Filmul romanesc Pozitia copilului castiga Marele Premiu al Festivalului de la Berlin 2013

0

Deși ceremonia de decernare a premiilor Berlinalei din 2013 a început prin prezentarea filmului românesc aflat în competiție, Poziția copilului, nu am fost anunțați ca și câștigători nici la categoria Cel mai bun actor, nici la categoria Cea mai bună actriță – unde Luminița Gheorghiu era văzută cu șanse reale la premiu.

Premisa care s-a dovedit adevărată în ultimul anunț al membrilor juriului a fost că singurului film românesc aflat în competiție i s-a rezervat Marele Premiu al Festivalului, câștigând astfel Ursul de Aur 2013.  Cu premiera în România în data de 8 martie 2013, Poziția copilului în regia lui Călin Peter Netzer (Medalia de onoare – 2009 și Maria – 2003)aprofundează relația dintre o mamă posesivă (Luminița Gheorghiu) și fiul ei de 32 de ani (Bogdan Dumitrache). Mai multe detalii despre film aici.

Pe scenă a urcat parte din echipa care a lucrat la realizarea acestui film și, bineînțeles, producătoarea lui, Ada Solomon (cea care a produs de asemenea documentarul Capitalism – Rețeta noastră secretă și filmele de lung metraj Medalia de aur, Din dragoste cu cele mai bune intenții, Toată lumea din familia noastră, O lună în Tailanda). Ada Solomon a ținut un discurs foarte corect și coerent, punctând printre altele dificultățile de a face film în România și atenționând politicienii să acorde mai mult sprijin cinematografiei românești. De asemenea, a menționat-o pe actrița principală a filmului, Luminița Gheorghiu ca unul din argumentele cele mai puternice ale filmului în câștigarea premiului. 

Conform Hollywood Reporter, Poziția copilului se va lansa cu siguranță și la nivel internațional, asigurându-și la Berlin distribuitori de film din alte țări, ceea ce ar fi cu adevărat extraordinar, având în vedere că multe din filmele noastre au succes la Festivalurile de film dar nu prea fac vânzări.

Iată în continuare cele mai importante premii acordate la Berlinale în acest an:

 

Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu:

Jafar Panahi for “Pardé” (“Closed Curtain”).

 

Ursul de Argint pentru Cel mai bun actor:

Nazif Mujic pentru rolul din An Episode in the Life of an Iron Picker!  în regia lui Danis Tanovic

 

Ursul de Argint pentru Cea mai bună actriță

Paulina García pentru rolul din filmul “Gloria” în regia lui Sebastián Lelio

 

Ursul de Argint pentru Cea mai bună regie:

David Gordon Green pentru filmul “Prince Avalanche

 

Ursul de Argint pentru deschiderea unor noi perspective în cinematografie – premiul Alfred Bauer  – în memoria creatorului festivalului:

“Vic+Flo ont vu un ours” (“Vic+Flo Saw a Bear”) în regia lui Denis Côté (Canada)

 

Ursul de Argint The Jury Grand Prix

“Epizoda u životu berača željeza” (“An Episode in the Life of an Iron Picker”) în regia lui Danis Tanović (Bosnia and Herzegovina/France/Slovenia)

 

Ursul de Aur, Marele Premiu al Festivalului de Film de la Berlin 2013 a fost câștigat, cum spuneam, de Poziția copilului

 

Mai multe detalii despre filmele câștigătoare și celelalte filme aflate în competiție găsești aici.

Eternal sunshine of the spotless mind – binecuvantati sunt cei care uita

1

Ignorance is bliss, zice poetul. Ce nu stii, nu te afectează. Iar pentru ceea ce ştii, există uitarea. Uiţi feţe, nume, locuri, imagini şi viaţa revine la normal, printr-o intervenţie la nivelul creierului. Aceasta șterge până şi cele mai bine ascunse amintiri, dar oare chiar reuşeşte să şteargă definitiv o persoană din viaţa ta?

Asta se întreba probabil şi regizorul Michel Gondry când a decis să facă Eternal sunshine of the spotless mind, filmul care rămâne până azi headlight-ul carierei sale cinematografice. Cu un scenariu semnat Charlie Kauffman, care pare să fie interesat în mod deosebit de ceea ce se întâmplă în creierul uman (e de ajuns să ne gândim la Being John Malkovich), la care se adaugă stilul uşor feeric cu orientare spre supranatural al lui Gondry (a se vedea La science des rêves, Human nature sau de curând anunţatul L’écume des jours), Eternal sunshine of the spotless mind e un puzzle pe alocuri derutant despre relaţii, monotonia în cuplu, iubire, suferinţă şi uitare.

Uşor trist, fără a fi melodramatic însă, plin de culoare şi de viaţă, filmul poartă spectatorul prin toate aspectele unei relaţii, cu suişurile şi coborâşurile ei. E o poveste în esenţă simplă, spusă aparent complicat, despre un bărbat, Noel (Jim Carrey) care întâlneşte o femeie uşor ciudată, Clementine (Kate Winslet) şi cu care are o relaţie. Dificultatea de înţelegere vine din faptul că nu există niciun indiciu cronologic, altul decât culoarea părului lui Clementine.

Atunci când intervine monotonia, intervin şi certurile şi cei doi se despart. Joel descoperă apoi cu stupoare că tânăra a recurs la o procedură care i l-a şters din memorie şi decide să facă la fel. Numai că în timpul procedurii, retrăirea episoadelor care o includ pe Clementine îl face să realizeze ce pierde şi încearcă s-o ascundă adânc în creier pentru a nu o uita. Procedura i-o şterge până la urmă din minte dar nu reuşeşte să şteargă impulsul de a merge în anumite locuri care îi aduc aminte de ea. Aşa că până la urmă e inevitabil să se reîntâlnească.

Unul dintre punctele forte ale filmului este distribuţia. Kate Winslet face un rol incredibil, pe care de altfel l-a şi meţionat ca fiind printre preferatele sale. Jim Carrey e de o candoare înduioşătoare, în special în scenele în care joacă rolul unui copil mare. Kirsten Dunst nu poate trece neobservată, deşi joacă un rol secundar. În distribuţie îi mai întâlnim pe Elijah Wood, Mark Ruffalo şi Tom Wilkinson.

Alt punct forte, faptul că Eternal sunshine of the spotless mind oferă multe: rămâi cu imaginea lui Kate Winslet cu părul în diferite culori; cu inocenţa lui Kirsten Dunst, cu poezia lui Alexander Pope, cu ideea că iubirea poate fi privită şi abordată şi ca un joc de copii şi, nu în ultimul rând, cu câteva „lecţii” de viaţă.

Lecţia numărul unu: poţi uita locuri, nume, întâmplări dar nu poţi uita amprenta pe care şi-au lăsat-o în viaţa ta. Lecţia numărul doi: unele lucruri pur şi simplu sunt menite să se întâmple şi, oricât ai fugi de ele, nu poţi scăpa.

Promised Land – nu chiar promitator

0

Filmul lui Gus Van Sant este, contradictoriu cu titlul, puțin promițător. Povestea lui Steve Butler (Matt Damon), angajat la Global, o corporație ce lucrează în industria energetică, a stârnit reacții diverse și chiar aprinse. S-a discutat, de exemplu, că filmul ar fi fost parțial finanțat de magnații industriei petroliere sau că ar avea un puternic mesaj propagandistic.   

Steve Butler este recrutat de Global Cross Power Solution, pe baza experienței sale de a convinge oamenii să-și vândă satele/orașele acestei companii, specializată în extragerea gazului natural. Deși metodele folosite nu sunt tocmai sigure, compania mizează pe exploatarea sărăciei și ispita banilor pentru a-i determina să-și dea acordul pentru a le fi folosită proprietatea în scopul extragerii gazului. Puterea de convingere și retorica spirituală ale lui Steve joacă un rol important în această manevră.

Prima misiune ca lucrător pentru Global a lui Steve este cumpărarea locuitorilor unui orășel rural unde este trimis împreună cu Sue Thomason (Frances McDormand). O muncă de rutină – ce ar fi trebuit să dureze două-trei zile – este incomodată de rezistența majorității locuitorilor la invadarea orășelului lor cu metode poluante. Steve se dovedește incapabil de a face față opoziției pensionarului Frank Yates, care a atras de partea sa mare parte din locuitori.

Scenariul, co-scris de Matt Damon și John Krasinski – scriitorul versiunii americane a serialului The Office – este puțin credibil și puternic previzibil. Confruntat cu rezistența cetățenilor și cu probele la care-l supune propriul angajator, Steve Butler progresează – în mod previzibil – spre schimbarea radicală a atitudinii. I se deschid, cum s-ar zice, ochii, spre propria viață și este dezamăgit de ce vede. La sfârșit, el devine opusul persoanei care ne este înfățișată la început. Cu toate că Global câștigase lupta pentru cumpărarea locuitorilor, Steve le ține un discurs lacrimogen – presărat cu amintiri din copilăria petrecută la țară – menit a le arăta adevărul și a-i aduce concedierea din Global. Însă, în mod trivial și neconvingător, Steve se dovedește câștigător: se debarasează de o slujbă nesatisfăcătoare la nivel personal și câștigă inima unei învățătoare.   

Promised Land este o nereușită pe toate planurile filmice – și chiar social-uman. Scenariul este neverosimil, personajele sunt slab dezvoltate, situațiile de viață și portretizarea orășenilor sunt monstruoase. Intenția de a realiza un film credibil și revelator – chiar educațional – despre metodele neortodoxe ale mega-companiilor energetice de a cumpăra oameni s-a soldat cu eșec. Din această intenție nu a rămas decât un film ce tratează în mod superficial o temă de actualitate.

Din această ușurință a abordării și din adoptarea unei poziții clar definite împotriva companiilor precum Global s-a născut multitudinea de păreri contractorii privitoare la mesajul filmului Promised Land. Însă, indiferent de sursele de finanțare sau de mesajele propagandistice, din punct de vedere artistic, filmul este un insucces întristător. 

Suits – Cand memoria fotografica castiga Wall Street-ul

0

Spre deosebire de alte seriale despre lumea avocaturii, Suits nu se concentrează pe studiul legilor, nici pe construirea discursului actorilor și nici măcar pe viața din tribunalele americane, ci despre șansă, o a doua șansă. Dacă alte seriale cu avocați ne demonstrează că toată lumea care greșește trebuie să plătească, iar oamenii legii se îngrijesc să apere legea, Suits ne arată că această lume a avocaților poate fi foarte ușor păcălită, trebuie să fii inteligent, să fii motivat și să ai pe cineva care să te protejeze, eventual necondiționat.

Suitsurmărește aventurile unui tânăr autodidact care, deși nu a terminat facultatea, a ajuns, printr-un concurs de împrejurări, să lucreze la una dintre cele mai bune firme de avocatură din New York, apreciată printre altele și pentru că toți angajații săi erau absolvenți de Harvard. Mike Ross, interpretat de Patrick J. Adams, și-a câștigat existența dând examenul de barou în locul celor care nu puteau să ia un punctaj de trecere nici dacă erau meditați de însuși Socrate. Și pentru asta îl plăteau pe Ross care avea o memorie fotografică care îl ajuta să recite perfect legile americane. În momentul în care viața lui Ross se împărțea între examene și droguri, acesta îl întâlnește pe Harvey Specter (Gabriel Macht), un avocat cunoscut, care uimit de inteligența și capacitatea de învățare a primului îi oferă ocazia să lucreze pentru el.

 

 

Din nefericire, însă, nu prea înțelegem de ce Harvey își pune în pericol cariera pentru a îl proteja pe Rose care, deși îl ajută de mai multe ori să rezolve anumite cazuri, nu demonstrează că este un Dr. House al avocaturii. Argumentul că Harvey se vede pe el în tinerețe în Mike Ross este mai mult romantic decât verosimil. În orice caz, serialul confirmă conceptul de american dream bine implementat și puternic regăsit în producțiile de televiziune de peste ocean, vezi White Collar.

Dincolo de acest cui, Suits cucerește printr-o scriitură amuzantă și inteligentă și printr-o distribuție echilibrată și bine aleasă. Cei doi actori principali Patrick J. Adams și Gabriel Macht sunt foarte carismatici, credibili în rolurile lor de actori din lumea de pe Wall Street și, să recunoaștem, good looking. Mai ales în comparație cu personajul lui Rick Hoffman, Louis Litt, un alt partener al firmei care este mereu în competiție cu Harvey și dedicat total firmei pentru care lucrează este mereu autoritar și obsedat ca toți angajații să fie competenți și mai ales absolvenți de Harvard. Louis Litt se află, astfel, la polul opus față de Harvey și Ross fiind frustrat, deloc carismatic, ba chiar enervant.

Pe lângă diada carismatic-necarismatic ilustrată de cei trei actori, serialul pune accent și pe viața personală a personajelor principale. Astfel, dacă Mike Ross este îndrăgostit de colega sa Rachel Zane, interpretată de frumoasa Meghan Markle, Harvey Specter are mai multe relații amoroase, însă singura prezență feminină constantă din viața lui este secretara sa Donna Paulsen, jucată cu mult umor și ironie de bună calitate de Sarah Rafferty.

 

 

Serialul, al cărui al doilea sezon se apropie de final, va reveni pentru un al treilea.  Suits va continua să ne povestească cu umor și ironie despre cum poți trăi încălcând regulile fără să fii descoperit, nici măcar atunci când ești înconjurat de cei mai buni avocați din lume.

The Counselor

0

Sfârşitul anului 2013 ne va aduce o nouă producţie Ridley Scott, The Counselor. Scenariul este semnat de cunoscutul scriitor şi câştigător al premiul Pulitzer, Cormac McCarthy, fiind primul scenariu din cariera lui.

Povestea se concentrează pe un avocat, jucat de carismaticul actor Michael Fassbender, ce se vede implicat în traficul de droguri, prins într-un război între Mexic şi statele de graniţă.

Tematica filmului, despre care criticii spun că are şanse să devină cea mai bună reprezentare a lumii traficului de droguri de la Traffic (2000) sau numele sonore din spatele camerelor de filmări au determinat un număr considerabil de staruri să i se alăture lui Fassbender în distribuţie: Brad PittJavier Bardem, Penelope Cruz si Cameron Diaz în rolul principal din film – rol ce aparent i-ar fi revenit iniţial Angelinei Jolie, însă actriţa s-a retras.

The Counselor se anunta a fi unul dintre filmele must see ale sfârşitului de an. 

Oblivion

0

Conceput de regizorul Joseph Kosinski (Tron) ca un omagiu adus filmelor science-fiction din anii '70, Oblivion se remarcă prin distribuţie: Tom Cruise, Olga Kurylenko, Morgan Freeman şi Andrea Riseborough.

Scenariul distopic se centrează în jurul misiunii comandantului Jack Harper (Tom Cruise): în spaţiul dezolant al Terrei distruse de o invazie extraterestră, acesta încearcă să recupereze cât mai mult din resursele vitale rămase.

Dar incursiunea sa pe planeta acum periculoasă şi ostilă vieţii îi va prilejui întâlnirea cu Julia (Olga Kurylenko), cea pe care Harper o salvează dintr-o navă prăbuşită. Apariţia acesteia va da peste cap misiunea comandantului împreună cu toate lucurile pe care acesta credea că le ştie despre planetă, dar şi despre el însuşi.

În România, filmul va fi lansat oficial pe data de 12 aprilie 2013.

Dallas Buyers Club

0

Dallas Buyers Club este filmul pentru care actorul Matthew McConaughey a pierdut în jur de 17 kilograme în greutate, interpretând rolul unui bărbat grav afectat de SIDA. Nu este singurul din distribuție care a suferit o schimbare dramatică de imagine, actorul Jared Leto scazând și el mult in greutate.

Filmul este o poveste inspirată din viața reală a lui Ron Woodroof, un personaj hăituit de companiile farmaceutice și agenția americană care reglementează consumul de medicamente (FDA), după ce a înființat primul club underground pentru folosirea de medicamente împotriva HIV și SIDA introduse ilegal în SUA. 

Dependent de droguri, afemeiat și homofob și infectat cu virusul HIV, Woodroof dezvoltă accelerat SIDA, și din cauza administrării unui medicament recomandat împotriva HIV în SUA.

Prognosticul inițial al medicilor îi dădea doar încă 30 de zile de viață. Studiind boala, descoperind medicamente care l-ar putea ajuta și testându-le, Woodroof supraviețuiește încă 6 ani de la data diagnosticului.

Matthew McConaughey și Jared Leto (în rolul unui transsexual de asemenea afectat de virusul HIV care se implică alături de Woodroof în operațiune), au fost ambii desemnati castigatori (Best Actor, drama, respectiv Best Supporting Actor) la cea de-a 71-a editie a Globurilor de Aur, cat si la editia 2014 a premiilor Oscar (Best Actor in a Leading Role/ Best Actor in a Supporting Role).

In film joacă și Jennifer Garner sau Steve Zahn.

Dallas Buyers Club e regizat de canadianul Jean-Marc Vallée, cunoscut pentru filmele C.R.A.Z.Y. (2005) sau The Young Victoria (2009).

5 comedii romantice pe care nu le-ai vazut inca

0

Cum Sf. Valentin este singură zi din an în care bărbaţii sunt obligaţi să le facă pe plac iubitelor, am decis să vă propunem 5 comedii romantice pentru aceia dintre voi care vor să petreacă seara acasă. Pentru că majoritatea admiratorilor genului au văzut cam tot ce se poate vedea în materie, am ales 5 titluri mai puţin cunoscute care sperăm vă vor face să vă îndrăgostiţi de ele la prima vedere.

 

It Happened One Night (1934)

 

It Happened One Night

 

Comedia romantică are o lungă istorie în spate şi, cu toate acestea, majoritatea dintre noi ne amintim doar de exemplele cele mai recente. Însă It Happened One Night cu Clark Gable este una dintre bijuteriile genului ce merită văzută, şi revăzută.

Regizat de maestrul Frank Capra, filmul ne-o prezintă pe Ellie (Claudette Colbert), fiica unui magnat din New York, care face o alegere matrimonială ce nu primeşte acordul tatălui său, acesta intenţionând să anuleze căsătoria. Ellie fuge, încercând să se ascundă atât de detectivii tatălui cât şi de paparazzi care o urmăresc la fiecare pas. Este ajutată în această aventură de un ziarist oportunist, Peter Warne (interpretat de Clark Gable), care vede în Ellie cea mai importantă ştire din cariera sa. Însă Peter este atrăgător, îndrăzneţ şi aduce cu el posibilităţi nebănuite, determinând-o pe Ellie să se întrebe dacă nu cumva s-a căsătorit cu bărbatul nepotrivit.

 

Heartbreakers (2001)

Heartbreakers

Cu o distribuţie de excepţie ce îi include pe: Gene Hackman, Sigourney Weaver şi Ray Liotta, Heartbreakers este povestea a două femei pentru care dragostea este o afacere. Însă fiecare naş îşi are naşul şi, foarte curând, cele două trebuie să aleagă între bani şi bărbaţii care au reuşit să le fure inima.

Page (Jennifer Love Hewitt) se îndrăgostește de artist care nu este deloc pe placul mamei sale, Max (Sigourney Weaver).  Max ştie, din propria experienţă, că dragostea este un sentiment periculos şi încearcă, fără prea mult succes, să o instruiască în acest sens şi pe fiica sa. Heartbreakers este o comedie ireverenţioasă în care aventura se combină cu absurdul şi cu un romantism uşor de tolerat chiar şi pentru un public masculin.

 

Dedication (2007)

 

Dedication

 

Un film mai subtil decât majoritatea comediilor romantice, Dedication este povestea unui scriitor de cărţi pentru copii ce trebuie să lucreze cu un nou desenator după ce partenerul său moare. Henry (Billy Crudup) şi Lucy (Mandy Moore) nu se suportă dar, cu timpul, povestea lor ia o turnură romantică.

Ce este diferit la acest film sunt personajele. Henry – departe de a fi un Făt Frumos – este mizantrop, traumatizat şi singurul său prieten, Rudy (Tom Wilkinson), este mort. Nici Lucy nu este eroina de comedie romantică tipică, cu o carieră ce stagnează de ani buni, cu o mamă nevrotică şi un iubit care apare şi dispare din viaţa sa.

Dedication este o poveste despre cum poveștile trecutului ne blochează alegerile viitoare, comedia fiind punctată tăios şi cinic de Billy Crudup în monologuri ce îi demonstrează pe deplin talentul de actor.

 

Hold Back the Dawn (1941)

 

Hold Back the Dawn

Hold Back the Dawnspune povestea unui playboy de origine română, şcolit în arta amorului în Franţa, ce decide să se mute în America în căutarea unor noi “cliente” ce vor cădea victime șarmului său. Lucrurile nu ies exact cum a plănuit şi ajunge într-un oraş de graniţă din Mexic aşteptând să-i vină rândul pentru a emigra. Lista e lungă şi lui Georges Iscovescu (Charles Boyer) nu îi place să aştepte. Cu atât mai mult când o fostă iubită, Anita Dixon (Paulette Goddard), îşi face apariţia şi îl tentează cu viaţa plină de aventură ce o pot avea împreună în America.

Soluţia vine repede în forma lui Emmy Brown, jucată de radianta Olivia de Havilland, pe care acesta o cere în căsătorie într-o secvenţă plină de senzualitate şi fals romantism. Dacă Georges cu vocea sa adâncă şi masculină este cuceritorul la începutul filmului, el este cel care cade pradă sincerităţii şi idealismului lui Emmy. Cea care serveşte ca o imagine utopică a societăţii americane pentru toţi cei aflaţi în oraşul blocat între 2 lumi.

 

Something New (2006)

 

Something New

 

Something Neweste povestea unei femeie frumoase dar atât de rigide încât reuşeşte să-i reziste actorului Simon Baker aproape jumătate de film. Kenya McQueen (Sanaa Lathan) are o carieră de succes, vine dintr-o familie bogată şi îşi doreşte să întâlnească bărbatul perfect. Ca majoritatea femeilor are o întreagă listă de caracteristici pe care acesta ar trebui să le îndeplinească şi, prin urmare, este cam întotdeauna singură. Însă viaţa sa ia o turnură neaşteptată în momentul în care îl întâlneşte pe Brian Kelly (Simon Baker), un landscape artist care reuşeşte să aducă o pată de culoare nu doar în grădina lui Kenya dar şi în viaţa sa. Singura problemă: este alb.

Something Neweste un “Guess who’s coming to dinner” pentru anii 2000, prezentat din perspectivă opusă și dincolo de political correctness.

Insemnarile unui nebun – absurd si firesc in nebunie

0

Un spectacol în care teatrul și muzica sunt la fel de importante este destul de rar întâlnit la noi. Regizorul Felix Alexa a ales această soluție pentru punerea în scenă a nuvelei gogoliene – Însemnările unui nebun, probabil mai ales datorită formulei deja testate în care violonistul și compozitorul Alexander Bălănescu a colaborat cu Ada Milea în spectacolul Insula.

Piesa de la ArCub, în care Marius Manole este one-man show, iar violonistul Alexander Bălănescu creează atmosfera piesei prin muzică și câteva intervenții actoricești, sondează căderea în nebunuie a unui funcţionar mărunt din Rusia, urmărit de o serie de frustrări: râvneşte la fata şefului departamentului, ar vrea să se îmbrace mai bine şi, în general, să fie luat în serios de către cei din jurul său. Toate pornesc din acelaşi punct: sentimentul de inferioritate, alimentat de diferenţele sociale.

Existenţa lui Poprişkin este una banală, desfăşurându-se mereu după aceleaşi coordonate – merge la birou, transcrie hârtii, ascute creioane pentru şef, face zilnic însemnări în jurnal. Această monotonie este cea care stă la baza nebuniei. Dându-şi seama de lipsa interesantului în viața sa, personajul va căuta în imaginaţie un univers compensatoriu. Degradarea mentală se instalează progresiv: la început i se pare că poate înţelege limbajul animalelor, trece apoi la refacerea aproape detectivistică a „corespondenţei” dintre doi câini, pentru ca în final să se creadă regele Spaniei şi să fie internat într-un spital de boli nervoase. Îşi croieşte singur o mantie demnă de noul său statut, vorbeşte cu o găleată în cap, se târăşte pe jos – în fine, nimic nu lipseşte pentru a-l include pe Poprişcin în categoria nebunilor.

Toate elementele din spectacol converg către constituirea acelei idei de monotonie despre care vorbeam mai sus, devenită  nucleul dur al piesei. Pe lângă anumite replici repetate când şi când de personaj, un rol semnificativ în această poveste îl are muzica. Tema muzicală, compusă şi interpretată de Alexander Bălănescu este reluată obsedant, accentuând momentele de cădere psihică pe care le traversează Proprişcin. Tonul grav, melodia pe alocuri stridentă, sonoritatea aproape violentă completează foarte bine accesele de nebunie ale personajului.

Rolul lui Bălănescu nu se reduce numai la mânuirea viorii. El este şi un dublu al personajului, intervenind de mai multe ori pe parcursul piesei pentru a-i da replica. Mai mult decât atât, împrumută masca deferitelor persoane pe care Proprişcin le aminteşte, astfel că între cei doi se stabililește un dialog imaginar.

Cât despre  rolul pe care îl face Marius Manole, acesta se achită de el într-o manieră decentă, mai ales dacă ţinem cont cât de solicitant este să joci într-un "aproape" one-man show (primul din cariera sa). 

Se simte totuși lipsa unei chimii și o diferență de abordare între cei doi. Dacă Bălănescu se simte în absurd ca peștele în apă, intervențiile lui fiind entuziasmante de multe ori (atât muzical, cât și teatral), Marius Manole trăiește piesa ultra-dramatic și sentimental, mizând pe reacția emoțională a publicului la gesturile largi și lacrimile care curg aproape tot spectacolul. 

Ceea ce te face să meditezi asupra sensului unei reprezentații a nebuniei înecate în efuziuni emoționale… Dacă te aștepți la un spectacol în genul Insulei cu Ada Milea și Alexander Bălănescu, mai așteaptă o rundă.

Ultimele articole