Articole

De curând am văzut Vocea umană, piesa-monolog aparținând scriitorului francez Jean Cocteau, jucată pe scena teatrului Metropolis. O poveste despre singurătate şi iubiri eşuate interpretată de Oana Pellea, în care o femeie părăsită poartă cu fostul ei iubit o ultimă conversaţie telefonică.  Distribuirea actriţei în piesă nu este întâmplătoare, regia fiind semnată de fosta ei profesoară de actorie, Sanda Manu, cele două reîntâlnindu-se cu această ocazie după mai bine de 25 de ani.

Prima scenă m-a dus cu gândul la faulknerianul As I lay dying: o femeie care zace întinsă pe podeaua unui apartament luminat difuz. Treptat, lucrurile încep să prindă contur – femeia se ridică, face câțiva paşi, dă drumul la muzică. După ce telefonul sună prelung, se repede la receptor și răspunde. Ne dăm rapid seama că urmează să fim martori la dialogul unui fost cuplu: femeia părăsită și bărbatul acum logodit cu o alta îşi vor spune ultimele cuvinte. Un dialog in absentia însă, pentru că nu putem auzi ce se întâmplă la celălalt capăt al firului. Singurele indicii pe care le avem sunt gesturile, emoțiile și tăcerile Ei.

Începutul conversaţiei este înterupt aproape brutal de intervenția pe fir a unui alt apelant. De la fericirea de a auzi vocea bărbatului iubit, protagonista trece rapid la disperarea că nu mai poate fi auzită. De altfel, alternanțele sufletești guvernează întraga piesă, astfel că în faţa noastră apare o Oana Pellea mereu alta, care împrumută pe rând masca bucuriei şi a deznădejdii. Aceste treceri de la o stare la alta nu sunt însă contondente, ele se produc autentic, păstrând un anumit echilibru. 

Interpretarea este întotdeauna plină de forță, dar fără a cădea în patetism, cu toate că pe parcurs se conturează o imagine a femeii abandonate destul de stereotipă (“s-a dezobișnuit să doarmă singură”, poartă paltonul și mănușile fostului iubit pentru a-l simți mai aproape). 

Nu e mai puţin adevărat că piesa tinde să cadă pe alocuri în monotonie. Dar asta pentru că, la drept vorbind, îi lipseşte acțiunea propriu-zisă, miza căzând strict pe sondarea stărilor psihologice ale personajului. Cu toate acestea, Vocea umană reuşeşte să îți mențină viu interesul. Pe de-o parte, prin implicarea activă în decodarea replicilor pe care nu le poți auzi, pe de altă parte, grație jocului actoricesc al Oanei Pellea care imprimă piesei doza de tensiune adecvată.  

  Spectacolul companiei Alonzo King Lines Ballet reușește să emoționeze până la un punct. Cele două momente prezentate pe scena Teatrului Național București în seara de 17 noiembrie, Dust and Light și Rasa, sunt construite pe anumite coordonate care aduc show-ul la nivelul superior propriu companiei, dar nu neapărat la înălțimea așteptărilor publicului.

  Impresionează fluiditatea și frumusețea incontestabilă a mișcărilor dansatorilor, la fel și minimalismul costumelor și cel al decorurilor, menite să le evidențieze fiecare torsiune și mlădiere; jocul luminilor punctează cu rafinament dramatismul sau candoarea momentelor din spectacol; coregrafia este elegantă, subtilă și tributară unui clasicism care o învestește în același timp cu armonie și pregnanță. Această ultimă observație este cu atât mai valabilă în cazul primului moment, Dust and Light. Pe fundalul muzicii baroce a lui Corelli și cea a lui Poulenc, susținuți de un joc diafan de lumini și umbre, dansatorii se antrenează unii pe alții, în perechi sau în trio-uri, își construiesc mișcările împreună, se forțează reciproc să se dedice unui ritm care concordă cu staturile dansatorilor și cu stilul coregrafic. Dar dincolo de dimensiunea metaforică a acestor momente și de corectitudinea lor, Dust and Light este previzibil și lasă impresia de incomplet.

   Pe fundalul muzicii tabla a lui Zakir Hussain din momentul Rasa, siluetele elansate ale dansatorilor și mișcările lor line par neadecvate, aproape nesincronizate. Forța primitivă a ritmurilor cere un echivalent la nivel de coregrafie, nerv, înflăcărare, elemente care se regăsesc într-o prea mică măsură în spectacol, iar momentele de accelerare a mișcărilor nu reușesc decât să le facă pe acestea să pară frenetice, lipsite de coerență . Tocmai de aceea, încercarea de a împleti armonia clasicului cu tribalul nu convinge.

  Ambele momente te lasă dorind mai mult: este admirabilă înlănțuirea de mișcări indubitabil frumoase, atent coregrafiate, dar senzația că lipsește o structură care să-i confere unitate sau un nucleu conceptual care să ridice spectacolul peste medie te urmărește de la începutul până la sfârșitul reprezentațiilor, anulând caracterul de experiență artistică totală pe care l-ai fi așteptat din partea companiei.

Într-un decor auster, jucând parcă într-o scenă din Inglorious Basterds tăiată la montaj, personajele grupului Tiger Lillies au cântat la Bucuresti in cadrul Festivalului Viata e Frumoasa 2012 despre tot ceea ce este pe lumea asta: confuzie, dragoste, ură, libertate, silă, poftă de viață, nebunie (și cea bună, și cea mai puțin bună), lacrimi, sinucidere, credință sau lipsa totală a acesteia…și lista continuă.

Cei trei nu și-au conceput spectacolele ca să asigure voie bună și detensionare. Scopul articulat oficial este în opoziție flagrantă cu un asemenea scop: publicul trebuie să fie scos din zona de confort, așteptările să-i fie dejucate iar atmosfera să-i provoace fiori de anxietate. Toate pentru a-l împinge pur și simplu la sfârșit pe panta delăsării pe care te aruncă două-trei băuturi prea tari. Cu toate acestea, efectul este unul cât se poate de pozitiv: grație interpretării impecabile, senzația de împăcare de la final – cu lumea, cu soarta, cu nonsensul – este deplină.

Când artiștii își fac apariția pe scenă, înțelegi de ce te afli într-un teatru (Teatrul Odeon), și nu într-un spațiu clasic destinat concertelor.

The Tiger Lillies, prezentați ca inițiatorii stilului muzical cu prețioasa denumire Brechtian Punk Cabaret, par decupați dintr-un alt decor, cel al anarhiei barurilor berlineze în prag de război: în costume caroiate sau pantaloni cu bretele, cu pălării pe cap și fețe pictate, cei trei își iau în primire instrumentele cu nonșalanță și impasibilitate…asta până începe muzica. Pentru că atunci se petrece metamorfoza, fascinantă în cazul solistului Martin Jacques, un genial individ excentric, care a abandonat școala de Filosofie și Teologie când avea 20 și un pic de ani pentru a se apuca de squatting și de muzică, printre altele, în slum-urile londoneze. Așa se explică inspirația din spatele versurilor melodiei Living Hell, începutul tulburător al concertului, sau amenințările amare You know they’ll crucify you / They’re gonna beat you black and blue. Cu acordeonul său în culori de căpșună, decorat cu ștrasuri psihedelice, și fața pictată într-un mod care aduce a Jack Skellington din Nightmare Before Christmas, solistul surprinde prin vocea stridentă, subțiat-feminină, pe alocuri spartă, susținută total de mimica și gestica hiperteatrale.

O altă revelație a concertului este fierăstrăul utilizat ca instrument muzical, manevrat ingenios de contrabasistul Adrian Stout: sunetul aproape tragic recreează tensiunea filmelor alb-negru de groază din anii ’30-’40 și, mai mult, are un impact vizual neprețuit în musical-ul noir marca Tiger Lillies.

Burlescul e la el acasă în această reprezentație: mimarea muzical-fantezistă a unui act sexual se încadrează perfect în context, spre amuzamentul publicului. Pentru a echilibra atmosfera, tristețea melodiei 7 Deadly Sins este totală, lipsită de echivoc, interpretată într-un mod dramatic, dar departe de caracterul ieftin al pateticului, amintindu-ți să nu subestimezi vreodată complexitatea emoțiilor și nici capacitatea dezarmantă a muzicii de a le surprinde.

Publicul s-a lăsat în voia acordurilor și versurilor trupei timp de aproape două ore. La întrebarea: Any (last) requests?, vocile unor fani fideli au strigat entuziast: Lobotomy!Souvenirs! Dar acestea au fost singurele momente de participare ceva mai intensă a spectatorilor la eveniment. În rest, atmosfera a fost una mai degrabă de contemplare pasivă, puțin apatică. Nici cei de pe scenă nu au reușit să transmită mai mult pentru a suscita alt gen de comunicare cu publicul. Cu toate acestea, calitatea interpretării este incontestabilă.

Dincolo de orice, trupa are o identitate foarte clar definită și se dezice de orice tip de compromis, iar genul acesta de integritate și asumare în lumea show-bizz-ului, indiferent cât de underground, este întotdeauna revigorantă.

Spectacolul I am America este o transpunere melodioasă a versurilor lui Allen Ginsberg. Prezentat ca invitat în cadrul Festivalului Viața e Frumoasă, spectacolul aduce în prim-plan clișee, dar și dezbateri politice și sociale despre Statele Unite ale Americii într-un colaj de poeme muzicale aparținând gospelului, incantațiilor indiene sau altor tipuri de muzică specifică. În această demonstrație personajele din trupa Workcenterului lui Jerzy Grotowski si Thomas Richards (Italia) au demonstrat abilități deosebite în exprimare, control fizic și vocal.

Cei opt actori au reprezentat fiecare un personaj cu trăsături diferite, America luând diferite forme, de la vulturul care o reprezintă sau deja celebra Statuie a Libertății. Am observat și rolul emigrantului, care încearcă să se adapteze, dar nu reușește, al homosexualului ce iese în evidență prin gesturile sale sau al femeilor ce erau fie religioase, dedicate bărbaților din viața lor sau puternice și expuse.

Spectacolul a fost prezentat doar într-o jumătate a sălii și alegerea a fost motivată de acustică. Actorii se antrenează pentru a-și adapta mișcările și mai ales vocea spațiului unde performează, iar acest detaliu a fost vizibil prin cântecele în care erau implicați toți. Deși erau opt voci, tonalitatea fiecăruia era distinctă, pentru că vocea nu era comună, corifeică.

Cu o oarecare temă schizoidă, a unei puteri majore căreia îi este imposibil să ajungă la un acord cu sine, I am America este un spectacol – experiment ce merită văzut. 

I am America este un succes din punctul de vedere al coregrafiei, care demonstrează antrenamentul de aproape trei ani ce a stat în spatele spectacolului. Jocul este sincer, iar schimbările de recuzită (mai ales costumele) se petrec integral pe scenă, în fața auditoriului, astfel că actorii intră pe scenă la început și nu părăsesc sala decât la aplauzele de final. 

Spectacolul a fost prezentat de Workcenter-ul lui Jerzy Grotowski și al lui Thomas Richards, cu o experiență internațională de aproape treizeci de ani în artele spectacolului, inclusiv în experimente dedicate tehnicii actoricești.