In luna mai la Ateneu – programul spectacolelor simfonice

0

Concertele simfonice din luna mai 2012 de la Ateneu vor avea programe foarte diverse, din care Postmodern va recomanda concertele din prima saptamana a lunii si din ultima. Cititi mai jos detalii despre ele. De asemenea gasiti mai jos extrase audio-video din toate piesele ce compun programul concertelor din luna mai (cu exceptia Simfoniei nr 6 a lui Rîbnikov si Nocturna lui Debussy).

In prima saptamana din mai, serile de joi – 3 mai si vineri – 4 mai, incepand cu ora 19:00, Filarmonica George Enescu va fi dirijata de Christian Badea intr-un program foarte frumos, exclusiv francez, anuntand vara cu piese senzuale, calde, de atmosfera. In program va fi si piesa lui Ravel, Bolero – probabil una din cele mai cunoscute compozitii simfonice. (Poti asculta mai jos Bolero-ul dirijat de Sergiu Celibidache in 1971.) Solista in cele doua seri va fi soprana Cristina Radu.

  • Olivier Messiaen, Les offrandes oubliées
  • Hector Berlioz, Nuits d’été
  • Maurice Ravel, Daphnis şi Chloe (suita nr. 2) si Bolero

Pe 10 si 11 mai, de la ora 19:00, dirijorul francez Amaury du Closel va dirija Orchestra Filarmonicii Enescu si pe violoncelistul Anton Niculescu intr-un program intunecat, destul de diferit ca stare decat programul primei saptamani: rar interpretatul Concert nr. 2 pentru violoncel de Sostakovici si doua piese ale compozitorului francez impresionist Claude Debussy: Jeux si Nocturne. Jocuri (Jeux) este ultima compozitie simfonica a lui Claude Debussy, scrisa pentru Baletele Ruse ale lui Serghei Diaghilev, la fel ca si Sacre du Printemps a lui Stravinski, ambele compozitii avand premiera in acelasi an. Legat de a doua compozitie de Debussy ce va fi interpretata de Filarmonica, nu e clar care dintre cele trei nocturne va fi aleasa: Nuages, Fetes sau Sirenes.

Asadar programul pentru  a doua saptamana din mai este:

  • Dmitri Şostakovici, Concertul nr. 2 pentru violoncel şi orchestră
  • Claude Debussy, Jeux si Nocturne

In a treia saptamana din mai, repertoriul de la Ateneu va fi alcatuit din piese "mai clasice", ale compozitorilor Brahms si Richard Strauss. Orchestra va fi dirijata de probabil cel mai titrat dirijor dintre cei patru ai lunii mai: germanul Gerd Schaller. Solistul celor doua seri va fi pianistul Andrei Licaret. Gerd Schaller este specializat in Richard Strauss si a dirijat printre alte orchestre: Staatsoper Hannover, Staatstheater Braunschweig (dirijor principal), Theater Magdeburg (director muzical), Orchestra Radio din Munchen.

Programul din 17-18 mai, ora 19:00:

  • Johannes Brahms, Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră
  • Richard Strauss, Poemul simfonic “Don Quijote”

In ultima saptamana din mai, Filarmonica Enescu, dirijata de dirijorul colaborator permanent Horia Andreescu, va interpreta o compozitie foarte placuta si spectaculoasa Rapsodia pe o tema de Paganini de Rachmaninov si Simfonia nr. 6 a compozitorului Alexei Rîbnikov. Solista celor doua seri va fi pianista Gunilla Sussmann.

Asadar, programul din 24-25 mai, ora 19:00:

  • Serghei Rahmaninov, Rapsodia pe o temă de Paganini
  • Alexei Rîbnikov, Simfonia nr. 6 – cu ocazia Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi

Django Unchained

Django Unchained este ultimul film al lui Quentin Tarantino, anuntat pentru sfarsitul anului 2012, dar ajuns in cinematografele romanesti pe 18 ianuarie 2013. Django Unchained este un spaghetti western, in genul clasicelor lui Sergio Leone. 

Dupa ce la Cannes au fost proiectate primele secvente din Django Unchained, trailerul se pare ca va fi lansat odata cu filmul lui Ridley Scott, Prometheus (premiera 8 iunie), ruland inaintea filmului.

 

 

Cu ajutorul mentorului sau, Django, un sclav eliberat devenit vanator de capete, pleaca in misiune pentru a-si elibera sotia de pe o plantatie din Mississippi. Mentorul este Doctorul King Schultz, jucat de Christoph Waltz, pe care cu siguranta l-ai remarcat in penultimul film al lui Quentin Tarantino, Inglorious Basterds, in rolul Colonelului Hans Landa. Waltz a fost deja nominalizat pentru rolul din Django Unchained la Oscar si Globurile de Aur (castigat). Django este interpretat de Jamie Foxx.

Neamtul Schultz il elibereaza pe Django pentru a-l ajuta intr-o operatiune de razbunare, dar tot ce isi doreste Django este salvarea sotiei din mainile lui Calvin Candie, un proprietar de plantatie ce organizeaza lupte intre sclavi pe modelul gladiatorilor. Maleficul Candie e jucat de Leonardo DiCaprio.

 

 

Avand in vedere subiectul si stilul lui Tarantino, ne asteptam la o baie de sange orchestrata spectaculos.

Le Havre – Jim Jarmusch varianta finlandeza

0

Filmul Le Havre, aflat in selectia de la Cannes anul trecut, este regizat de finlandezul Aki Kaurismaki, inrudit ca stil cu americanul Jim Jarmusch si continuator al traditiei lui Charlie Chaplin, Buster Keaton, Jacques Tati si Robert Bresson. Le Havre este un amestec pe care l-ai crede altfel imposibil: umor sec, basm, luciditate, nostalgie, sensibilitate si realism. Prin comparatie cu Intouchables, care s-a vrut tot o demonstratie de umanism fara sentimentalisme si care a extaziat mare parte din public, performanta lui Kaurismaki din Le Havre va trece neobservata, tocmai probabil din cauza delicatetei demonstratiei, ramanand placerea doar a catorva.

Daca ai hotari sa vezi sau nu filmul strict dupa sinopsis, ai zice ca e un film social, poate chiar simplist, ca atatea altele: Marcel, un lustragiu ce abia reuseste sa se intretina pe el si sotia lui, Arletty, curatand pantofii trecatorilor din orasul francez Le Havre, incearca sa salveze un copil, imigrant din Africa, ce vrea sa isi regaseasca mama.  Dar farmecul lui Le Havre sta in alta parte, nu in poveste.

In primul rand actorii joaca in stilul deadpan, rostind replicile fara emotie. Efectul este comic, un comic la care nu se rade in hohote dar e la fel de distractiv. Este solutia lui Kaurismaki la lumea pe care o portretizeaza. Cum sa spui replicile in cea mai buna dintre lumile posibile, intr-un basm, unde toti isi demonstreaza in fiecare secunda bunatatea, sustinerea, prietenia, unde nimeni niciodata nu e absurd, gelos sau egoist? Tonul replicilor este in contratimp cu situatiile pentru ca altfel ar iesi o siroposenie. Daca nu simti alegerea lui Kaurismaki legata de interpretare ca fiind constienta, revendicata cinematografic de la regizorul Robert Bresson, vei concluziona ca filmul este jucat incredibil de prost.

Dincolo de idealismul caracterelor din film, Le Havre nu este o fantezie obisnuita, din categoria "a fost odata ca niciodata". Oamenii sunt dureros de saraci, traiesc mai degraba intr-un ghetou, sunt marginali. Totul este vechi si prafuit: hainele, draperiile, casele mici si saracacioase, oamenii, obiceiurile, meseriile. Marcel isi petrece timpul intr-un un bar mai degraba birt, acasa, unde sotia are grija de el, si pe strazile din Le Havre unde incearca sa gaseasca clienti pentru lustruitul pantofilor. O meserie atat de anacronica si greu de inteles, incat un proprietar de magazin, in fata caruia Marcel isi intinde putinele nimicuri necesare lustruitului, il catalogheaza drept terorist. Lumea lui Le Havre este trista si modesta, dar traieste fara resentimente (de clasa sau de alt fel). Traieste dupa reguli societale mai vechi, unde se vorbeste putin despre emotii si sentimente, pentru ca oamenii isi cunosc locul si isi ghideaza alegerile dupa principiul datoriei si al sacrificiului. Nu e loc de psihanaliza si sofisticari burgheze.

Pentru ca am atins tangential mai sus zona scenografiei, trebuie notata si partea de lumini, care nu e obisnuita sau lasata la voia intamplarii. Ciudate si de multe ori nenaturale, ca in filmele lui Rainer Werner Fassbinder, luminile dau filmului un aer teatral si de "in afara lumii noastre", perfecte pentru o fantezie.

Am vorbit de basm realist si de faptul ca Le Havre nu incepe in stilul "a fost odata ca niciodata". Totusi finalul este de basm, Le Havre se incheie cu "si au trait impreuna pana la adanci batraneti". Nu stii daca sa te bucuri pentru happy-end-ul filmului sau sa te intristezi, pentru ca identifica net trasatura fantezista si ruptura de realitate a povestii. Poate totusi fantezia e posibila.

__O piesa desantata__ – un dezmat comic

In acest weekend a avut avanpremiera O piesa desantata, ultimul spectacol de teatru al Liei Bugnar (autoarea piesei) si al Dorinei Chiriac (regizoarea spectacolului). Piesa se joaca la Teatrul Luni de la barul Green Hours. Cele doua actrite au facut din nou echipa in formula dramaturg-regizor, dupa spectacolul Noi patru. In piesa joaca, pe langa Lia Bugnar si Dorina Chiriac: Marius Manole, Radu Iacoban si Andrei Hutuleac.

Ca si Noi patru, O piesa desantata exceleaza in umor. Nu cred ca a ramas specatator care sa nu fi ras pe infundate, daca nu in hohote. S-a jucat natural si fara pretentii, ceea ce ar putea fi un dezavantaj pentru cei care apreciaza formula de spectacol a Teatrului National. In acelasi timp, nici piesa si nici spectacolul nu sunt capodopere, dar probabil e tot ce poti vedea mai bun in materie de comedie in teatrele bucurestene: dialog reusit si interpretare nuantata, fara tipete si exagerari. Pe de alta parte, despre piesa in sine nu se pot spune multe, pentru ca e fara miza. Din punctul asta de vedere Noi patru mi s-a parut mai puternica, pentru ca avea doua dimensiuni interesante: o structura si un discurs metadramatice, plus autoironie actoriceasca.

In O piesa desantata e vorba despre doua cupluri care se vor swingers si se intalnesc pentru o noapte nebuna de sex in patru. Experientele sexuale de swingers sau de cuplu urmeaza sa fie disecate minutios in ideea de a mai relaxa sau chiar incinge atmosfera premergatoare sexului in patru. Mai mult nu spun, ca sa nu trec in spoiler. Spre final piesa isi pierde din intensitate si ultimul monolog al spectacolului care vrea sa taie nodul gordian al intrigii si sa impinga spre rezolvare inclestarea dintre personaje nu e foarte convingator din punctul de vedere al dramaturgiei.

Piesa e jucata in acelasi timp si foarte bine, dar si slab. Nu am putut alege un actor ca pionul cel mai tare al interpretarii, pentru ca fiecare dintre cei cinci are momente excelente, dar si parti mai putin bune. Avand in vedere ca se poate foarte bine, probabil ca regizoral ar mai fi de lucrat. Daca totusi trebuie sa aleg dintre cei cinci, as spune ca Dorina Chiriac a avut cea mai buna interpretare. In schimb, Marius Manole a jucat mult mai bine decat in ultima piesa in care l-am vazut, Misterul Sebastian de la Odeon. Lia Bugnar a jucat sub potential, un pic cu manusi si prea controlat, iar Radu Iacoban a jucat bine, totusi sub performanta din Nils' Fucked Up Day/Ziua fututa a lui Nils.

Ar trebui spuse si cateva cuvinte legate de organizare, pentru ca sunt aspecte care nu incanta la Green Hours, ca de exemplu rezervari pierdute si supraincarcarea cu spectatori a barului. Desi am stat la jumatatea "camerei" in care s-a desfasurat spectacolul, nu am vazut mare lucru, dar am stat chirciti si intepeniti, din lipsa spatiului.

Festivalul de Film de la Cannes 2012 – filmele din competitie

0

Intre 16 si 27 mai va avea loc a 65-a editie a celui mai important festival de film din lume, Festivalul de la Cannes. In competitia principala se vor afla 23 de filme, printre care a fost selectat si filmul lui Cristian Mungiu, Dincolo de dealuri (Beyond The Hills) (cel mai lung film din competitie, 2h 35min). Mungiu a castigat deja Palme d'Or-ul, cel mai important premiu de la Cannes, pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile in anul 2007.

Filmografia americana este cea mai bine reprezentata in acest an, cu cinci filme: Moonrise Kingdom, Cosmopolis, The Paperboy, Mud si On The Road, probabil unele selectate nu in totalitate pentru valoarea lor artistica. Vizibilitatea Festivalului va creste exponential prin prezenta pe covorul rosu a unor staruri ca Brad Pitt, Nicole Kidman, Matthew Mcconaughey, Bruce Willis, Tilda Swinton, Edward Norton, Robert Pattinson si Mia Wasikowska.

In competitie sunt si trei filme franceze: Vous n'avez encore rien vu al regizorului Alain Resnais, De rouille et d'os al lui Jacques Audiard si Holy Motors al lui Leos Carax.

Gasiti in continuare detalii despre fiecare film selectat la Cannes, fara cele din Un Certain Regard si alte sectiuni speciale. De asemenea, trailerele sunt la finalul articolului, in masura in care sunt disponibile la acest moment.

Moonrise Kingdom – regizor Wes Anderson

Festivalul se va deschide pe 16 mai cu premiera ultimului film semnat de Wes Anderson, unul din cei mai originali regizori americani, Moonrise Kingdom – o comedie-drama in stil andersonian. Doi puberi traiesc prima dragoste si fug de acasa, nascand o furtuna de cautari. In film joaca obisnuitul regizorului american, Bill Murray, in rolul tatalui fetei, plus alti actori interesanti: Bruce Willis (politistul in misiune), Edward Norton (cercetas), Frances McDormand (mama fetei). Din distributie fac parte si Tilda Swinton, Harvey Keitel si Jason Schwartzman. Trailerul in sine creeaza asteptari (vezi mai jos).

Dincolo de dealuri (Beyond The Hills) – regizor Cristian Mungiu

Noul film al lui Cristian Mungiu, Dincolo de dealuri, se inspira din drama de la Tanacu (o femeie supusa ritualurilor de exorcizare pana la moarte). Doua bune prietene urmeaza drumuri diferite, una emigreaza in Germania, cealalta se calugareste. Dupa ani se reintalnesc si, in timp ce femeia emancipata vrea sa o convinga pe cealalta sa reintre in viata laica, cei din jur ajung sa creada intr-o posibila posesie demonica a femeii libere.

Cosmopolis – regizor David Cronenberg


Filmul lui David Cronenberg pare o intoarcere la retetele lui mai personale din Crash si Videodrome, povesti cu oameni bantuiti de placeri si obsesii idiosincratice. La fel ca si Holy Motors(vezi mai jos), Cosmopolis este un film care urmareste 24 de ore din viata personajului principal (Robert Pattinson), timp in care, una cate una, pierde toate certitudinile. In Cosmopolis mai joaca Paul Giamatti, Juliette Binoche si Mathieu Amalric.

The Paperboy – regizor Lee Daniels


 

Filmul american The Paperboy cu Zac Efron, Nicole Kidman, John Cusack si Matthew Mcconaughey este un thriller sexual care investigheaza moartea suspecta a unui condamnat la moarte. Filmul este o sansa pentru Matthew Mcconaughey sa joace intr-un rol mai serios decat obisnuitele comedii romantice.

Killing them softly – regizor Andrew Dominik

Din nou un film american, de data asta un film cu gangsteri, Killing them softly ii are cap de afis pe actorii Brad Pitt, James Gandolfini si Ray Liotta, ultimii doi specializati in roluri de oameni in afara legii.

De rouille et d'os (Rust & Bone) – regizor Jacques Audiard



Rust & Bone
, filmul francezului Audiard este o poveste de dragoste in stilul An Affair To Remember. Un accident grav o mutileaza pe Stephanie, facand probabil imposibila dragostea. In locul lui Cary Grant si Deborah Kerr din An Affair…, rolurile celor doi iubiti sunt interpretate in De rouille et d'os de Marion Cotillard si Matthias Schoenaerts.

In another country – regizor Hong Sang-soo

In another country este un film sud-corean cu Isabelle Huppert in rolul principal. Mai bine spus rolurile principale, pentru ca interpreteaza trei personaje, fiecare cu acelasi nume si toate in vizita intr-un oras de la malul marii. Dialogul este predominant in engleza.

The Taste of Money – regizor Im Sang-soo


 

Din nou un film sud-coreean. The Taste of Money este o drama erotica despre tensiuni de clasa sociala, in care ingredientul principal este dorinta si atractia sexuala.

Mud – regizor Jeff Nichols

Jeff Nichols (cel care anul trecut a semnat Take Shelter) il distribuie pe Matthew Mcconaughey in rolul principal din noul sau film, Mud. Mcconaughey, la al doilea film din competitie in care joaca, interpreteaza in Mud rolul unui fugar care se imprieteneste cu doi adolescenti.  Acestia isi propun sa il scape de urmaritori. Mcconaughey s-a hotarat sa scoata la vedere nu doar pectoralii in ultimul timp, ci si talentul actoricesc, pana acum tinut in umbra de multe ori in comedii romantice. Schimbarea a inceput anul trecut cu The Lincoln Lawyer si a continuat cu Bernie (regizor Richard Linklater) si Killer Joe (regizor William Friedkin).

On The Road – regizor Walter Salles

On The Road este o adaptare dupa cartea omonima a beatnic-ului Jack Kerouac. Filmul ii are in distributie pe Viggo Mortensen, Kristen Stewart, Kirsten Dunst si Steve Buscemi. Filmul are o poveste lunga in spate. Ideea ecranizarii i-a apartinut chiar lui Kerouac. Francis Ford Coppola a cumparat drepturile de ecranizare in 1979 si, dupa multe proiecte esuate, filmul s-a realizat de abia acum.

Vous n'avez encore rien vu – regizor Alain Resnais

Alain Resnais, la aproape 90 de ani, continua sa fie selectat la Cannes, de data asta cu un film care spune multe inca din titlu despre ambitia regizorului francez: Vous n'avez encore rien vu. In film, o adaptare dupa piesa lui Jean Anouilh Euridice, joaca Mathieu Amalric si Michel Piccoli.

Holy Motors – regizor Leos Carax

Filmul lui Leos Carax, Holy Motors, urmareste 24 de ore din viata personajului principal, in calatoria lui intre mai multe fatete ale propriei existente: ucigas, cersetor, manager de top si tata. In film mai joaca Eva Mendes, Kylie Minogue, Michel Piccoli, Denis Lavant.

Reality – regizor Matteo Garrone

Reality este singurul film italian din competitie in acest an si al doilea pentru Matteo Garrone la Cannes (primul a fost Gomorrah in 2008, cu care a si castigat marele premiu al juriului). Noul film se pare ca este mai putin violent si are ca tema show-urile de reality TV

Amour – regizor Michael Haneke

Amour este povestea unui cuplu ce trebuie sa faca fata urmarilor fizice ale infarctului pe care il sufera personajul lui Isabelle Huppert. Filmul este regizat de Haneke, castigator al Palme d'Or-ului in 2009 cu The White Ribbon. 

Lawless – regizat de John Hillcoat   

Din nou un film american cu gangsteri, in care joaca actori interesanti: Tom Hardy, Gary Oldman, Shia LeBeouf, Jessica Chastain si Mia Wasikowska.

Like Someone in Love – regizor Abbas Kiarostami

Like Someone in Love este filmul-drama al iranianului Kiarostami, regizorul ajuns un clasic al festivalurilor de film din perioada in care cinematografia iraniana era foarte la moda (in anii '90), cam cum este acum cinematografia romaneasca si balcanica.

Actiunea se petrece in Japonia, unde o studenta se prostitueaza pentru a se intretine la studii. Unul dintre clienti, un barbat ajuns la varsta a treia, dezvolta pentru ea o grija intensa si tandra.

The Angels' Share (La part des anges) – regizor Ken Loach

Actiunea filmului The Angels' Share al lui Ken Loach se petrece in Glasgow, unde un tanar primeste o ultima sansa sa isi refaca viata ramanand in afara inchisorii. Impreuna cu prietenii lui reuseste sa gandeasca o solutie ingenioasa la dificultatile de natura sociala.

V Tumane (Dans la brume / In The Fog) – regizor Sergei Loznitsa

Regizorul ucrainian Loznitsa este cunoscut mai ales pentru filmele sale documentare si este prezent pentru a doua oara in competitia oficiala de la Cannes, dupa ce in 2010 a fost selectat cu filmul My Joy. Filmul In The Fog prezinta o dilema morala, actiunea petrecandu-se in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial.

Apres la bataille (Baad El Mawkeaa) – regizor Yousry Nasrallah

Este singurul film african din competitie. Nu se cunosc inca detalii.

Post tenebras lux – regizor Carlos Reygadas

Filmul Post Tenebras Lux, tradus din latina "Dupa intuneric urmeaza lumina", este semi-autobiografic. Actiunea se petrece in mai multe tari (Mexic, Anglia, Spania, Belgia), toate tari in care regizorul mexican Reygadas a trait.

PARADIS : Amour – regizor Ulrich Seidl

Si regizorul austriac este un obisnuit al Festivalului. Filmul lui Seidl, Paradies, este de fapt o tripla poveste. O femeie calatoreste in Kenya pentru turism sexual, o alta isi regaseste credinta calatorind in Austria, iar a treia isi pierde inocenta intr-o clinica unde merge pentru a slabi.

Jagten (The Hunt) – regizor Thomas Vinterberg

Ultimul film al regizorului danez Vinterberg este o drama ce se concentreaza asupra luptei personajului principal pentru salvarea onoarei si castigarea vietii pierdute. Pentru Vinterberg nominalizarea a fost o surpriza, avand in vedere ca filmul se afla inca in stadiu de post-productie. Din aceasta cauza nu exista inca trailer pentru The Hunt.

Festivalul se va incheia pe 27 mai cu un omagiu adus regizorului francez Claude Miller, prin proiectia ultimului lui film.

Therese Desqueyroux – regizor Claude Miller

Miller a disparut la inceputul lunii aprilie, chiar dupa terminarea filmului, la 70 de ani . Therese Desqueyroux o are in rolul principal pe Audrey Tautou. Tautou este o sotie nefericita ce incearca sa isi recastige libertatea.

Juriul va fi condus de regizorul si actorul italian Nanni Moretti. Acesta a primit in 2001 Palme d'Or pentru Camera fiului. Este cunoscut pentru filmele de activism politic de stanga, ca de exemplu Il Caimano (un film-manifest impotriva lui Silvio Berlusconi), dar si pentru comedii in genul Habemus Papam. Ar mai fi de spus ca Berenice Bejo, actrita din The Artist, va prezenta ceremonia de premiere a Festivalului.

Intouchables – o comedie frantuzeasca nerusinat de umanista

0

Cand vezi o comedie in genul Intouchables (Invincibilii) ramai un pic blocat, pana cand reactia de respingere ajunge la suprafata. Este efectul straturilor de politically correctness, de reactii impuse prin educatie ca fiind corecte.

Atitudinile invatate din stanga si din dreapta sustin ca e de prost gust si complet insensibil sa nu-ti placa oamenii bine intentionati, care se ajuta si se sustin reciproc admirabil, mai ales ca personajele principale din Intouchables sunt un handicapat si un tip care nu a primit nicio sansa in viata. Din pacate filmul apasa excesiv spre indecent pe nota umanismului si ne exploateaza sensibilitatea mult prea fara menajamente intelectuale ca sa nu merite o palma peste fata. Pentru trezirea la realitate, nu de dragul violentei.

Asta pentru ca Intouchables este un film in genul print si cersetor complet necredibil, in care printul este un aristocrat francez ramas paralizat aproape complet in urma unui accident, iar cersetorul este un negru somer cu probleme de integrare sociala. Bogatul cultivat, Philippe, il angajeaza pe Driss, negrul sarac cu educatia ghetoului, pentru a-l trece pe paraplegic prin rutina zilnica a spalatului, cremuitului, imbracatului (si alte sarcini fizice subintelese), in schimbul unor conditii de trai "ca la palat". Adica un apartament tapetat si amenajat luxos. Dar negrul are mandria omului care n-a avut nimic in viata, un fel de om liber, nomad, in afara contractului social, care nu se lasa imblanzit prea usor.

Sub influenta lui Philippe, cam in acelasi mod in care Robinson Crusoe l-a convertit la umanismul si valorile moderne pe negrul salbatic Friday, negrul Driss este imblanzit de confort si de relatia de prietenie si incredere care incepe sa se stabileasca intre el si Philippe. Cei doi ajung intr-un final de nedespartit. Bineinteles ca printr-un artificiu scenaristic oarecare cei doi trebuie sa rupa mica armonie instalata, de unde o criza existentiala care cere sa fie rezolvata. "Marea intrebare" este daca filmul va avea sau nu happy end.

Cat despre umorul filmului, pentru ca totusi Intouchables este o comedie, lasa de dorit. Umorul bun in general este ireverentios, contra curentului, cateodata caustic. Toate glumele din film sunt, in aceeasi linie umanista aleasa de la inceput, foarte cuminti si fara verva. Incercarile de glume "cu staif" cad mereu pe langa tinta. Inteleg ca negrul n-a auzit de compozitorul Hector Berlioz si braveaza in fata lui Philippe, dar asta nu e distractiv. Alt exemplu de gluma: Driss nu vrea sa il imbrace cu ciorapi inalti pe Philippe pentru ca i se pare un gest homosexual, de unde tachinarile lui Philippe. Toate glumele sunt la fel de terne, adaugand plictisul la lista efectelor produse de Intouchables. Cap de lista e bineinteles iritarea indusa de lipsa de subtilitate cu care ni se indeasa pe gat armonia de basm intre clase sociale atat de diferite, cam cum sunt indopate cu porumb gastele pentru foie gras.

Da, Intouchables a avut un succes nebun in Franta. Da, drepturile de difuzare plus drepturile de remake au fost cumparate de producatorul american Harvey Weinstein, cunoscut pentru distribuirea filmelor europene in State, inclusiv a lui The Artist. Dar asta  nu il face cu nimic mai mult un film care sa merite timpul si banii vostri.

Misterul Sebastian – despre piesa documentar de la Odeon cu Radu Beligan si Marius Manole

Dupa ce am vazut piesa biografica de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian, am continuat cu un alt spectacol despre dramaturgul interbelic, Bucuresti strict secret: Misterul lui Sebastian.

Piesa de la Odeon, dupa textul omului de televiziune Stelian Tanase si in regia lui Felix Alexa, este un studiu al personalitatii lui Mihail Sebastian si al ultimilor lui ani de viata (Sebastian a murit la 38 de ani strivit de un camion rusesc la cateva saptamani de la terminarea razboiului, in 1945). Piesa este un pretext pentru a ni-l imagina pe Sebastian dincolo de paginile Jurnalului sau intim, ramasa cea mai actuala opera a lui, dar si de a-l vedea jucand pe Radu Beligan.

Totusi ideea si distributia (Radu Beligan jucandu-se pe sine, Marius Manole ca Mihail Sebastian, Rodica Mandache in rolul iubitei lui Sebastian, actrita Leni Caler), ambele promitatoare, creeaza o discrepanta neplacuta cu realitatea spectacolului. Jocul si textul sunt slabe, iar structura piesei e inexistenta, fiind o amalgamare de scene parca alese doar pentru a umple 1 ora si 20 de minute. Probabil Mihail Sebastian, cel mai acid si frust critic de teatru din perioada interbelica, ar fi desfiintat spectacolul fara sa il crute in vreun fel, chiar daca a fost creat din pasiune sau, cel putin, interes pentru viata lui.

Nimic nu convinge in spectacol. In primul rand Marius Manole, pe care l-am vazut regizat admirabil in Ivanov de Andrei Serban, il joaca pe Sebastian mult prea apasat, cu o intensitate care nu convinge, parand mai degraba artificiala. Vocea lui Sebastian nu suna in Jurnal disperat la modul vulgar, adica asteptand mila. Are accente deprimate dar nicioadata atingand tonul lui Marius Manole. Sebastian era prea lucid pentru asta.

Radu Beligan joaca retinut, fara accente dramatice in genul lui Marius Manole, in schimb textele pe care se presupune ca le-a scris pentru piesa nu sunt stralucite. Radu Beligan apare in Misterul Sebastian pentru ca subiectul istoric este montarea piesei dramaturgului, Steaua fara nume, in timpul razboiului cu insusi Radu Beligan in rolul principal. (In plin stigmat contra evreilor, Sebastian nu a aparut pe afisul piesei ca autor din cauza faptului ca era evreu.) Textele nu sunt stralucite pentru ca Beligan vorbeste didactic despre primirea piesei Steaua fara nume in termeni de succes imens si delir. Nu rateaza sa faca si o mica digresiune moralista pe definitia vedetei, plecand de la el in piesa Steaua fara nume si avand ca referinta cele doua perioade: interbelica si contemporana.

La un moment dat apare in piesa si Rodica Mandache in rolul lui Leni Caler, actrita pentru care Sebastian facuse o pasiune. Pentru cateva minute bune am avut senzatia ca am platit pentru a revedea piesa de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian. Asta pentru ca sunt preluate fragmente intregi din aceasta, plus muzica. Includerea istoriei de dragoste in piesa nu are niciun sens, stricand si asa coerenta fragila a piesei. Sebastian nu mai era indragostit de Leni Caler la momentul istoric al piesei.

Apropo de lipsa de coerenta, din cand in cand apar in spectacol interstitii cu reportaje de prost gust proiectate pe un ecran (de exemplu unul care anunta moartea lui Sebastian, ca si cum am vedea acum stirea la televizor). Sau scurte interventii istorice din partea lui Stelian Tanase, una din ele construind o controversa in jurul mortii lui Sebastian: a fost sau nu un accident.

Peste toate neajunsurile, lumina din spectacol cade prost, alungind spectral si sinistru umbrele de pe fizionomiile actorilor.

Salmon Fishing in The Yemen – comedie romantica inteligenta

0

Salmon Fishing in The Yemen (La pescuit in desert) este noul film al regizorului Chocolat si Casanova (cel cu Heath Ledger), Lasse Hallström. Dupa ce aproape iti pierzi speranta de a mai vedea o comedie romantica mainstream bine facuta, Salmon Fishing in The Yemene o surpriza placuta. Pentru ca amesteca intr-un cocktail umor de limbaj cu verva si acid, un scenariu nu tocmai prost si actori fara cusur: Ewan McGregor, Emily Blunt si Kristin Scott Thomas.

Chiar si ideea filmului e un pic surprinzatoare, nefiind o intriga tipica de comedie de gen. Seicul din Yemen, pescar pasionat si admirator al culturii englezo-scotiene, hotaraste sa aclimatizeze in barajul de acasa somonii din Scotia. Consultantul de incredere al seicului, adica personajul lui Emily Blunt, incearca sa il convinga pe expertul scotian in pesti Alfred (Ewan McGregor) sa isi asume acest proiect. Nu reuseste, pana cand intervine decisiv responsabilul cu imaginea prim ministrului britanic, ghimpele Patricia (Kristin Scott-Thomas). Patricia este convinsa ca trebuie sa imbunatateasca rapid imaginea guvernului britanic prin acest proiect comun, in ciuda absurditatii lui.

Bineinteles ca este rolul unei comedii romantice sa transforme imposibilul in posibil, e una din premisele genului. Prin urmare proiectul ihtiologic aberant ajunge sa ii pasioneze  si pe Alfred si pe Harriet (personajul lui Emily Blunt). In plus, Alfred se indragosteste de Harriet. Tensiunea dintre cei doi e platonica si foarte retinuta. Ewan McGregor si Emily Blunt dozeaza fara efort exact atat cat trebuie atractia dintre ei, cat sa nu cada in dulcegarie.

Dar dincolo de subintriga romantica care nu are derapaje sa-ti strepezeasca dintii, cel mai reusit aspect este umorul inteligent al filmului. Responsabilii cu replicile cele mai bune sunt Ewan McGregor, ce nu scapa nicio ocazie sa ironizeze lipsa de sens a proiectului si Kristin Scott-Thomas. Ewan McGregor, in realitate chiar scotian, are un accent spumos. Modul cum vorbeste si argoul tipic scotian, cu tot felul de cuvinte si expresii foarte simpatice si haioase, sunt singure suficiente sa spui ca te-ai distrat la Salmon Fishing in The Yemen.

Dar distractiei se adauga Patricia (Kristin Scott-Thomas), posesoarea unui sarcasm intepator, cel tipic omului care a vazut multe si a facut multe compromisuri. Patricia trage pragmatic toate sforile posibile ca sa isi atinga scopurile. Replicile ei aruncate fara menajamente de politically correctness tin comedia in picioare si n-o lasa sa expire. Are o rapiditate cu care sfichiuieste orice personaj si situatie, incat mai ca nu reusesti sa tii pasul. Cei doi, Ewan McGregor si Kristin Scott-Thomas, si replicile lor aproape ca asigura un ras in barba sau chiar din toata inima mare parte din durata filmului. Mai exact trei sferturi din film, pana cand intriga amoroasa trebuie sa fie miscata spre deznodamant. Din acel moment artificialitatea solutiei romantice si graba catre happy-end spulbera credibilitatea filmului, pentru ca sforile care manuiesc papusile devin din ce in ce mai deranjant vizibile.

Papusa cea mai prost manuita este seicul. Acestuia (jucat de Amr Waked) ii revine cel mai ingrat rol in Salmon Fishing in The Yemen. Are replicile cele mai sforaitoare si lipsite de substanta. Si tot el e parte din subintriga cea mai slaba a filmului, superflua. Singurul ei rol ar fi sa bifeze un cliseu, acela ca acolo unde sunt prezenti arabi, trebuie sa fie si un atentat. Prin urmare seicul este tinta unor atentate ucigase.

In luna aprilie la Ateneu – programul spectacolelor simfonice

0

Luna aprilie va avea doar trei programe simfonice distincte la Ateneu, in primele trei saptamani ale lunii, urmand ca in ultima saptamana Filarmonica sa nu sustina concerte. Poti asculta mai jos fragmente din toate cele trei programe.

Serile de joi, 5 aprilie, si vineri, 6 aprilie, ora 19:00, Filarmonica Enescu va fi dirijata de Christian Badea si il va avea ca solist pe Epifanio Comis, cu un  program care merita ascultat:

  • George Enescu, Preludiu la unison
  • Robert Schumann, Concert în la minor pentru pian şi orchestră, op. 54
  • Antonin Dvorak, Simfonia nr. 7

In urmatoarea saptamana, serile de 12 – 13 aprilie, ora 19:00, vor avea un program mai putin prezent in repertoriul Filarmonicii:

  • Ernest Chausson, Poem pentru vioară şi orchestră
  • Philip Manevall, Concert pentru vioară şi orchestră
  • Felix Mendelsohn, Prima noapte valpurgică, op. 60, MWV D3

Gasiti mai jos fragmente din toate operele, mai putin cea a compozitorului american contemporan Manevall. Orchestra va fi dirijata de Jochen Wehner si o va avea ca solista pe violonista Liliana Ciulei. Dirijorul german Jochen Wehner a dirijat Orchestra Simfonica din Berlin, Orchestra Filarmonicii de Stat din Dresda, Orchestrele Radiodifuziunilor din Leipzig si Berlin, Orchestrele Radio din Polonia, Romania si fosta Cehoslovacie. De asemenea a fost dirijor principal la Opera Värmland din Suedia si dirijor permanent la Opera din Göteborg si la Opera Nationala din Oslo.

In cea de a treia saptamana din aprilie, Filarmonica nu va concerta ca de obicei joi si vineri, ci miercuri, 18 aprilie, si joi, 19 aprilie, de la ora 19:00. Programul va fi foarte consistent, incepand cu exotica Rapsodie spaniola a lui Ravel si incheind cu nu mai putin frumoasa dar mai clasica Simfonie nr. 3 a lui Brahms (o poti asculta integral mai jos):

  • Maurice Ravel, Rapsodia spaniolă
  • Antonin Dvorak, Concert pentru vioară şi orchestră
  • Johannes Brahms, Simfonia nr. 3

Aceste seri vor fi dirijate de Roman Brogli Sacher, iar ca solist il vor avea pe Vlad Stanculeasa. Dirijorul elvetian Brogli Sacher este dirijorul principal al Orchestrei Filarmonice din Lubeck si Directorul Operei din Lubeck, Germania. Cea mai importanta orchestra pe care a dirijat-o a fost Orchestra Simfonica din Berlin.

Dupa cum spuneam mai sus, in ultima saptamana din aprilie Filarmonica Enescu nu are programate concerte.

Noi patru, piesa Liei Bugnar, provocatoare de rasete copioase

Piesa actritei si dramaturgului Liei Bugnar, Noi patru, este regizata de Dorina Chiriac (Terminus Paradis, Niki si Flo) si jucata de cele doua plus Maria Obretin (care e distribuita acum si in Lear si Ivanov, piesele puse in scena de Andrei Serban la Bulandra) si Ilinca Manolache (joaca si ea in Lear si in piesa lui Peca Stefan, Ziua fututa a lui Nils).

Noi patru este o mostra cinstita de isterie feminina care in cazul de fata e delicioasa. Doua prietene bune se intalnesc pentru a o ajuta pe una din ele (Maria Obretin) sa depaseasca un moment delicat emotional: a aflat ca sotul o inseala si s-a hotarat sa se intalneasca cu femeia care i-a luat mintile consortului (jucat de Dorina Chiriac). Ca sa fie spumoasa pana la capat intr-un stil tele-novelistic asumat ironic, vechea prietena este si ea amanta sotului personajului Mariei Obretin. Sper ca nu v-am pierdut. Dezvaluire dupa dezvaluire, gluma dupa ironie si tot asa, piesa se sustine impecabil cam o ora, dupa care tensiunea incepe sa scada si solutiile regizorale devin repetitive.

Dar pana acolo, Maria Obretin este incredibil de buna. Plange fara oprire in timp ce incearca melodramatic sa faca fata situatei de femeie incornorata, a carei intreaga viata a fost spulberata de confesiunile sotului. Lamentarile ei, spuse pe un ton care se vrea conciliant si rational, nu au cum sa te lase rece. Razi sperand sa nu faci implozie.

Celelalte actrite sunt si ele bune, Lia Bugnar in rolul unei femei-boschetar, Dorina Chiriac prin conventie in rolul unui sot cu chelie, pirpiriu si cu burta si Ilinca Manolache, prietena superficiala a incornoratei.

Interesante in piesa sunt nu doar comicul situatiilor si de limbaj, ci si dialogurile meta-teatrale. Actritele au aparteuri in care comenteaza pentru public jocul celorlalte actrite, faptul ca piesa are buget mic si nu exista o actrita care sa interpreteze rolul chelneritei, ca rolul lor nu are suficiente scene sau ca e ingrat etc.

Ce mi s-a parut un pic fortat doar de dragul rasetelor spectatorilor este alegerea personajului Liei Bugnar, acela de boschetar. Desi jucat foarte bine, alegerea mi s-a parut un pic facila.

Echipa celor patru functioneaza foarte bine, bazandu-se pe un text care isi va pierde din actualitate in timp (dialogul este referential la situatia actuala, inclusiv politica) dar care deocamdata are toate resorturile care sa provoace aplauze sincere la final.

Piesa se joaca la Teatrul Luni de la Green Hours si la cafeneaua teatrala Godot.

Ultimele articole