film.

Mirror Mirror este o noua versiune cinematografica a basmului Fratilor Grimm, Alba ca Zapada si cei sapte pitici. Filmul are cateva puncte bune: este ironic, are umor, Julia Roberts joaca rolul mamei vitrege, iar multe decoruri si costume sunt cu adevarat de basm.

Din pacate Mirror Mirror nu scapa de cateva minusuri majore: se incheie cu o manea bollywoodiana (pentru ca este regizat de un indian, Tarsem Singh), cei sapte pitici joaca groaznic si lipseste atmosfera de basm. Mirror Mirror este doar film de aventura si comedie, ca si cum povestea este prea veche si spusa de prea multe ori pentru a fi luata in serios. Acum povestile adevarate sunt cu Harry Potter, iar Alba ca Zapada e spusa smechereste si ironic.

Umorul e cu doua taisuri, pe de o parte da verva si vitalitate povestii (presarata constant cu mici gag-uri si umor de limbaj de calitate), dar sufoca orice incercare de a-ti folosi imaginatia si a te lasa absorbit in basm. A fost alegerea regizorului si producatorilor ca filmul sa fie asa, dar in cazul asta nu mai inteleg de ce atatea peisaje poetice, interioare art deco si rochii somptuoase. E ca si cum se vrea o versiune pop (complet desacralizata a povestii), dar in acelasi timp se incearca pastrarea aparentelor. Sunt foarte curioasa daca copiilor le va placea.

Revenind la estetica filmului, decorurile sunt cu adevarat impresionante si iti dau senzatia de cateva ori ca esti intr-o pictura gigantica de Gustav Klimt. Alteori, in schimb, filmul calca stramb la acest capitol, cazand intr-un kitsch de ti se strepezesc dintii.

Julia Roberts este imbracata in niste rochii de ti se taie rasuflarea, un haute-couture suprarealist semnat de designerul Eiko Ishioka (care a murit inainte de intrarea filmului pe ecrane, de aceea ii este dedicat). In momentul in care Roberts apare pe ecran, dialogul devine secundar pentru ca rochiile ei sunt mai convingatoare.

Actorii se impart net in doua tabere: cei care joaca bine si foarte bine, ca Julia Roberts, Lily Collins (Alba ca Zapada), Armie Hammer (in rolul lui "Fat Frumos") si Sean Bean (in rolul regelui), si cei care joaca execrabil. In ultima categorie intra fara drept de apel piticii, care nu sunt doar sapte dar sunt si actori de mana a saptea. Cu toata indulgenta, nu i-as fi vazut jucand decat in filme din categoria B. In locul unor persoane cu nanism dar incapabile sa joace, as fi ales mai degraba niste actori cu inaltime normala dar buni. Din punctul meu de vedere cei sapte pitici strica filmul de fiecare data cand apar in scena.

Per total, filmul merita vazut.

Dupa un weekend-maraton de filme, gandul mi-a ramas la This Must Be The Place. Sean Penn joaca din nou un rol bizar, dupa chitaristul de jazz din Sweet and Lowdown si homosexualul militant politic din Milk, intr-un film cu imagini visatoare si cu dialog care te lasa masca (in cel mai bun sens posibil). 

This Must Be The Place este un film schizoid, in acelasi timp european si american. Regizat de speranta cinematografului european Paolo Sorrentino (la primul film in limba engleza)  dar cu actori americani (Sean Penn, Francis McDormand, Judd Hirsch), filmul ia din traditia europeana dialogul calitativ si imaginea originala, si dedicarea pentru distractie de calitate de la cinemaul de peste ocean.

Prin urmare, daca iti plac filmele in stilul fratilor Coen, adica filme cu situatii absurde tragi-comice, sau daca iti place Sean Penn (inutil spus, intr-un rol ideal), trebuie neaparat sa vezi This Must Be The Place.

Sean Penn este Cheyenne, un ciudat mai straniu decat tot ce ai vazut pana acum. Calchiat dupa lookul solistului de la trupa The Cure (Robert Smith), Cheyenne este un fost star rock de 50 de ani, care se imbraca si se machiaza inca gotic si traieste cu sotia (Frances McDormand) intr-o casa imensa din Irlanda. In ciuda aspectului grandios si luxos al casei, Cheyenne cara modest tot timpul dupa el un troller, ca batraneii care isi fac singuri piata. De fiecare data cand apare, prin replicile lui in contratimp, nu stii daca sa izbucnesti in hohote de ras sau plans; ambiguitatea afectiva pe care o trezeste este efectul unui personaj complex interpretat de un actor suficient de complicat, la randu-i.

Filmul este sensibil si uman, dar candoarea absurda a lui Cheyenne nu lasa niciun moment filmul sa cada din barca sfiosului si retinutului in cea a lacrimogenului. Dupa ce in prima ora a filmului ajungi sa dezvolti o anumita afectiune pentru personajul inadaptat al lui Sean Penn, in a doua ora, Cheyenne ajunge la o dezvoltare neasteptata. Moartea tatalui pe care nu l-a mai vazut de 30 de ani il obliga sa se intoarca in America si sa isi infrunte nesigurantele blocate inca din adolescenta undeva in mintea lui. Faptul ca tatal era un supravietuitor al Holocastului care isi vanase toata viata persecutorul il transforma si pe Penn intr-un urmaritor care preia sarcina tatalui in a-l identifica pe acesta. Din punctul meu de vedere trecerea la povestea de road-movie din State este prea tarzie in economia filmului si un pic prea fantezista, dar scenaristii si regizorul (in mare parte aceiasi) reusesc o osmoza impotriva tuturor probabilitatilor.  

Din punctul nostru de vedere, This Must Be The Place este un must see.

Desi a avut premiera mondiala anul trecut in mai la Festivalul de la Cannes, va intra pe ecranele americane de abia in aceasta luna. La noi va avea o proiectie in premiera in cadrul Festivalului International de Film Bucuresti, pe 25 martie 2012.